Articole 1940-1989

TIMPUL, 1940

TIMPUL FEMEII și… burlacii

Am venit acum, la ultima mea vizită, cu scopul de a afla părerea d-nelor redactoare, asupra problemei celibatarilor, răscolită de textul ultimei legi. Un râs general, împletit din triluri armonioase, a urmat întrebării mele.

-Celibatari? mi s’a spus. Nu-i cunoaştem! Nu vrem să-i cunoaștem. 

Am făcut atunci apel la d-na Elena Dinu al cărei răspuns îmbrăcat în haina glumei, l-am savurat cu o deosebită plăcere.

-Sunt într’adevăr de compătimit bieții celibatari, copleșiți, cum îi vedem, de atâtea necazuri mi-a spus d-sa.

Fără îndoială că ultimii cari ezitau din teamă ori timiditate så se arunce în brațele unei femei, vor face însfârşit acest gest graţie iniţiativei statului.

Interesant acum de aflat care este preferința bărbatului. Să se însoare, ori să plătească bir?

Dar ce ofensă, dacă va încerca sa plătească! S’ar putea, cu acest prilej să se ridice o nouă clasă de celibatari, trâmbițând un nou gen de eroism, în care cer în cauză să pretindă că renunță la tovărăşia legală cu o femee, pentru a mări venitul statului. Din fericire, cu ajutorul primăverii, anotimpul în care totul renaşte la viața cea adevărată, femeile vor învinge și cu toată scuza care le-o procură însuşi statul, vom vedea, numărul celibatarilor descrescând….

Margareta Nicolau 

____________________________

REVISTA ECONOMICA, 1940

IMPOZITUL PE CELIBAT

Am mai lăsat ponderea unor asemenea sarcini fiscale asupra unei categorii speciale, a celibatarilor, care reprezintă un îndoit aspect de interese; o carență în fața unei îndatoriri de ordin matrimonial şi o diminuțiune din punct de vedere a sarcinilor familiare şi le-am spus că este bine să compensăm , începând prin ministrul de finanțe, care intră în această categorie (aplauze). Să compensăm pe acei care prezintă asemenea caracteristice cu un mic procent de fiscalitate ca să-şi aducă aminte de ce nu şi-au îndeplinit îndatoririle matrimoniale.

____________________________

1943, TIMPUL

RĂZBOI

Bărbaţii şi femeile sunt într’un continuu război. Un război surd dus pe ascuns, necinstit.

Nu pot trăi unii fără alţii și, aparent, trăesc în cea mai perfectă armonie, în cea mai bună înțelegere – afară de micile și marile certuri care, bine înțeles, sunt trecătoare…

Dar dacă am fi mai atenți la tot ce spun ei unii despre alții dacă am putea asculta o conversație între bărbați, sau una între femei sau chiar una la care iau parte și unii și alții, am constata cât de aspru se judecă, câte defecte îşi găsesc, cât se disprețuiesc.

Niciodată n’am auzit un bărbat – afară de rarii bărbați cu adevărat inteligenți – vorbind frumos despre femei. Ascultându-i, ai crede că nici odată n’au putut să se apropie de monstrul care este femeia, după părerea lor.

Totuși le caută, nu pot trăi fără ele. Asta are însă o altă explicatie, cu totul de altă natură. Realitatea este însă că se disprețuesc profund, se urăsc aproape.

Ceea ce spun eu aici nu este un punct de vedere. Această ură, această neînțelegere, acest dispreț pentru femei îl putem surprinde foarte des, peste tot, pe stradă, în tramvai, la teatru, oriunde egoismul poate ieși nestingherit la iveală de sub pojghița educației.

Explicaţia acestui fenomen este foarte greu de dat și o lăsăm în seama oamenilor de știință.

Cred însă că femeile trebue să încerce o senzație bizară când, voind să se urce în tramvai, primesc câte un ghiont straşnic de la un domn foarte bine, care din întâmplare, în alte împrejurări, uitând incidentul, ar putea să le spună: “te iubesc”. Nu este bizar asta?

MINERVA

____________________________

CORESPONDENȚA CITITOARELOR

DORA, TIMIŞOARA. Am șaptesprezece ani și sunt elevă. Visez adesea și îmi este frică că dragostea pe care o caut eu nu există așa cum o înțeleg eu. Sunt zile când sunt într’adevăr descurajată. Nu sunt urâtă, dar sunt extrem de (ilizibil) și asta mă exasperează. Totuși, mi se pare că aş ști să iubesc aşa de frumos. 

RĂSPUNS. Când ai şaptesprezece ani şi ești o fată care studiază şi căreia îi place să viseze, mă tem că o face în detrimentul unei probleme de algebră sau unei teme de filozofiee, şi apoi, această evaziune în paradisul himerelor este făcută dintr’o lipsă de experiență periculoasă sau dintr’o imaginație goală și fără nici o realitate. La vârsta d-tale, nu este nevoie să cauți dragostea căci dragostea nu rămâne nepăsătoare în fața grației şi tinereţii. În orice caz, nu în lungile ore de reverie vei învăța s’o cunoşti, aşa cum este într’adevăr, căci dacă avem obiceiul să ne-o reprezentăm sub trăsăturile încântătoare ale unui tânăr zeu întraripat și șăgalnic, este în realitate ceva profund omenesc și pe care o putem vedea că adevărata sa lumină observând-o în jurul nostru decât că ne-o imaginăm. Și apoi nu crede că dragostea, aşa cum ți-o închipui d-ta, nu există, căci este foarte probabil că dacă a existat vre-o dată, este numai în romanele pe care le-ai citit. Cu toate acestea, eu nu mă îndoesc că d-ta eşti capabilă să ştii să iubeşti, pentru că în ziua când vei întâlni dragostea, vei uita visul pentru a nu vedea decât minunata realitate și vei iubi nu cu imaginația ci cu inima. Nu mai fi descurajată, toate vin la timpul lor.

MINERVA

____________________________

Femei cu cari bărbații nu se însoară…

…Sunt femeile pe care ei le iubesc cel mai mult. Afirmația pare paradoxală, fiind că, atunci când iubeşti nu ai decât o singură dorință, aceia de a-ți face a ta, definitiv și total, persoana iubită. Bărbații însă, oricât ar părea ei de lipsiți de apărare în fața femeilor – așa se spune, cel puțin – în ultima clipă, ştiu să se apere. Probabil, au și ei ca și femeile, acel cod secret, acea “sumă” de experiențe, pe care și-o transmit din tată în fiu, un fel de armă defensivă – ca să întrebuințăm un cuvânt de actualitate – cu care se apără de duşmanul lor milenar: femeia.

Nu vom stabili aici care dintre cei doi, femeia sau bărbatul, este mai bun sau mai rău, fapt este însă că fiecare, de partea lui, caută să-l supună, pe celălalt.

De obicei, s’ar părea că bărbați sunt mai vulnerabili. În realitate însă ei știu să se apere tot atât de bine cum pretind femeile c’o fac. S’ar părea că instinctul lor de conservare este mai puternic chiar decât la femei.

Acest fapt se vede mai limpede în relațiile lor cu femeile, mai exact, în sentimentele lor față de ele. Fiindcă este lucru stabilit că în majoritatea cazurilor, bărbații nu se căsătoresc cu femeile pe care le iubesc. Sunt în stare să facă toate nebuniile pentru femeia dragă, să se umilească, să fure sau mai știu eu ce; ţipă pe toate drumurile că nu pot trãi fără ea, că ea este singura rațiune de a fi a vieții lor, dar când se pune problema căsătoriei, fug. Ba alții la care egoismul merge mână în mână cu lipsa de bun simț, se căsătoresc cu femei care nu le spun nimic – un fel de-a se pune la adăpost – şi în acelaș timp ar voi să continue legăturile cu femeia pe care o iubesc. De câte ori nu auzim: „trebue să mă căsătoresc cu X, dar toată viața nu te voi iubi decât pe tine”.

O dragoste mare este o înfrângere, distruge personalitatea celui care o trăește. Cel ce iubește astfel este definitiv supus voinței și capriciilor celui iubit, toată viaţa lui este agăţată de un gest, de o privire a lui. Şi trebue să recunoaștem că nu este deloc atrăgătoare perspectiva unei astfel de vieți.

Şi bărbaţilor, oricât ar părea ei de slabi în dragoste, nu le surâde de loc o astfel de perspectivă. Şi tocmai când par mai supuşi, mai incapabili să se apere, se apără căsătorindu-se cu femei care le plac, sau pe care le… respectă, sau care sunt… bogate.

Instinctul lor de conservare este mai tare decât cea mai mare dragoste din lume.

MINERVA

____________________________

PENTRU CEI GELOȘI

Se crede, deobicei, că gelozia este dovadă de dragoste. Şi nu este așa. Gelozia este, dimpotrivă, expresia celui mai orb, mai nemărginit egoism. Şi este tot atât de absurdă pe cât de nedreaptă, și mai ales inutilă şi în cazul când n’are nici un motiv şi când are. Fiindcă zadarnice sunt toate încercările de a redeștepta dragostea cuiva care nu te mai iubeşte. Nu iubim, fiindcă vrem, pe cineva, nu-l facem fericit, fiindcă voim asta. Este o întâmplare prodigioasă.

Indulgența, iată marea calitate a celor ce iubesc. Să nu fii duşmanul bucuriilor altora. Cu atât mai puțin cu cât ocaziile de-a fi fericit sunt atât de puţine şi vine un moment în viaţă când raritatea lor le face extrem de preţioase. Când ai trecut de patruzeci de ani şi-ți spui, privindu-te în oglindă: „nu mai am decât câțiva ani!” – asta, asta este îngrozitor. Atunci te grăbeşti și ei ce găseşti şi faci totdeauna prostii, dar asta n’are nici o importanță.

Când ești gelos ar trebui să te ascunzi cum se ascund leproşii.

Nimeni n’are dreptul de-a împiedeca fericirea altuia, nimeni nu are dreptul de-a împiedeca clipele de fericire ale altuia, pentru că nu le fură, nu le fură nimănui. Desigur, atunci când suntem geloşi ca şi atunci când iubim, avem scuza că nu putem face nimic împotriva acestor sentimente, care vin fără să le chemăm. Dar tocmai de aceia, fiindcă vin fără voia noastră, gelozia, chiar dacă n’o putem împiedeca, s’o trăim numai pentru noi, să nu otrăvim şi viaţa altora cu ea. Să încercăm să înțelegem pe celălalt, să ne punem în locul lui şi, mai ales, să fim mărinimoşi cu el, să nu-i întunecăm cele câteva clipe de fericire pe care le are, fiindcă sunt atât de rare. Şi dacă sunt răi, să ne gândim că într’o zi, când nici nu se va aştepta, va suferi şi el cum suferim noi. Fiindcă, dragostea este cel mai efemer dintre sentimente…

____________________________

MOLDOVA LIBERA, 1947

ÎNCRUSTĂRI

„Căsătorii 2 lei cuvântul“

Urmăresc de obicei cu atenţie rubrica căsătoriilor care apare mai în toate cotidianele din Bucureşti. Rubrica pe lângă interesul ei civic mai poate procura amatorilor de humor ocazional clipe de rar amuzament.

De obicei această rubrică serveşte drept prilej unor serii de farse care mai de care mai poznaşă.

Un tânăr autor dramatic bucureştean care vroia să-şi aibă sala plină la premieră dăduse următorul anunţ: „Tânăr extraordinar de bogat, doreşte căsătorie cu suflet cinstit, sincer, eventual persoană fără avere. Amatoarele vor veni la premiera piesei X la teatrul Y cu un volum de al autorului în mână“.

Bine înţeles sala a fost la premieră plină de candidate la măritiş…dezinteresate.

Citim într’un ziar de dimineaţa: „Văduv 55 ani, proprietar, vilă elegant mobilată cu calorifer şi frigider, doreşte căsătorie cu profesionistă, eventual, croitoreasă“.

Domnul cu frigiderul în apartament, ar vrea să fie totuşi asigurat de două braţe muncitoare! Cât despre frigider, poate astfel o să-şi poată conserva mai bine anii în el.

Alte: „Doresc căsătorie pentru fiica mea bacalaureată, 22 ani, 150.000 lei stabilizaţi zestre“.

Cu cât plăteai înainte un bilet de teatru, astăzi o soţie se poate mândri că are zestre mare. De fapt soţul intră tot la un teatru unde va juca singur rolul principal cu 150.000 lei pe toată viaţa.

Dotele care erau înainte anunţate în cocoşei, medalii sau valută, îşi fac astăzi un titlu de mândrie din faptul că sunt în lei stabilizaţi.

Deaceia soţul va putea pretinde soţiei care nu-i mai aduce cocoşei, să facă el pe…cocoşul în casă!

Alt anunţ:

„Pensionar bine, doresc căsătorie cu doamnă văduvă, cu situaţie, şi eventual cu provizii pentru iarnă“. 

Precauţia pensionarilor. IGNOTUS

____________________________

STEAGUL ROȘU, 1957 

Foileton

Necazuri da celibatar

Trec peste orice fel de introducere şi fac o afirmaţie categorică: nu e bine să fii celibatar! Inconvenientele celibatului le cunoaşteţi dv. mai bine ca mine, aşa că nu mă apuc aici să vi le amintesc. Mă voi limita la un singur aspect. Este vorba de preocupările pe linie de menaj, care la un celibatar coincid cu cele ale unei gospodine. Şi mă refer în mod concret la preparatul mîncării.

Am văzut mulţi bărbaţi necăsătoriţi, care odată ajunşi acasă, îşi pun în faţă un şorţ, îşi suflecă mânecile cămăşii şi se apucă de preparat un ostropel. (În paranteză fie spus mai sînt şi bărbaţi căsătoriţi care siliţi de „anumite împrejurări”, fac asemenea treburi, dar asta e o altă problemă!).

Şi cum vă spuneam deci, celibatarul, ca şi gospodina, e veşnic frămîntat de noi căutări care să-i uşureze într-o oarecare măsură preparatul budincii de orez sau al soteului de morcovi. Am un asemenea prieten. E un băiat cumsecade, dar datorită „principiilor“ lui de viaţă, umblă mereu după reţete de gulaş, caută „oală-minune” şi cîte altele.

Într-o zi m-a întîlnit pe stradă. Avea un pachet în mînă şi faţa îi radia de fericire. M-a oprit:

-Evrika! dom’le!

-Ei bravo! i-am zis. Ţi-ai găsit femeia ideală.

-Lasă glumele. Mi-am găsit… maşina ideală. „Leguma”. Şi-mi arătă pachetul care-l purta în braţe. Aparat pentru tăiat şi curăţat legume şi fructe.

-Nu te superi, încerc să glumesc, le şi mănîncă pentru tine?

-Nu eşti serios! Eu îți anunţ o bucurie şi ţie îţi arde de glumă.

Încerc să schimb vorba:

-Mergi duminică la meci?

-Ce meci?! Duminică pun în funcţiune noul aparat. Deocamdată am cumpărat dispozitivul de tăiere şi peste cîteva zile mi s-a promis la magazin că voi găsi şi dispozitivul de curăţat. Aşa că sînt ocupat. Dacă vrei, duminică, înainte de meci, treci pe la mine să-ţi servesc o masă ca la mama acasă, vorba ceea…

-Nu vreau să te deranjezi pentru mine.

-Nici un deranj; tot pregătesc pentru mine, aşa că…

Ne-am despărţit şi l-am privit cum se depărta parcă plutind cu aparatul în braţe.

*

Duminică am răspuns invitaţiei. Doream să cunosc şi eu talentele culinare ale amicului meu. M-a primit bucuros, dar părea puţin stînjenit.

-Poate totuşi te-am deranjat, încerc eu să mă scuz.

-De loc, sări el. Stai jos, că mai am să pregătesc numai rîntaşul şi-ţi dau să mănînci.

După puţin timp m-a poftit la masă. Felul întîi mi-a servit o salată orientală cu cartofi, castraveţi, gulii, etc. Întocmai ca unei femei, m-am simţit obligat să-i fac un compliment:

-Ce frumos sînt aranjaţe! Ce măiestrie în tăierea legumelor!

El s-a umflat în pene şi mi-a răspuns:

-Maşina „Leguma”, un produs al fabricii „Metrom”, face minuni!

Am început să mănînc. Salata avea un gust îngrozitor. Era amară, acră. Am înghiţit de vreo două ori şi am dat farfuria la o parte.

-Ştii, nu prea mi-e foame.

La felul doi, la friptură, morcovii erau de nemîncat. Compotul de mere la fel. Deoarece am gustat foarte puţin din toate, amicul s-a simţit dator să-mi dea explicaţii:

-Vezi, maşina de care-ţi vorbeam. M-am dus la magazin să cumpăr dispozitivul de curăţire. Şi mi-au spus că nu se vinde decît împreună cu cel de tăiere. Am încercat să le spun că eu aveam aparatul de tăiat, dar n-am găsit înţelegere. Nu vor să vîndă decît împreună. Aşa că prepar legumele şi fructele tăiate estetic, dar necurăţate.

Am încremenit. Văzîndu-mi figura speriată, m-a întrebat:

-S-a simţit ceva?

-Nuuuu! i-am răspuns în timp ce-mi luam pardesiul şi o zbughiam pe uşă.

Ajuns în stradă l-am auzit strigînd după mine: 

-Cojile conţin vitamine!

1. BACU

____________________________

ROMANIA LIBERA, 1958 

SOLUȚIII „MATRIMONIALE”

Fotogenică şi uneori romanţioasă, primăvara – această desăvîrşită cosmeticiană – a început să retuşeze ridurile naturii cu fardul florilor de cais. Dar în ultimele zile, adierea ei o simţim şi în plicurile sosite la redacţie. În multele scrisori, am găsit cîteva închinate dragostei şi bunei rostuiri a căsniciilor trainice. Oamenii împărtăşesc ziarului cu încredere, ca unui prieten drag, problemele lor de viaţă. Şi asta e bine! Dar vai, cîteodată în plicurile sosite se strecoară şi cuvinte piezişe care dovedesc opinii îndoelnice despre lucruri însemnate. Abia am închis scrisoarea unui cititor din Sibiu pe numele NIȚĂ PANDELE, care ne mărturiseşte umil şi „sentimental” dorinţa de a se căsători cu o fată cu ,,zestre” şi iată că un nou plic ne pune pe gînduri… Cititorul nostru MARCEL BIRNBAUM de profesie „chirurg-dentist“ ne-a trimis o scrisoare (de altfel judicioasă în anumite puncte de vedere) în care — printre altele — „găseşte soluţia“ „instabilităţii sentimentale”. „Ar fi bine – ne scrie el – să se publice anunţuri matrimoniale. De pildă: „Tovarăş (sau tovarăşă) vîrsta (puncte, puncte) posesor al unui apartament complet mobilat, doreşte să ia în căsătorie.,.“. Şi urmează eventual semnalmentele fizice (culoarea ochilor, numărul la pantof etc.). Apoi semnatarul scrisorii declamă în proză, patetic: ,,Cîte căsnicii trainice (mai trainice decît acelea din dragoste) n-au luat fiinţă în urma cunoştinţei prin MICA PUBLICITATE ?“

Așa o fi ?… Oare aşa îşi întemeiază un cămin doi prieteni buni, însufleţiţi de aceleaşi idealuri, tovarăşi de nădejde şi în furtunile vieţii dar şi in bucuriile ei? Mercantilă părere despre viată!… Amatorilor de asemenea contracte matrimoniale le propunem – ca să fim în ton – tot un anunţ, dar redactat în termenii următori: „Pierdut conştiinţă şi atitudine sănătoasă față de viaţă. Cei ce le vor găsi sînt rugaţi să le restituie cît mai degrabă“.

Asta ar fi într-adevăr o „soluţie”!

1. TABACU

____________________________

FEMEIA, 1960

DESPRE TOVĂRĂŞIE, PRIETENIE, DRAGOSTE

LA O “JOIE” A TINERETULUI, DE VORBĂ CU TINERII DE LA UZINELE “KLEMENT GOTTWALD”

Preocupării de a da produse de calitate, tineretul uzinei adaugă şi pe aceea de a-şi creşte necontenit calificarea, nivelul ideologic şi politic şi de a avea o comportare în spiritul moralei comuniste, atît în viața obștească cît şi în cea personală. Mărturie despre aceasta e felul cum sînt organizate și “Joile tineretului” la clubul uzinei, unde, alături de programele de cîntece şi dansuri, se bucură de un mare succes concursurile, conferințele sau discuțiile pe teme care främîntă tineretul nostru.

Printre discuţiile angajate într-o asemenea “Joie” e și cea de mai sus. Am socotit interesant pentru cititoarele noastre să redăm cîteva din întrebările şi răspunsurile pe care tinerii muncitori de la Uzinele “Klement Gottwald” le-au primit din partea tovarăşei lector universitar Vera Frimu-Popovici.

-Cum trebuie să se poarte un tînăr cu tovarăşele sale la locul de muncă?

-Cu încrederea, respectul şi preţuirea pe care o datorăm oricărui om care contribuie prin munca sa cinstită şi devotată la făurirea unei vieți mai bune pentru toți, a unei vieți drepte, socialiste. “E la mintea oricui” – s-ar putea răspunde. Şi totuşi lucrurile nu stau întotdeauna astfel. Să luăm un exemplu:

In secția de prototipuri lucrează la bobinaj o fată şi un băiat. Se apropie un prieten al tînărului. Cu o seară înainte a petrecut cu o femeie. S-a distrat – cum s-ar spune – şi a făcut haz pe socoteala ei. Acum ține să-i povestească amicului său cîtă trecere are la femei. Şi îi povesteşte cu lux de amănunte o scenă destul de penibilă, folosind şi cuvinte triviale. Și toate acestea fără să ţină seamă că alături de el se află o fată tînără de 17-18 ani, care abia a deschis ochii asupra vieţii, şi că ea nu trebuie să înveţe ceea ce caracterizează moravurile burgheze – fățărnicia, nestatornicia, egoismul, vulgaritatea -, ci ceea ce e caracteristic relaţiilor personale în societatea noastră – comportarea civilizată, delicată, plină de grijă şi dragoste faţă de om, sinceră şi deschisă.

În persoana fiecărei fete, noi trebuie să vedem un simbol de gingăşie, o fiinţă care trebuie ocrotită şi stimată pentru virtuțile ei de viitoare soţie şi mamă. Acesta este, cred, şi motivul pentru care ne ridicăm şi-i cedăm locul în tramvai sau la o reuniune; pentru care o salutäm pe ea întîi şi n-aşteptăm să salute ea bărbatul; acesta e motivul pentru care simțim de atîtea ori nevoia s-o ocrotim.

E prea puţin însă numai o atitudine atentă si delicată față de fete. E nevoie să le cruţăm pe cît se poate de eforturi fizice prea mari în raport cu puterile lor. Denotă grosolănie şi un mod simplist de a judeca argumentul invocat de unii tineri că din moment ce femeia are drepturi egale cu ale bărbatului, ar fi de datoria ei, de pildă, să ridice poveri tot atît de grele ca şi bărbații. Mii de femei din ţara noastră au muncit din greu în trecut, îndeplinindu-şi, în acelaşi timp, obligațiile lor de mame şi soţii. lar cele mai bune și mai brave dintre ele au ispăşit în închisori cutezanța de a lupta împotriva orînduirii capitaliste. La nevoie nu s-au dat înlături să lupte şi pe front, cot la cot cu bărbații. 

-Dragostea dintre doi tineri trebuie să ducă neapărat la căsătorie?

-Morala comunistă nu priveşte dragostea ca un fenomen izolat, ci strîns legat de rolul şi locul pe care trebuie să-l aibă familia socialistă în statul nostru. Căsătoria e necesar să se întemeieze pe dragoste, pentru ca viața personală a omului să fie mai bună, mai fericită, pentru ca familia să ducă o viață normală, bazată pe respect reciproc, pe înțelegere între soți, iar în mijlocul ei, copii să găsească un mediu moral sănătos, principial, armonios, spre a se dezvolta cum trebuie.

Cine mi-a pus această întrebare se vede treaba că ia drept “dragoste” o înclinare trupească trecătoare, un simplu amuzament.

Friedrich Engels spunea că dacă la om ar apărea la fiecare doi ani necesitatea de a avea o nouă dragoste, o asemenea natură trebuie înfrîntă, pentru ca să nu se încurce singură și să nu-i încurce pe alții în “interminabile conflicte tragice”.

Dragostea e un sentiment adînc și de durată. Cei ce se iubesc doresc să fie mereu împreună, să rezolve totdeauna împreună problemele pe care le pune viața. Deci dragostea e însoțită de prietenie. Și care sînt acei prieteni buni care să-şi dorească să fie prieteni numai pînă la o anumită dată?

Dragostea care nu năzuieşte să fie îndelungată, unică, și să se rezolve în conviețuire, nu e dragoste. 

Și apoi: dragostea nu e un sentiment care se consumă de unul singur. În ea se angajează doi oameni deliberat şi conștient. Și rezultă şi un al treilea. Şi e nevoie să ții socoteală de consecințele faptelor tale asupra altora. Răspundem doar fiecare de felul cum creștem pe viitorii noştri cetățeni. Amorul liber – tristă rămăşiţă a anarhismului mic-burghez – înseamnă, de fapt, o legătură care să-ți permită să fii “liber”, eliberat de orice fel de obligații faţă de persoana iubită şi faţă de societate.

Fuga de răspundere, lipsa de seriozitate și de frînă morală, slăbiciunea de caracter sînt trăsăturile care caracterizează pe amatorii amorului liber. Morala comunistă nu îngăduie, și pe bună dreptate, să rupem interesele personale de cele colective. lar colectivitatea noastră are tot interesul să instaureze o asemenea morală, să întemeieze astfel de familii, încît oamenii care le compun să trăiască într-un climat sănătos, de linişte şi mulţumire, în care să-şi poată reface puterea de muncă. “A știi să te stăpînești – spunea Lenin -, a-ți disciplina actele, aceasta nu este sclavie. Aceasta e deopotrivă necesar în dragoste”.

Fără a avea pretenția de a da rețete, cred că nu-i motiv de plictiseală cînd colegii de serviciu se căsătoresc între ei. Oamenii care au stat mult de împreună înseamnă că şi-au verificat îndelung sentimentele, știu la ce se pot aştepta unul de la altul, ce lipsuri și calități au, iar surprizele neplăcute pot fi mai puține după căsătorie. Nu cred, tovarăşe inginer, să fie un izvor de plictis nici faptul că viitoarea dumitale soţie are aceeași specialitate ca dumneata. S-u plictisit împreună soții Curie? Doar aveau aceeași meserie. Scrie undeva în memoriile Luciei Sturdza Bulandra că s-a plictisit împreună cu soţul ei, Tony Bulandra, artist și dînsul? Cred, dimpotrivă, că oamenii care au aceeaşi meserie au multe de discutat împreună şi cu puteri unite pot aduce multe inovații în ramura în care lucrează.

(…)

“Comunismul – spunea pe drept cuvînt Vladimir Maiakovski – nu-l întîlnești numai pe ogor, în fabrici, unde muncești. El e și acasă, la masă, în relații, în familie, în viața intimă. “

VERA FRIMU-POPOVICI

____________________________

FEMEIA, 1968 

Anchetă de MIHAI STOIAN

E SUFLETUL OMULUI UN MECANISM CU ROTIȚE?

“Nu v-aș fi scris dumneavoastră dacă n-aş fi avut de rezolvat o chestiune care, privindu-mă pe mine, sînt convinsă că există, ca problemă, și pentru alte tinere de vîrsta mea. Am 23 de ani. Sînt singură la părinţi (şi astăzi recunosc că nu e bine). Am terminat liceul, am dat examen de admitere, am căzut, și-atunci, la sfaturile tatii,  am intrat la statistică, n-am stat decît patru luni, pe urmă tot tata m-a sfătuit să renunț, că nu-i muncă pentru mine, mă abrutizează cifrele și, vorba lui favorită, “o fată trebuie să fie ca o floare, veșnic proaspătă”. Mă rog, l-am ascultat ca întotdeauna pînă acum. M-am apucat de citit și cred că n-am mai pierdut de-atunci nici o apariție literară fără s-o citesc. La fel n-am pierdut nici un turneu de teatru, nici un concert. În felul acesta mi-am găsit echilibrul, convinsă fiind – și acum, la ora la care vă scriu – că nu pierd timpul. Dar toată atmosfera pe care mi-am creat-o cu migală, de-a lungul a cîtorva ani, mi-a tulburat-o un tînăr pe care l-am cunoscut în familia unei prietene. El e inginer. N-are nici un rost să vă dau prea multe amănunte care țin de prima fază a cunoștinței noastre, însă tot ce pot să vă spun este că omul, inițial, mi s-a părut a fi extrem de serios și asta, de ce mi-ar fi rușine s-o recunosc, mi-a plăcut. De altfel, nu numai fiindcă este serios mi-a plăcut, e şi un bărbat frumos, dar bărbați frumoși am mai întîlnit, el are ceva în plus, un fel de-a fi care, repet, încă de la început, m-a cucerit. Cu timpul însă mi-am dat seama că omul acesta nu ştie să se bucure total de viață, că pentru el fiecare lucru se poate explica pînă la ultima fibră, că el îşi alterează orice trăire cu explicații logice, cu interpretări *tehniciste*. Pentru viitorul meu soț – și lucrul acesta mi se pare cel mai grav – Arta (cu A mare) nu e decît un divertisment şi, în măsura în care e divertisment, ea rămîne la bunul plac al fiecăruia: vrei – o frecventezi, nu vrei – n-o frecventezi. Eu recunosc că n-am atuul moral să-i servesc lui lecții, deși nu consider că-mi pierd timpul. El însă judecă lucrurile simplu și-mi zice într-una c-ar trebui să-mi găsesc o ocupație sau mai precis că întîi e nevoie să-mi descopăr dominanta personalității (cîtă am!) și, pornind de la ea, să mă apuc de o profesiune, să studiez în vederea exercitării ei, s-o practic. În schimb, dacă-i vorbesc de o expoziție de artă plastică ori de un spectacol, omul rîde pur și simplu: n-are timp de asta, așa susține. V-am mai spus: viitorul meu soț este inginer. Pentru el nu există nimic altceva pe lume decît tehnica, știința, maşinăriile lui, uneltele… L-am întrebat o dată: „E sufletul omului un mecanism cu rotițe?” El a făcut haz, așa cum a făcut altă dată, cînd l-am dus la o expoziție de pictură; rîdea, se oprea în fața fiecărui tablou, comenta cu glas tare și, în general, nu cred că înțelegea mare lucru. Sigur, viitorul meu soț nu s-a educat pentru a deveni receptiv față de artă, de literatură. El susține, sus și tare, că dacă vrei să devii bun într-o profesiune nu te poți întinde prea mult, pe prea multe domenii , că *te subțiezi*. În fond eu nu doresc un răspuns direct, căci a fost imposibil să epuizez, în aceste rînduri, toate amănuntele pe care le oferă cunoștința dintre doi oameni, dar tare aș vrea să știu ce părere au despre o asemena situație și alte cititoare de-ale dv.: e posibil să iubeşti un om care nu-ți seamănă?

Cu prietenie, DOINA C…”

____________________________

SCINTEIA TINERETULUI, 1969

DE LA OM LA OM

de ION BĂIEȘU

Mai am în faţa mea peste o sută de scrisori adresate aceluiaşi Cornel Paraschiv şi toate, absolut toate, sînt împotriva reinstaurării în presa noastră a anunţurilor matrimoniale, considerîndu-le, pe bună dreptate, ridicole, stupide şi în discrepanţă cu decenţa şi normele moralei socialiste.

Cît despre Cornel Paraschiv, el mi-a făcut mai multe vizite la redacţie şi mi-a mărturisit vehementa lui nemulţumire faţă de reacţia mea şi a cititorilor. El mi-a declarat că nu va renunţa să lupte în continuare pentru „cauza sfîntă“ a anunţurilor matrimoniale, amenințîndu-mă că, în cazul în care nu va reuşi, se va căsători – în semn de protest – cu o… surdo-mută. Urîndu-i mult succes şi fericire, m-am despărţit de el pentru totdeauna, după ce mai înainte mă delectasem copios cu lectura „Codului familiei” sale, cuprinzînd 87 de condiţii şi reguli, care mai de care mai draconice şi mai drastice.

Începînd de sîmbăta viitoare, rubrica noastră reintră în normal:

Sabina A. — Bucureşti : „…Am 38 de ani, dar nu-i arăt şi sînt dimensionată stas (1,63 m., 60 kg., proporţii corecte), am o foarte bună situaţie materială (ingineră, proprietate personală la bloc, bani depuşi de maşină) şi cu toate acestea sînt singură, nu am pe nimeni măcar pentru o plimbare, ca să nu mai vorbim de căsătorie. La servici lucrez nemişcată la biroul meu 9 ore pe zi în mijlocul unui atelier de proiectare compus din 40 de bărbaţi căsătoriţi sau cu cel puţin zece ani mai tineri ca mine. De la servici mă duc acasă, păstrînd pe stradă o atitudine demnă, care nu predispune pe nimeni să mă acosteze pentru o aventură de o zi, iar acasă nu este nimeni care ar putea să-mi prezinte pe cineva, întrucît familia mea se reduce la o mamă bătrînă şi bolnavă de o boală neiertătoare care bîntuie secolul nostru pe toate meridianele, iar alte rude nu am. În blocul unde locuiesc, toţi sînt familişti şi nici o soţie nu vrea să introducă în casă şi să aibă relaţii cu o persoană drăguţă, bine situată şi deci periculoasă pentru stabilitatea familiei şi a soţului. Te întreb, dragă tovarăşe Băieşu, dumneata ce ai face în locul meu? Cum ai reuşi să cunoşti un om dispus să se căsătorească cu dumneata şi dacă totuşi l-ai cunoaşte ce şanse ar exista ca acel om să îndeplinească un minimum de condiţii care să-i permită să trăiți împreună? Nu ţi se pare normal să se creeze un „tîrg“, cum îi spui dumneata, unde oamenii să se cunoască şi unde să poată alege şi să fie aleşi, în funcţie de necesităţile şi caracteristicile fiecăruia? De ce să găseşti normal ca omul să-şi aleagă o carieră, o locuinţă etc., şi nu şi un partener de viaţă? Dar noţiunea de alegere presupune un domeniu de investigaţie, nu poţi alege dintr-unul singur, ci cel puţin din doi sau mai mulţi. Dar unde şi cum să se realizeze acel domeniu de cercetare, cunoaştere şi selectare, dacă nu printr-un mijloc de informare public, utilizat în toate celelalte forme de activitate? Dacă „Bombardamentul informațional” nu ne dă pace în profesiunea noastră de ce în viaţa particulară atîta penurie de informaţie? Să presupunem că ar apare printre anunţurile publicate într-o eventuală rubrică matrimonială şi unele neserioase. Ce importanţă ar putea avea? Doar nimeni nu ne poate duce cu sila la ofiţerul stării civile şi nici nu ne poate împiedica să încetăm orice legături cu persoanele ce s-ar dovedi de rea credinţă. În orice caz, chiar şi numai faptul că ai avea ocazia să porţi o oarecare corespondenţă ţi-ar crea iluzia de a evada din singurătatea la care unii dintre noi sîntem condamnaţi şi care ne determină, ca în cazul meu, să-ţi scriu dumitale, răpindu-ţi timpul preţios, în loc să mă adresez unora care ar dori acest lucru, dar pe care nu am de unde să-i găsesc. Aşa că eu personal te rog să nu-mi trimiţi adresele unor doritori de casă şi maşină, ci o soluţie generală: ce ai face în locul meu ca să-ţi poţi găsi partenerul potrivit cînd nu ai de unde să faci nici un fel de cunoştinţe şi dacă nu consideri că este imperios necesară o rubrică de informare privind „disponibilităţile pieţei” şi de prospectare a ,,ofertanţilor“ în domeniul matrimonial în condiţiile însingurării şi lipsei de timp specifice epocii noastre?“

Răzvan Angelescu, Bucureşti:  “…Se pare că acest Comeliu Paraschiv este mistuit de căutarea absolutului, ca eroii lui Camil Petrescu: nici literatura n-a plăzmuit astfel de eroine, aproape perfecte, care să trăiască cu adevărat. De pildă, Doamna T din „Patul lui Procust”, despre care mulţi dintre istoricii şi criticii literari, printre care şi George Călinescu, au arătat la vremea potrivită că este un personaj care nu trăieşte. Vreau să relev unele contradicţii în condiţiile înşiruite de C. P., care, presupun, se crede omologul, în stirpea bărbătească, a femeii creionate de domnia sa. De altfel, contradicţiile nu sînt formale, ci numai vizavi de această presupusă înmănunchiere de calităţi, fără de defecte, a domniei sale. Condiţia nr. 5: să posede servici – ea, femeia ideală. Asta apropo de ce? De puritatea idealului amoros? Nu-mi vine să cred că banii, indiferent de onesta lor provenienţă, ar putea contribui la elevarea, pe plan sentimental-sufletesc, a iubirii. Contradicţii mai sînt. Cititorii le vor fi descoperit, desigur, pînă acum. Vreau doar să-i atrag atenţia tînărului revoltat asupra a două chestiuni:

1. Şi femeile caută un bărbat ideal şi, de ce să n-o spunem, nu prea găsesc. Şi nici nu trebuie să-l găsească – vezi de ce se plictisea Sfîntul Sisoe al lui Topîrceanu în rai.
2. În toate cele 18 condiţii nu apare niciodată cuvîntul iubire, dragoste sau ceva asemănător. Or, reazemul succesului într-o căsătorie nu este iubirea?

În legătură cu propunerea unei rubrici matrimoniale, aceasta ar avea poate rolul să înlocuiască pe oficiantele bătrîne (geambaşe de miri tomnatici şi mirese ofilite), înşelătoare şi acaparatoare. Dar care tînăr ar apela la astfel de servicii matrimoniale? Cînd se ştie bine că tinereţea, în astfel de chestiuni, îşi găseşte singură calea, şi încă foarte bine”.

1. P. – Plopeni : „…Am 25 ani, sînt necăsătorit şi sînt de profesie inginer. V-am spus aceste date pentru a justifica tenta articolului-scrisoare către Paraschiv Cornel. Deci:

„Domnule Paraschiv,

Paradoxul hidrostatic nu-i decît o simplă dilemă de salon în faţa miticului test pe care numai într-un moment, de entuziasm spontan l-am putut urmări pînă la capăt. Femeia ideală (dacă ar exista) s-ar clătina şi ar păli de emoţie numai la gîndul că într-o bună zi (seară sau dimineaţă) s-ar afla în faţa dumneavoastră. Printr-un asemenea filtru orice femeie nu va ajunge la celălalt capăt decît o biată moleculă obosită şi dornică de odihnă pasivă.

De fapt fiecare dintre noi alcătuim înainte sau după căsătorie un nomenclator de viaţă cu norme neunificate și elastice (nici programele spaţiale, după cum s-a văzut, nu sînt riguros respectate). Căutăm cu înfrigurare făptura tînără dar matură în gîndire, frumoasă şi atrăgătoare, inteligentă şi gospodină, pregătită pentru viaţă. Unii dintre noi sîntem mai mult sau mai puţin iubitori de confort material şi moral, alţii au idei chiar mai nocive, dar alcătuind un clasament neoficial al bărbaţilor pretenţioşi, v-aţi situa fără drept de apel pe primul loc. Iar dacă, cine ştie, dintre cele cinci milioane de tinere se va găsi măcar una care va accepta aceste condiţii (sau le va îndeplini), acest program quasi-matematic sînt convins că al doilea filtru, citirea şi mai ales respectarea „Codului familiei mele” va transforma biata moleculă într-un electron dornic de părăsirea orbitei şi abandonarea oricărui sistem atomic. Nu vreau să minimalizez absolut cele spuse de dv. Multe din cele 18 condiţii sînt principii sănătoase de viaţă şi conforme cu etica noastră socialistă, dar trebuie să recunoaştem că e greu de realizat o conjugare perfectă chiar de la început. Numai timpul este singurul factor care va cimenta şi va cizela asperităţile şi neuniformităţile reperelor componente ducînd în final la o căsnicie armonioasă şi trainică. În final doresc deci să relev faptul că punerea unor condiţii înainte sau după căsătorie dovedesc o ascunsă teamă faţă de viaţa viitoare, viaţă ce implică probleme noi, nemaiîntîlnite, dar în faţa cărora nu trebuie să disperăm. A ne pregăti pentru viaţă nu înseamnă a ne împlătoşa cu două duzini de dogme şi principii pentru a fi feriţi ulterior de eventuale incidente”.

Vivi V. – Bihor : „…Nu doresc pentru nimic în lume ca această rubrică atît de interesantă să se transforme într-o rubrică de anunţuri de cereri în căsătorie. Ar fi păcat să se întîmple acest lucru pentru că atunci nu m-ar mira nici faptul că unii vor scrie că vor să-şi vîndă maşina, casa şi – de ce nu? – chiar pe ei… Eu sînt din Bihor, dintr-o localitate apropiată de muntele Găina, acolo unde exista o dată tîrgul de fete. Oare e nevoie să se înfiinţeze din nou un tîrg asemănător cu cel care a fost cîndva pe acest munte? Eu cred că nu, pentru că acest obicei era primitiv şi umilitor pentru femei…”.

____________________________

FEMEIA, 1969

„DACĂ AȚI FI BĂRBAT, CUM V-AȚI PURTA CU FEMEILE?”

Trebuie să bag bine de seamă ca articolul de față să nu iasă morocănos. Să nu aibă, fie şi în travesti, un ton revendicativ, să nu capete pe alocuri un iz de cicăleală feminină; căci simt că pe undeva îl pîndește pericolul. Intenția i-a fost cît se poate de nevinovată şi – vă jur – departe de orice tendinţă moralizatoare. Mi s-a părut chiar că o asemenea întrebare ca cea din titlu ar putea incita simțul umorulul la interlocutoarele mele și, pentru o clipă, satisfacția de a se simți pe pozițiile bine consolidate ale sexului puternic. Și iată că nu a fost așa; ancheta a stîrnit doar, „în ordinea intrării în scenă”, următoarele reacţii:

-un suspin adânc;

-o stare de visare;

-un mic puseu de revoltă şi,

-mai ales, o predispoziţie angelică. 

Dintr-o dată mi-am dat seama că dacă femeile ar fi fost bărbați aceștia din urmă ar fi purtat aripioare pe umeri, nimb aurit pe creștet și cămașă lungă, scrobită.

„Dac-aș fi bărbat, aș ști să spun un cuvînt delicat exact atunci cînd e nevoie de el”, „nu i-aş permite soţiei să facă singură toate treburile casei”, „aș fi atent”, „aș ajuta-o măcar la cumpărături”, „аș procura, fie şi doar o dată pe lună, bilete la un spectacol”, „m-aș ocupa eu de lecțiile copilului” etc. etc…

Într-un cuvînt, bărbații ar fi fost nişte îngeri: fără păcate lumeşti, numai zîmbet pe obraz și miere pe buze, niste arhangheli educați la pension și cu o foarte sănătoasă vocație spre treburile gospodărești. Dar, cum bine se știe, bărbații nu sînt de fel îngeri, pensioanele nu mai intră în concepția modernă asupra învăţămîntului, iar femeile nu pot, din păcate, să se transforme în bărbați. Aşa că… Ceva mă face totuși să presupun că dacă ancheta de față s-ar fi desfășurat în sens contrar, adică dacă am fi fost curioși să aflăm cum s-ar fi comportat bărbații în ipostaze feminine, am fi ajuns la o concluzie asemănătoare: aspirația spre femeile-îngeri. Ceea ce, să recunoaștem, ar fi fost dezastruos pentru viitorul omenirii: se ştie doar că nu îngerii au asigurat globului ritmul cel mai intens de dezvoltare demografică…

Odată ce ne-am propus jocul, să vedem totuşi cam cum ar fi dacă…

În mod precis, populaţia masculină s-ar fi împărţit în trei mari categorii, în următoarea ordine preferențială:

CATEGORIA I: Sensibilii. Bărbații tandri, delicați, atenți, care nu uită niciodată ziua de naştere a soţiei. Care nu citesc ziarele acasă, la masă. Care țin minte că vorbele dulci şi complimentele se spun și după logodnă. Care nu consideră că mărţişorul e o prejudecată de origine păgînă și că ziua de 8 Martie s-a demodat. Care nu sînt de părere că a purta pe stradă un buchet de flori (cu direcţia spre casă!) e ceva compromițător. Care ştiu că ei trebuie să coboare primii din tramvai, pentru a putea să întindă mîna şi să ajute astfel soţiei. Care nu cred că sînt centrul universului şi că totul se învîrteşte în jurul strălucitoarei lor persoane…

CATEGORIA A II-A: Gospodarii. Bărbații care ştiu să facă bine, ieftin şi rapid cumpărăturile. Care au înțeles că muncile mai grele alterează prematur frumuseţea feminină (şi, în consecinţă, le îndeplinesc ei). Care ştiu suficientă matematică pentru a-şi ajuta feciorul dintr-a şasea să-şi rezolve problemele pe-a doua zi. Care nu cred că singurul lucru pentru care merită să faci economii trebuie să poarte marca „Fiat” sau „Renault”. Care nu au pasiunea ciorbelor cotidiene şi se mulțumesc, la două zile, cu ochiuri la capac şi salată verde. Care aduc la chenzină plicul intact. Care repară singuri fierul de călcat şi televizorul. Care urăsc fotbalul şi-l socotesc o reminiscenţă a voluptăților barbare…

CATEGORIA A III-A: Sensibili şi gospodari în acelaşi timp. Categorie ideală, deci inexistentă. Însumînd 99% din voturile – desigur, zadarnice – ale femeilor.

1% din consoartele anchetate mărturiseau, cu o fărîmă de simț autocritic şi autoironic, că în postură de bărbaţi:

-ar învăța arta flateriei – femeile cred atît de mult în cuvintele frumoase (fie ele şi goale!);

-nu şi-ar arăta slăbiciunile: femeia se simte atît de tentată să le speculeze!

-i-ar da întotdeauna dreptate, fie şi de formă; femeia ține atît de mult să aibă ultimul cuvînt.

Tare mi se pare că acest 1% are cea mai mare dreptate. Gîndiţi-vă că bărbații pămîntului ar face parte din cele trei categorii mai sus enunţate şi visate: nu credeți că ar fi o mare plictiseală pe suprafața bătrînei Terra?

SANDA FAUR

____________________________

DRUM NOU, 1970 

Aveți o problemă personală? Să căutăm răspunsul împreună… de R. PORTER

Corespondentul nostru propune reînfiinţarea acelor jalnice anunţuri de altădată unde cîţiva îşi etalau averea, vîrsta şi condiţia fizică, asemenea mărfurilor de consignaţie, ocolite mereu de cumpărători. Dar între a-ţi procura o butelie de aragaz şi a contracta o căsătorie, mi se pare… este o mare diferenţă. Să fie aceasta dorinţa tinerilor de azi, candidaţi la fericirea conjugală? Mă îndoiesc. Îmi vine în minte, nu ştiu de ce, imaginea unui tîrg de cai de lîngă Dunăre. Am asistat din curiozitate la vinderea unui cal. Era un cal ca toţi ceilalţi, dar proprietarul îi ridica buza arătînd tuturor „dinţi cum nu s-au mai văzut”, îl bătea cu palma pe pulpe, lăudîndu-i „muşchii de oţel”, vorbea chiar de o inteligenţă aparte însuşită de animal în bătătura sa. Am spus aceasta pentru că I. R. Paraschinoiu a uitat probabil să treacă în „necesarul” fişei caracteriologice dorite şi cîteva rubrici conţinînd amănunte despre… bolile şi afecţiunile trecute şi prezente. În privinţa „clubului candidaţilor la căsătorie trecuţi de 28 de ani”, nu pot decît să zîmbesc. Materializarea acestei idei n-ar fi decît un ridicol experiment de laborator, pentru că tinereţea, cu toate atributele ei de vitalitate şi exuberanţă, nu poate fi închisă „o zi pe săptămînă” într-o eprubetă sterilizată împotriva tumultului vieţii. Despre calităţile care le cereţi viitoarei neveste, greu cred că o să-i găsiţi tiparul în viaţă. În ce măsură puteţi răspunde şi dv. exigenţelor cerute femeii iubite? Să aşteptăm însă părerea cititorilor. Discuţia ar putea fi fructuoasă pornind tocmai de la scrisoarea publicată:

„Sînt încă destul de tînăr (nu am decît 32 ani) şi dacă susţin cele ce veţi citi, o fac nu atît pentru mine cît pentru mulţi alţii care gîndesc ca şi mine. Intrînd direct în subiect v-aş întreba cum trebuie să procedeze o tînără sau un tînăr mai „copt” (să zicem în jur de 30 de ani) ce nu a avut norocul să-şi găsească fiinţa iubită de care să-şi lege viaţa pentru totdeauna? Cu puţină ironie mi-aţi răspunde: „simplu, să-şi caute fiinţa iubită”. Dar vă întreb din nou, unde? La această vîrstă prilejul unei cunoştinţe este mult mai greu. Nu poţi umbla (ca la 20 de ani…) prin cofetării, la reuniuni sau la baluri, nu mai poţi încerca norocul unei cunoştinţe pe stradă etc., pentru că vîrsta nu-ţi mai permite să umbli, ca orice puştan sau puştancă, prin locuri zgomotoase și aglomerate, acolo unde se leagă atît de uşor prieteniile. Un motiv ar fi şi acela că pur şi simplu nu te adaptezi, nu eşti integrat, nu eşti primit în ultima instanţă. Dar la această vîrstă nevoia unui cămin, a unei familii se simte din plin şi, sinceri să fim, greu îţi vei găsi o nevastă potrivită din punct de vedere al vîrstei, al profesiei, sau măcar din punct de vedere moral. Sînt şi eu tînăr, mi-am trăit din plin viaţa şi ştiu cîte parale fac unele fete din ziua de azi. Pentru mine o viitoare soţie trebuie să fie neapărat castă, să aibă liceul terminat cel puţin, să posede serviciu, să fie frumoasă, inteligentă, modestă în toate, fără pretenţii absurde, sinceră, cinstită, dreaptă, exigentă, mîndră de ea şi de mine, serioasă şi demnă, să aibă o educaţie aleasă, să-şi dorească căsătoria şi să ştie de ce o face. Nu ţin neapărat să posede avere, dar nici să fie un „coate-goale”. Vreau numai zestrea spirituală care face din femeia iubită acel altar al căsniciei la care să-ţi poţi alina suferinţele, gusta bucuriile, mîntui necazurile, să-i fiu stăpîn şi să-mi fie stăpînă…

Dar vă întreb cum pot eu găsi o asemenea femeie ? Pentru că ţinuta mea materială, morală şi fizică îmi permite să n-o aleg decît după criteriile enumerate mai sus. Am propus la mai multe reviste şi ziare înfiinţarea unei rubrici de anunţuri matrimoniale. Eu dacă aş putea, aş formula un anunţ în felul următor: „Tînăr, intelectual, prezentabil, chiar frumos, cu stare materială, înalt 1,78 m., brunet, ochi negri, suplu, inteligent, idealist în iubire curată, dornic de sinceritate şi adevăr, caut o fată în vederea căsătoriei care să corespundă doleanţelor mai sus-enumerate”. Sînt sigur că mai există pe lume fete care să-mi corespundă. Cum pot oare să le găsesc? Nu s-ar putea, de exemplu, ca la cluburi sau la casele de cultură o zi pe săptămînă să fie rezervată numai tinerilor peste 28 de ani, serioşi şi dornici să se căsătorească? Într-un mediu ambiant potrivit, protejat cu discreţia necesară, cu muzică înceată şi plăcută, aceşti tineri ar putea înjgheba adevăratele prietenii, ferite de brutala desfăşurare a zgomotului de chitară şi tobe, fără intruşi „aşa-zis veseli şi tineri” care iau totul prea uşor. S-ar putea juca rummy, şah, sau alte jocuri în doi care pot da prilejul cunoaşterii partenerului. Nu credeţi că propunerea mea e binevenită? Cîte căsătorii nu scîrţîie pentru că „înainte”, cei doi nu s-au cunoscut îndeajuns. Pentru cei mai timizi rubrica de anunţuri matrimoniale le-ar înlesni corespondenţe prin scrisori pînă cînd vor avea curajul să facă şi cunoştinţă.”

____________________________

FEMEIA, 1970

Ilie Constantin

____________________________

FEMEIA, 1971

CONFESIUNILE UNUI BĂIAT

Poate că greșesc, dar așa îmi închipui eu că şi fetele, înaintea oricărei experiențe, îşi fixează un fel de ideal de băiat (din filme sau din cărți, din auzite sau mai știu eu cum, dar cred că îşi încropesc şi ele aşa ceva). Ei trebuie să semene cu Belmondo sau Delon, eventual cu Florin Piersic, să fie deștept sau blond, curajos sau cult. Așa cred eu. În orice caz, în ceea ce îi priveşte, vă jur că băieții au un ideal sau o idee foarte exactă despre ea cu mult înainte de a vă întîlni. Nu cunosc un singur băiat care să nu ştie, în cele mai mici detalii, cum trebuie (neapărat!; în direcția asta nu există concesii) să arate fata pe care o visează.

Să vă spun, de pildă, cam ce visez eu. Eu, de pildă, cred că trebuie să fie blondă (un blond cu sclipiri metalice, rece şi strălucitor). Ar trebui să aibă ochi albaștri (puşi în valoare de gene uriaşe şi naturale), cu niște irizări de verde, cum să vă explic, care să joace teribil de frumos, ca niște steluţe, cînd este bucuroasă sau pur şi simplu veselă. În ceea ce priveşte buzele, mi-ar plăcea nuanța 27 Revlon, bineînţeles fără Revlon. Cred că ar trebui să fie nu prea înaltă, dar să aibă ceva de balerină, mai bine de liană, sau nu… De fapt, nu pot descrie lucrul acesta exact, dar ştiu că merge frumos, zboară, pluteşte, abia atinge covorul moale și, în orice caz, mătasea sună sub picior. 

Cam asta ar trebui. Mai exact ar fi trebuit.  Așa ar fi trebuit să fie, pînă cînd… Pînă cînd! Acum discutăm cinstit, prietenește, ca (hai să zicem) între băieți. Să vă descriu cum arată în realitate. E brunetă, are ochi căprui, mici şi migdalati (ca o japoneză) şi fără steluţe. E foarte înaltă. În ceea ce priveşte mersul şi plutitul, merge foarte drept şi cred că e suficient să vă spun că face sport de performanță: aruncătoare de disc. Nu glumesc de loc. 

Pot să vă asigur că majoritatea prietenilor mei au realizat armonii asemănătoare între ideal şi realitate. Curios că nici unul din noi nu are impresia că şi-a trădat idealul. M-am gîndit foarte mult la ciudățenia asta şi cred că am ajuns la nişte concluzii.

Am citit de curînd rezultatele unei anchete realizate în Franța de revista Marie Claire şi în R.F.G. de magazinul Quick. La întrebarea: „Care este pentru dv. calitatea esențială dorită la o fată”, cu răspunsuri indicate: “1. frumuseţe: 2. feminitate; 3. inteligenţă; 4. cultură; 5. personalitate”, rezultatele erau (la peste 5 000 de băieți întrebați):

Franţa: 32% feminitate; 28% personalitate; 15% inteligenţă; 15% cultură; 10% frumusețe.

R.F. a Germaniei: 35% personalitate; 30% feminitate; 18% cultură; 10% frumusețe; 7% inteligență. 

Eu cred (tot ce spun mai departe sînt părerile mele personale) că procentele sînt foarte adevărate şi pentru noi. Deşi toţi băieții își proiectează un ideal pornind de la o prezență fizică, atunci cînd e vorba să-şi facă o prietenă sînt impresionați de cu totul alte calități decît frumusețea. Nu cunosc unul singur care să recunoască, măcar în vorbe, că ar vrea să cultive prietenia unei fete, vă rog să mă iertați, prostuțe numai fiindcă e frumoasă. (Că în realitate se mai întîmplă şi aşa, asta e cu totul altceva: sînt încă destule lucruri nelămurite din punct de vedere stiințific în acest domeniu gingaș).

Sigur însă că numai rezultatele anchetei și constatarea că nu frumusețea contează în primul rînd nu lămuresc mare lucru.

CE ÎNSEAMNĂ, ÎN DEFINITIV, PERSONALITATE?

Repet că tot ceea ce urmează sînt părerile mele şi atît.

Mă gîndesc că lucrul cel mai important rămîne totuși personalitatea, suma calităților prin care te defineşti în raport cu ceilalți, complexul de trăsături proprii care face ca să fii altfel decît alții. Cred că au cu adevărat personalitate oamenii care izbutesc să-şi dezvolte deplin şi unitar însuşirile naturale, cu alte cuvinte cred că personalitatea este o chestiune de voinţă şi educaţie. Pentru băieți ca şi pentru fete. Aici, nu prea sînt de acord cu sugestiile de răspuns la ancheta de care vorbeam, fiindcă inteligenţa şi cultura, şi nu numai ele, definesc o personalitate, fac parte din suma acelor calități care impun o prezenţă. O fată care asistă mută la o discuţie interesantă sau care se amestecă în discuție doar pentru a pierde încă un prilej de tăcere e oricum un lucru nu prea plăcut. Sigur că nu oricine ştie tot despre tot și sînt multe împrejurări în care e mai bine să asculți, dar eu cred că a asculta este deseori o chestiune de tact și tactul este o foarte mare calitate.

Unele fete înțeleg să aibă personalitate contrazicînd permanent, ceea ce e cît se poate de enervant. Poți fi sigur, cînd e vorba de un asemenea caz, că ea va spune automat „nu” aşa cum există oameni banali și șterși care spun automat „da”. Mi-ar plăcea, într-o discuție, să am impresia că un „da” sau un „nu” exprimă o părere gîndită, înseamnă o opinie sau chiar un sfat şi, mai ales, că nu sînt un simplu capriciu sau un sistem de a deveni „interesantă”. „Interesantă” (cu ghilimele), afară de faptul că nu e nimic interesant în asta, toată lumea simte că se poate deveni fără efort şi fără fantezie.

Aici e, cred eu, o sursă bogată de confuzii. A avea personalitate înseamnă a-ți afirma nota personală, a te distinge prin ceva. A te distinge nu e acelaşi lucru cu a te deosebi. Nimic mai ușor decît a te deosebi de alții. N-ai decît să te îmbraci foarte ciudat sau să-ți vopsești exagerat ochii, sau să-ți faci o culoare de păr imposibilă (şi sînt mulţi, băieți și fete, care-şi „fac” – cred ei – o „personalitate” în felul ăsta). Dar falimentul unei asemenea concepții apare foarte limpede atunci cînd constați că cei care vor så se „deosebească” seamănă atît de mult între ei încît nu-i mai deosebești pe unul de altul.

A te distinge înseamnă să exişti cu modestie, să fii remarcat prin eleganță în cea mai obişnuită rochie şi chiar să fii inteligent tăcînd. Sînt puțini oamenii (sau sînt mai puțini) care pot înfrunta opinia celorlalți fără ostentație și fără ajutorul unor artificii exterioare. Dar numai un om sigur de forța sa interioară, adică un om cu personalitate, poate să-şi permită luxul să o facă. Trebuie să fii realmente cult şi sigur de cunoştințele tale ca să nu faci paradă de cultură, trebuie să crezi în calitatea ta umană şi în valoarea ei adevărată pentru a nu considera că ea poate fi înlocuită de pantaloni cu niște flori cum nu mai are nimeni. 

Personalitatea adevărată se conturează şi se impune ceva mai greu şi este, desigur, mai puțin bătătoare la ochi decît o croială exagerată sau o culoare exagerată. O rochie ţipătoare costă cîteva sute de lei, iar o prezenţă modestă, de calitate şi profund personală, cîțiva ani de educaţie a voinței, de educație a gustului, de citit și de gîndit pe marginea a ceea ce citești. Dar, vă jur, credeți-mă, în afară de rezultatele anchetei, orice băiat visează o fată în care să descopere, sub mereu alte înfăţişări, inteligenţă, voinţă, caracter, tact, blîndeţe, intransigenţă, cultură, lirism, bunătate, camaraderie, înțelegere, frămîntare, linişte… 

Fiecare din băieți, chiar cei care (10%) au votat pentru frumuseţe.

ȘI FEMINITATEA?

Aici cred iar că ar trebui îndreptată o a doua greşeală strecurată în întrebările anchetei. Ceea ce am spus despre personalitate se referă, într-un fel, la fete şi la băieți, în aproape egală măsură. În personalitatea unei fete intră însă obligatoriu şi o notă de feminitate. Eu, unul, şi cred că nu numai eu, n-aş despărți în nici un caz feminitatea de personalitatea unei fete. Cred că prietenii mei băieți, pe care mi-i aleg după nişte criterii ale mele, dacă mi se potrivesc sau nu se potrivesc, dacă avem sau nu interese şi preocupări comune, îmi dau suficiente satisfacţii camaradereşti. Asta nu înseamnă însă că fata pe care o doresc (ca să vorbim ca în muzica uşoară) nu trebuie să fie şi o bună camaradă, ba chiar aş vrea să fie cea mai bună camaradă. Dar altfel decît oricare din băieți.

Şi, la urma urmei, de ce trebuie să confundăm „camaraderia” cu gesturile sau vorbele „băieţeşti”? La urma urmei, nu-mi plac nici băieţii care dau ghionturi, care scuipă pe stradă, care vorbesc la „mişto” şi fac golănii.

Camaraderia unei fete trebuie să aibă nişte note de gingăşie, de blîndeţe, de bunătate, de lirism, de înțelegere pe care nu le poate avea, sau le are mai puțin sau altcumva, orice legătură prietenească cu un băiat. Puteți să mă credeți sau nu, dar gesturile voit 

băiețești, tutuitul şi spusul pe nume din primele minute ale unei întîlniri întîmplătoare, afectarea „camaraderiei” (sub orice formă, ea rămîne tot afectare) plac băieţilor tot atît de puțin ca şi ţinuta căutată, distantă cu ostentaţie, afişarea „distincţiei” şi snobismului.

A fi deschis, loial, corect, apropiat şi devotat, acestea sînt, cred eu, trăsăturile camaraderiei. Dar toate sînt subliniate, valorificate şi mai bine de o atitudine civilizată, adică într-adevăr cultă, înţeleasă în resorturile ei in- time. lar unei fete i-aş pretinde ca în plus să dea dovadă de o anumită discreție – de gest, de gînd sau de sentiment – care să păstreze legăturilor cu ea un anume aer de poezie şi (mie nu mi-e ruşine să spun, ca multora dintre băieții care fac pe vitejii, dar care în fond cred la fel ca mine), de romantism. Da, de romantism. Toți băieții vor, vă asigur eu, să întîlnească o fată romantică, cu valențe deschise la visare, la poezie, la muzică şi la toate lucrurile frumoase pe care le ținem, că așa ni se pare nouă mai demn, ceva mai ascunse în noi. Dar asta visăm: fata care să ştie, nu prin vorbe, ci mai ales prin atitudine, să ne facă să ne descoperim pe noi, cei adevărați.

Vă dați seama că orice băiat ar respecta o asemenea fată, ar iubi-o, s-ar simţi fericit s-o întîlnească. Și nu pentru că există un cîntec care spune că “băieții sînt de vină”, dar vă rog să nu vă supărați de multe ori şi fetele sînt de vină. Am să vă mărturisesc că mi s-a întîmplat şi mie să „agăţ” o fată pe stradă şi că „mi-a mers”. Credeţi însă că puteam realmente s-o respect?

Sau credeți că atunci cînd am spus odată unei fete „Vai, ce drăguță ești azi” n-am observat că avea pantofii cam prăfuiți și două ochiuri de ciorap fugite? Sau, dimpotrivă, credeți că nu m-am simțit prost şi nu mi-a părut teribil de bine cînd, înainte de a intra la cinema, “ea” s-a oprit o clipă să-mi îndrepte cravata şi să-mi culeagă o scamă de pe haină?

Nu ştiu să definesc aşa, ca la școală, ce înseamnă „feminitatea”. Dar exact cred că toate răspunsurile implicate în întrebările de mai sus se apropie de ea. De multe ori un gest mărunt, un detaliu neînsemnat o trădează în cel mai banal moment, alteori ea fuge sau nu există, chiar invocată cu vorbe mari. Şi aici cred că este vorba, ba chiar într-o măsură mult mai mare, de o educație a gestului şi atitudinii, de o dorinţă de a acționa frumos în conformitate cu propria natură. Fiindcă o fată vulgar machiată, sau neîngrijitä, sau cu oja de pe unghii căzută nu pierde (poate) nimic din personalitate, din valoarea ei intrinsecă. Dar aceste detalii nu trădează oare mari carențe de educație, de auto-educaţie? Şi nu sînt ele prin definiție „antifeminine”? Căci există desigur nişte reguli de comportament care, valabile pentru toţi, sînt mai ales valabile pentru fete. 

Şi, în ceea ce priveşte asemenea lucruri, încercați să vă faceți voi înşivă un punct de vedere foarte ferm, al vostru, şi nu contați prea mult pe ceea ce vă spun băieții.

Fiindcă să ştiţi că adesea şi băieții spun altceva decît ceea ce cred cu adevărat, cîteodată ca să facă pe grozavii, altă dată pentru că, pur şi simplu, n-au chef să spună ce cred. Dar acum, cînd sper că am devenit oarecum prieteni, credeți-mă că dincolo de răspunsurile la diverse anchete noi asta visām: o fată cu multă personalitate, cu nota ei de feminitate, inteligentă şi cultă.

Cred că au dreptate cei 10% care au votat pentru frumusețe, fiindcă de fapt adevărata frumusețe s-ar putea să fie aceasta, interioară. Şi iată cum se explică poate și contradicția dintre ideal și real despre care vorbeam la început şi care nici nu mai e contradicție.

____________________________

FEMEIA, 1972

V-aţi căsători cu un bărbat mai scund decît dv.?

Sociologii sau psihologii, sau şi unii şi alţii, acuză în ultima vreme o segregație de o nouă specie. Victimele: bărbații scunzi. Un complex de inferioritate, desigur, nemărturisit, dar totuşi real. Cum reacţionează omul de statură mică? Adesea, înălţîndu-se prin eforturile și talentele sale, prin caracterul său, creîndu-şi cu ajutorul lor o situaţie dominantă. Oare, dacă Napoleon ar fi măsurat 1,80, istoria ar fi fost altfel? Dacă Aznavour ar fi depășit 1,70, „amour” ar mai fi rimat cu „toujours”? Și totuși…

Din 10 femei (între 20 și 30 de ani) cărora le-a fost pusă întrebarea, 8 au răspuns nu pentru că: „e ridicol”; „am nevoie să mă simt dominată”; „mă simt mai în siguranţă cu cei înalți”. Două din cele 10 nu au fost împotriva unui consort mai mic de statură. Prima: „Cei mai scunzi sînt adesea mai tandri, sau au mai multă nevoie de tine”… A doua: „Iubirea adevărată se lipsește de aceşti centimetri”.

Prima dorinţă exprimată de către candidatele la mariaj care apelează la serviciile Institutului Francez de orientare nupțială se referă întotdeauna la talia viitorului soț. Cele mai multe îl doresc, spune Jean-Louis Jentel, directorul I.O.N., mai înalt decît ele. Prinţul fermecător nu poate fi cu adevărat fermecător decît dacă le depășește cu cel puțin un cap. (Amintiţi-vă primele filme în care amorezii scunzi se urcau pe taburet în clipa sărutului!)

Bineînțeles, vine şi timpul concesillor. Cum nu există decît un număr limitat de supermeni şi în schimb un foarte mare număr de candidate la mariaj, vrînd, nevrînd, ele trebuie să se acomodeze şi cu un logodnic de talie mijlocie, dacă nu chiar mai scund. Acomodare înlesnită atunci cînd ea descoperă în viitorul său partener puncte comune și mai ales cînd inevitabilele „retuşuri” de caracter sînt şi pot fi operate pe parcurs.

____________________________

FOAIA ROMANEASCA, 1973

VARIETĂȚI

Căsătorie prin computer?

____________________________

FEMEIA, 1974

V-ați gîndit vreodată cîte prejudecăţi avem noi în privința băieților? Cît de mult ne place, adesea, să transformām fireştile lor calităţi şi defecte, obişnuitele lor atitudini faţă de noi, fetele, într-o vinovăţie sau un merit esențial? Dacă băieții sînt mitocani, ne jignesc prin vorbă sau prin comportare, ei sînt de vină; dacă ne impresionează plăcut cu buna lor creştere, cu manierele lor de cavaleri, este, evident, meritul lor… Dacă suferim pentru indiferenţa unuia, el este de vină că nu ne bagă în seamă, dacă el suferă pentru că noi sîntem insensibile, tot vina lui este că ne-a dat prea multă atenţie… Noi, mereu nevinovate, mereu preocupate de a le găsi, la bine şi la rău, răspunderi totale… Noi nu purtăm nici o vină, nici cînd stîrnim băieților simpatia, nici cînd le devenim antipatice, nici cînd ne iubesc, nici cînd nu ne iubesc, nici cînd sînt obraznici şi prost crescuți, nici cînd sînt politicoşi şi curtenitori… Unde ne regăsim, oare, şi pe noi în aceste relaţii?

A, nu, nu vreau să explic marele adevăr filozofic al şlagărului “Doar băieții sînt de vină…”, cu toate că n-ar fi exclus ca, în glumă, autorul să fi spus un lucru serios… Dar recunoaşteţi, de la micile gesturi zilnice, din nevinovatele relații de prietenie sau simpatie cu colegii noştri, noi, fetele, nu ne asumăm prea multe răspunderi… Nu le cerem, în secret, evident, să descopere ei simpatia pe care le-o purtăm și să facă primul pas, nu le cerem uneori, prea despotice, să adopte în fața noastră o anumită atitudine, să aibă un anume fel de a fi? Sigur, așa-i tradiţia şi e greu să concepem că una dintre noi s-ar îndrepta spre un băiat şi i-ar spune: “Măi băiatule, îmi eşti simpatic, vrei să fim prieteni?“, la fel cum pare o aberație gîndul că o tînără ar putea cere un tînăr în căsătorie… O aberație, în ciuda faptului că pretindem să fim egalele lor… Dar dacă aşa e tradiția… Dacă aşa sînt prejudecăţile!?…

Şi, totuşi, totuşi ce răspunderi ne asumăm în această importantă relaţie de viață care începe în adolescența noastră, ce îndatoriri ne revin nouă, fetelor, acelora care am fost atîta amar de vreme sexul slab, sensibil, ocrotit, menajat, discriminat, sexul victimelor fără putere de decizie?

Am asistat adesea la neplăcute evenimente în care tinerele se considerau victime, fete care veneau ele, sau părinții lor, în fața instanțelor de judecată pentru a învinui un tînăr de viol sau huliganism. Ea, fata, l-a cunoscut pe el, băiatul, astăzi, mîine au devenit deja prieteni, încă peste o zi şi-au declarat dragoste, apoi, în final el se face vinovat de prea mare îndrăzneală, de înşelăciune sau necinste. Ca şi cum toată această desfăşurare a relației lor nu i-a implicat pe amîndoi, deopotrivă, ca și cum poate exista scuza că fata n-a ştiut ce o așteaptă din închegarea unei prietenii întîmplătoare, în acceptarea unor cuvinte, unor gesturi. Dar, de obicei, vinovat este baiatul, nu ştiu dacă printr-o incorectă tradiție sau printr-o gratitudine exagerată pentru fete.  

Vă mărturisesc că de foarte puține ori am întîlnit şi întrebarea: “Dar oare eu ce am greşit?“ pusă cu intenția netă a autoanalizei şi implicit a descoperirii unei vinovății în desfăşurarea evenimentelor. Pentru că, dacă acceptăm că prietenia și dragostea sînt o relație, atunci nu se poate ca noi, fetele, să nu ne implicăm în ea cu exact aceeaşi răspundere ca și un băiat. 

Citesc într-o carte a lui Mihai Stoian, “Fetele despre băieți, băieții despre fete“, o serie de reproşuri pe care băieții le fac fetelor. Deci este firesc ca ei, stabilind o relație de prietenie sau de dragoste cu noi, fetele, să aibă exigențe în exact aceeaşi măsură cu exigențele noastre faţă de ei. Noi îi dorim curtenitori și binecrescuţi, ei nu vor decît să le dăm posibilitatea să se manifeste astfel, adică să fim noi înşine binecrescute și receptive la gesturi frumoase. Îi dorim respectuoși și corecți, dar degeaba, dacă prin felul nostru de a fi îi determinăm să fie obraznici sau grosolani. Idealul lor despre noi nu este deloc mai puțin frumos, mai puțin încîntător decît idealul nostru despre ei. Dacă ne asumăm, matur şi inteligent, răspunderea unor relații cu oamenii, de orice natură ar fi ele, trebuie să avem, înainte de toate, criterii de selecție. Ele nu devin deloc neglijabile în prietenia sau dragostea cu un băiat, în ciuda faptului că se spune că sentimentele nu aleg, că sentimentele sînt oarbe. Stupidă concepție, chiar inumană, aş spune, şi, în epoca noastra lucidă și conștientă, total depăşită. Ba, aș putea afirma că sentimentele, dată fiind persistența lor în timp, ar trebui să fie mai clarvăzătoare, mai înţelepte în alegerea celui spre care le îndreptăm. Sigur, în adolescenţă, ne alegem prietenii (şi prietenele) după anumite corespondențe sufleteşti pe care le avem sau, uneori, numai am dori să le avem. Dar nu mi s-a întîmplat să întîlnesc vreo fată care să-și dorească lîngă ea un băiat plin de defecte, chiar dacă ea, fata, nu este înzestrată cu calități-minune.

Am să cred totdeauna că gestul de apropiere, primul pas spre o prietenie trebuie să-l facă băiatul. Nu pentru că noi, fetele, nu avem drepturi egale, ci pentru simplul motiv că şi timiditatea, şi ponderea, şi delicatețea sînt de partea noastră, şi, dacă unui băiat îi stă bine “făcînd curte“ unei fete, ei nu i se potrivesc nici insistenţa şi nici bărbăteasca înfruntare a unui refuz. Aşa e de cînd lumea și cred că nici o formă de emancipare nu va schimba raportul acesta firesc al relațiilor fată-băiat. Dreptul, sau mai bine zis răspunderea noastră, este de a ține ochii larg deschiși, nelăsîndu-ne furate 

de vorbe frumoase, de frumusețe fizică, de cine știe ce calități care, la prima vedere, iau ochii şi adesea şi sufletul.

Grea problemă, îmi veți spune, teoretic cam aşa este, dar la 16-17 ani, cînd dorința prieteniei cu un băiat este mult mai puternică decît sentimentul riscului ei, cum să ajungem la acele criterii de selecție, cum să ajungem ca prin felul nostru de a fi să imprimăm celui de lîngă noi comportarea, gîndurile corespunzătoare? De fapt, poate ați observat mentalitatea, concepția care stă la baza primei prietenii cu un băiat ne conduc apoi, sub o formă sau alta, toate relațiile de mai tîrziu. Prea naive, prea încrezătoare la început, putem risca decepții dureroase. Prea bănuitoare sau negativiste, ne putem astepta – şi cine oare își dorește! –  la neaderență, la însingurare… Să căutăm minunata linie de mijloc…

În realitate, lucrurile se petrec mult mai simplu, ne împrietenim, schimbăm antipatii sau simpatii, credem că totul e trecător sau poate, dat pentru toată viața, avem iluzii și deziluzii, mari şi mărunte drame… Şi dacă am trece peste toate acestea simplu, firesc, omeneşte, acceptînd, în aceeaşi măsură, bucuria şi riscul, tristețea şi iluzia, decepția şi împlinirea… Dar nu trecem, aproape totdeauna, pentru că sîntem prea tinere, prea nesigure, prea încrezătoare, orice trecere lasă o urmă de gînd, de principii, de formație sufletească, orice strîmbătate a unei prietenii nu dispare, chiar dacă strîmbătatea ni se datoreşte nouă… Şi de aceea, mă gîndesc eu, orice relaţie cu cei din jur este o răspundere. Orice gînd sau sentiment, sau atitudine pe care o trimitem spre lumea înconjurătoare este un act personal, care ne reprezintă. Poate pentru fete răspunderea este mai mare, pentru că mai grele de semnificații ne sînt gesturile şi faptele, şi cuvintele, pentru că pe noi ne privesc, ne judecă oamenii mai ades și mai aspru. Mai aspru pentru că de la noi au mai multe pretenții, fie că ele sînt justificate prin prejudecăţile existente încă, fie prin ideea de frumusețe, de echilibru pe care o reprezentăm. Nouă, mult mai mult decît băieților, nu ne sînt acceptate nici gesturile, nici comportarea întîmplătoare. Pentru că acestea riscă să devină o pecete a noastră şi, mai mult, să declanşeze reacția întîmplătoare a celor din jurul nostru. 

Nu, nimeni nu poate crede că va întîlni la 17-18 ani prietenia ideală, dragostea ideală, chiar dacă vîrsta noastră este vîrsta celor mai frumoase visuri. Nici la 16, nici la 20 de ani însă nu ai voie să acuzi necunoașterea urmărilor propriilor fapte şi gesturi, nu ai dreptul să te lași condusă de instincte sau de întîmplare. Sigur, avem mai multe iluzii decît băieții, sigur, tindem, poate mai mult decît ei, spre relații curate, cinstite, durabile,

sîntem, din fire, mai naive şi mai încrezătoare. Dar toate aceste trăsături pot să ne scutească de a ne asuma, conştient şi matur, riscurile propriilor noastre acte?

Gîndiţi-vă de cîte ori vi s-a întîmplat să observaţi că un băiat obraznic, cu serioase carențe educative, se apropie mai lesne de o fată lipsită de principii, pentru care nici politețea, nici bunul simț nu sînt legi obligatorii. De cîte ori actele de huliganism se manifestă numai datorită receptivității unor tinere care nu găsesc de cuviinţă, poate nu știu, să reteze intențiile golăneşti ale unuia sau altuia, care, prin propria lor atitudine, le încurajează… Pentru că, orice s-ar spune, băieții se poartă, în mare măsură, aşa cum le impunem noi, cu toate că, prin tradiție, ei sînt cei care fac primii paşi în stabilirea unei prietenii.

Nimeni n-o să ceară vreodată un cod precis, ca legile circulației, de pildă, pentru stabilirea relațiilor de prietenie, pentru prevenirea deziluziilor, a dramelor născute din lipsa principiilor. Dar, atît cît ne stă în putinţă, putem purta noi înşine răspunderea acestui spirit de prevedere. Care ar trebui să prevadă, poate, chiar şi demnitatea deziluziei, a acelor momente de derută, de neîncredere, fără de care nu se poate, a acelor clipe cînd înțelegem, foarte omeneşte, că am greşit, că noi am greşit. Este şi asta o responsabilitate, aceea de a accepta că în micile sau marile drame, întîmplări dureroase prin care trecem, neîmpliniri de suflet, avem, în egală măsură, o vină. În egală măsură cu cei sau cel care a fost termenul de referință, cu cei sau cel spre care sîntem înclinate să aruncăm totul, vinovăţie şi ingratitudine, sentimente de dispreț sau de antipatie. Chiar dacă, în adolescență, şi sentimentele, și trăirile noastre au altă intensitate, chiar dacă fiecare eveniment pare unic, irepetabil, fiecare gînd pare a nu se mai întoarce, fiecare bucurie pare nesfîrşită şi fiecare tristeţe sau deziluzie definitive. Cu toate acestea, sau mai ales pentru toate, trebuie să ne asumăm, în această desfăşurare, responsabilitatea. Demnitatea de a le trăi frumos şi adevărat. De a crede că putem, prin propria noastră formație, să determinăm şi comportarea, şi sentimentele celor din jur.

Băieții sînt aşa cum sînt, curtenitori unii, impertinenți alții, binecrescuţi unii, obrazníci alții, sînt mai buni şi mai răi, aşa cum sîntem și noi, fetele.

____________________________

FLACĂRA, 1978 

PARADOXURILE SUPERCIVILIZAȚIEI

Destine contra plată

Mica publicitate din marile reviste mă atrage irezistibil din cauza enormei cantităţi de comedie pe unitatea de suprafaţă. Anunţurile cu apetit matrimonial sînt cele mai suculente. Găsesc, într-o revistă de limbă franceză, un mesaj voios şi galic, dar punînd condiţii vag riguroase sexului slab: „Dacă ai 20 pînă la 25 de ani şi iubeşti la nebunie viaţa, soarele, florile, dragostea, rîsul şi căţeii de rasă, dacă un bărbat matur cu ochi albaştri, fiică majoră, vilă mare şi iaht de plăcere te interesează, scrie la caseta poştală nr. 71 790. Fotografia indispensabilă”.

Este evident că autorul anunţului şi-a calculat perfid oferta punînd bază mai mult pe unele condiţii decît pe altele de unde şi ordinea în care sînt enunţate calităţile, la fel de indispensabile ca şi fotografia.

Alte anunţuri au un caracter paradoxal şi, prin aceasta, devin de un cinism delicios: „Femeie de 38 de ani, singură, dar nu tristă, fire poetică ador generozitatea şi duritatea unui bărbat care efectuează des deplasări“.

O parcurgere atentă a micii publicităţi denotă că persoane tinere sau în vîrstă, cu manii sau fără, cu venituri bine sau foarte bine rotunjite, culte sau inculte, sportive sau sedentare, se aruncă în vîrtejul aventurii matrimoniale cu încrederea oarbă că întrunind cutare condiţii partenerul aduce după el, în pachete voluminoase, fericirea.

Aceasta presupune o încredere robustă în sensul propriu al epitetelor comprimate în dreptunghiul publicitar. În general ele (indiferent de vîrstă) debordează de vitalitate, adoră copiii, interiorul cochet, au simţul economiei şi poeziei. Sînt, adică, şarmante. Ei (tot indiferent de vîrstă) au economii solide, debordează de vitalitate, au simţul familiei, doresc copii şi nu au hobby-uri costisitoare. Toate sînt bune şi la locul lor. Viaţa separată este cît se poate de roz cu tendinţa de a deveni, în doi, şi mai roz.

În subsolul paginii tipărite pentru a împleti atîtea destine fericite, un anunţ discret face cunoscut amatorilor şi amatoarelor că firma X, specializată în aranjamente matrimoniale, contra unui preţ rezonabil, pune la dispoziţia clientelei documentaţie şi sfaturi. Este permisă şi vizitarea sediului unde consilieri demni de toată încrederea, la un preţ corespunzător, pot defini calităţile onoratei clientele comprimînd personalitatea oricui în cinci pînă la opt epitete extrem de atractive. Cine doreşte un serviciu complet poate face apel la astrologul firmei care va descifra, în schimbul unui onorariu modic în raport cu muzica sferelor, potecile neclare ale viitorului clientului precum şi viitorul, la fel de nebulos, al clientei. Leii şi scorpionii, gemenii şi taurii, balanţele şi săgetătorii intră în contact pentru a facilita poziţia optimă a preconizatului cuplu.

Firma nu se limitează, cum s-ar putea crede, la facilitarea corespondenței conţinînd fotografiile şi detaliile clarificatoare asupra contului bancar al dînsului şi dînsei.

Pentru a duce afacerea la bun sfîrşit se organizează şedinţe, plătite cu ora, pe parcursul cărora psihologii, meritînd o soartă mai bună, dar împovăraţi cum se vede de un altruism exagerat, încearcă să acomodeze contrariile ţinînd prelegeri onoratei clientele care se aclimatizează mai greu.

Aceeaşi firmă acordă, fără abonament, sprijinul în detectivi particulari pentru cuplurile care ajung să se pîndească, din prea multă dragoste, şi avocaţi pentru facilitarea formelor de divorţ şi a compunerii actelor de injurii convenţionale fără de care desfacerea căsătoriei nu poate fi timbrată.

RADU BUDEANU

____________________________

FEMEIA, 1986 

DECLARAŢIA DE DRAGOSTE

În Thailanda există obiceiul ca fetele să spună celui ales că-l iubeşte, numai că, fiind deosebit de timide, ele n-o pot face cu viu grai. Există, însă, o datină care le scoate din încurcătură, și ea constă într-un joc, asemănător celui cu bile. Pe nisipul din fața unei bănci, pe care stau mai mulţi tineri, sînt aşezate cîteva discuri. Un băiat trece în faţa discului şi aşteaptă… Dacă vreuna din grupul frumoaselor îl place, pune mîna pe o bilă şi încearcă să doboare discul din faţa celui drag. Cînd ţinta e atinsă, tînărul trebuie să interpreteze un cîntec sau să execute un dans, prin care îşi exprimă răspunsul la declaraţia fetei. Dacă fata nu reuşeşte să nimerească discul, tot nu dezarmează, ci dă în faţa băiatului o mică reprezentaţie coregrafică. Nu ştim, totuşi, cum se descurcă băiatul, dacă mai multe pretendente îi țintesc discul, avînd în vedere că răspunsul trebuie dat imediat și personal.

____________________________

ALMANAH, 1987 

(…) Centrul de cercetări pentru problemele tineretului din ţara noastră a întreprins o amplă investigație referitoare la imaginile tinerilor despre viața în mileniul viitor. Realizată pe baza unor autobiografii proiective cu tema: „Eu şi generația mea în anul 2000″, cercetarea a cuprins 400 de tineri (muncitori, ţărani, elevi, studenți, intelectuali şi alte categorii), băieţi şi fete, provenind din 11 judeţe ale ţării. Dar să subliniem cîteva coordonate importante care s-au relevat în ceea ce privește imaginea familiei mileniului III, aşa cum s-a conturat din opiniile consemnate.

Este evident faptul că nu a existat tînăr cuprins în investigația noastra – indiferent dacă era în „cunoştinţă de cauză”, adică dacă era deja căsătorit, sau încă nu – care să nu se fi referit la familia anului 2000, proiectîndu-se pe sine ca pe unul dintre autorii principali. În această privinţă, s-a putut constata chiar o „coborîre pe pămînt” a celor mai mulți subiecţi, întrucît, spre deosebire de majoritatea celorlalte domenii şi aspecte ale vieții (activitatea profesională, petrecerea timpului liber etc.), pe care imaginația le-a completat ades cu fantezie, familia a fost „oglinditā în avans”, de obicei, cu realism.

Fie că rostesc răspicat acest lucru sau numai indirect, cei mai mulți tineri au dovedit o conсерție sănătoasă despre familie și rostul său, „celula de bază a societăţii” (unii o denumesc chiar „nucleul central”). În ceea ce privește raporturile dintre soți, ele sînt, evident, bazate pe egalitatea deplină. Nu s-a pus problema dependenței materiale a unui soț faţă de celălalt, întrucît, de regulă, profesiile (proiectate) ale partenerilor sînt de acelaşi nivel (rang), iar veniturile dobîndite sînt, în consecință, similare sau identice.

Exprimat în mod explicit sau numai insinuat, conținutul vieții de familie este preponderent cultural. Potrivit opiniilor celor mai mulți tineri dintre cei investigați afinităţile spirituale sînt principalele elemente ale apropierii între parteneri. Dacă acestora li se adaugă şi similitudinea şi chiar identitatea de preocupări (profesionale), atunci apropierea este perfectă sau aproape perfectă.

Bazată pe alegerea liberă a partenerului şi pe dispoziţia fiecăruia de a coopera la îndeplinirea obligațiilor comune (îngrijirea şi educarea copiilor, efectuarea cumpărăturilor, întreţinerea curăţeniei chiar şi în condiţiile unei sporite automatizări şi robotizări a menajului), familia viitorului – în opinia tinerilor de azi – cunoaște o continuă consolidare, iar rolul său în societate sporeşte.

În concepția celor investigați, familia în cel de-al treilea mileniu nu înseamnă nicidecum o asociere economică, o apropiere convențională sau o simplă relație camaraderească, ci, dimpotrivă, o comuniune de idei şi de sentimente, de trăiri, de afecte între soți. Familia viitorului se bazează pe interesul sincer al unui partener faţă de celălalt, pe sentimentul dragostei nealterate de interese materiale ori de parvenire.

Există totodată relevat un puternic conținut cultural al căsătoriei, reflectat de preconizata similitudine a gusturilor estetice ale soților.

În afară de ameninţarea globală a războaielor, frecvent și viu invocată şi amendată de tineri, ei nu întrevăd nici un motiv de neliniște nici pentru sine nici pentru viitoarele lor odrasle. Dimpotrivă, ei își exprimă speranța (și totodată recunoștința) că minunatele condiţii create lor astăzi de partidul şi statul nostru se vor dezvolta în continuare, oferindu-le noi și tot mai largi posibilități de afirmare în toate privințele. Indirect, aceasta vorbește despre caracterul reconfortant al actualei ambianțe sociale, de sentimentul siguranţei pe care îl generează politica înţeleaptă a partidului nostru față de familie, faţă de toţi cetățenii patriei.

Cînd se referă la familia viitorului, băieții sînt, în general, laconici. În schimb, fetele descriu cu detalii atît propria lor implicare în viața familiei cît și participarea soților lor. Aproape fără excepție, ele  își exprimă dorința să devină mame și să aibă și băieți și fete. De regulă, soțiile desfășoară activități profesionale.

Totodată, robotizarea menajului (mai des proiectată de băieți în comparație cu fetele), simplificînd sau reducînd la minimum efortul fizic al soţiei, o face disponibilă în mai mare măsură, pe de o parte la îngrijirea şi educarea copiilor lor, iar pe de altă parte, la organizarea și petrecerea timpului liber al familiei (care, de obicei, este conceput a fi consumat împreună, într-un grup de prieteni).

Interesant de consemnat este faptul că pentru rezolvarea unor probleme gospodăreşti, muncile şi funcţiile tradiţionale rămîn încă în cadrul familiei. De regulă, tinerii urmăresc utilarea căminului propriu cu aparate și instalații ultramoderne. Unii se oferă, cel puţin în proiect, să contribuie la efectuarea unor sarcini de familie pentru a uşura munca celuilalt soţ. Fără îndoială că, în aceste cazuri, este vorba de reproducerea unui model tradiţional, în esență pozitiv, pe care l-au preluat de la propriii lor părinţi sau de la alți oameni ai sociętăţii noastre de astăzi.

Indeosebi fetele atrag atenţia asupra faptului că se vor preocupa să asigure o atmosferă caldă căminului lor, că îşi vor înconjura soții și copiii cu multă afecțiune și că vor veghea ca armonia să domine în propria lor familie.

(…)

În concepția despre familie, tinerii au inclus şi obiceiuri astăzi frecvente: lectura presei în fotoliu, mai ales de către soți, croșetatul de către soții, îngrijirea maşinii personale îndeosebi de către soți. Din faptul că preocuparea de a-i distra pe copii este pusă mai mult pe seama soților, se poate deduce că se va menține o anumită diviziune a sarcinilor de familie, soțiilor rămînîndu-le, în continuare, spre rezolvare, problemele gospodăreşti tradiţionale. Totodată, cercetarea a consemnat o proporţie apreciabilă de soți, reali sau virtuali, care, cel puțin în intenție, îşi autoasumă sarcina efectuării curăţeniei în locuinţă. După cum s-a mai relevat, această activitate va fi mult ușurată de substanțiala robotizare a menajului.

(…)

 Mulți tineri proiectează vizionarea unor spectacole de teatru sau de cinema împreună cu partenerul de familie.

S-a vehiculat mult părerea că, datorită preconizatelor modernizări, automatizări şi robotizări ale activităților profesionale și a locurilor de muncă, partenerii se vor putea consacra în întregime acasă („cu toată ființa”) familiei. Aceasta ar constitui, în concepția celor mai mulți tineri, o condiție esențială care va favoriza sudarea relaţiilor intrafamiliale. Grija pentru respectarea programului de activitate profesională se menține în continuare în atmosfera familiei.

Pe de altă parte, pornind de la ceasul deşteptător – care, negreșit, va fi electronic-, unii tineri arată că îşi vor utila apartamentul cu aparate pentru gimnastică de întreţinere şi cu aparate de aer condiționat, iar alţii îşi dezvăluie intenţia de a petrece mult timp în natură, desprinzîndu-se cu propria lor voinţă de televizorul în culori, nelipsit, evident, din nici o familie.

Concluziile ce s-au desprins din această valoroasă iniţiativă finalizată, ce a cuprins mai multe domenii, din care am extras numai unul dintre aspectele fundamentale – familia mileniului III -, ne îndreptăţesc să putem afirma că avem un tineret robust şi sănătos, cu principii viguroase de viață, capabil să întîmpine acest prag de mileniu cu optimism şi cu încrederea în binefacerile celei mai umane orînduiri: socialismul.

Dr. DUMITRU BAZAC,

cercetător ştiinţific principal la Centrul de cercetări pentru problemele tineretului