Articole 1901-1939

1901, ziarul ADEVERUL 

Zestrele fetelor – Unui părinte. Loco.

Te plîngi în contra „tinerilor“ din ziua de azi, că n’au fost crescuţi în «idealurile» căsniciei, că sînt sceptici, pretenţioşi şi că fetele cu «zestre bunicică» stau şi aşteaptă pe Făt-Frumos, care nu mai vine.

Am înţeles: ai o fată de măritat şi îmi închipuesc dorul d-tale de părinte de a-ţi vedea fata fericită şi pe d-ta legănîndu ţi nepoţeii pe genunchi.

Te plîngi în potriva mijlocitorilor de căsătorii cari «nu-şi înţeleg misiunea» şi întrebi dacă n’ar trebui organizate serioase agenţii matrimoniale.

Te-ai adresat rău la mine, în astă privinţă: ai dat de un „împuşcă ’n lună*, care nu-ţi poate răspunde de cît că nu crede în «fericirea casnică» organizată prin agenţii matrimoniale sau alt soiu de mijlocitori.

În ce priveşte însă scepticizmul, înclinările celibatare ale tineretului de azi, cu toate „zestrele bunicele“ ale fetelor, este de zis un cuvînt serios. Vina nu e nici a tinerilor, nici a fetelor: e mai direct a părinţilor şi mai indirect a sistemului de educaţiune în societatea noastră.

Tînărul care e negustor—dacă e vorba de o căsătorie bazată pe calcul (şi aceasta nu implică nefericirea) — e natural să aibă pretenţia ca odată cu obligaţiunile către nevastă şi copii să-şi îndoiască (cel puţin) prin însurătoare capitalul său. Negustorul e cele mai de multe ori satisfăcut.

Dacă e funcţionar sau profesiune liberă lucrul se complică. Salariul, onorariul său este desconsiderat de părinţii ce au fete cu «zestre bunicele», deşi negustorul poate să-şi piardă tot atît de lesne capitalul, pe cît de lesne poate pierde funcţiunea sau întrerupe activitatea un funcţionar sau un medic, avocat, etc. Ba acesta din urmă mult mai lesne îşi poate restabili venitul de cît cel dintîi capitalul.

Salariul şi onorariul unui funcţionar, avocat, medic, etc. trebue totuşi considerat ca venit al unui capital şi în virtutea unui asemenea capital, funcţionarul, medicul, avocatul, etc., au dreptul a-şi formula „pretenţiile“ în căsătoriile «cu zestre». Mai cu seamă cînd ştiut este că fetele care nu iau un negustor sînt dintre acele mai exigente şi mai rafinate: deci mai cheltuitoare.

Fericite sînt însă acele fete, cari ca şi bărbaţii, au putut să-şi facă în loc de «zestre bunicică» un venit graţie unei meserii sau unei profesiuni libere ce şi-au creat.

Ele sînt cu adevărat înzestrate şi înmulţirea lor ar scădea numărul celibatarilor, înmulţind numărul căsniciilor fericite. E. D. F.

1904, Ziarul DIMINEAȚA

CE FEMEI PLAC BĂRBAȚILOR?

Această chestiune și-a pus-o d-1 Rafford Pyke, filozof, sociolog, psiholog şi moralist american, în revista: The Cosmopolitan, şi la care a răspuns tot în aceeaşi revistă.

D-1 Rafford Pyke oricare ar fi metoda sa în această anchetă şi poate chiar că n’are altă metodă de cît observările unei statistici personale, ajunge la aceste decisii generale:

Femea care place bărbaţilor nu este femeea frumoasă. Frumuseţea nu mai are influenţă asupra lor. Femeea frumoasă este admirată, dar nu iubită.

E ciudat cum şi-a făcut d-1 Pyke această părere despre femeile frumoase, cînd aceste femei sînt foarte rari, şi acelea care sînt nu rămîn fără pretendenţi, sau fără adoratori. Dacă prin femeile frumoase, se înţeleg și cele drăguţe, de acestea avem destule; în cazul acesta, părerea d-lui Pyke, poate să fie întru câtva justificată.

Mai departe, femeea care place bărbaţilor, spune d-l Pyke, este femeea grațioasă, mai mult de cît cea drăguţă.

In privinţa aceasta toată lumea cred că e de acord. Grația obrazului, a fizionomiei şi a mişcărilor este de sigur atracţia cea mai puternică şi tot-odată cea mai durabilă, pe care o femee poate s’o exercite asupra unui bărbat.

D-1 Pyke ne face să observăm, că bărbatul vecinic stîngaci şi dizgrațios. cu mişcările reci şi greoae, adoră în partenera sa acea gratie a corpului, pe care Diderot a definit-o admirabil: “Acea riguroasă şi precísă conformitate a corpului, cu natura mişcărei”.

De aceea dansul a fost mai la toate popoarele, introducătorul dragostei. Cu toate astea, dacă marea mulţime a bărbaţilor are nevoe de dans pentru a aprecia grația unei femei, cunoscătorii, sau chiar numai oamenii cu senzaţii fine n’au nevoe de dans, ci numai de mers, pe care îl consideră ca expresia graţiei şi ca manifestarea euritmiei personale. „Mersul unei zeiţe pe nori, zice Saint-Simon, vorbind de ducesa de Burgonia. „Et vera incessu patuit Dea” zice Virgiliu vorbind de Venus, ceea ce însemnează: „şi prin modul său de a umbla s’a arătat zeiţă”. Graţia, este graţia care se mişcă. „Urăsc mişcarea care deplasează liniile” a zis un poet francez.

Fie, dar mişcarea care aranjează liniile, la fie-care moment cînd pare a le deranja, e graţia aleasă, graţia supremă. Grația nemişcată, este statua armonioasă; graţia în mers, în mişcări, este viața armonioasă.

_______________________________

1904, Ziarul DIMINEAȚA

PREȚUL UNEI FEMEI

În ţara noastră – şi în multe altele – o fată nu se poate mărita de cît dacă are zestre, afară de foarte rarí excepţii.

În regiunile cunoscute ca sălbatece din Africa, Oceania şi Asia, se întîmplă cu totul contrariu: se cumpără logodnice, mai mult sau mai puţin scump, după clasa din care aparțiu şi după bogăţia publică.

Aşa în regiunea Tombuctu, pe malurile Nigerului se obţine o soţie, dacă se dă ca dar socrilor o barcă nu nouă, sau două bărci uzate. La Niams-Niams, se schimbă o femee în locul altei femei, aptă a îndeplini în coliba socrului, aceeaşi muncă ca și aceea care pleacă să fondeze un alt cămin.

La Mishuris, aceasta depinde de poziţia socială: pentru o găină – adesea furată – un sărac se căsătoreşte cu o săracă, pe cînd omul bogat, đă în schimbul unei neveste aristocratice, 20 de boi. In Zambezul de sus, e fericit acela care dorind să se însoare, posedă un colier de scoici, înşirate pe un fir de fer. Acesta nar’e de cît greutatea alegerei…

În țara Magoni, două pei de căprioare sînt de ajuns, pentru a căpăta o nevastă.

La Tartari, femeia se schimbă pe unt. In Țara de foc, logodnicul trebuie să dea socrilor săi, un dar de piele de balenă.

Acestea sînt moravurile secolului al XX-lea în unele regiuni ale globului.

In ţările civilizate se cumpără bărbaţii pe sute de mii de lei. Ferice de ei!….

_______________________________

1904 , Ziarul DIMINEAȚA – FLIRTUL

Am spus că adese ori flirtul, această condamnabilă distracţie ce se practică astăzi din nenorocire de atîtea femei, face victime şi între bărbaţi. Vreau să cred că o femee nu-şi dă bine seama de răul ce face, ea care nu iubeşte. Dar nu pot în deajuns de bine vesteji purtarea imprudentă a unei femei care nu se dă în lături de a deştepta un sentiment căruia dînsa nu voeşte să răspundă.

În loc de a primi, de a căuta complimentele şi curtea asiduă a unui bărbat numai din amuzament, o femee leală şi bună încearcă să stingă de la primul moment orice afecţie la care nu poate răspunde la rîndul ei. Ea trebue să înnăbuşe orice vanitate ar împinge-o să se laude cu o simpatie pe care n’o poate împărtăşi. Ea trebue să caute ca omul pe care l’a turburat fără de voe să-şi poată libera inima de acest amor, înainte ca durerea să i’l fi înrădăcinat prea adînc.

Aceea care voeşte să fie fericită în căsnicie nu va face altfel, căci în modul aceasta ea va îndepărta o armă de care s’ar putea servi mai tîrziu bărbatul ei.

Multe domnişoare fără ştirea mamei lor, întreţin corespondenţă cu „curtezanul”. Aceste bileţele şi scrisori conţin adesea expresiuni foarte imprudente şi mai ales absolut nesincere. Cît e de periculoasă această corespondenţă clandestină!

Orgoliul acesta, inerent celor mai multe dintre fetele şi femeile din ziua de azí, de a găsi un amuzament în a face să sufere un bărbat căruia ştiu bine să i-au inspirat afecţiune, şi pe care’l chinuesc chiar dacă și ele au inceput să’l iubească, nu este în realitate, după mine, decît o cochetărie inconştientă.

Cînd apoi observă rezultatul cruzimei lor, cîteodată nechibzuită, involuntară, e adese ori prea tîrziu. Inima rănită s’a îndepărtat, omul pe care l’au ofensat a plecat pentru a nu mai reveni. El s’a dus să-şi vindece rana ce i s’a făcut şi am cunoscut multe femei cari au rămas cu un regret dezesperat pe care nimic nu’l va mai consola.

De altfel, singură această durere este în stare de a mai ridica aceste ființe în ochii mei.

Și apoi, dacă iubeşti, de ce să te porţi ca şi cînd n’ai iubi ? lubirea e o floare delicată pe care un vînt rece o poate ofili. Dacă cel pe care-l iubiți e demn de voi, pentru ce să respingem, chiar în aparenţă, o afecţiune care ne măguleşte pînă a ne face fericite ?

Pentru a se face cineva stimată, iubită, nu e de loc nevoe să descurajeze, să respingă amorul sincer. (Maria Demetrian)

_______________________________

1905, ziarul DIMINEAȚA

Fetele de măritat – Un răspuns

După cît văd, drăguță cititoare, ai dori să fii aleasa unui bărbat a cărui inteligență superioară să fie pentru d-ta o cauză de admirațiune constantă.

Voiŭ recunoaşte că nu ai aspiraţiuni urîte, de vreme ce doreşti să găseşti în soţul d-tale nu o fiinţă pe care s’o dominezi, s’o anihilezí, çi un protector atît de sus pus în faţa d-tale, şi de vreme ce te-ai simţi fericită lăsîndu-te călăuzită de dînsul şi făcînd din voinţa lui, voinţa d-tale.

Voiu adăuga însă în acelaşi timp că o intelectualitate înaltă, chiar geniul, nu ajunge unui bărbat spre a face fericită pe cea mai entuziastă soţie, dacă aceste frumoase daruri nu sînt încadrate de unele calităţi morale cari nu sînt mai puţin nobile ca inteligenţa, ba încă şi mai esenţiale.

Ştiu că o fată tînără nu are nici un mijloc spre a face pe un bărbat să cunoască sentimentul de tandreţe ce i-a inspirat.

Femeea nu oferă afecţiunca ei. Ea aşteaptă să i se ceară. Dar ea are dreptul de a primi sau de a refuza pe acela care se prezintă ca pretendent, adică să-şi aleagă tovarăşul de viaţă.

Voiu mai spune că dacă e interzis unei fete tinere să se arate provocătoare, să forţeze atenţia unui om care’i place, ea nu este, pe de altă parte, deloc obligată – cum i se zice adesea – să se poarte faţă de el în mod rece şi indiferent, să afecteze o răceală deosebită pentru acela spre care se simte atrasă, şi asta sub pretext de a face ca să fie crezută mai prețioasă.

Singura atitudine ce’i convine este o amabilitate grațios rezervată. N’ar fi absurd pentru dînsa ca să ia o aparenţă neplăcută tocmai în ochii omului a cărui simpatie o doreşte?

În cazul cînd toată graţia ei n’ar deştepta dragostea aceluia pe care şi l’a făcut alesul inimei, ea nu va trebui să lase să se observe -nici să se simtă – nici o părere de rău, nici un resentiment. Ea nu trebue să devină nici tristă, nici supărăcioasă cu acela de care n’a putut să se facă iubită. Ea se va sili numai să se resemneze, să se depărteze, să uite.

Sentimentul sincer şi onest pe care o tînără fată îl poate avea în aceste condiţiuni nu va putea să-i fie reproşat, căci ea și-a păstrat toată demnitatea, ea n’a înfrînt niciodată buna cuviinţă. (Maria Demetrian)

_______________________________

1905, Ziarul DIMINEAȚA

PENTRU FETELE ÎNȘELATE ȘI PĂRĂSITE

Citese prin ziare că regina Elisabeta are intețiunea de infiinţa pe lîngă azilul diu şoseaua Filantropia o secțiune pentru fetele înşelate şi părăsite.

Fetele primite în această secţiune vor învăța cultura gîndacilor de mătase.

Mărturisesc că am luat condeiul în mînă foarte mişcată de ceea ce am aflat.

Înșelată şi părăsită! Nimic mai banal, mai obicinuit, mai de toate zilele şi totuşi atît de dureros, atît de compătimit.

Tabloul e foarte simplu în toată puterea nenorocirei sale: o fată a iubit, în elanul sincer şi curat al inimei ei pure și al naivităței și lipsei de experiența vieței.

La un moment dat, ea se vede dczamagită: acela care fusese destul de infam ca s’o seducă şi s’o înșele cu promisiuni şi jurăminte, devine un seducător care o părăsește cu o lașitate ce nu egalează decît infamia sa.

Și societatea numără o victimă mai mult, încă o fiinţă nenorocită, care e aruncată în voia soartei, epavă rătăcitoare şi ocolită în valurile furioase ale mărei.

“Societatea, acest complex de alcătuiri conduse de prejudecăți oarbe, ceea ce noi numim în mod vag, precum neprecis este înțelesul ei, “lumea” – da, lumea o dispreţuește, nu mai vrea s’o recunoască ca făcînd parte dintr’însa. Ființa aceasta atît de nenorocită, începe abia acum să-și ispășească, printr’o serie de suferințe morale nesfîrșite, crima de a fi iubit şi de a se fi încrezut, pe cînd seducătorul, nepăsător a cîştigat un titlu mai mult la administrațiunea semenilor săi şi poate și un titlu la o zestre mai mare cu cîteva zeci de mii de lei.

Nimic mai demn de compătimire decît aceste sărmane victime. Și trebue să se ştie că de obiceiu numai fetele sărace sunt victime în toată accepția acestui cuvînt. Cele bogate găsesc ușor consolarea și reparare.

În loc de hulă și dispreț, aceste ființe menite a-și purta vecinic decepția dureroasă în sufletul lor rănit și singerind, vor găsi o mînă mîngîetoare, adăpost și consolare.

Fie ca exemplul acesta să facă pe multe femei să înțeleagă că adese ori facem contrariul de ce ar trebui, că ne grăbim să deschidem, în loc să închidem rănile celor suferinzi. (Maria Dometrian)

_______________________________

1905, Ziarul DIMINEAȚA

LOGODNICUL – Dra Rozetta, loco –

Nu trebue ca o fată să se grăbească pe calea ce duce la căsătorie. Multe fete tinere cred că măritîndu-se, îşi procură o viaţă de independenţă şi de plăceri. Ele vor să se mărite spre a’şi schimba situaţia, poziţia, spre a’şi cîştiga o libertate… de la care femeea onestă abdică, din contra, în mîinele bărbatului ei. Cînd se gîndeşte la căsătorie, este cel puţin necesar să ştie că se îndreaptă spre datoriile cele mai serioase.

Femeea se mărită spre a face fericit pe acela pe care l’a ales, spre a se devota lui, spre a forma cu dînsul o familie, spre a’şi îndeplini întreaga misiune de om. Este indipensabil să se întrebe dacă se află la înălţimea acestei misiuni și de a recunoaște că cel puţin trebue să se pregătească pentru asta.

Astfel poate îşi va face din bărbatul ei un ideal cu totul altul de cît acela pe care şi’l închipue de obiceiu.

Avantajele exterioare sînt puţin lucru, comparate cu un suflet tenage şi generos, cu o inteligenţă nobilă. Rămîi repede indeferentă faţă de o figură frumoasă de bărbat și trăsăturile şi ţinuta „corectă” a unui clubmen cîntăresc foarte puțin în balanţa fericirei, dacă nu sînt însoţite de alte calităţi mai solide. Un caracter mărinimos, o inimă mare, excelentă procură bucurii mai adînci şi mai bune.

Am văzut o fată nechibzuită refugind să devie soţia unui om cum se cade, pentru că nu ştia să se încline frumos cînd salută şi pentru că’şi alegea rău hainele! Ca şi cînd nu le-ar fi putut alege ea mai tîrziu, şi chiar să schimbe modul lui de a saluta!

O fată inteligentă nu ar putea, crede să acorde nici o admiraţie unul „filfison” şi nu se va ataşa de o fință atît de puţin dotată sub raportul intelectual, şi probabil tot atît de lipsită de calităţi sufletești.

Cavalerul – întrebuinţez cuvîntul în accepţiunea lui înaltă – este tipul pe care trebue să’l viseze. Sînt cavaleri în toate clasele societăţei, căci numai valoarea morală este aceea care dă dreptul la acest titlu, caracterul e sincer, leal, brav, onest și delicat. Îl cunoaşti după cultul generos ce are pentru femee, după modul cum vorbește despre mama şi despre surorile sale.

I pot lipsi unele din darurile cari seduc la prima vedere, dar i este uşor să le capete într’un grad oarecare. De altfel, aceasta ar fi un prisos pentru dînsul, aşa cum este, nu poate displace, e iubit, înconjurat de consideraţie. Iată bărbatul care face o femee fericită. (Maria Demetrian)

_______________________________

1905, Ziarul DIMINEAȚA

DESPRE GELOZIE ȘI INVIDIE

Cuvîntul gelos (sau geloasă) are în ziua de azi o însemnătate foarte scăzută, provenită mai ales din cauză că înțelesul lui este foarte străin de majoritatea socială.

A spune cuiva că e gelos, însemnează a-i da un epitet insipid, care aproape nu mai spune nimic. Cel acuzat de gelozie (acuzat ?…) nici nu mai ripostează, nici nu mai cearcă a se justifica, şi nu arare veți fi auzit pe grațioasa doamnă X spunînd cu multă cochetărie vre-unei amice – cîte odată chiar și în societate: ”ah! draga mea cît e de gelos bărbatu meu… ”, în timp ce soțul în chestiune rămîne aproape indiferent la acest calificativ fără de importanţă (!)

Cu toate acestea, trebuește neapărat relevat, că sentimentul geloziei nu preludează tocmai virtețile unui suflet mare.

Cea mai îndepărtată antichitate confunda gelozia cu ura și mult mai tîrziu se dovedește că gelozia nu este decît o față a negrei invidii -fică directă a josniculul egoism. Iată dar, că urcînd gradat scara vicielui, ajungem – trecînd prin invidie – de la gelozie la egoizm, mama tuturor defectelor.

Psichologia numește gelozia: ”invidie dezinteresată” și adese ori confundă ambele aceste sentimente urîcioase. Ea ne explică faptul acesta, spunîndu-ne că, dacă gelozia urmărește imediata distrugere a celui ce o provoacă, atunci ea numele de invidie, patima care ajunge la hotarele egoizmului.

Othelo, care ucide din pură gelozie, nu e mai puţin criminal decît Catilina de pildă, care vrea să ucidă din invidie. Cu toate acestea, Othelo poate invoca circumstanțe atenuante, căci crima lui nu urmăreşte nici un interes pe cînd Catilina, mînata de ura de a nu avea el puterea – ci altu – îşi propune de asemení să ucidă.

Iată dar, iubite cititoare, că gelozia nu e o pasiune lăudabilă, pentru cei stăpîniți de dînsa: ea ocupă una din filele din cari se compune cartea viciului.

Silinţa noastră ar trebui îndreptată deci spre tendinţa de a spune odată:

”Qu’il est grand qu’il est doux de se duce à soi même je n’ai point d’eune mis, j’ai des rivaux que j’aime. (Voltaire)

Căci gelozia fiind un efect al sentimentelor de inferioritate a bunurilor noastre, comparate cu bunurile altuia, ne tîrăşte chiar fără voia noastră la dorința de răzbunare – urît sentiment – și ceea ce e şi mai trist, această dorință de răzbunare, fiind în cele mai adese cauze disimulată de slăbiciune, ne face invidioşi, ne face să vedem în fiecare om un dușman, ne răpeşte deci liniştea, turburînd de asemenea și pe cei cu cari venim în directă atingere… Semnat, O ne geloasă

_______________________________

1906, Ziarul DIMINEAȚA

CAUZELE ÎMPUȚINĂREI CĂSĂTORIILOR

Nimeni nu sa va încerca să nege, că bîntuie criza celibatulul. Oricine poate constata aceasta, în sînul familei lui, în cercul cunoştinţelor şi amicilor săi.

Fete tinere cu o educaţie aleasă, cu oare cari instrucţiuni preparatoare cu privire la datoriile variate ale chemărei de bune soţii şi gospodine, dela natură înzestrate cu voaloarea calităţei fizice și morale şi cari deci promit să devină consoarte excelente, rămîn totuşi nemăritate. E aproape de necrezut că nu s’a aflat nici unul măcar, sä peţească asemenea fete, propriu zis însă mai ruşinos e aceasta pentru tineri decît pentru fete.

Care sînt motivele cari fac ca numărul căsătoriilor să fie atît de restrîns? Dece devin din ce în ce mai rare adevăratele căsătorii din înclinaţiune, din simpatie, din dragoste? Dece contractările conjugale calculate şi interesate de astăzi, iau locul adevăratei căsătorii? Se susţine că cauza ar fi excedentul numărului sexului femenin, asupra celui masculin. Statistica, cu precisiunea-i penibilă şi dureroasă (pentru unii) arată că atît de des citata “lipsă” e cu mult mai minimă de cît cum se pare.

Cauzele împuţinărei căsătoriilor sînt altele, ce ne apar sub altă formă, cu alt caracter, ele staŭ in strînsă legătură cu viaţă luxoasă care a pătruns în toate păturile şi straturile sociale.

Bunicile noastre nu cunoşteaŭ lăcomia plăcerei, cum e astăzi la modă, nu cunoşteau acest traiu risipitor şi nu vedeau în “bani“ a tot mîntuitoarea putere. De aceea se măritau, de aceea erau pe atunci menagere minunate şi sîrguitoare mame ideale, tovarăşe credincioase şi curajoase ale bărbatului. Natural că ele concentrau totul în sfînta chemare a mamei și soțiea și nu căutau alţi idoli… și alte interese particulare.

Luxul care a pătruns atît de adînc în traiul societăței noastre, face ca chiar tinerii cari sînt în stare de a întreține o femee, a șovăiască în alegerea ei.

Și în adevăr nu trebuie ei oare să se teamă la gîndul, că tînăra şi resfățata fată, va primi viața comună nefericită și degradatoare?

Apoi acele cete mari de gineri, cari se bizue numai pe ajutorul socrilor? Cuteza-va oare cineva, faţă cu splendoarea ce se desfăşoară astăzi în toate straturile, de a cere mîna unei fete tinere, pentru a cărei distracțiuni şi mulţumirii luxuriante, cer neapărat sume considerabile?

Majoritatea becherilor chiar dacă sînt entusiasmaţi de o fiinţă tînără şi încîntătoare, dar cu o zestre mai puțin însemnată, îşi împietreşte avîntul inimei, preferînd să rămînă neînsuraţi de cît să trăiască cumpătați cu banul numărat.

Idealul lor e zestrea, după care aleargă s’o vîneze.

Pentru ridicarea nivelului nostru spiritual, cultural și moralei curente, căsătoriile de speculațiune, desigur că nu vor aduce încă un bine. Starea actuală a locuitorilor se va putea schimba numai dacă educațiunea spiritului femeei se va face în alt sens, și cu o energie care să se resimtă în toate straturile sociale. Singurul ajutor dela care se poate aștepta ameliorarea, e stăvilirea luxului și a pretențiunilor nebune. Imediat ce va avea loc această schimbare, imediat ce virtutea antică a abnegationei ș’a datoriei se va urca iar pe piedestal, va fi cu putinţă cu încetul să ajungem la scopul dorit. Bărbaţii vor vedea şi recunoaște, că o femee se poate acomoda oricărui fel de trai, şi astfel vor căpăta îndrăsneala de a întemeia o căsnicie modestă. (Va urma) Violetta dela Iaşi

• Scrisori din public –

Stimată Doamnă,

Este evident că împuţinarea căsătoriilor azi se datoreşte în mare parte luxului ce domneşte pretutindeni, începînd de la opincă şi pînă la cea mai înaltă treaptă socială.

Țăranca de odinioară era mulţumită a purta cămaşa şi fostele cusute de mîinele-i harnice, şi împodobite cu diferite rîulețe drăgălaşe sau cu marama de borangic țesută tot de ea, sub care apărea figura ei rumenă şi veselă.. Şi ce farmec răspîndea întreaga ei fiinţă, în frumosul costum de ţară! Azi ţărancele noastre disprețuesc portul naţional, fiindcă nici cucoanele nu-l iubesc – zic ele – Azi doresc rochi la modă şi pălărie!!

Modesta burgheză vrea mătăsuri și giuvaeruri cît mai multe.

Iar femeia mai sus pusă, are aspirații și mai vanitoase, tendinţi de fericire şi mai vagi.

Ea doreşte să predomine, să aibe dacă se poate întîetatea ori unde, şi e convinsă că numai prin lux îşi va ajunge scopul. O femee cu asemenea dorinţi, natural va fi vecinic ocupată cu aranjarea toaletelor, neglijînd celelalte datorii de soţie şi mamă; şi la masă, chiar şi noaptea se va gîndi necontenit la toaleta dorită cu care va trebui să apară la serata sau balul apropiat… Dar şi mai trist e, că mai toate femeile noastre, suferă de această boală, moştenită în cele mai multe cazuri chiar de la mamele lor.

Ce este origina acestui lux necumpătat?

Eu cred că sînt numai femeile de vină.

Vinovaţi sînt chiar bărbaţii! Ei, ce e drept, strigă din fundul plămînilor contra luxului, cînd e vorba să plătească toaletele soțiilor; dar tot ei admir tot ce-i luxos! Prin urmare, cine încurajează luxul!?

Un exemplu: două fomei, una frumoasă şi îmbrăcată simplu; alta mai puţin frumoasă dar împodobită cu tot ce-i frumos şi scump; spre care din ele vor fi îndreptate privirile tuturor? De sigur că spre dama elegantă! Pe cînd cealaltă e ocolită de toate privirile, chiar soţul acesteia admiră pe cea luxoasă.

Femeea e tot femee și oricîtă raţiune ar avea, tot are şi o doză de vanitate. În cutele sufletului ei senzibil, prea sensibil, stă ascunsă “dorinţa de a place”. Femeile noastre nu fac excepție și ele se silesc a fi cochete, cheltuesc nebuneşte pe lux, Şi cum să facă altfel, dacă chiar bärbații lor le îndeamnă a face lux, în preferința ce dau celor luxoase?

De ce se mai plîng dar că nu se pot căsători cu o femee luxoasă, cînd pe cea modest îmbrăcată o ocolesc? Ce au de răspuns aci? Natalia H. Narcisa, Constanța

_______________________________

1906, Ziarul DIMINEAȚA

ANUNCIURI DE CĂSĂTORIE

În Anglia există de 30 de ani o istorie bine orînduită a anunțurilor. Ea a fost alcătuită după o muncă îndelungată şi migăloasă, de către Henry Sampson. Acesta a consacrat un capitol special anunțurilor de căsătorie, cari merită o deosebită atențiune din partea publicului cititor deoarece reprezintă una din interesantele documente omenești.

Felul de cerere şi de ofertă arată și felul de gîndire a fiinţelor cari au făcut aceste cereri și oferte, arată şi dorințele și nevoile unei mulțimi într’un moment dat.

Un statistician din America a constatat că în Statele-Unite ale Americei de Nord s-au contractat în anul 1901 vreo 36.000 de căsătorii în urma anunțurilor de ziare. A făcut apoi socoteală că din an în an, numărul căsătoriilor crește cu 10 la sută, iar din fiece căsătorie s-au născut cîte doi copii – așa că în 10 ani populațiunea Statelor-Unite a crescut cu 10 milioane. Aceasta dovedește îndeajuns folosul anunțurilor de căsătorie.

Trebue însă să știm că anunțurile de căsătorie nu sînt produsul timpurilor moderne, ele datează încă de multă vreme. Cel mai vechiu anunț de căsătorie e acela care a apărut în Londra cu data de 19 Iulie 1695.

Iată și cuprinsul său:

 (Intîiu o introducere a directorului de gazetă): „M’am hotărît ca de azi înainte să înserez în gazeta mea tot felul de anunciuri relativ la căsătorii. Cititorii mei să nu se mire și să nu privească en ochi răi faptul acesta. Eu nu doresc altceva, decît să unesc două ființe cari se pot înţelege în viața de toate zilele.”

Apoi urmează următorul anunț:

„Un gentleman, în vîrstă de 30 de ani, care ocupă o funcție însemnată, dorește să-și lege viața cu o tînără femee care să aibă o avere de 3000 de pfunzi sterlinge.”

Noul chip de a se putea contracta o căsătorie a trecut îndată hotarele Angliei.

În 1738 apare primul anunț de căsătorie într’o gazetă din Germania. Și astăzi găsim aproape în toate ziarele din lume astfel de anunciuri. Să nu credem însă, că dezvoltarea uriașă a acestei publicații reprezintă un… progres! Un om călăuzit de idei îndrăznețe va trage următoarea încheiere din spusele de mai sus: „Căsătoria modernă a ajuns pur și simplu un comerț. Precum există o cerere și o ofertă de marfă, așa există și o ofertă de femei, cari au ajuns și ele astăzi marfă, obiecte de plăcere. ” LP

_______________________________

1906, ziarul DIMINEAȚA

TOT CELIBATUL, Doamnei H.

Citese şi recitesc rîndurile în cari descrieţi motivele celibatului. După mine, problema aceasta este una din cele mai importante, şi de aceea m’am hotărît să-mi expun şi eu modestele-mi päreri, rugându-vă a le da publicităței.

 Actualmente căsătoria este privită ca un comerț ordinar. De vină sînt patimile ce stăpînesc pe femee cît şi pe bărbat, mai ales pe bărbat. Acestuia, de mic încă, i se infiltrează dorinţa de a avea avere; adesea el aude pe părinţii lui zicînd: „Nu-mi voiu însura băiatul decît cu o fată bogată. ” Caracteristica tineretului nostru bărbătesc – o spun fără ocol – este: goana după zestre grasă, indiferent de persoana care-i va aduce-o. Am auzit chiar pe unii exprimîndu-se astfel: „Mi-ar plăcea cutare fată, dacă ar avea şi lei noui”. Bazele căsătoriilor actuale sînt numai interesul egoist, poziția socială, banii, orgoliul, ambiţia, traiu uşor, şi dacă se poate fără muncă.

La rîndul ei, fata creşte și ea cu ideea că nu va lua de bărbat decît pe un om bogat.

În loc să fie învățată că va veni o zi cînd va trebui să conducă un menaj și să aducă fericirea unei căsnicii spre a ferici pe acela al cărui nume îl va purta, ea învață a fi cochetă, a se distinge prin frumusețe, lux și excentricități, pentru că astfel să placă unui om bogat, indiferent dacă acest bărbat e frumos sau urît, cult sau ignorant. E destul să fie bogat, ca să poată extazia atît pe fată, care nu vede o fericire mai mare decît bogăția, care i-ar putea permite un lux după capriciile ei, cît și pe mama, care în egoismul ei nu întrevede o fericire mai mare pentru copila ei, decît a avea un ginere bogat. În astfel de căsătorii nu poate exista iubire reciprocă, în inima acestor fel de căsătoriți nu poate pătrunde acest dulce și sfînt sentiment.

Trăim într-un timp în care orice sentiment nobil se înăbușe în noianul mizeriilor de toate zilele, într-un timp cînd cei cari neavînd nimic în creerul lor, nimic în sufletul lor, sînt ridicați, înconjurați și apreciați, fiindcă au avere, deoarece banul şi destrăbălarea sînt stăpînii acestor timpuri. (Elise d’or)

_______________________________

1910, ziarul MIȘCAREA

ANCHETELE NOASTRE – Anunţurile de căsătorie 

Agenţiile matrimoniale. — Cum funcţionează ele. — Naivitatea publicului.—Şarlatanism deghizat.—Anunţurile de căsătorii. Ancheta unui curios.— Veniturile agenţiilor.

Agenţiile matrimoniale

Sporirea funestă a anunţurilor de căsătorii în publicitatea ziarelor noastre, trebue să isbească chiar şi pe acei cari s’au desvăţat de părerea că numai în cer se pot încheia căsătoriile.

E regretabil că nu se poate alcătui nici o statistică asupra chestiei de a se şti, cîte căsătorii se încheie pe această cale care nu mai este neobicinuită.

Negreşit însă că numărul lor nu e mare şi în tot cazul proporţia e foarte mică faţă de marele număr al propunerilor de căsătorii. Şi cine se pricepe a citi printre rândurile acestor anunţuri cari au pretenţiunea de a duce la „căsnicie cu adevărat fericită”, poate descoperi nu mai de cât că majoritatea covârşitoare a acestor anunţuri, nu provine chiar din partea doritorilor de a se căsători, ci din partea agenţiilor matrimoniale, organizate pe baze comerciale, cari graţie naivilor înfloresc într’un chip extra-ordinar. Şi tocmai prin acest fapt se explică şi tonul lipsit de sentiment şi de jenă în cari adesea sunt concepute propunerile de căsătorie, brutalitatea negustorească a acestui târg de căsătorii, care trebue să producă un efect respingător asupra ori cărui om neiniţiat.

Trebue o oare care experienţă pentru a distinge propunerile de căsătorie private, glumeţe, sau serioase, de acele ale agenţiilor matrimoniale. Aceste din urmă cunoscând repulsia doritorilor de căsătorie pentru agenţiile oficiale, lansează anunţuri cât se poate mai nebătătoare la ochi cari fac a se crede că e vorba de intenţii serioase şi abia după un schimb de 3-4 scrisori se poate înţelege că e vorba de o agenţie matrimonială.

Naivitatea publicului

O persoană spre a studia practica urmată de agenţii şi pre a vedea pănă unde merge naivitatea doritorilor de căsătorie—care vai, merge prea departe— a întreţinut corespondenţe îndelungate cu agenţiile de căsătorii; aproape în totalitatea casurilor a înţeles că în dosul bărbatului sau femeei doritoare de căsătorie, se află agenţia matrimonială care caută a-şi face treburile.

Cînd „o americană bogată stabilită pentru cîteva luni în Europa doreşte cunoştinţa unui domn din primele clase sociale“, cînd o „sărmană orfană singură, cu avere de 95.000 lei — 95.000 lei sună mai cinstit şi deşteaptă mai bine încrederea, de cît suma rotundă de 100.000 lei — doreşte un tovarăş în viaţă“ cînd un domn cu 300.000 lei caută o doamnă în aceleaşi condiţii de avere“ şi cînd vedem în anunţuri observaţia că „discreţia-i garantată“ şi „scrisorile anonime se vor arunca în coş“, în toate aceste casuri e vorba aproape fără excepţie de agenţiile matrimoniale negustoreşti. Mai ales interzicerea răspunsului anonim dă de bănuit. In adevăr, o agenţie are nevoie tocmai de adrese şi nu are ce face cu scrisori anonime.

Veniturile agenţiilor

Isvorul principal de venituri al agenţiilor matrimoniale nu e comisionul încasat pentru căsătoriile de fapt realisate, ci diferitele „spese“ ce are de plătit clientul“, înainte chiar de a intra în vreo legătură de afaceri cu agenţia. Aşa mai întâi vin spesele de porto, în sumă de 50 bani pănă la 2 lei cari sunt plătite de toţi cei ce au curiositatea de intra în tratative şi cum numărul lor e destul de mare, „agenţia realizează chiar din acest capitol un venit frumos.“

Dar adevărata speculare a prostiei începe cu „avansul pentru cheltueli” în sumă de 10 — 20 lei, apoi vine „bonificarea de spese“ pentru o călătorie devenită necesară pentru o înţelegere personală şi dacă clientul încă tot n’a mirosit nimic, se mai fac şi alte încercări de jumulire.

Că această speculare e foarte productivă, o dovedeşte marele număr al acestor agenţii; ele desfăşură o genialitate uimitoare în arta de a prinde pe naivi şi de oarece păcălitului nu-i convine de obicei a-şi trimbiţa prostia, agenţiile pot să-şi continue afacerile nesupărate de nimeni. I.M.

_______________________________

1916, ziarul DIMINEAȚA

CE ESTE AMORUL?

de Dr. George D. Fischer, cu o prefață de D-l Mihail Dragomirescu, profesor universitar cu următorul conţinut:

1) Origina amorului: Amorul e viaţa; Tainele amorului; Amorul în cursul veacurilor; Întregirea amorului; De ce modele ne servim; Seducţiune şi romantism; Cea mai virtuoasă fecioară; Amorul instinct animat.

2) Scopul amorului: Complectarea sexelor; Fabula luptei sexuale; Călăuza instinctului sexual; Mecanismul amorului; Frumuseţea şi amorul; Emoţie, sentiment, pasiune; Ce vrea natura; Între degeneraţi; Iubire nu interes.

3) Formele sociale ale amorului: Monogamie, poligamie, poliandrie: Pe vremea matriarcatului; Suveranitatea femeei; Unde e inferioritatea femeei; Căsătorie și iubire; Femeia în căsătorie; Amorul platonic; Ceva despre flirt; Pudoarea în iubire.

4) Higiena amorului: Definiția higienei amorului; Funcţionarea organelor; Rostul dorinţei sexuale; Legea naturală şi convenţiile sociale; Cînd trebue să se căsătorească tinerii.

Preţul 1 leu. Se află la toate librăriile şi toţi vînzătorii de ziare

_______________________________

1923, ziarul UNIVERSUL LITERAR

CELIBATARII

Gestiunea pare controversată şi încercând să faci o anchetă în lumea celibatarilor, eşti uimit de noianul de argumente pe cari aceştia ţi le aduc spre a-şi apăra splendida lor izolare.

Desvăluirea acestor motive prezentând un interes deosebit, mai ales pentru acei cari nu cunosc această lature a psihologiei masculine, e bine a o reda aci, cu titlu de document.

Există o categorie între celibatari, cari nu fac parte din tagma celor aşa zişi oameni de principii şi cari atribuesc nehotărîrea lor constrângerii materiale în care se găsesc.

Variantele sub cari aceştia îşi înfăţişează cauza sunt astfel :

— “Intr’o căsnicie, mai mult decât orice, se cer bani, bani mulţi de tot, şi cum eu n’am decât puţin, puţin de tot, mi-ar trebui din partea viitoarei mele tovarăşe, un curaj cel puţin tot aşa de mare ca şi al meu, ca să înfruntăm la o laltă rigorile unei existențe apropiată de normal“.

Un altul:

— “Cine şi-ar lega viaţa cu o inimă voioasă, de acela care, în numele unui sentiment, îi cere dela început resemnare şi curaj de luptă, în loc de a-i promite, ceea ce inima ei doreşte atât de mult: traiul generos al unei vieţi îmbelşugate?“.

Sau:

—“Ca să ceri cuiva să-şi sacrifice mulţumirile visate, pentru simpla încântare de a fi alături de cel drag, e o pretenţie absurdă, pe care cei cari cunosc slăbiciunile firii omeneşti, nu îndrăsnesc să o susţină…“ 

Nu mai puţin interesantă e şi profesiunea de credinţă pe care o mărturiseşte un celibatar, jurist, partizan al amorului liber.

Socotind suficientă experienţa altora, ca să nu mai fie nevoie și de contribuţia sa personală în aceeaşi materie, îţi documentează astfel convingerile sale :

—“Concepţia mea despre căsătorie, mă desparte cu totul de toţi ceilalţi. Pe când judecata comună nu vede asigurată convieţuirea între părți, de cât prin semnarea contractului legal, pe mine nu aceasta mă preocupă, căci contractul cosfinţit prin lege, ştiut e că se poate rezilia uşor, pe aceeaşi cale.

Garanţia de durabilitate a unei convieţuiri ideale nu contractul legal o dă, ci fondul sufletesc cimentat prin iubirea reciprocă. Prietenia, legată prin contractul sufletesc iată baza solidă a afinităţii vecinice“.

Şi încheiându-şi pledoaria, interesantul Diogene. adaogă, cu convingere :

„Aşi întemeia viaţa pe prietenia reciprocă, înseamnă a înlătura dela început, toate acele cunoscute motive de divorţ, motive pe cari legăturile formale, nu le pot evita : nepotrivirile de caracter, bătăile şi insultele grave“ !

Teama de necunoscut, grijile multiple, farmecul libertăţii, poate şi al… libertinajului, pe mulţi îi întoarce aşa dar dela jumătatea drumului, ori de câte ori, pornit-au hotărîţi să o rupă cu viaţa de haiduc !

Un celibatar, fire de artist, veşnic în căutarea frumosului, care ştiut este că trebueşte să îmbrace tot forme noi, îţi va răspunde :

— “Mon cher, m’aşi însura, căci simt oare care înclinaţiuni matrimoniale, dar, mă tem grozav de plictiseală. Gând’eşte-te şi tu. O viaţa întreagă, aceeaşi casă, aceeaşi masă, aceeaşi… nevastă. E cumplit.“

Un sentimental, întrebat când are de gând să coboare în rândul oamenilor, părăsind cerul visurilor sale, exclamă, în prada unei emoţiuni intense :

“Am strâns aci (şi-ţi arată locul inimei) o comoară de simţiri alese, pe care aşi revărsa-o cu toată generozitatea asupra fiinţei dragi, asupra acelei unice tovarăşe a gândurilor mele. De ce n’am făcut’o încă? Poate unde n’am găsit pe aceea care sa mă înţeleagă, şi pe care s’o înţeleg, căci până acum a fost sau una, sau cealaltă.“

Motive de ordin familiar contează iarăşi printre argumentele unora dintre celibatari, constituind printre dânşii o cauză permanentă care să justifice rezistenţa dârzâ în faţa căsniciei.

Mai serioase ar fi de sigur motivele acelora cari, purtători ai unui germene distrugător, fie transmis prin ereditate, fie dobândit din… propria iniţiativă, se abţin din această consideraţie, dar cazul acesta e o raritate.

Tristă însă e-o categorie, în lumea celibatarilor care merită a fi menţionată în seria documentelor ce le înfăţişăm. Sunt acei iniţiaţi în toate misterele vieţii, aşa zişii „blazaţi“  care nu doresc căsătoria şi aceasta cu adevărat din… principiu, căci nu vor să ofere ca argument infidelităţilor conjugale însuşi blazonul lor !

De obicei aceştia alimentează, cu toată vigoarea de care mai sunt capabili, mişcarea… antifemenistă !

In general e de observat că “principiile“ ce-i călăuzesc pe o bună parte din celibatari, sunt rezultatul mai mult al unor impresiuni personale, de cât al unor convingeri nesdruncinate, întemeiate pe argumente irefutabile. Acea splendidă izolare în care se complac, le dă într’adevăr satisfacţia de a dobândi toate avantagiile amorului legitim, fără a-i suporta şi neplăcerile — şi de aci lipsa de înclinaţiune pentru căsătorie. Dar această stare de spirit e atât de uşor de schimbat! Menţinerea ei, nu atât principiile o determină, ci cu totul altceva.

Un fost celibatar, dintre cei mai convinşi, făcând un examen al său, găseşte o singură explicaţie plauzibilă şi se pare că are toată dreptatea.

„Celibatar eşti, atâta timp cât n’a fulgerat în calea vieţei tale strălucirea ochilor frumoşi, a celor doi ochi hipnotici, cari să te învăluiască în farmecul irezistibil care conduce destinele omenirii, de atâtea veacur şi o va stăpâni cât va trăi şi ea“…

Argumentele celibatarilor rămâne aşa dar puternice numai atât cât lipseşte singurul argument care să le sdrobiască pe toate.

Femeia dragă!

1. Savin

_______________________________

1929, ziarul DIMINEAȚA

Nu mai avem timp să iubim! de Paul Morand

1. Paul Morand, celebrul scriitor francez, studiază în clipa de faţă, în America, problema căsătoriei şi a divorţului pe care o va trata în viitorul său volum. Cu acest prilej, d-sa a făcut următoarele declaraţii:

Iubirea moare. E tragic, dar este aşa. Astăzi nu mai avem timp să ne ocupăm de dragoste, — iar locurile prielnice iubirii lipsesc. Lipseşte de asemeni şi timpul trebuincios ca să facem o curte asiduă.

E drept că iubirea, — emoţie fundamentală a umanităţii, — nu se va secătui niciodată. Bărbaţii şi femeilor vor continua să se îndrăgostească şi să se părăsească. Dar este într’adevăr regretabil că iubirea, acest lucru divin ca şi atât delicioasa curtenie sentimentală au devenit în viaţa modernă, cantităţi neglijabile.

A iubi era odinioară o adevărată artă. O artă mare, care cerea talent, abilitate, fineţe. Iubirea necesita o tehnică particulară. Bărbatul îi consacra atâta vreme şi atâta ingeniozitate, câtă acorda şi exerciţiului propriei lui profesiuni. El considera iubirea ca interesul primordial al vieţii, iar nu ca un lucru întâmplător. Dar, pe vremea aceia, arta iubirii cerea timp şi locuri prielnice. Astăzi noi nu mai avem nici unul dintre aceşti factori esenţiali.

Trebuia un mediu altădată: o seră plină de flori, un salon abia luminat sau o grădină splendidă: ungherul retras al unei săli de bal sau masa cu lampă roz a unui restaurant de noapte.

Astăzi, trebue să „raţionăm” spaţiul, — mai ales în marile oraşe — şi nu mai putem dispune de cadrul ideal al acestui încântător “Passe-temps“. Serele, marile saloane sunt lucruri căzute în desuetudine. Noi trăim acum, cele mai adesea, în mici alcovuri în care nu ne mai este îngăduit nici măcar să putem lua masa. A! acele delicate supeuri sub lumina lămpii roz! Ce minunat se potriveau ele cu dragostea!

Un epicurean îndrăgostit devenea elocvent, când simţea pe limbă gustul unei mâncări picante. Dar toate acestea au trecut, odată cu marile odăi confortabile, cu căminurile în care focul ardea din plin, cu luxoasele divane, cu scaunele de „tete-a-tete” şi cu atmosfera plăcută a casei.

*

Cum să mai putem iubi astăzi în ascensor? Băncile din grădini sunt tari şi parcurile sunt foarte rare. Există — bine înţeles — taximetrul. Dar acesta este un lucru rapid, gâfâitor şi costă atât de multe parale!… Unde mai putem broda tema eternă? Unde să mai putem duce femeia adorată, ca să-i facem mărturisiri dulci departe de ochii curioşi şi ironici ai mulţimii? Aceasta este problema!

…Şi chiar dacă am găsi un loc prielnic, un mediu propice, am avea oare timpul ca să putem debita acele declaraţii voalate, acele iluzii tainice la farmecele pe care le dorim? Astăzi trăim în epoca afacerilor. Avem de dat câteva telefoane şi eternul radio ne întrerupe mărturisile de dragoste.

In Franţa, situaţia devine din acest punct de vedere tot aşa de gravă ca şi în America. Francezul, — atât de îndrăgostit de căminul lui — începe să-şi petreacă vremea în oraş: mănâncă la restaurant şi trăeşte la hotel. Odinioară, un celibatar avea un apartament confortabil, — unde putea să-şi poftească iubita la masa înflorită de trandafiri, în faţa focului din cămin. Aceasta este atmosfera care se potriveşte dragostei. Acesta este mediul romantic, în care poţi iubi.

Astăzi bărbaţii şi femeile sunt prea ocupaţi ca să câştige bani, aşa încât nu-şi mai pot pierde timpul cu astfel de nimicuri. Când fiecare dintre ei a sfârşit munca, — aleargă grăbit în celula lui.

Astăzi lumea nu mai respiră decât la cinematograf şi la teatru. Iubirea a devenit sintetică. A rămas pe planul al doilea. Ne mulţumim să vedem scenele de dragoste pe ecran. Dar şi acest lucru va trece. Dacă iubirea moare în viaţa reală, în viaţa de toate zilele, — ea va dispare şi din cărţi şi din teatru. Sau cel puţin va fi modernizată şi adaptată ritmului şi tendinţelor vremei în care trăim.

Ar trebui să avem unghere, — unde tinerii de astăzi să se poată refugia ca să poată face curte în voie: unghere liniştite, retrase. în care să se poată bucra de tovarăşa lor şi de farmecele ei într‘un mediu romantic. Mă tem însă, că tinerii din generaţia actuală nu vor şti să se descurce. Un băiat şi o fată nu-şi mai spun nimic, ca şi când n‘ar şti despre ce să vorbească! Subiectele lor de convorbire sunt mărginite. Abia dacă schimbă câteva onomatopei. S‘a dus vremea frazelor bine învârtite, vremea cuvintelor dulci şi a complimentelor originale şi delicioase.

*

Aceasta nu înseamnă numai decât, că tinerii de astăzi nu se iubesc. Poţi fi stăpânit de sentimente adânci – şi le poţi exprima totuşi, în foarte puţine cuvinte. Această neputinţă de a exprima iubirea în termeni elocvenţi este un semn al timpului. Fetele din alte timpuri, închise în casă și supravegheate sever, nu se gândeau decât la dragoste. Nu trăiau decât pentru aceasta şi cereau să li se facă o curte asiduă şi meşteşugită.

În vremea noastră, fetele muncesc ca să-şi facă o carieră şi desigur sunt mai puţin sensibile la iubire. În clipa hotărîtoare, ele iau singure decizia cea mare.

Şi pe urmă noi înşine am devenit mai elementari în emoţiile noastre. Trecem deadreptul la lucrurile fundamentale. Tinerii de azi se dispensează de tratativele preliminarii. Ei nu-şi mai pierd vremea, căutând vorbe frumoase.

Îmi închipui că stimulentul războiului şi reacţiunea psihologică, ce a urmat, au provocat într‘o oarecare măsură această stare de lucruri. Mi se pare chiar că în America fetele se arătau foarte exigente în alegerea bărbaţilor lor, înainte de a se produce această schimbare radicală.

Franţuzoaicele au fost totdeauna mirate de atitudinea americancelor.

„E băiat frumos?”, întreba o americancă pe prietena, care-i vorbea de logodnicul ei. Ele cer bărbatului o înfăţişare frumoasă, ceiace uimeşte pe franţuzoaice. Căci franţuzoaicele nu cer omului, decât să fie amuzant, să ştie să facă curte cu meşteşug, — cel puţin odinioară, — să fie bun causseur şi inteligent.

_______________________________

1936, AMICUL TINERIMII

IUBIRE, CURTENIE, CĂSĂTORIE

Se poate că pentru vreun tată sau un învăţător nu este un lucru obişnuit să pună în discuţie acest subiect. Oamenii zilelor noastre preferă să ascundă aceste lucruri cari au legături foarte adânci cu conştiinţa noastră, atât de adânci, încât ele ating izvorul de vieaţă. Se poate că acest fapt este datorit părerii că tinerii nu au nevoie de oarecari idei sănătoase cu privire la iubire şi curtenie, că ei sunt deja destul de gata să răspundă la dife­rite sentimente de iubire şi să se dovedească în nenumărate feluri, spre răul lor propriu şi spre mâh­nirea generală. Dacă lucrul acesta este adevărat, totuş el nu constitue motivul ca această chestiune să fie neglijată şi să se caute a o îndepărta din discuţie. Ea nu trebue înde­părtată; şi neglijenţa din partea ce­lor în vârstă nu înseamnă înfrânare din partea celor mai tineri. Tot­deauna este mai bine ca cei mai în vârstă să vină cu sfaturi scoase din experienţele lor, pentru ca astfel mai mult să clădească decât să dă­râme.

Sau se poate că această stare de lucruri este datorită părerii că tinerii nu-şi dau seama de sfinţenia căsătoriei sau de seriozitatea curteniei, şi că ei vor fi înclinaţi să trateze în mod uşuratec şi în glu­mă toate chestiunile în legătură cu iubirea între sexe. Nu putem nega nici faptul că sunt o mulţime de tineri pentru cari iubirea este un lucru pe care-1 tratează uşor, şi pe care cred că pot să-l ia în râs, in orice legătură a lui cu vieaţa socială. Aceştia sunt aceia cari au avut nefericirea să primească o educa­ţie greşită şi să fi stat întriun mediu nepotrivit. Dar această atitudine nu reprezintă pe aceea a majorităţii tineretului, şi nici nu se va dovedi atunci când subiectul este discutat cu seriozitatea şi cu demnitatea care se cuvine. Neştiinţa poate fi schimbată în pricepere, şi necugetarea în înţelepciune.

1936, Ziarul DIMINEAȚA

VINDECAREA GELOZIEI

Se pare ca gelozia e o boala și, ca atare, ea trebue sä fie vindecabilă. Aceasta e in tot cazul părerea unul medic englez „specialist al gelosilor”.

„Am studiat în amănunt aceasta problemă, spune dânsul, și am gäsit cã gelozia se manifestă altfel la femei decât la bărbat. Femeia e abătutã, melancolicã, mereu nemulțumită, plânge și uneori chiar are adevărate crize de mânie, mai mult sau mai puțin primejdioase”.

Doctorul X pretinde că poate vindeca gelozia imaginară, dar în ce privește gelozia motivată el se declară neputincios.

Metoda de vindecare consistă în a influența pe bolnav ceea ce se face cu ajutorul discurilor de gramofon.

Dimineața bolnavul ascultă „discul de energie”, după amiază discul

„măgulitor” care vorbește bolnavului despre toate calitățile lui și îi sugerează că dânsul (sau dânsa) e persoana cea mai de invidiat din lume.

Să nu uităm, spune el, că „falșii geloși” sunt indivizii cari au un complex de inferioritate și pare cu totul indicat de a se trata în mod special această boală, căci e o adevărată boală.

Doctorul X e satisfäcut de rezultatele obținute și sanatoriul capătă in fiece zi noi clienți și mai ales cliente.

_______________________________

1937, AMICUL TINERIMII

IUBIRE, CURTENIE, CĂSĂTORIE

Eu sunt de părere ca tinerii şi părinţii, sau alţi prieteni interesaţi, să vorbească întreolaltă de­ spre idealurile vârstei desăvârşite de bărbaţi şi femei, şi să privea­scă de aproape familiarizarea ti­neretului cu idealurile formate în felul acesta. Intr’o zi lucram afară cu un tânăr cam de optsprezece ani pe care îl cunoşteam foarte bine — şi tot aşa de bine aş putea spune că îl chema Ioan.

— Ia ascultă, Ioane, i-am zis eu. Te-ai gândit tu cam ce fel ai vrea să fie fata care ţi-ar place să-ţi fie soţie? E adevărat, tu nu vrei să te căsătoreşti decât peste câţiva ani, dar trebue să te gân­deşti la fata pe care doreşti s’o iei, ca nu cumva atunci când va veni timpul, să te ia aşa prin sur­prindere într’un chip neplăcut.

— Sigur că m’am gândit, zise loan. Ba încă m’am gândit mult. Să-ţi spun un lucru: Mie îmi place o fată veselă. Eu nu pot să sufăr o faţă solemnă şi posomorită.

— Prea bine, răspunsei eu mieros, deşi cu unele rezerve în min­tea mea când îmi adusei aminte de unele tipuri de „fete vesele“, cari locuiau în vecinătatea noa­stră. Foarte bine! Tu ai dreptate. O înfăţişare plăcută şi fericită constitue o bună parte în înteme­ierea unui adevărat cămin. Ei, şi după aceea?

— De …. ce să-ţi spun?, zise loan. Ştii …. ea trebue să cu­noască şi ceva muzică, să aibă un adevărat simţ muzical. Aşa, dacă mergem vreodată undeva, cred că ar trebui să fie o bună pianistă şi să aibă şi o voce fru­moasă. 

— Şi eu cred, îmi dădui eu părerea, mai ales aducându-mi aminte că loan urma un curs de muzică ce tindea să-l înalţe mai pre sus de jazz şi cântecele fle­care. Tu doreşti o fată care să preţuiască acelaş fel de muzică ce îţi place ţie. Ce alte ţinte mai ai în vieațâ? Ce educație ai vrea să aibă soția ta?

.— Da, d-ta ştii că eu vreau să mă fac medic, zise loan. Cred că fetei mele ar trebui să-i placă astfel de lucruri, nu? — să fie doctoriţă sau cel puţin soră de caritate. Ce zici despre asta?

— Acesta ar fi un lucru mi­nunat! răspunsei eu. O soră de caritate ar fi un bun ajutor pen­tru un doctor, care de obiceiu nu prea cunoaşte multe despre felul cum să îngrijească de bol­navi. Cu toate acestea te-aş sfă­tui, dacă poţi s’o faci, să urmezi un curs de îngrijitori de bolnavi înainte de a te înscrie la medi­cină. Dar, o fată care se gân­deşte să se consacre ramurii me­dicale nu este nicidecum potrivită ca să fie soţia ta. Să auzim mai departe.

Da. Mie îmi place o fată care ştie să se îmbrace cu gust. continuă tânărul nostru. Bine ’nţeles, nu înzorzonată, dar, ştii . . . . una care ştie cum să-şi pună o haină pe ea. Şi dacă e vorba despre asta, adăugă el cu pa­siune, chiar dacă ar fi să dau toţi banii, n ’aş mai sta pe gânduri.

— Da, şi eu tot cam aşa so­cotesc, mă grăbii eu să adaug. Dar, dacă aş fi ca tine, eu aş căuta o fată care să ştie nu numai cum să îmbrace, dar şi cum să-şi facă hainele. Vezi tu, în zilele astea nu orice fată învaţă croi­toria, şi nici nu doreşte să fie învăţată. Trebue să te uiţi şi la asta, dacă ştii cum.

— Da, şi eu sunt de aceeaşi părere, răspunse tânărul înfumurat. Asta e uşor. Prea uşor încă, pentru un băiat deştept ca mine, să cunosc aceasta fără să las im­presia că mă afund în cine ştie ce secrete de stat. Chiar cunosc acum două fete cari îşi fac îmbrăcămintea singure – una din­tre ele este destul de iscusită, cealaltă e pe cale să devină.

— Şi dacă ai ajuns până aci, îi sugerai eu, ar trebui, prin pu­terile tale secrete, să afli dacă ele sunt bune bucătărese sau nu. Ştii tu că un doctor mai ales dacă este bine cunoscut, are foarte mult de lucru, şi când vine acasă după patruzeci şi opt de ore de muncă încordată, doarme puţin, şi apoi cere să mănânce. Şi poate că pâinea este necoaptă, cartofii nepregătiţi cum trebue, untul pe jumătate pregătit şi prăjiturile… cocă!

— O, da, desigur, ea ar trebui să fie o bună bucătăreasă. Asta este o chestiune de care nici nu mai încape îndoială. Ea trebue să ştie să gătească bine.

— Deschide bine ochii, Ioane, îl sfătuii eu. Bucătăresele bune nu cresc în tufişurile depe mar­ginea drumului. Şi după ce te-ai convins de toate astea, termin eu conversaţia, cercetând să vezi dacă fetele au ajuns la idealul vârstei de femeie, trebue să-ţi aduci aminte că şi tu ai de făcut o mare lucrare pentru tine, ca să ajungi un bărbat care să te poţi potrivi cu fata pe care doreşti s’o iei de soţie. Poate că şi ea va fi tot aşa de pretenţioasă ca şi tine.

Şi, fiica mea, cred că eşti. Nu orice tânăr poate să fie un ade­vărat bărbat, nu oricine poate să capete puterea de hărnicie, de câştig, de bună chivernisire, stă­pânire de sine, onestitate, since­ritate şi statornicie, pe lângă pu­terea de a iubi din toată inima.

Vârsta potrivită pentru curtenie

Atunci, când este vârsta potri­vită pentru curtenie? Tinerii pot să se căsătorească numai când au ajuns la treapta de maturitate fizică, mintală îi pregăteşte să aleagă în chip înţelepţesc soţul sau soţia şi să devină taţi şi mame. Din punct de vedere fizic, vârsta aceasta este, în medie, douăzeci şi cinci de ani. Indivizii diferă în privinţa aceasta. Unii pot să devină ma­turi înainte de douăzeci de ani; alţii nu pot deveni astfel până la vârsta de treizeci de ani. In chip obişnuit maturitatea de gândire ţine pas cu maturitatea fizică, cu toate că minţile cele mai bune, du­pă ce au ajuns la adevărata matu­ritate, merg mai departe desvoltându-se prin cultură și lucru practic.

O fază a desvoltării mintale artificiale, scopul legitim este evoluţia gusturilor şi coace­rea judecăţii. Când o tânără pe­reche se căsătoreşte înainte de douăzeci de ani, este numai o în­tâmplare dacă, în vieaţa lor de mai târziu, se mai plac unul al­tuia. Mari şi repezi schimbări au loc în gusturi şi concepţii între vârsta de şasesprezece şi douăzeci de ani, și optsprezece și douăzeci și cinci de ani. Tânărul și tânăra au datoria față de ei înșiși, fațâ de copiii pe cari-i vor avea și față de societate, să aștepte, înainte de a lua vreo hotărâre pentru vieață, până când gusturile și judecata lor au ajuns la maturitate. Pentru motivul acesta căsătoria nu trebue să se încheie înainte de douăzeci și trei – douăzeci și cinci de ani.

Și deoarece perioada de logodire trebue să fie comparativ scurtă, curtenia trebue să înceapă uneori după vârsta de douăzeci de ani.

Și cu toate astea, numai vârsta singură nu poate să determine pregătirea pentru curtenie şi că­sătorie. Trebue să se ţină seama şi de educaţie şi starea materială.

Tânărul şi tânăra ar trebui, îna­inte de căsătorie, să termine acea parte din educaţia lor care de­pinde de şcoală. Şcoala ia timpul, energia şi banii elevului; la fel şi căsătoria. Că­sătoria nu aduce după sine numai bucurie, ci şi griji şi sarcini, fi­nanciare şi personale. Atunci in­dividul nu mai are răspundere numai pentru sine, ci este legat prin obligaţiuni de cel cu care se căsătoreşte, nu numai în timp de prosperitate, ci şi în timp de boală şi greutăţi. După căsătorie, cine­va îşi regulează vieaţa, nu potri­vit cererilor şi nevoilor unei sin­gure persoane, ci a două sau mai multe, deoarece se așteaptă să fie copii. Orice încercare din partea tinerelor persoane căsătorite, de a înlătura prin mijloace artificiale, scopul legitim al căsătoriei și sarcinilor ce urmează aduce după sine în chip neîndoios atât primejdie corporală cât și morală. Cei cari se căsătoresc trebue să facă aceasta cu sincera și fericita așteptare de a deveni părinți.

_______________________________

1937, ziarul DIMINEAȚA

Vor dispare bărbaţii?

Senzaţionalele constatări ale unui savant american

Un grav avertisment pentru bărbați: se anunţă dispariția lor de pe pământ. 

Doctorul David Causey, profesor de biologie la universitatea din Arkansas, a rostit mai de mult o senzațională conferinţă, în care arată ca epoca noastră reprezintă o încercare decisivă pentru soarta bărbaților. După părerea savantului american, declinul sexului masculin nu ar fi decât o chestiune de timp. Vremea robuștilor eroi care spintecau cu sabia lor toate problemele lumii, a dispărut pare-se pentru totdeauna.

Aruncând o scurtă privire retrospectivă asupra ultimului sfert de secol, constatăm o evoluție care ne face să privim viitorul cu adâncă îngrijorare.

Ce vedem în zilele noastre? Bărbaţii, coborîtori direcţi din stăpânul creațiunii, se văd siliți să primească îngrijirea doctorițelor, să fie educați de institutoare, să fie tunși și rași uneori de coafeze, să li se extragå dinți de către dentiste, să muncească pentru o serie de industriaşe, ori să abandoneze frânele guvernului pentru reprezentantele sexului slab.

Barem dacă bărbații ar găsi o consolare cât de mică în regnul animal. Evident, la o cercetare superficială, am putea crede că întâlnim virilitatea în cea mai deplină expresie, bucurându-se de o supremație incontestabilä. Superbul cerb, gorila uriaşă și păroasă, în sfârșit regele animalelor, leul, nu sunt cei mai nobili reprezentanți ai forței masculine? Incontestabil aceste specimene frumoase ale sexului supraviețuiesc. Dacă cercetăm însă mai atent, vedem că chiar în regnul animal, la multe specii, poziția preponderentă a masculului e din ce în ce mai ameninţată.

MAME DENATURATE ȘI SOŢII CANIBALE 

D-rul Causey trece în revistă diferitele specii animale, în care masculul nu pare că iese învingător din lupta între sexe. Fie că e vorba de pești sau păsări, fenomenul apare în mod izbitor. E drept sunt cazuri în care femela își asumă îndatoririle ce sunt cu drept cuvânt ale ei, – îngrijirea puilor în primul rând; totuşi exemplele contrarii sunt mult mai numeroase decât se crede. Femelele care-și abandonează progenitura, fără a se îngriji de soarta copiilor, sau care se mulțumesc să însărcineze pe bărbat cu supravegherea acestora, nu constitue excepții în natură, ci sunt foarte frecvente. 

D-rul Causey, citează exemplul clasic al struțului, unde bărbatul are rolul de a îngriji de casă… Femela hipocampului îşi depune ouăle într’un buzunar al bărbatului, care trebue să ducă apoi toate grijile “maternității”.

D-rul Causty, citează apoi o altă manifestare interesantă a decăderii sexului tare. Diformismul sexual e deosebit de izbitor la boneli, o speţă de viermi, la care femela atinge uneori 1 metru lungime, în timp ce masculul e lung de abia 3mm. Bărbații trăesc în grup pe trupul femelei, intr’un fel de harem masculin transportabil. Numeroși paraziți copepozi au deasemeni la dispoziția lor o serie de masculi pitici, cari joacă simplu rol al unor paraziți pe lângă femele.

Dar cea mai gravă acuzație pe care d-rul Causey o formulează împotriva sexului, zis slab, este aceia de canibalism. Într’adevår, există o gânganie, adevărată Barbă Albastră femenină, a cărei voluptate este să devoreze cel puțin 100 de bărbați pe săptămână.

 LUMEA VA RĂMÂNE FĂRĂ BĂRBAȚI?

Ceeace amenință în modul cel mai grav prestigiul masculului este sistemul observat la anumite specii animale, ca brahiopozii, ostrapozii şi alte insecte, nematozii şi rotiferele între protozoare. Uneori, bărbatul nici nu apare pe lume… Asistăm la o producție de femele timp de mai multe generațiuni, corespunzând câtorva secole la bărbați.

La anumite rotifere, masculul e complectamente eliminat, conchide d-rul Causey. Trebue să vedem oare în acest fenomen manifestarea cea mai deplină a decăderii sexului masculin, o prevestire funestă pentru viitorul rasei umane? Celebrul biolog american pare să încline către această ipoteză.

Aviz bărbaților !

_______________________________

1937, Ziarul VIITORUL

ANUNȚURILE DE CĂSĂTORIE…(Rubrica Femeii)

Citind aceste cereri și oferte matrimoniale oricine are drept să fie cuprins de o mare curiozitate: reușesc ele să unească două vieți pe drumul greu și accidentat care este existența umană pe lumea asta?

E mai mult ca probabil că și dacă se fac căsătorii în urma unor anunțuri – îndelung repetate – soții păstrează cel mai adânc secret asupra modului în care s-au cunoscut, căci foarte arareori se poate afla adevărul așa cum a fost…

Totuși, am cunoscut o atare pereche; soțul între două vârste, foarte grijuliu de persoana lui, soția șatenă, subțirică, întotdeauna îmbrăcată frumos; amândoi funcționari destul de înstăriți. Era o pereche foarte liniștită, foarte ordonată și mereu zâmbitoare…

Ori, mi-a fost dat să aflu că acești soți nu erau de loc mulțumiți de cum trăiau. Fiecare din ei trebuia să contribuie la coșniță,  la chirie și la celelalte angarale. Atunci se certau; soțul își învinuia soția că e avară și că în zilele când ea cheltuiește în casă, totul e redus și de proastă calitate.

Se cunoscuseră prin anunțuri matrimoniale, s-au căsătorit după ce s-au convins fiecare ce venituri avea. Urma ca în toate să fie „parte dreaptă”, dar tânăra femeie ținea să fie mereu elegantă, soțul nu înțelegea să facă jertfe bănești, după ce altfel le fusese învoiala. Au dus-o astfel doi sau trei ani, apoi au divorțat.

Probabil că au urmat alte anunțuri bine ticluite…

Să fie acesta un caz rar și să se poată întemeia tovărășii durabile între oameni cari își caută norocul cu ajutorul tiparului?…

După mulțimea acestui fel de anunțuri – mai ales în străinătate – s-ar putea crede că rezultatele sunt bune și sufletele se găsesc prin chemări în haosul largei lumi. Recomandabil, negreșit, că nu poate fi un atare mod de a găsi un soț, sau soție, căci trebuie să fie cineva prea stingher, prea timid, sau un mare visător de noroace fantastice ca să-și închipuie că e posibilă asigurarea pe viață cu o persoană care este exact în aceiași situație…

La Paris există o societate denumită „La lisiere vert” care dă baluri și serate pentru membrii înscriși cu dorința de a se cunoaște și de a vorbi apoi de căsătorie. Informațiunile mai sigure se pot lua de cei interesați la biroul societăței care prezintă oarecare garanție, în orice caz mai mult decât o pot face anunțurile ispititoare.

Sunt însă o sumedenie de tineri și tinere, ba chiar – să iertați și mai ales în etate serioasă – cari se amuză publicând cereri de fotografii și diverse amănunte. E trist că se găsesc naivi, și mai ales naive cari răspund… (Lorina)

_______________________________

1938, ziarul DIMINEAȚA

TÂRGUL CĂSĂTORIILOR – Cum activează agențiile de mariaj

Totul se modernizează și în veacul care trăim totul se așează pe baze strict comerciale. 

Dela vechile idile de dragoste, cari duceau la închegarea de căsnicii trainice șă până la agențiile matrimoniale din zilele noastre, distanța este enormă. 

Agențiile de mariaj există de mult, dar organizarea lor și modul de a lucra s-au schimbat în decursul vremurilor, adoptându-se cerințelor timpurilor moderne și mentalității din zilele noastre. 

La noi agențiile matrimoniale n-au atins încă perfecțiunea întreprinderilor similare din străinătate, deși – judecând după numărul anunciurilor dela „Mica publicitate” – ele există și fac afaceri destul de bune. 

În străinătate însă, și mai ales în centrele mari ale lumii, funcționează adevărate burse ale lui Himineau adoptate diferitelor clase sociale. 

Dacă un locuitor al Parisului sau un provincial n’are un cerc prea vast de cunoștințe, sau n’are îndrăzneala necesară pentru a-și alege singur tovarășa de viață – la dispoziția lui stau numeroase agenții matrimoniale, ziare de specialitate, un adevărat târg modern de logodnici și logodnice. 

Clienții permanenți ai acestor agenții se recrutează din văduve și văduvi, tineri și tinere, fete bătrâne și celibatari, de toate vârstele și de diferite situații sociale. 

După cum cafenelele și cinematografele, restaurantele și barurile se împart în clase, tot așa și agențiile matrimoniale, se împart – după prețurile pe cari le percep – în câteva categorii. 

AGENȚII DE LUX, FIGURANȚI ȘI FIGURANTE

O vilă elegantă, cu etaj, așezată într’o grădină din cartierul Etoile. Candidatul la însurătoare pătrunde în hallul impresionant al unei burse moderne a lui Himineau. Este întâmpinat de un fecior îmbrăcat în livrea, care-l introduce în luxosul birou al directoarei, o femee în vârstă ca aere de aristocrată.

O scurtă privire asupra vizitatorului îi este suficientă ca să-și formeze a caracteristică a noului client. 

• Ce pretenții are domnul? 

„Domnul” pierde însă curajul și nu știe ce să răspundă. 

Directoarea îi vine în ajutor:

• O fată bogată, avută, sau săracă?
• Cu o avere oarecare…
• Calitățile ei fizice?

Se pare că până în ultimul moment clientul nu s’a fixat încă asupra calităților fizice ale viitoarei sale soții.

În sfârșit, el indică nehotărât una din fotografii.

• Ați ales o fată frumoasă și demnă de dv. Puteți s’o invitați atât pe ea cât și pe mama ei, mâine la un fiveoclock aici la noi. Avem pregătit totul pentru a facilita prima cunoștință a clienților noștri. Prima dv. întâlnire cu domnișoara va fi organizată de noi și se va desfășura într-un cadru plăcut și civilizat. Vă scriu pentru mâine la 5…

Primul pas spre viața de familie se soldează astfel cu cheltuieli. 

A doua zi clientul și aleasa lui însoțită de mama ei, petrec o oră într’unul dintre saloanele întreprinderei. Clientul este invitat apoi din nou la secretara care îl întreabă asupra impresiei ce i-a produs domnișoara, adăugând că fata și-a rezervat răspunsul – prin intermediul biroului – pentru a doua zi. Odată clientul plecat din casa ospitalieră, secretara chiamă pe frumoasa candidată și pe mama ei, cărora le dă câte o sută de franci: 

• Nu uita domnișoară că ești înscrisă pentru joi: cocktail cu un american. Și fiindcă nu-i plac fetele însoțite de mame, vei veni singură. Iar d-ta doamnă vei fi Vineri, mătușa unei nobile refugiate din Rusia, contesa Nadia de Ivanoff…

Fiecare agenție matrimonială dispune de un asemena cadru de figurante și figuranți. Pentru găsirea unei partenere sau unui partener ideal, se cere deseori timp și de cele mai multe ori, idealul nu poate fi găsit. Ar fi însă o crimă să lași să-ți scape din mână un client, fără ca să storci dela el cât mai mulți bani. Iată deci justificat scopul apariției figuranților și figurantelor. (L.D.)