Articole 1989-2024

FEMEIA, 1990

CRIZE DE IDENTITATE.

BĂRBAȚII SINGURI

„În seara aceea rece de februarie, pe la ceasul șapte, un bărbat, părînd să aibă șaizeci de ani bătuți pe muchie, cu barba căruntă, încâlcită, cam murdară, stătea proptit pe un picior în fața unei frizerii de pe strada Glacière și citea ziarul”… Așa își începe Henry de Montherlant celebrul și tristul său roman „Celibatarii”. Frisonul de spaimă și de tristețe pe care cuvîntul celibatar îl induce la o simplă rostire ne ancorează în problematica acută a unui fenomen social. De ce exista bărbați singuri cînd, prin chiar condiția lor, au o mai mare libertate de a alege și de a decide în ceea ce privește desfășurarea propriului destin? Se vorbește deseori despre femeile singure, dar dacă răsfoiești rubricile matrimoniale, întîlnești multe anunțuri date de bărbați singuri, seamănă cu niște mici strigăte de disperare, camuflate în cuvinte puține și decente. De la creștinism, la existențialism, problema cuplului ca singurul remediu împotriva singurătății rămîne valabilă. De ce rămînem singuri, triști, tînjind, cînd ne este sortită perechea, dormea, arhetipul?

ORGOLIUL PERFECȚIUNII! 

Într-o casă confortabilă din orașul Dej, înconjurat de obiecte frumoase și scumpe, trăiește Wili C, un bărbat singur, care va împlini în curînd patruzecișicinci de ani. Lucrează în construcții ca tehnician. Brunet, cu ochii albaștri, cu trăsături plăcute și alură sportivă, Wili pare un om aproape perfect, serios, politicos, fără vicii ori patimi cunoscute. Serile și le petrece acasă, rezolvînd probleme gospodărești, iar duminica se întâlnește cu prietenii la un aperitiv sau la o canastă. A fost scurt timp căsătorit cu o asistentă medicală dar a divorțat, surprinzîndu-și soția în flagrant cu un alt bărbat. Divorțul a decurs civilizat, fără scandal, fără ranchiune. Gurile rele ale orașului îl acuză tocmai pentru această atitudine civilizată, susținînd că el ar avea metehne ascunse. După divorț i-au murit părinții, la interval de un an. De-abia acum se simte singur. Ar vrea să se căsătorească, dar femeile potrivite lui ca vîrstă și ca situație sînt deja căsătorite ori divorțate, cu obligații. Wili, fiind un bărbat prudent și conștient de calitățile lui, evită noile cunoștințe: are impresia că de cele mai multe ori femeile îi întind o capcană. Cu timpul, tensiunile erotice firești vîrstei s-au restrîns, fixându-se pe o imagine din tinerețe. La optsprezece ani era îndrăgostit de Marcela, fiica unor prieteni de familie, o ființă aparte. Viața i-a despărțit, s-au văzut rar. Marcela este profesoară de biologie în alt oraș, divorțată de cîțiva ani. S-au văzut nu de mult, au stat de vorbă prietenește. Wili i-a propus căsătoria și nu a fost refuzat, dar, ajungînd în intimitate, a avut un eșec. Ratarea acestei apropieri a devenit o obsesie, îl macină. Atitudinile lui față de femei au fost întotdeauna nesigure, dar acum este total inhibat. Refuză ideea vinovăției lui în această problemă, crede încă într-o revenire naturală la normal. Ar vrea să se căsătorească, să aibă o familie armonioasă, însă nu poate depăși acest impas. Wili se crede un bărbat perfect, ajuns într-o stare de criză. Se pare că pentru un bărbat nu este suficient să aibă o bună situație materială și socială, nu? 

UN BĂRBAT FRUMOS, CU PĂRINȚI INTRANSIGENȚI! 

Georgian I. este tehnician la o mare întreprindere bucureșteană și locuiește, la cei patruzeci și patru de ani, împreună cu părinții. Nu s-a despărțit niciodată de ei și nu le iese din cuvînt. Și acum salariul îl dă mamei, care-i cumpăra cele necesare, iar restul îl depune la CEC. Georgian crede ceea ce spune mama, și anume: toate femeile sunt neserioase și hrăparețe, gata în orice moment să te înșele. Înalt, bine făcut, Georgian este un bărbat arătos, care atrage privirile femeilor din jur, dar le refuză prietenia, știind că mama, fiind pretențioasă, le-ar refuza ca prezumtive nurori. De atîtea ori i-a spus mama că este un bărbat frumos și că femeile ar trebui să vină umile, în genunchi, să îl ceară de bărbat, încît a ajuns să o creadă. În ultima vreme și-a făcut obiceiul de a bea în fiecare seară cîte o sticlă de vin, singur, estompîndu-și neliniștile, dorințele. După apariția anunțurilor matrimoniale în ziare, i-a venit ideea să-și caute astfel o soție. A dat chiar el un anunț și a primit zece telefoane. S-a întîlnit cu femeile respective, unele drăguțe, altele nu, dar nici una nu i se potrivea. Georgian dorește o femeie frumoasă, harnică, pătimașă, fără obligații și gata să accepte tutela părinților lui. Nu poate crede că există femei care l-ar refuza dacă s-ar decide să se ceară în căsătorie. A devenit nervos, fiindu-i teamă de relațiile intime, de posibile contaminări (SIDA) și, în același timp, lipsindu-i o prezență feminină. Vede atîtea perechi tinere cum se desprind de părinți și își întemeiază o nouă familie îi privește cu invidie și teamă. Obsesiv se întreabă cum ar putea cunoaște mai repede o femeie potrivită lui și pretențiilor familiei. Trebuie s-o găsească, fiindcă se apropie bătrînețea, cu probleme de sănătate, și o femeie, la orice vîrstă, are un rol util pe lîngă bărbat. Intrînd în maturitate, un bărbat trebuie să aibă un sistem propriu de valori, de preferințe, care să-l ajute să-și găsească perechea. Doza de risc și curaj necesară pentru a trăi nu poate fi înlocuită de nimeni, nici chiar de exagerata bunăvoință a mamei. O copilărie veșnică, izolată de realitate, este un loc al singurătății, al izolării.

CE SA FAC DACĂ PORT OCHELARI? 

La treizeci și opt de ani, Marian a ajuns un priceput mecanic auto, solicitat și prețuit. Locuiește într-un apartament de două camere și trebuie să se descurce singur cu gospodăria. Curățenia, spălatul nu creează mari probleme, dar cînd trebuie să gătească îi vine să plîngă. A fost căsătorit cinci ani cu Riri, coafeză, dar a fost părăsit pentru alt bărbat. Marian a rugat-o în repetate rînduri să revină, dar Riri l-a refuzat categoric, spunîndu-i că nu-l poate suferi din cauza ochelarilor. Marian poartă ochelari cu multe dioptrii, motiv pentru care este complexat, se crede exclus de la fericirea conjugală. Muncește mult, nu are unde să cunoască o femeie, așa că a dat un anunț la rubrica „Matrimoniale”. A primit cîteva telefoane, dar femeile care l-au sunat, cînd auzeau că are ochelari și un metru șaizeci înălțime, refuzau să-l întîlnească. Marian este trist și dezorientat. Duminicile și le petrece în familia unui frate, unde se simte bine jucîndu-se cu nepoțica, vorbind cu soția fratelui. Își dorește o soție, copii, o familie liniștită și prosperă. Ar munci oricît pentru familie și singura condiție pe care o pune este aceea de a fi acceptat. O experiență tristă nu trebuie să te împingă în disperare, în complexe, șansa fiecăruia așteaptă undeva, trebuie doar căutată cu răbdare și speranță. 

UN BĂIAT DESCURCĂREȚ, DAR SINGUR! 

Horia D. lucrează, de la terminarea facultății, la întreprinderea „Autobuzul”, unde a ajuns, la treizeci și doi de ani, șeful atelierului de proiectare. Bun inginer, cunoaște trei limbi străine, este pasionat de filozofia indiană și are mult succes la femei, așa că Horia nu ar trebui sa aibă motive de neliniște. În viața lui există două femei: Mirela, colegă de serviciu, bună gospodină, supusă, foarte îndrăgostită de el, și Roxana. Mirela îi face menajul, în speranța unei căsătorii, și acceptă infidelitățile, lipsa lui de grijă pentru ea, de tandrețe. Roxana, ingineră și ea, are o fetiță de șase ani și locuiește într-un apartament cu două camere. Inteligentă, dar cinică, afirmă mereu că refuză să devină prin căsătorie servitoarea unui bărbat. Este o femeie frumoasă, înaltă, suplă, blondă, cu ochii albaștri, extrem de temperamentală, îl atrage, reprezentînd pentru Horia idealul de feminitate. El nu poate renunța la nici una dintre cele două femei. Ar dori să cunoască o femeie care să întrunească atributele amîndurora, dar încă nu a întîlnit-o. Duplicitatea lui, amoralitatea de care-l acuză prietenii l-au convins să opteze. Mirela a acceptat cu ușurință hotărîrea bărbatului, dar Roxana l-a refuzat cu dispreț. Horia a rămas singur și nedumerit. Deși este tînăr, plin de calități și de încredere în forțele proprii, Horia parcurge o perioadă de tristețe. Nu înțelege unde și cînd a greșit. Lipsa sentimentului adevăratei valori, a unei cenzuri morale care să îndrume faptele, să le îndepărteze de minciună, de duplicitate, poate să transforme viața unui om într-un infern.

Patru bărbați, patru crize de identitate și de împlinire! Din mulțimea bărbaților singuri am ales acele cazuri care-și justifică situația nu prin dramatice întîmplări de viața, ci printr-un mod defectuos de raportare la femeie, la ceea ce ar trebui să fie ea într-un cuplu. 

LIANA BULGAN

____________________________

RENAȘTEREA BĂNĂȚEANĂ, 1991

Între patru ochi

Când totul se poate…

Să punem mîna pe inimă, în fața oglinzii, într-un monolog cu noi însene și să mărturisim: nu-i așa că fiecare dintre noi a citit – nu o dată, în revistele străine care ajungeau și pe la noi în anii din urmă – anunțurile matrimoniale?! Indiferent dacă ne amuzau sau nu, dacă ne venea sau nu să credem într-o astfel de posibilitate privind întemeierea unei familii, modalitatea există pretutindeni în lume, are succes și probabil „eficiență”. Dincolo de orice prejudecată și un explicabil simț al pudorii psihice, ritmul frenetic al vieții cotidiene, îngustarea posibilităților de a cunoaște alți oameni decît cei întîlniți la locul de muncă, în familie, printre prieteni, justifică apelul la mica publicitate. Două asemenea anunțuri, apărute, nu demult, par la prima vedere, neobișnuite, chiar șocante. Mărturisim că ni s-ar fi părut interesant să demontăm, atît cît se poate, mecanismul sufletesc care a dus la decizia ieșirii în public a autorilor lor. Cum că o doamnă caută un soț bun și cinstit pentru ziua „x, cînd am nunta, iar mirele a dispărut. Pregătirile sînt făcute. Nu este glumă.” Cum nu este o șotie năzdrăvană nici dorința unui tînăr de a găsi o femeie „sănătoasă și prezentabilă… pentru a-mi face un copil pe care să mi-1 cedeze”. Imaginația noastră o poate lua razna; se pot face multiple speculații, care mai de care, privind mobilul gestului, dedesubturile sale, câtimea de farsă pitită undeva, în străfunduri. Am supus cele două texte unei alte „judecăți”, cea a unor oameni cu moduri de a gîndi foarte diferite, de vîrste deloc apropiate și rezultatul a fost uimitor: „bine că se poate!” Orice contraargument pălește în fața unui asemenea mod de a reacționa. Poate că, prin acel „absurd” incredibil de care doar viața omenească este în stare, doamna căreia i-a dispărut mirele își va găsi fie adevărata pereche, fie că va realiza alt lucru greu de crezut: ca logodnicul să i se întoarcă, mirat de atîta franchețe și nonșalanță. Ripostele pe care le-ar putea primi junele cu pricina se înscriu, e de presupus, într-o arie vastă. Sau tentația (oricare ar fi ea, prețul ni se pare dureros de mare și de neplătit!) avantajului va învinge vreun suflet labil de fată și ea va accepta „tîrgul”?! Oricum, vorba acelui numitor comun la care ne referim: „bine că se poate!” Iar printre atîtea anunțuri, mai vesele sau mai triste, de la rubricile matrimoniale, mai întîlnești și unele absolut simpatice, fără nici un dedesubt declanșator de drame: „Sînt burlac și amărît… Am 24 de ani, drăguț…” Dacă e tînăr, drăguț, și are atîta umor, atunci de ce mai e amărît?!

ILDICO ACHIMESCU

____________________________

RENAȘTEREA BĂNĂȚEANĂ, 1992

Mi-am găsit iubirea prin <>

Adela, o femeie de 34 de ani, și-a găsit, datorită anunțurilor de la „Mica publicitate”, bărbatul visurilor sale: „înalt, brunet, studii superioare, divorțat, fără copii și liber”. Iată ce povestește ea: „Mă simțeam singură și plictisită, chiar dezamăgită, deși aveam un serviciu destul de bun într-o stațiune balneoclimaterică. Nu cunoșteam mai bine decît pe o colegă de serviciu, cu care eram concetățeană. Îmi lăsasem toți prietenii acasă, în orașul natal. Într-o zi, la birou, colega mea mi-a spus: „De ce nu trimiți un anunț la mica publicitate?” Apoi a scos din poșetă un ziar și mi l-a întins: „Dacă nu-ți găsești fericirea aici…” Am parcurs mica publicitate, la rubrica „Matrimoniale” și am găsit ceea ce îmi convenea și căutam. Fără să mă gîndesc prea mult, i-am trimis o simplă scrisoare în care arătam că o femeie înaltă, în vîrstă de 34 de ani, cu părul castaniu și ochii verzi, dorește să-l întîlnească. O lună mai tîrziu – cînd îmi pierdusem speranțele – a sunat telefonul. O voce masculină, puțin prea sigură de ea, mi-a spus: „Vă sun pentru anunț”. Am vorbit o jumătate de oră asupra gusturilor noastre, proiectelor de viitor etc. În sfîrșit, am stabilit să ne întîlnim într-o cafenea, a doua zi, pe înserate. M-am prezentat cu o mică întîrziere, datorită tramvaiului și m-am așezat ținînd la vedere ziarul cu anunțul respectiv. După două minute, a intrat un bărbat, care s-a îndreptat spre mine. Am remarcat că nu era atît de înalt cum pretindea. Surîzînd, s-a așezat în fața mea și m-a întrebat: „Dumneavoastră sînteți, desigur, Adela?”. A intervenit un moment de jenă, studiindu-ne reciproc. Apoi am conversat. După un timp, ne-am despărțit, gîndind că această întîlnire nu va avea urmări. Acest nou eșec nu m-a descurajat, ba dimpotrivă, m-a ambiționat. M-am decis să revin la „Mica publicitate”, dar să încerc la altă gazetă. De această dată, am compus cu răbdare și exigență anunțul, cîntărind fiecare cuvînt. Desigur, m-am prezentat sub o lumină mult mai favorabilă decît în realitate, dar fără să exagerez. Am adăugat că sînt înaltă, sînt veselă și spirituală, că am studii superioare, că-mi place teatrul și cinemaul și am atașat și o fotografie. Trei săptămîni mai tîrziu, am primit un plic mare care conținea vreo douăzeci de răspunsuri. Le-am triat cu atenție și exigență și m-am oprit la șase dintre ele. După telefoanele care au urmat, m-am trezit cu cinci întîlniri. În urma acestor întîlniri, am rămas la doi candidați. Primul, frumos și distins, cu un singur defect, era scund și vorbea mereu despre „fosta”. Al doilea mi-a plăcut și era total liber. Divorțase, călcînd puțin morala. Împreună ne-am ruinat cînd a trebuit să plătim nota de plată de la restaurant. După două luni de curte discretă, s-a convins de calitățile mele și eu de ale lui. De atunci, nu ne-am mai despărțit. Eu, care căutam un amic care să-mi țină companie, m-am trezit cu un soț. Sîntem căsătoriți de un an. Nimeni nu știe cum ne-am cunoscut și întîlnit. Câteodată, citim „Mica publicitate”, privindu-ne ca doi complici. Nu-i așa că e interesant?

NICU IEVA

____________________________

FEMEIA, 1992

Privatizarea iubirii!

Cîteva generații au trăit sub lozinca iubirii ca singur motiv al căsătoriei, iar exemplele „căsătoriei din interes”, existente în fiecare familie, erau subiecte de glume. Atît de adînc se înrădăcinase această lozincă încît pentru nimic nu ar fi recunoscut un tînăr cuplu că există și anumite interese care i-au dus spre decizia căsătoriei. La o privire atentă se observă că funcționau totuși criteriile „avantajelor reciproce” la alegerea partenerului. Se caută o clasă socială superioară sau cel puțin egală, o zestre (de exemplu, în ultimele decenii, apartamentul proprietate al „miresei” devenise un atu), o familie care să garanteze anumite relații sus-puse… Cu toate acestea, teoretic, criteriul economic era exclus, susținîndu-se „marea iubire” ca singur motiv al căsătoriei. Ultimii doi ani au măturat multe prejudecăți, au demontat mecanisme sociale, economice și aproape fiecare om a fost traumatizat de noua realitate, obligat să se adapteze. Marasmul economic în care s-a alunecat și se alunecă zi cu zi a creat o frenezie a căutării de soluții. Una dintre ele a devenit căsătoria, nu numai pentru femei, dar și pentru bărbați. Privită în primul rînd ca o ieșire din criza economică, aproape egală pentru fiecare om, căsătoria a devenit o „afacere”, poate cea mai intimă acțiune de „privatizare”, fiind vorba de comercializarea ființei proprii. Agenții matrimoniale, anunțuri, oferte, deseori pendulînd între hilar și patologic, au început să umple paginile presei, aducînd la început veselie cititorilor, apoi, prin obișnuință, plictiseală. Și, totuși, dincolo de căutarea mariajului ca soluție ideală de a depăși impasul economic este o adîncă disperare, aproape sinucigașă. O mare parte din cei care își caută un partener legal au aspirații îndelung înăbușite ani de-a rîndul, de teama ridicolului, din lipsa unor posibilități concrete. Iubirea — ca singur motiv care duce spre altar — a rămas idealul adolescenților și deseori nici al lor. Viața este mult prea dură, și din primele experiențe, un tînăr înțelege cît de adînci sînt rădăcinile economice ale purului sentiment de dragoste. Această abordare poate fi acuzată de cinism, și îl recunoaștem ca fiind voit, pentru că vrem să vă vorbim despre oameni care au ales căsătoria ca mod de rezolvare a aspirațiilor lor.

„ÎN FIECARE DIMINEAȚĂ MĂ GÂNDEAM LA MÂNCARE…” 

Cristina Munteanu are treizeci și doi de ani și este ingineră, sau mai exact a fost, fiindcă de cîteva săptămîni și-a dat demisia, avînd alte treburi. Mai exact, tînăra femeie își face bagajele pentru a pleca la soțul ei, Alain Thomas. Mai are de rezolvat cîteva formalități legate de plecare, și nostalgia vechii ei vieți deja o împresoară, deși a făcut eforturi deosebite pentru a o substitui cu alta. Aparent, situația Cristinei nu era rea: casă avea, un post în cercetare la un institut din apropierea locuinței, sănătoasă, tînără, drăguță și cu un copil, elev în clasele primare. Și totuși, pentru Cristina, viața era un calvar. Viața de zi cu zi, împărțită după un tipic meschin (mîncare, aprovizionare, apa caldă care nu urcă la etajul patru, lipsa oricărei perspective profesionale). Deși primise cîteva diplome pentru invențiile ei, salariul staționa, avansările le primeau posesorii de carnet roșu, iar perspectiva căsătoriei era de evitat, pentru că un bărbat în casă ar fi însemnat o gura în plus la masa pe care cu multe exhibiții și umilințe o putea asigura în primul rînd copilului. În mintea ei încolțise ideea emigrării cînd au venit evenimentele din decembrie 1989. Fiind năvalnică și plină de energie, Cristina a participat activ la toate mișcările consecutive acelui Crăciun însîngerat, crezînd în libertate și marea schimbare. După primăvara Pieții Universității, entuziasmul femeii s-a evaporat, înțelegînd că nu s-a schimbat aproape nimic, doar un eșalon a fost schimbat cu un altul, mai tînăr, mai „liberal” în concepții, dar la fel de lacom. Toate mentalitățile locului, menținute și degradate de criza morală care cuprindea fiecare segment al vieții sociale, au deprimat-o, i-au spulberat iluziile. Din nou se cereau sacrificii în numele unui bine viitor, un fel de Fata Morgana. Atunci s-a hotărît să caute o soluție pentru a pleca într-o țară europeană, cu adevărat democratică. A încercat să-și ofere serviciile profesionale unor firme. În zadar! Spectrul șomajului, dinamica prețurilor și spaima că ziua de mîine s-ar putea să fie lipsită de pîine i-au precipitat hotărîrea: o căsătorie din interes cu un cetățean străin. Dificultatea găsirii unui astfel de soț era mare, mai ales că tînăra ingineră nu era obișnuită cu viața hotelurilor de lux și a relațiilor pasagere care pot să-ți scoată în cale un astfel de bărbat. Într-o zi, o prietena i-a adus cîteva pagini de anunțuri matrimoniale dintr-o revistă franțuzească și timp de o lună a scris nenumărate epistole unor necunoscuți. Așa s-a înfiripat legătură ei cu Alain, un comerciant de 42 de ani din Paris, divorțat, tată a doi copii adolescenți. Deși situația socială și materială a lui Alain era departe de rozul cu care ne îmbrăcăm de obicei aspirațiile, faptul că era un locuitor legal al Parisului a cântărit mai mult decît orice. Scrisori, telefoane și întîlniri. Dificultatea de a primi în intimitatea ta un străin, atitudinea de veșnică aprobare a unor opinii contrare modului propriu de a fi și de a trăi, a aștepta și a te supune bunului plac și deciziilor acestuia, toate acestea au fost grele pietre de încercare pentru Cristina. Deși Alain era departe de imaginea bărbatului ideal, deși i-a descoperit defecte altădată neacceptate unor pretendenți, Cristina a răbdat umilă, a acceptat propunerile lui, conducîndu-l cu infinită răbdare și, zic eu, cu umilință spre altar. În sfîrșit, o căsătorie rapidă și aproape convențională, fără fast, fără invitații, între două avioane, pe cuprinsul unui week-end bucureștean și o altă lungă așteptare a clipei în care soțul o va chema la Paris. Dincolo de formalitățile de plecare, mult simplificate acum, au ieșit la iveală alte impedimente. În primul rînd lipsa unei locuințe în Paris (proaspătul soț locuind la părinți), lipsa de bani și cine știe cîte alte motive știute doar de Alain… Cîteva luni, Cristina, căsătorită acum, a rămas în apartamentul ei bucureștean, așteptînd telefoanele de la Paris, sperînd în fiecare zi că va sosi prin eter chemarea. Printre adevăruri și minciuni, apăruse o tergiversare care dădea de bănuit… Destinul însă are secretele sale și o mînă cerească a introdus un element nou: Cristina urma sa aibă un copil! La această veste, Alain, un bun catolic, a acceptat venirea soției la Paris. Cristina nu este fericită. Știe că o așteaptă o perioadă grea de singurătate și adaptare la alte valori, străine ființei și educației ei, apoi va trebui cît mai repede să-și caute de lucru, să muncească, situația materială a soțului nepermițîndu-i să fie casnică. Urmează să-și ducă și copilul ei din prima căsătorie, lăsat în țară deocamdată în grija mamei sale. Sufletul ei deja e împărțit între dorința de a cuceri lumea civilizată (întocmai unui Lucien de Rubemprée) și durerea de a-și lăsa copilul, casa, țara, prietenii… Nu știu dacă va reuși. Nu știe nici ea, și deseori starea ei oscilează între optimism și o neagră spaimă.

O PÎINE AMARĂ, DAR SIGURĂ! 

Aici, Cristina ar mai fi mîncat mulți ani o pîine amară, deseori udată de neputințe și lacrimi, dar era sigură. Desigur, nimeni nu moare de foame într-o țară civilizată, mai ales atunci cînd este tînăr, inteligent, harnic. Deseori o întreb care-i libertatea pe care jinduind-o atît i-o poate oferi Parisul… îmi răspunde: „Libertatea de a nu mă gîndi în fiecare zi la mîncare, la nesiguranța viitorului copilului meu. Ce aș fi putut eu privatiza aici, la porțile Orientului? Sentimentele! Asta am și făcut.” Despre preț nu se poate vorbi, el întotdeauna este mult prea mare – sufletul!

LIANA BULIGAN

____________________________

COTIDIANUL, 1993

În căutarea perechii prin corespondență

Jocul anunțurilor matrimoniale a început, practic, la câteva luni după ‘89, când prin ziare și reviste au apărut diverse cereri de genul: „Intelectual… caut în vederea căsătoriei persoană inteligentă, atrăgătoare, cu situație materială și socială…” etc. etc. Totul a pornit de la o discuție în metrou, unde o blondă nu prea atrăgătoare, dar veselă se confesa prietenei sale: „Sudi, să știi că am luat țeapă cu ăla din «Emanuelle». Când ne-am întâlnit, am dat cu ochii de un babalâc cu mustață și ochelari de soare. Și boșorogu’ ăsta dăduse anunț că e tânăr de 29 de ani. Al dracului, cred că avea vreo 50. D’acu’ încolo las baltă anunțurile, încep să agăț prin discoteci.” Era vorba, după cum v-ați dat seama de un anunț matrimonial ratat. Cele mai multe astfel de anunțuri se încheie cu un eșec pentru că așa cum îmi spunea un prieten: „nu-ți poți trasa personalitatea în trei rânduri”. Curiozitatea mea a început să lucreze, așa că nu m-am putut abține să nu aflu părerea tinerilor de pe stradă: „N-am apelat niciodată la așa ceva. Prieteni am, slavă Domnului, nu mă simt singură”. (Dana); „Majoritatea celor care recurg la astfel de anunțuri o fac din amuzament. Pentru alții, reprezintă o șansă de a scăpa de singurătate. Mai sunt și cazuri în care, sub paravanul unor anunțuri matrimoniale, se ascund intenții nu tocmai decente.” (Gabriel); „Pe mine personal mă interesează doar anunțurile cu foto. Fără poză, nu știi «ce-ți cade». Da, sigur că am apelat la astfel de mijloace, din moment ce toți în jurul meu sunt niște mojici. Altă soluție n-aveam.” (Cornelia); „N-ai ce face, mă? Agăți lumea pe stradă? Lasă că știm noi ce e aia presă!” (două anonime); „Asta-i rubrică de urîți, de proști și de nedescurcăreți. Un tânăr frumos și spontan în gândire își găsește oriunde perechea, dacă stă să o vadă. Matrimonialele sunt doar pentru dezmoșteniții soartei.” (Marius). Dar sondajele opiniei publice nu sunt întotdeauna relevante. Și, cum nimic nu valorează mai mult decât experiența profesională, am hotărît să încerc. Astfel încât le-am cunoscut, prin intermediul săptămânalului „Telefax”, care are o rubrică destul de consistentă de matrimoniale, pe Miky și pe Claudia. Miky era o brunetă destul de atrăgătoare care, după ce ne-am întâlnit în fața vilei sale (!!!) mi-a mărturisit că nimeni nu o bagă în seamă din cauza înclinațiilor ei „puțin aeriene”. Îi place Tibetul, practică yoga, e fascinată de filosofia budistă, iar în viața anterioară fusese mare preoteasă în Imperiul Persan. În rest, o fată normală, căreia nu i-am putut descoperi presupusele complexe, întâlnirea cu Claudia a fost ceva mai palpitantă. Nici ea nu făcea parte din categoria „urîților” și a „proștilor”, ba chiar dimpotrivă. Am vorbit despre viața și logica ei, povestindu-mi că a fost în pragul sinuciderii din motive sentimentale. Într-un târziu, îi spun adevăratul motiv pentru care am răspuns anunțului din „Telefax”. Nu se supără, dar pare dezamăgită. „Îmi pare oricum bine că ți-am servit de cobai”. Chiar dacă am consumat ceva emoții și timp, a meritat. Părerile celor de pe stradă nu prea s-au potrivit cu dubla mea experiență. Oricum, am putut dovedi (se poate, însă, foarte bine, să fi fost din întâmplare!) că anunț la „matrimoniale” nu dau numai „urîții” și „proștii”, ci, pur și simplu, cei care vor să se simtă mai puțin singuri.

Costi Neacșu

____________________________

COTIDIANUL, 1993

Doctorul inimilor

D-na. Corina R. din Brașov are 30 de ani și este măritată de numai trei luni. Îl cunoaște pe actualul ei soț de la vîrsta de 9 ani, s-au văzut doar sporadic de-a lungul anilor, pentru a se revedea în urmă cu doi ani, cînd s-a produs „le coup de foudre”. Și-au descoperit cu această ocazie multe preferințe comune, printre care jazzul, filosofia hindusă, simbolismul francez, Chopin, salata de andive, pisicile, cactușii, romanele Agathei Christie. S-au mai certat uneori în cei doi ani, numai pe teme intelectuale care ieșeau din sfera comună de preocupări, dar discuțiile fiind foarte aprinse și fiecare ținînd la „adevărul lui”, finalul era dramatic, dar și împăcarea era pe măsura zbuciumului. De cînd s-au căsătorit, soțul a căpătat brusc obiceiul ca atunci cînd se întîmplă să bea un păhărel mai mult decît trebuie, începe să-i plîngă pe umăr, amintindu-și de o veche iubire neîmpărtășita! în această stare fiind, își analizează sentimentele și ajunge la concluzia că, de fapt, aceea este marea iubire a vieții lui și ca o mai iubește și astăzi.

A doua zi, totul reintră în normal. Dna Corina R. ne întreabă cînd să-l creadă? Cînd se îmbată și-i spune că marea lui iubire e o altă femeie, căci se spune că „in vino veritas” sau cînd este treaz și îi jură iubire veșnică și-i spune că o femeie ca ea nu există? Doamna ne mai precizează că, în cei doi ani dinainte de căsătorie, i-a dedicat și un volum de poezii (nepublicat) și cîteva tablouri (încă neînrămate) care o reprezentase în manieră abstracționistă.

Dacă-l iubiți într-adevăr pe soțul dvs. și vă simțiți bine cu el – și dacă aveți atîtea bucurii comune, bănuiesc că vă simțiți foarte bine împreună – n-are rost să vă chinuiți cu asemenea îndoieli. Orice bărbat refuzat rămîne cu asemenea sechele. Poate e mai bine că a rămas cu nostalgia acelei femei, decît cu o ură înverșunată, care l-ar fi putut duce, Doamne ferește, la acte necugetate, de citeați despre el în gazetă cu titluri lungi și conținut minim. și nu luați drept literă de lege dictonul latin respectiv. Aburii alcoolului mai creează și himere. N-ați observat ce curajoși, ce inteligenți și chiar unici se cred bărbații la beție?

Dacă aflîndu-se o dată în această stare v-ar mărturisi patetic că el și-a primejduit viața în zilele fierbinți din decembrie ’89, la fel de mult ca președintele actual al țării, l-ați crede? Mai bine rezolvați problema cu băutura. Dar fără violență. Printr-o perioadă de tranziție, care vă va duce precis la consens.

SANDA

____________________________

COTIDIANUL, 1995

Anunțurile matrimoniale

Mentalitatea societății române de astăzi influențează în mod evident limbajul micii publicității și, în special, pe cel al anunțurilor matrimoniale. Totuși, dimensiunea pragmatică a vieții își pune amprenta și asupra limbajului anunțurilor matrimoniale. Se constată că fondul principal lexical al anunțurilor se caracterizează printr-o concentrație maximă. Dacă, în general, această concentrație duce la paradoxuri și la mici situații comice, în cazul anunțurilor matrimoniale aceste situații capătă dimensiunile unui mini-gag.

Anunțurile matrimoniale pot fi grupate și după scopul urmărit. în primul rând, limbajul devine banal și plictisitor dar provoacă, totuși, râsul, când se fac așa-numitele cereri în căsătorie „de grup” („Bărbați germani caută românce”, „…Caută doamne românce pentru căsătorii cu domni italieni”, „Domni italieni, serioși, cer în căsătorie doamne românce”). în acest tip de anunțuri revine cu încăpățânare verbul „a căuta”, care ajunge la un moment dat să aibă un sens peiorativ.

Cea de-a doua categorie ar putea fi reprezentată de anunțurile matrimoniale cu scop mai direct, în care limbajul trebuie să satisfacă nevoia de cât mai multă informație: astfel, el a ajuns să aibă o specializare strictă („Caut doamnă 40 ani, dispusă a veni în Italia pentru cunoștință domn italian pensionat”, „caut soție inteligentă, suplă”). 

În acest caz, se deosebesc alte două categorii: anunțurile matrimoniale date de bărbați, care își anexează limbajul anunțului în așa fel încât acesta să reliefeze aspectul fizic al doamnei visate; aici se remarcă prezența substantivului „fotografie” însoțit cu obstinație de adjectivul „recentă” („prezentabilă, frumoasă, cu caracter plăcut, pentru prietenie, eventual căsătorie”, „intelectual român din străinătate, 44 ani, înalt, prezentabil, iubitor de copii, dorește soție caracter integru, aspect, siluetă”, „Singur, 35/1,90 doresc doamnă sexy, nefumătoare, 38-48, relație fără prejudecăți, fotografie”). Și, bineînțeles, categoria anunțurilor matrimoniale date de doamne, care sunt mai exigente, punând accentul pe caracter, astfel încât limbajul devine mai dur („pensionară, gospodină, doresc mariaj pensionar manierat, nevicios”, „Intelectuală prezentabilă, blondă, situație bună, rog seriozitate, urmăresc doar căsătoria, excluși aventurierii, superficialii, ipocriții”). Trebuie observată îmbinarea aproape perfectă dintre limbaj și cifre, cele două servind aceluiași scop: găsirea jumătății dorite și visate.

CRISTINA UDRESCU

____________________________

FEMEIA MODERNĂ, 1995

DRAMA FEMEILOR SINGURE

• Singurătatea — un mod de alienare • De ce sunt singure femeile? • Viață amară — pe cont propriu • În așteptarea bărbatului ideal • Cercul închis • Cine vine în sprijinul persoanelor singure?

Când EL e singur, lucrurile par mai puțin dramatice decât atunci când EA e singură. EL e puternic, EA e slabă. EL alege. EA trebuie să fie aleasă. EL propune, EA poate să refuze. EL îi poate propune conviețuirea și alteia. EA nu știe dacă, neacceptând acum, se va mai găsi vreodată un altul care îi va mai propune să-și abandoneze singurătatea. De aceea, de multe ori, pentru EA „alegerea” e un compromis. Un risc care o poate pune sub semnul unei singurătăți și mai greu de alungat. Pentru EL, singurătatea poate fi o opțiune. Pentru EA, singurătatea e un blestem.

Statistica e infailibilă; numărul femeilor singure — o realitate socială cu rezonanțe individuale dramatice — e sensibil mai mare decât al bărbaților singuri. Cauzele sunt multiple și complexe. Să încercăm să deslușim câteva dintre ele. Mai întâi, să spunem că, datorită legilor biologiei, care pun sub protecție perpetuarea speciei, încă de la naștere numărul nou-născuților de sex feminin este mai mare decât al acelora de sex masculin. Paradoxal, deși mai puternici, în toate epocile, bărbații au fost mai expuși accidentelor decât femeile. De asemenea, războaiele fac mult mai multe victime în rândul bărbaților. Tot bărbații ocupă profesiunile cu cea mai crescută doză de risc. Sunt acestea conjuncturi care pot explica global numărul mai mare al femeilor singure? Căci, aplicând ipoteza conform căreia fiecare bărbat își va afla perechea, inevitabil, un număr de femei vor îmbrățișa… singură­tatea. Sesizându-se, probabil, fenomenul, în lumea musulmană, un bărbat poate avea mai multe neveste. Lumea civilizată nu mai acceptă, însă, astăzi, poligamia, considerând-o înjositoare, umilitoare pentru femeie. în fine. înainte de a ataca fondul psiho-social al problemei, vom aminti că în cvasitotalitatea zonelor globului, media de vârsta la femei este superioară celei a bărbaților — ceea ce conduce la un număr sporit de văduve, comparativ cu cel al bărbaților văduvi. 

Dincolo de aceste cauze obiective, există, însă,, altele cu caracter psiho-social. Încă de la vârsta adolescenței, o fată care — incapabilă să-și strunească sentimentele — îi face curte cu insistență unui băiat, nu numai că, de regulă, nu găsește drumul către inima respectivului, dar, datorită unei prejudecăți — ale cărei rădăcini se pierd în vremuri imemoriale — stârnește și oprobriul celorlalți. La fel, apare cel puțin ciudat, suspect chiar, gestul unei femei care, mai ales dacă a mai fost căsătorită, se ține scai de capul unui anumit bărbat. Confesiunea cenzurată, acceptarea intimității, pentru început, numai până la un punct, gesturile rezervate, echilibrul, chiar lăsarea impresiei de anumită „rezistență” în fața efuziunilor și încercărilor bărbatului — care nici ele nu sunt de admis dincolo de cadrul decenței — sunt, cu siguranță, mai eficiente. Dar dacă, totuși, printr-un accident al destinului, o femeie a rămas singură, începe să se precipite, căpătând și complexul vârstei, căci bărbații de etatea ei, pe care îi întâlnește la locul de muncă, sau în cercurile de prieteni pe care le frecventează, sunt toți „ocupați” — ce e de făcut? În cazul decesului soțului sau al unui eșec matrimonial, trauma are ecouri și mai profunde în comportamentul femeii în raport cu societatea. Femeia respectivă poate aluneca în depresii care-i fac viața un calvar și care, uneori, o aduc în pragul sinuciderii. 

În urma celor mai multe căsătorii care se desfac, copiii rămân în grija mamei. Cu atât mai grei e atunci de găsit un bărbat care să-i accepte situația. Înainte de a încerca să-și refacă viața alături de altcineva, o femeie are nevoie de redobândirea echilibrului sufletesc, a încrederii pierdute în semeni. Unde și cum să suporte această „terapie” a recăpătării sentimentului că nu este singură că cineva îi întinde o mână prietenească? Femeia se închide tot mai mult în sine, se adâncește în cercul închis al propriei singurătăți, din care tot mai greu poate evada. După o căsnicie ratată singurătatea e o opțiune, pentru unele, ca un paleativ al „revanșei” împotriva tuturor. „Toți suni la fel!” Sunt, desigur, prejudecăți motivate (deși false!), împotriva cărora nu se poate lupta de unul singur. Preocupați (prea mult!) de noi înșine și de „șocurile tranziției”, uităm de această crudă realitate — a oamenilor singuri. Eșecul lor se generalizează: devine și unul emoționat, profesional, social. Din nefericire, societatea nu face aproape nimic pentru readucerea în circuitul social a acestor oameni! Pe alte meridiane, există „cluburi”, „asociații” ale femeilor singure, ale bărbaților singuri. În cadrul lor, fiecare descoperă că nu este unicul nefericit din lume, învață mai întâi drumul speranței, al încrederii în sine și în ceilalți. Apoi se ivește și șansa de a-și căuta omul alături de care să-și refacă destinul. De ce, în locul puzderiei de „agenții matrimoniale”, apărute la noi în ultimii cinci ani, care caută cu asiduitate „tinere drăguțe, între 18 și 30 de ani, pentru căsătorii de vis, în Occident”, în realitate pentru a fi plasate drept „dame de consumație”, de ce, așadar, în locul acestor „instituții” n-ar lua ființă asociații menite să-i sprijine pe oamenii singuri? Preocupat doar de „gestionarea dezastrului economic”, Statul, identificabil acum cu guvernanții noștri, se consideră, oare, absolvit de orice datorie în a acorda sprijinul moral și financiar acestor femei, multe șomere, cu copii, lăsate să pășească însingurate pe culmile ascuțite ale disperării?…

GEORGE IANCU

____________________________

FEMEIA MODERNĂ, 1996

Clubul celor singuri

VIZĂ PENTRU ARAD

Din Maramureș primim o scrisoare cu totul deosebită și plină de har, din partea d-nei Maria Omota, care nu se sfiește să ne ofere gândurile sale cele mai sincere, cu o franchețe demnă de admirat. Hotărâtă să ne pedepsească pentru păcatul de a nu-i fi furnizat adresa d-lui Aurel, din Arad, unul dintre precedenții eroi ai acestei rubrici, d-na Omota îi adresează o scrisoare pe care ne „însărcinează” să i-o expediem, lansând, totodată, crude amenințări: „Dacă nu mă veți scrie nici de data asta, nici eu n-o să vă mai cumpăr revista, căci nu-mi plac oamenii neserioși, să știți!”.

Îndeplinim dorința, publicând conținutul scrisorii sale, pentru a oferi cea mai bună dovadă că ne respectăm promisiunile:

„Dragă domnule moldo-ardelean, iată, îți scrie o maramureșancă, dar care nu este candidată la măritiș și care, deși are 61 de ani, mai poate străbate 8-10 km pe jos zilnic, în căutarea plantelor medicinale. Aflând eu că d-ta ești așa de bogat și cu atâta pălincă, ce mi-am zis eu? Uite, aici e de mine: omul acesta ar putea să mă sponsorizeze vreo 2 săptămâni ca să merg acolo și să adun niscai plante din acea zonă, să mă lase să-i fac o mulțime de tincturi cu pălinca lui cea bună și care ar constitui un nou mod de a valorifica nenociv licoarea aceea păcătoasă care v-a ajutat să deveniți milionari pe mulți cultivatori de prune, mere etc. Ce ziceți, d-le Aurel? Nu beau, nu fumez, dar tot săracă sunt și nu-mi pot permite drumuri nicăieri. M-ați putea invita, eventual, ca pe un fel de rudă săracă și care se mulțumește să doarmă și să mănânce în bucătăria de vară, fără a vă incomoda în vreun fel vizitatoarele cele fâșnețe și elegante. Nu vânez averi, nici soți, deși sunt singură. Pasiunea mea pentru plantele medicinale durează de circa 6-7 ani și-mi place să fac diverse preparate din ele și am ajutat deja destui bolnavi cu ele. Deocamdată atât.“

x

Am primit informația că d-l Aurel s-a căsătorit. Cine să creadă că pentru singuraticul nostru corespondent vor sosi și astfel de cereri?… (C.G.)

____________________________

CUVÂNTUL LIBER, 1997

O ȘANSĂ PENTRU CEI SINGURI!

Există foarte mulți oameni singuri, care din diverse motive încă nu și-au descoperit aproapele. Unii chiar au renunțat să-l mai caute, motivând că au trecut peste anotimpul nunții, consolându-se cu o carieră profesională mai mult sau mai puțin strălucită. Dacă în țările civilizate din Occident, cei singuri pot apela la agenții matrimoniale specializate, la noi mai există prejudecăți rețineri în acest sens. O asemenea agenție matrimonială funcționează și în târgul nostru „Alo Șansa”, patron Anton Pop. telefon 21 27 75 

Mânați de curiozitate gazetărească, l-am căutat pe domnul Pop, cu rugămintea de-a ne prezenta câteva informații despre activitatea agenției. Am aflat că agenția s-a înființat la 1 februarie 1996 și până în prezent a reușit să realizeze 22 de familii serioase. De reținut și faptul că agenția păstrează anonimatul și confidențialitatea celor care îi solicită serviciile. Cei interesați sună la telefonul amintit și după ce vor prezenta câteva date fizice, sociale, pretenții etc., vor fi programați la o întâlnire cu patronul agenției pentru discuții. Clientul va achita suma de 70 000 de lei și patronul urmează să-i caute două relații. Prin relații înțelegându-se un mod civilizat de a se cunoaște persoanele între ele. Totul se desfășoară în limitele normalului și decenței. 

Întrebat ce l-a determinat să deschidă o asemenea agenție, domnul Anton Pop ne-a declarat: „Sunt atâția oameni care suferă de singurătate și vreau să-i ajut. Până în prezent m-au sunat peste 350 de persoane, asta fiindcă agenția mea reprezintă o șansă de-a scăpa de singurătate, de găsire a unui partener serios pentru o viață. Sunt la dispoziția celor interesați, de luni până vineri, între orele 9-12 și 17-19, iar sâmbăta, între orele 9-11. Pentru o modernizare a activității agenției, caut sponsori care să mă ajute în procurarea unui calculator. Sper, totuși, că în curând mentalitatea românilor se va schimba și vor apela mai mulți oameni la serviciile agenției.

1. BOTA

____________________________

FEMEIA MODERNĂ, 1997

SEDUSE ȘI ABANDONATE

Uimitoarele victime ale unui escroc sentimental

Tresărea la fiecare voce care venea din televizorul mic, singurul punct de lumină din cameră. știa că în toată emisiunea n-o să apară decât chipul celor din studio, asta era regula la „Linia fierbinte”, ceilalți, ei, nefericiții, părăsiții, își spuneau viața la telefon lumii întregi, pe care o obligau, în acest mod, să-i accepte sau să-i salveze. Mai erau 10 minute. Greu, foarte greu, acul le împinse și pe acestea spre final, iar când genericul se desfășură pe ecran, toată încordarea i se prăbuși în trup și rămăsese acolo, în fotoliu, vlăguită și îmbătrânită, fără putința de a mai forma numărul acela, în care închipuise un panaș de iluzii.

De fapt, privind în urmă, toată povestea lor părea un coșmar. O lună, adică nu, doar două săptămâni, de când se mutase la ea. În primele două o asediase cu telefoanele insistente, măgulitoare. Două prime săptămâni de romantism. E adevărat, mai puțin întâlnirea lor – dar la 53 de ani te bucuri că cineva mai întoarce capul după tine, că te privește ca femeie. Vecinei mirate de ușurința cu care ea s-a urcat în mașina unui necunoscut, la 7 dimineața, cum să-i fi explicat ce-nseamnă un pat mare și gol, ce-nseamnă să vezi în fiecare seară toate emisiunile TV, să te uiți la telefonul mut ca la o mobilă? Cum să-i fi explicat ce-nseamnă singurătatea unei văduve? 

Atunci, în mașină, viața lui, spusă în câteva cuvinte, o impresionase. Soția îi murise, îi arătase și certificatul de deces; da, e drept, nu purtau același nume, dar asta fusese dorința ei. După atâția ani de durere și de doliu voia să se recăsătorească, avea 50 de ani, era încă tânăr. Și cui să lase banii pe care-i câștiga de la firmele sale din Târgu-Mureș?

După două săptămâni, patul n-a mai fost mare și gol. Telefonul nu mai rămânea mut, el, Paul, dirijându-și afacerile din Transilvania de aici, din București. Cei de la capătul firului îi promiteau mereu că-i vor trimite banii pe care-i cerea el și se enerva în fiecare zi de incompetența angajaților săi. Ea încercase ca el să nu se simtă umilit când i-a oferit bani, când a plătit sejurul lor la Brașov, consumația la restaurantele din oraș, explicându-i că asta-i normalitatea unui cuplu, să dăruiești totul. Nu-l întrebase nimic, niciodată, nici de ce o lăsa întotdeauna să aștepte în mașină când făcea o

vizită, nici unde-i ducea carnea din frigider. Doar atunci, în urma acelui telefon, voise să știe dacă era adevărat ce spusese necunoscuta. El negase totul, nu era soția lui, nu era escroc și ea ieșise în întâmpinarea explicației, apucând-o, ascunzând-o în adâncul ei. Cuvintele lui își făcură însă loc spre suprafață trei zile mai târziu, năvălind în cutiuța maro din toaleta dormitorului și umplând golul lăsat de medalionul de aur. Încercase să-l privească în ochi, să-i vadă în ei rușinea sau remușcarea, dar nu putuse. Mult mai târziu își spusese că a fost mai bine așa, că nu i-a văzut ochii; dacă n-ar fi citit nimic în ei în afară de batjocură? Îi ceruse să plece, atât, să plece și să dispară din viața ei și toată ziua aceea stătuse în fotoliul mare, cu degetele încleștate pe lemnul tocit, lăsând telefonul să sune. Spre seară, mânia îi obosise și ridicase receptorul, știa că e el, și vocea de dincolo o anunțase să privească „Linia fierbinte”, să audă povestea lor de dragoste. Povestea lor de dragoste?

A crezut că n-o să se mai ridice din fotoliul mare. S-a înșelat. Vlăguită și îmbătrânită de seara aceea, s-a ridicat după multă vreme – o clipă sau câteva ore, nu știa cât – și viața ei a continuat. Mai schiloadă, mai goală de lumină și mai dependentă de lumea din televizor, dar a continuat. Apoi, după doi ani, la serviciu, pe ultima pagină a unui ziar i-a văzut poza. A lui, a lui Paul. A citit articolul și parcă și-a citit propria poveste, deși personajele erau altele și în alt timp.

Hans Gulberg o privea din ziar și i se păru că-i zâmbește batjocoritor. Poate așa zâmbise și când o lăsase în mijlocul drumului cu cârpa în mână. Crezuse că nu i-au mai ținut frânele și-l așteptase pe trotuar, exact în dreptul locului unde o rugase să șteargă geamul din spate; după o jumătate de oră înghețase și se întorsese pe jos acasă, noroc că avusese cheile în buzunar, și așteptase telefonul lui. într-adevăr, frânele cedaseră, confirmase el, le va repara și se va întoarce. Nu s-a mai întors niciodată fostul ofițer de securitate, evreul de origine română Hans Gulberg, cetățean austriac de 20 de ani. Acum afla că, de fapt, Hans se numește Petru Prodan și se alintă cu numele de Paul. Îl cunoscuse întâmplător, pe stradă, în urmă cu trei ani, și în aceeași seară se mutase la ea. Prezenta încredere, era elegant, manierat, patron al unor firme din Târgu-Mureș și avea un atu puternic: dorea să se căsătorească. Nu-i trecuse prin minte să-i ceară să se legitimeze, de altfel ar fi fost un gest jignitor. „Opelul Record” l-au cumpărat împreună, după o lună, cu banii scoși de pe C.E.C.-ul ei, iar Hans s-a oferit să înmatriculeze mașina pe numele uneia dintre firmele sale. Multă vreme a crezut că lui Hans i se întâmplase ceva și urmărise rubricile de accidente, cronica neagră din ziare. Abia acum, cu articolul în față, își dădu seama că totul a fost un truc, mai puțin viața ei, care se prăbuși dintr-o dată. 

De multe dintre ele, Petru Prodan (Paul) nici nu-și mai amintește. Pentru el, aceste femei n-au fost decât chipuri amestecate precum cărțile de joc din care tragi una. Cărțile lui au fost întotdeauna câștigătoare, fiindcă a știut ce-i lipsește partenerului de joc: dragostea. Iar el și-a oferit-o pentru două săptămâni, o lună sau o jumătate de an văduvelor, divorțatelor, domnișoarelor bătrâne, atât de fericite că singurătatea se va muta în altă parte încât și-au dăruit imediat sufletul și avutul. Minciunile lui, evidente uneori, au fost considerate capricii sau oboseală de către aceste femei cunoscute pe stradă, prin anunțuri matrimoniale sau printr-un simplu telefon luat din agenda unui prieten. Asistentei medicale, căreia i s-a recomandat a fi medic în Slobozia, nu i s-a părut ciudat că cinci minute mai târziu Prodan avea altă meserie, ofițer de securitate. L-a crezut, apoi, de fiecare dată când îi telefona și-o ruga să nu anunțe dispariția Daciei, pe care ea i-o împrumutase pentru a lua niște rude de la aeroport, deoarece mașina e la reparat și i-o va înapoia cât de curând. Nici gestionarei cunoscute printr-un anunț matrimonial nu i s-a părut ciudat că ori de câte ori venea așa-zisa secretară a lui Prodan cu bani și actele firmei la semnat, acesta tocmai atunci nu era acasă. Nici când a început să scoată telefonul din priză când pleca, motivând că cei de la Romtelecom fac verificări. Nici când i-a dispărut lănțișorul de aur iar el, drept consolare, i-a adus un capot înflorat din stambă. Nici când a venit de la serviciu și a găsit casa pregătită pentru curățenie și lipseau covoarele. Abia a doua zi și-a dat seama că nu-și va mai vedea niciodată covoarele și telefonul, mașina pe care i-o dăduse lui Paul s-o repare. Cât despre capotul înflorat, singura amintire palpabilă lăsată de „ginerică”, i-a fost cerut, într-o zi, de o individă apărută în parc.

Da, de multe dintre ele, Petru Prodan (Paul), purtător de bărbi și mustăți false spre a nu fi recunoscut – condamnat de mai multe ori pentru furt, înșelăciune, trafic de influență, conducere fără permis -, nici nu-și mai amintește. Pentru el, aceste femei n-au fost decât chipuri amestecate precum cărțile de joc din care tragi una. Și afirmă cu seninătate, ba chiar cu mândrie: „Menționez faptul că sunt ESCROC SENTIMENTAL și am abuzat de naivitatea femeilor”.

CARMEN MUSAT-COMAN

____________________________

FEMEIA MODERNĂ, 1998

Ancheta „F”

Agențiile matrimoniale, speranță contra singurătății

A fi în doi nu este doar un obicei pe care oamenii îl respectă pur și simplu mecanic și nici măcar o întâmplare în viața câtorva favoriți ai sorții. A fi în doi este o nevoie a ființei omenești, de când e lumea lume. Toi de atunci, fiecare își caută cu stoicism perechea, ani de zile, poate, chiar întreaga viață. Câteodată ne pierdem răbdarea, alteori curajul ne părăsește, mai ales dacă ne-am oprit o vreme lângă cine nu ni se potrivea. Chiar și așa, rar alegem să rămânem singuri, pentru că în urma eșecului, a greșelii făcute, se păstrează intactă speranța că din lume, de undeva, va veni omul pe care ni-l dorim alături și care ne va însenina întreaga viață. Din păcate însă, de multe ori, nu înțelegem că singură, speranța, nu poate face totul pentru noi, în locul nostru. Dacă nu ieșim în calea celui mult așteptat, dacă stăm cu brațele încrucișate la adăpostul mincinos al ușilor închise, lăsăm puține șanse fericirii să ne umple golul din suflet și devenim pradă sigură singurătății.

UNDE SUNT PEȚITOARELE DE ALTĂDATĂ?…

Ultimii ani ai mileniului au transformat singurătatea într-un flagel al lumii. Cu ani în urmă, părinții, rudele, ba și vecinii îi sprijineau pe cei tineri sau pe cei singuri să își formeze un cămin, să își găsească perechea. Cumpănind înfățișarea, caracterul, averea celor în cauză, pețitoarele aranjau căsătoriile cât mai potrivit cu putință. A venit apoi schimbarea, când iubirea s-a răzvrătit împotriva calculelor și negocierilor care o cam ignoraseră. Iar acum, când vremurile răspândesc prin lume membrii familiei, chiar de la vârsta adolescenței copiii se despart de părinți, plecând în căutarea unei vieți mai bune, dar și părinții se văd nevoiți, de multe ori, să își exercite profesiile în orașe diferite. Așa se face că tinerii nu mai au timp să se ocupe singuri de problemele personale, sentimentale, iar adulții nu mai au nici ei posibilitatea și uneori nici autoritatea necesară îndrumării și sprijinirii copiilor. Din ce în ce mai mulți tineri rămân singuri, deși în adâncul sufletului visează o viață normală de familie și, pe măsură ce vremea trece, lucrurile devin tot mai complicate, tabieturile mai bine înrădăcinate în comportamentul fiecăruia, comoditatea tot mai mare, pretențiile tot mai multe și mai greu de satisfăcut. Singurătatea învinge. 

Ca o reală necesitate socială, încercând să suplinească părinți, prieteni, pețitoare și lipsă de timp, s-au născut agențiile matrimoniale. Acestea se străduiesc, uneori cu mai mult succes, alteori cu mai puțin, să dea o mână de ajutor  celor ce nu și-au găsit încă perechea. După 1990, o dată cu adâncirea problemelor economico-sociale, individualizarea s-a accentuat, relațiile interumane sunt tot mai greu de stabilit și, treptat, și-au făcut apariția aceste „puncte de sprijin” pentru oamenii singuri. Ar fi fost de mirare ca între cei ce le-au înființat să nu fie șarlatani, escroci, așa cum ne-am obișnuit să întâlnim în orice domeniu de activitate. Descoperirea și pedepsirea lor este datoria autorităților competente. Nu ne vom ocupa acum de aceste „uscături”, ci de partea reală, utilă, bună a lucrurilor. Pentru că ea există, stau mărturie zecile de „dosare” rezolvate, zeci de fotografii și invitații de nuntă primite de agenții.

CĂSĂTORIE SĂU… PROTECȚIE SOCIALĂ?

„Eram pensionari, doream să facem ceva util pentru oameni și să nu ne marginalizăm” – spune Liviu Tomi, fost comandor de aviație și talentat sculptor în duraluminiu. La începutul lui 1990, Paula și Liviu Tomi erau sceptici privind buna funcționare a agenției matrimoniale pe care o înființau, pentru că „la noi ironia e în floare și lucrurile legate de subiectele tabu de până acum sunt încă tratate cu acel… mișto caracteristic neștiutorilor care se pretind atoatecunoscători”. Și totuși, agenția „Concordia” a „mers”, familia Tomi a demonstrat oamenilor că pot avea încredere, iar numărul clienților a crescut mereu.

„Xaradu Trading” a luat ființă anul trecut, la inițiativa a trei tineri ingineri – Radu Țenea, Crenguța Ungureanu și Dorin Niță. De ce tocmai agenție matrimonială? Pentru că Radu a divorțat și are un copil, Crenguța este necăsătorită, așa că ei știu ce înseamnă să fii singur, să ai probleme. În plus, spun ei, „am călătorit mult și am văzut că acesta este cel mai elegant mod de a întâlni persoane”. 

Tot anul acesta, s-a născut agenția „Cabinet Mireille”. Ecaterina Aur, proprietara agenției, mamă a doi copii – un băiat și o fată de 15 ani – spune că are acum peste o mie de clienți, cu vârste cuprinse între 19 și 67 de ani. Din păcate, spune Ecaterina Aur, de multe ori, cei ce vin la agenții nu vor o căsătorie, ci… protecție socială. Este vorba despre bărbații șomeri, mai ales, care mai au și vreo două pensii alimentare de plătit, fără locuință și care vor să găsească femei „în nici un caz materialiste, dar care să aibă casă, bani, mașină… îi sfătuim să își rezolve măcar o parte din probleme și apoi să își caute o soție.”

„SĂ RUPĂ GURA TÂRGULUI… ”

Fetele își doresc băieți înalți, cu ochi albaștri și… mușchi. O tânără de 21 de ani a refuzat un băiat, pentru că nu avea 2 cm mai mult. „Își aleg partenerii ca pe câini, să rupă cu ei gura târgului… “- este de părere Liviu Tomi. Pe de altă parte, băieții le vor „haioase”, îndrăgostite de discotecă și ridică ștacheta în funcție de „oferte”. Un băiat de 26 de ani s-a întâlnit cu vreo 10 fete în trei zile și a venit la agenție: „gata, dați-mi altele, pe astea le-am văzut, trebuie să aleg…” „Bineînțeles că băiatul a rămas singur, fetele au priceput repede… Păi, zice Liviu Tomi, nu așa, în fugă, se face o căsătorie, «repede» găsești doar la… colț de stradă sau în față la hotel…”

La „Xaradu” a venit într-o zi un băiat de 27 de ani care căuta o fată „numai medic, cu ochi albaștri și blondă, pentru că așa o vrea… mama”. Cu greu a fost convins că el va trăi alături de soția aleasă, nu mama. S-a căsătorit cu o brunetă, contabilă. După 30 de ani, oamenii pun accent pe profesie și situație materială, iar după 50 de ani, se pune problema doar de supraviețuire și teamă de o bătrânețe trăită în singurătate. Este vorba despre foștii celibatari „convinși” sau despre femeile care nu s-au recăsătorit, până când nu și-au văzut copiii la casa lor. Un caz dificil de rezolvat este cel al persoanelor care sunt văduve. Marcați de vechile legături, umblă cu „stafia” fostului partener după ei. Femeile spun – era frumos, era șarmant, era galant și îl doresc aidoma pe următorul, manierat, fără chelie, dar uită că atunci ele aveau 20 de ani și acum au 50… Mai sunt apoi cazurile dramatice ale persoanelor cu parteneri bolnavi grav, imobilizați sau cu căsnicii prăbușite, dar care evită divorțul din diverse motive, în special, datorită existenței copiilor. Ei își doresc o legătură stabilă, „de suflet”, cu cineva aflat în situație similară.

FARMECUL PERSONAL „SCAPĂ” COMPUTERULUI

Agenția matrimonială este, în fapt, o bancă de date. Dorin Niță spune că, pe E-mail, anunțurile matrimoniale se întind pe, nici mai mult, nici mai puțin decât… 3 milioane de pagini!!! Da, incredibil, însă atât de mulți sunt oamenii singuri pe pământ! Dar simpla înscriere pe listele unei agenții și participarea la unul din programele oferite, nu duce la dispariția singurătății. Fără implicarea reală a fiecăruia, agenția nu poate face prea multe. Ecaterina Aur spune că „mai greu este să afli clar ce vor clienții – de multe ori, ei nu spun sau nici nu știu exact. Trebuie să te hotărăști, de exemplu, dacă îți dorești un om-fotografie sau unul pentru sufletul tău”. Unora nu le place nimeni din dosare, alții își schimbă preferințele de la o zi la alta. și asta spune ceva despre persoanele respective. Alții caută dragoste la prima vedere, ca în filme, dar lucrurile nu merg așa, mai ales, după un deces sau un divorț. Agenția matrimonială este o necesitate într-o societate civilizată, ea înlătură penibilul, și întâlnirea nu mai este un „agățat”, însă oamenii nu pot fi forțați să se placă. Farmecul personal, modul în care fiecare se prezintă, nu se pot introduce în nici un program de calculator din lume.

„REGULILE DE AUR” ALE PRIMEI ÎNTÂLNIRI

La „Concordia”, tinerii și toți cei care se dovedesc a nu cunoaște „regulile de aur” ale primei întâlniri cu prezumtivii parteneri de viață sunt sfătuiți de Liviu și Paula Tomi:

• Soțul trebuie să aibă trei calități: să facă bani, pentru că s-a terminat cu „pomana comunistă”, copiii trebuie școliți, hrăniți, trebuie să le asiguri un viitor, altfel, mai bine nu îi mai faci. Astăzi, „când sărăcia intră pe ușă, fericirea iese pe geam”. A doua calitate a soțului este de a vedea calitățile soției, și nu defectele. Iar a treia calitate este aceea de a avea o viață normală din punct de vedere sexual, cu soția sa. În rest, că are un pic de chelie și un cm în minus față de modelul… ideal, asta nu are nici o importanță, nu trebuie să primeze.
• Nu vă întâlniți cu posibila viitoare soție oriunde. „Unei femei nu-i șade bine în picioare, la colț de stradă, făcând doi pași în stânga, doi în dreapta…”
• Nu vă întâlniți imediat după orele de program, obosiți, transpirați, nervoși, ci la sfârșit de săptămână, odihniți, parfumați, bine dispuși. Prima impresie este importantă.
• Nu vă expuneți din primele cinci minute la interogatorii de genul: „Ce mașină ai?”, „Câte camere ai?”, „Ce salariu ai?”. Lasă omul să vorbească singur, totul să vină de la sine. Nici când vrei să te angajezi nu întrebi imediat despre salariu.
• Schimbați-vă, dacă este cazul – „parfumul” de… alcool. Altfel, prima întâlnire va fi, cu siguranță, și ultima.
• Și, nu întârziați!!! Cu toții avem și alte probleme – școală, serviciu, nu e normal și nici civilizat să lași un om să te aștepte. Nici „sfertul academic” nu există!!!

NU VĂ LĂSAȚI VIAȚA PE MÂNA ORICUI!

Aceia care nu au succes imediat acuză agențiile, dar, iată că, de obicei, vina este în noi. Radu Țenea spune că mai sunt persoane care renunță când primesc scrisoarea de răspuns care arată că sunt sprijiniți doar cei ce vor să își întemeieze o familie. Alții refuză să arate buletinul sau își dau nume false. Ei nu sunt niciodată trecuți pe liste. „Cei ce mint pierd, adevărul iese întotdeauna la iveală” – este de părere Ecaterina Aur. Este adevărat că agențiile matrimoniale au apărut precum ciupercile după ploaie și că s-au petrecut și tragedii, în special, cu plecările „aranjate” ale unor fete prin Cipru sau prin te miri ce locuri de pe lume, dar oamenii pot și trebuie să nu se mai lase păcăliți. Cum este posibil să ai încredere, de exemplu, într-o agenție fără sediu, fără adresă, fără documente de firmă, cu al cărei așa-zis patron te întâlnești la colț de stradă pentru a-i da o poză și 100.000 de lei? O agenție serioasă are, în primul rând, un sediu, niște angajați, acte, lasă un fir în urmă, poate fi găsită și trasă la răspundere… Deci, nu vă puneți banii și, mai cu seamă, viața în mâinile oricui. Escrocii abia așteaptă să vă înșele încrederea. Cu atenție însă veți găsi oamenii ce vor cu adevărat să vă ajute. Ei există!

MANUELA MIHAI

____________________________

COTIDIANUL, 1999

Perechea ideală se caută și prin mica publicitate:

Puține agenții matrimoniale din România pot fi considerate serioase

Pețitoarele profesioniste fac „lipeala“ cu ajutorul computerului

Privite cu o oarecare reținere, anunțurile de mică publicitate matrimonială și agențiile care se ocupă de acest domeniu au început încet-încet să-și găsească locul meritat pe o piață în care tot mai mulți oameni suferă de povara singurătății. Zilnic, ziare și reviste autohtone cuprind anunțuri de genul: „Dom n, x ani, y m, z kg, zodia q, cu obligații, doresc să cunosc domnișoară/doamnă tânără, maximum 30 ani, fără prejudecăți și obligații”. Astfel de „cereri și oferte” care vizează depistarea jumătății ideale atrag tot mai mulți doritori, fie de-o aventură trecătoare, fie chiar de o relație mai mult decât serioasă.

Sunt preferate contactele directe între parteneri

Deși există o serie de agenții matrimoniale mai mult sau mai puțin profesioniste, tot mai mulți își caută perechea prin contact direct. Nelly (26 ani), o tânără nu prea frumoasă, însă foarte sexy, a gustat din nebunia publicării unui anunț matrimonial: „Acum doi ani am dat în vreo trei ziare câteva anunțuri. Mi-am și publicat poza într-o revistă sexy. Vreau să-ți spun că am primit peste o sută de scrisori, printre care și două cereri de căsătorie. Eram atât de zăpăcită, încât am hotărât să-i întâlnesc pe toți cei care îmi trimiteau pozele lor și care, pe deasupra, mai arătau și bine; nu erau mai mult de 20. Până la urmă nu am ales nici unul: ori erau prea obsedați sexual, ori nu aveau nimic în cap”. Se consideră că prin publicarea propriului anunț într-o revistă, se atrag mult mai mulți ofertanți decât prin apelarea la o agenție de profil care are și dezavantajul că „lungește” nepermis de mult „procesul” găsirii perechii ideale. 

Agențiile matrimoniale câștigă în principal datorită străinilor

A întemeia o astfel de firmă poate părea mai mult decât o aventură. Și cu toate acestea în București există cel puțin 35 de agenții care își dispută o piață autohtonă rahitică și fără suflu. Gina Voicu, patroana agenției „Tendresse” consideră că „dacă nu am avea clienți străini, am trăi pe muchie de cuțit sau chiar am da faliment”. Oferta unei agenții matrimoniale este foarte diversă; clienții sunt ajutați să-și găsească soți, prieteni pentru petrecerea timpului liber sau, pur și sim plu, pentru satisfacerea celor mai neobișnuite fantezii erotice. În cazul în care o pereche s-a cunoscut în acest mod, „pețitoarele profesioniste” îi pot acorda consultanță matrimonială, pe un anumit termen, în schimbul semnării unui contract. Așa cum spuneam, clienții străini depun o grămadă de cereri și fotografii la agenții, în speranța că doar-doar, o româncuță frumoasă foc va accepta să-și petreacă un timp alături de ei. Cel mai insistent străin care a „bombardat” ziarele și „agențiile lui Cupidon” cu anunțuri prin anii 1991-1993 a fost un italian, descris ca proprietar al unui magazin de bijuterii. Numai la „Tendresse” au venit pe numele bogatului peninsular peste 300 de scrisori din toată țara.

Cine își caută jumătatea prin anunțuri?

Mediul economic și stresul cotidian fac ca tot mai mulți români să-și caute perechea prin anunțuri în ziare sau prin intermediul unei firme specializate. Clientela preponderentă a agențiilor are studii superioare și vârsta peste 30 de ani. Ea dorește parteneri apropiați ca preocupări și stare materială și de aceea se ferește să dea anunțuri directe. Tinerii, de foarte multe ori, sunt promotorii anunțurilor și nu al agențiilor, iar apelarea lor la astfel de mijloace inedite pentru a cunoaște pe cineva izvorăște mai mult din distracție și spirit de aventură. Piața matrimonială atinge apogeul în ajunul concediilor și sărbătorilor, când pentru mulți singurătatea devine și mai apăsătoare. Este și perioada de vârf a firmelor de profil care scot astfel un „buget” care poate acoperi supraviețuirea agenției pe tot anul. O firmă de intermedieri matrimoniale poate avea în evidența sa computerizată datele a peste 5 mii de indivizi: „Dacă nu ai fișe pentru cel puțin opt sute de persoane, nici nu merită să intri în afacere”, consideră Gina Voicu, de la „Tendresse”.

Filiera matrimonială poate ascunde trafic de carne vie

Polițiștii cred că, în principiu, nu este recomandabil să se prezume buna credință a agențiilor matrimoniale. Sub masca unora dintre ele, se pot ascund e filiere bine organizate ale prostituției. Luna trecută, spre exemplu, poliția germană a anihilat la Bremen o rețea bine pusă la punct organizatoric de proxeneți care sub acoperirea de intermedieri sentimentale între cetățeni germani și tinere din Est, organizaseră o adevărată placă turnantă a turismului sexual. Inutil să vă mai spunem că trei dintre fete erau românce. Așadar, atenție maximă!

COSTI NEACȘU

____________________________

TRANSILVANIA JURNAL, 2000

Cultura Internet – Café la Zalău

Internetül. Conceput ca bază uriaşă de date din toată lumea In special pentru transmiterea de informaţii Între firmele aflate pe toate continentele, a ajuns b necesitate nu numai pentru agenţii economici, dar şi pentru omul obişnuit Această stare de fapt se datorează în primul rând locului important pe care îI ocupă informaţia nevoii fiecăruia de a fi la curent cu tot ceea ce se întâmplă în jurul său Altfel spus. vorba ofiţerilor din serviciile speciale, „cine are informaţia stăpâneşte situaţia”.

în ceea ce priveşte interesul agenţilor economici faţă de baza mondială de date, acesta este lesne de înţeles, dat fiind specificul activităţilor fiecăruia. însă problema de „cultură Internet“ a apărut de curând şi este o urmare a interesului tot mai mare manifestat de tineri faţă de aceste servicii. De asemenea, informatica a devenit o sursă de supravieţuire pentru mulţi întreprinzători: Intemet-Café-urile sunt o afacere din care se pot scoate bani frumoşi. Preţurile practicate de l-Café variază între

8.000 şi 12.000 lei pe oră, pentru adevăraţii împătimiţi ai acestor servicii existând ore speciale când tarifele sunt reduse la jumătate (după ora 23,00). Numărul celor care trec pragul l-Café-urilor este în

continuă creştere, la fel şi numărul acestor cluburi, iar această concurenţă este benefică pentru tarife. într-o vizită efectuată la Intemet-Café-urile din Zalău, am constatat că majoritatea utilizatorilor sunt atraşi de programele de tip CHAT, în special mIRC, folosit pentru comunicarea la distanţă.

Inflaţie de copii

„De remarcat este în primul rând faptul că avem clienţi tineri şi foarte tineri, chiar copii de clasa a V-a şi a Vl-a, care folosesc serviciile noastre pentru a lega prietenii cu alţi copii din ţară, prin intermediul mIRC-ului, dar şi pentru a se documenta sau informa pe diverse teme, cu

ajutorul serviciului Internet“, a

declarat Camelia Árion, operator la „Idas Group”.

în orele disponibile, operatorii de la l-Café folosesc şi ei serviciile respective „pentru a cunoaşte oamenii, problemele şi preocupările lor“ (Ramona – Pro Net) sau „pentru a verifica e-mailul, pentru descărcarea unor programe necesare, dar şi pentru a păstra legătura cu prietenii aflaţi în alte

localităţi“ (Marius – Cyber Net) ori „pentru relaxare, deoarece poţi discuta cu oricine şi afla multe lucruri noi“ (Maria – Escape).

Cunoştinţe pe Internet

„îmi place foarte mult la aceste «cluburi», poţi să cunoşti oameni noi, dar există şi unele programe cu adevărat interesante şi

bineînţeles jocuri frumoase. Nu îmi pot permite să am deocamdată calculatorul meu, astfel încât de patru-cinci ori pe săptămână vin aici, bineînţeles cu acordul părinţilor“ (George – dasa aVI-a).

„Pentru mine, Internetül este ceva deosebit de interesant, mai ales că îmi place muzica şi astfel pot să fiu la curent cu ultimele noutăţi în domeniu. Deşi părinţii mei nu prea sunt de acord cu aşa ceva, reuşesc să vin pe aici cam de două ori pe săptămână“ (Marius – clasa a Vll-a).

„Calculatorul este pentru mine un mod de relaxare, am chiar o pasiune pentru computere şi îmi place în general să navighez pe Internet, mai ales noaptea, nu neapărat pentru tariful redus, ci pentru că este linişte şi lume mai puţină“ (Florin – elev şcoala profesională).

încheiem prin a mai spune că o notă distinctă pentru canalul de comunicare al Zalăului, „#Zalău”, este aceea că administratorul permite înjurăturile. Dacă dneva are,Inteligenţa” să procedeze astfel pe „#Cluj”, este scos automat de pe canal şi există situaţii în

Dan Mircea Rusu

____________________________

TRANSILVANIA JURNAL, 2001

Cu mIRC-ul la agățat!

O dată cu apariţia la tot colţul de stradă a saloanelor de Internet, tinerii s-au văzut în faţa unei noi forme de… hai să-i zicem distracţie: chatui, adică deja obişnuita „mlRCuialä”. Tradus, e un fel de flecăreală via modem sau linie dedicată cu cetăţenii Internet sau de pe aiurea, mari amatori de bătut tastele calculatorului ore în şir.

Mă gândeam acum ceva vreme, când stăteam la coadă pentru un loc la un calculator, ocupat -cum altfel- de tineretul patriei, care povestea cu cine ştie cine pe-acolo pe reţea, că e doar un moft şi că o să dispară în curând. Ei, aş! După concediul relativ din vară, când probabil foştii şoimi ai patriei erau ocupaţi cu marea, soarele şi alte alea, şi când, mare minune, mai găseai şi calculatoare libere la saloanele săteşti, se pare că „Mirc-ul se întoarce”. Cum te baţi de el la tot pasul, că măcar de Internet nu ducem lipsă în oraşul ăsta supradezvoltat, tinerii se înghesuie care mai de care în faţa monitorului. Nu că ar fi ei, vezi Doamne, fascinaţi de potenţialul informaţional al „Net-ului”. Dar cum tineretul zălăuan, isteţ din fire, i-a prins „şpilul”, saloanele de ‘Net din Zalău sunt pline ía orice oră de monitoare verzi, care încarcă reţeaua cu tot felul de replici, de la foarte banala

formulă de salut, „hy”, până la fraze cu un adânc conţinut intelectual, ca de pildă „cum e vremea?”.

Cică să cunoască oameni noi, se justifică un înveterat într-ale de-astea. Şi dacă tot îşi petrec orele „tăstăluind”, iată că bunii noştri mircomani au găsit şi un cod al lor. Curios şi eu, îmi bag nasul să văd despre ce este vorba. Şi aşa află şi umila mea persoană că semnul”:)” arata că de, zâmbeşti, cu „:P” scoţi limba la interiocutor.Jn fine, tot felul de chestii de-astea pentru iniţiaţi. Şi pe deasupra, toate discuţiile se petrec sub protecţia anonimatului. Fiecare mircoman are câte un nick, chipurile o poreclă, sau ceva de genul ăsta. Unul e Tzeava, alta e Căpşuna, mai e câte un elektric, câte o singurika, Porcu, Prostu’.Jn fine, care- cum. Ea te minte că e frumoasă, tu o minţi că eşti „mare sculă pe basculă”. Hmmm…aduce a tratative pentru aderare. Oricum, îmi zic, hai să încerc şi eu. După ce mă „logez”, adică mă conectez, tastez şi eu ceva. Agăţ o fată, cu deja antologica formulă de salut, deja învăţată pe de rost, „hy”. Ea, după aşteptări seculare care durează câteva minute, îmi răspunde: „asi pis”. îmi dau şi eu seama (norocul meu) că „asi” înseamnă, în traducere liberă, să spun dacă-s băiat sau nu, ce vârstă am şi de unde sunt. Mă conformez. Ea face la fel. Bla, bla. Ce muzică asculţi, ce îţi place să faci …în fine, gargara de rigoare. Şi să nu uit că toate discuţiile se încing sub oblăduirea unui canal, „Zalău”, „house”, „Jibou” (că da, în sfârşit are şi satul cel defavorizat de soartă internet), şi chiar „politică”, unde tinerii noştri îşi dau cu părerea pe unde apucă despre cé şi cum mai face nea Nelu.

Şi ca să închei apoteotic, parafrazând una din puţinele replici inteligente pe care le-am găsit pe „eternul şi fascinantul” mIRC, „chatui e doar un surogat al realităţii, un refugiu al inadaptatului în faţa vieţii, un spaţiu al himerelor. O utopie…”

MIHAI PRODAN

____________________________

MONITORUL DE SIBIU, 2002

Sibienii sínt cei mai lăudăroşi mircomani

■ în spatele lui „Bengosul“ sau „Superba“ se ascund oameni timizi, spun psihologii ■ înjurăturile de pe gardurile din oraş s-au mutat pe mIRC ■ Bunicii vor supraveghea nepoţii mlRComani

Aflaţi în căutarea unui partener de discuţie sau a jumătăţii mult visate, majoritatea tinerilor sibieni care petrec ore în şir în net-cafe-urile din oraş accesează chat-urile.

De luni bune, mIRC-ul a devenit refugiul celor mai ascunse dorinţe ale tinerei generaţii, şi nu numai. Dintre toţi mircomanii din ţară, sibienii conduc în topul celor mai lăudăroase nick-uri. în timp ce, pe celelalte canale din ţară, majoritatea clienţilor îşi dau fie numele însoţit de o cifră semnificînd anul naşterii sau vîrsta, pe Sibiu, tot mai mulţi navigatori se recomandă ca „Bengosul“, „Barosanul“, ,Atomicul“, „Balaur“, „Bad_Boy“, „Bengoasa“, „Bazatu“, „Deştepta“, „Superba“ şi lista de superlative poate continua. Mai mult, unii sibieni îndrăgostiţi de micul ecran îşi „uită“ numele şi intră în vorbă folosindu-se de nume de persona- ‘ lităţi: ben Laden şi talibanii sínt ultimele nick-uri îa modă

Psihologii spun că în spatele acestor porecle se ascund oameni timizi. „Fenomenul şe poate explica aplicind metoda freudiană prin testul asociaţiei de idei. Cu alte cuvinte, la rostirea unui cuvînt, interlocutorul nu dă întotdeauna un răspuns logic, adesea răspunsurile sint dorinţe sau trăiri interioare. La unii, nevoia de a se remarca e atît de mare incât recurg la aceste nick-uri. De reţinut că aceşti tineri sínt inofensivi, teribilismul vîrstei spunîndu-şi cuvîntul. Majoritatea dintre ei sînt timizi, introvertiţi, se ascund în spatele unor nume şocante“, este de părere conf. univ. dr.

Sever Purcia, Şeful Catedrei de Psihologie din cadrul Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu.

Pe lîngă cei care încearcă să impresioneze cu ajutorul numelor bombastice, dînd frîu liber imaginaţiei, există şi tineri care vor să iasă în evidenţă prin limbajul trivial pe care îl folosesc. Astfel, înjurăturile înscrise pe gardurile din oraş s-au mutat acum pe mIRC, însă aici sínt mult mai „elaborate“. între timp, Consiliul Naţional al Audiovizualului are ochi numai pentru televiziuni, ignorînd faptul că tinerii din ziua de azi petrec mult mai multe ore în faţa monitoarelor decît în faţa televizorului.

Cu alte cuvinte, gata cu ştirile prezentate de Andreea Esca, talk-show-urile lui Marius Tucă, poveştile de dragoste ale lui Mircea Radu şi lacrimile stoarse de surprizele Andreei Marin! O nouă provocare este lansată pentru bunicii care nu reuşesc să-şi plătească taxele din pensie.

„Noi căutăm pentru sala noastră de Internet oameni serioşi, care ştiu să facă faţă situaţiilor. neprevăzute, Clienţii se vor simţi bine în continuare, persoanele nou- angajate vor beneficia de un soft foarte bine pus la punct. Practic, va fi nevoie numai de un click pe mouse”, ne-a declarat patroana Intemet-cafe-ului cu pricina, care a dorit să îşi păstreze anonimatul.

Dacă pînă acum numai copiii se agitau să afle ultimele jocuri strategice, adresele site-urilor deocheate şi unde se găsesc referate moca, bunicii îşi fac intrarea în lumea Inter- netuiui, ca supraveghetori. întrebarea este ce o să facă săracii bunici cînd vor descoperi de ce nepoţii lor merg „la calculator“, majoritatea dintre ei ca să umple canalele cunoscutului mIRC, cu tot felul de pseudonime, care mai de care mai educative, de genul „amanta 16“ sau „perversul“.

1. PAULESCU, A. SCURTU

____________________________

TIMPUL, 2003

Paradisul virtual al tinerilor

• Chat, cyber-sex, „counter strike” – distracţii electronice la modă

De cîţiva ani buni, internetül a devenit distracţia principală a tinerilor cu vîrste cuprinse între 10 (poate chiar mai puţin) şi 30 de ani. Au apus vremurile în care timpul nostru liber era împărţit între bibliotecă, terenul de sport sau bodega retrasă în care îţi puteai savura în linişte cafeaua (sau orice altceva, în funcţie de preferinţe). Acum, în plină eră a tehnologiei informatizate, netmania a devenit fenomenul nr 1, reuşind chiar să detroneze supremaţia discotecilor în general, accesarea site-urilor se face din cluburi specializate in Reşiţa, la ora actuală există opt- nouă asemenea săli de internet şi, la orice oră din zi, cu greu îţi poţi găsi loc în faţa unui PC conectat la reţea. Semn că pasiunea tinerilor pentru internet a fost speculată într-o afacere destul de profitabilă. Pentru a vedea cam ce se întîmplă într-o zi la un club de internet, am mers iniţial în zona Nera, unde există două asemenea centre, situate în apropiere (deh, concurenţa…). Intrăm în primul café-net care ne iese în cale nu firmă luminoasă, nu

afişe în culori ţipătoare care să atragă clienţii, nimic de genul acesta. Doar cîteva calculatoare, îngrămădite pe 15-16 mp, la care se înghesuiau 20 de puşti, majoritatea fugiţi de la ore. Am fost nevoiţi să aşteptăm 20 de minute pentru eliberarea unui calculator. Timp de o oră am fost mai puţin preocupaţi de paginile pe care îe accesam la întîmplare, atenția noastră fiind îndreptată spre ce se întîmplă la celelalte calculatoare. Majoritatea copiilor veniseră pentru jocuri, cel mai popular fiind „Counter strike . Mai tîrziu aveam să aflăm că acest joc a devenit aproape un sport naţional. Alături de noi, doi elevi ceva mai mari accesaseră MIRC-ul, un canal de discuţii interactive. Cosmin şi Daniel, „vecini” de computer, contactaseră cîteva fete din ţară cu care sporovăiau. Intrînd în vorbă cu cei doi, am aflat că erau elevi la Diaconovici-Tietz şi chiuliseră de la ora de fizică, deoarece aveau teză. Din una-n alta, aflăm că MIRC este o bună „sursă de agăţat” şi, dacă ai noroc, chiar te poţi întâlni live cu partenera dé conversaţie. Cînd timpul alocat expiră, plecăm din sală cam „dezumflaţi”. Nimic spectaculos la cafe-net-urile astea, dar mai facem o încercare noaptea, după 22, poate iese ceva.

Mergem la „ABAC computers’, din în zona Victoria (aflasem că aici internetül se încarcă mai bine). Ajunşi acolo, a trebuit să aşteptăm, din nou, cam un sfert de oră. Administratorul de reţea ne-a spus: „în seara asta aveţi noroc, pentru că nu au închiriat gârneţii toată sala. în fiecare vineri şi sîmbătă noaptea, de la 23 pînă dimineaţa, vin si pornesc adevărate turnee de Counter strike în reţea, la nivel regional şi chiar naţional Din cîte ştiu, învingătorii sínt şi premiaţi cu sume de bani consistente”. în intervalul de „ timp în care așteptăm, aruncăm o privire şi iă celelalte calculatoare. Majoritatea clienţilor sínt conectaţi la MIRC, care dă dependenţă, cel puţin aşa spun cei care merg regulat ía café- net. Discuţiile erau în toi, iar partenerii de chat (sporovăială, în traducere aproximativă) erau chiar şi de la celălalt capăt al lumii. Asta nu ar fi nimic, dacă în timp ce eram conectaţi şi noi la MIRC, pentru a vedea cú „ce se mănîncă acesta, nu ne-am fi trezit invitaţi pe un canal de cyber-sex, denumit #braşoave, iar acolo discuţiile gen 89.89… erau în toi.

După scurte escale pe site- uri ceva mai cuminţi, am părăsit sala de net, lăsîndu-i pe împătimiţii de calculator cu ale lor- chat, cyber sex şi coun- ter-stryke.

Timpul

LUCIAN BALAIS

____________________________

MINIMUM, 2003

Iubirile pe Internet

«Între sutele de milioane de utilizatori ai Intemetului din toată lumea, românii dovedesc o predispoziţie specială pentru a lega şi întreţine relaţii amoroase pe Internet – folosind fie conexiunea de acasă, fie pe cea de la serviciu sau plătind cu ora la una din nenumăratele cafenele Internet deschise peste tot în ţară; cel puţin aşa afirmă rezultatele unui sondaj sociologic efectuat de Fundaţia “Viitor”, din Bucureşti, în colaborare cu “Total Media Data” , din Danemarca.

în interviurile anexe sondajului făcut de Fundaţia “Viitor” găsim exemple de mari iubiri pe Internet. Subiectul 42 din ancheta sociologică, de 16 ani, elevă, cu acces la Internet de la domiciliu, l-a cunoscut pe MIRC, canalul Bucureşti, pe băiatul ascuns sub nick-name-ul Dorse/H. întâi l-a admirat, pentru originalitatea şi exuberanţa lui, după aceea a început să-l iubească. A urmat, după un an de convorbiri pe chat, întâlnirea. Unde? La crematoriul uman! S42: “Tipul era de fapt un nenea veşted, cu început de chelie, şi se vedea pe faţa lui că are copii acasă. Dar eu încă îl mai iubeam pe el, cel de pe chat, cu un discurs fermecător, şi m-am culcat cu el, ăla real, tot atunci, la un fel de hotel ieftin de pe Şoseaua Viilor… Vreau să spun că mi-a dat papucii repede: m-a făcut şi a plecat,

şi-a schimbat nick-ul de pe Internet, .şi-a închis mobilul şi n-am mai putut da de el. Eram distrusă. Am vrut să mă sinucid!” De ce? “Pentru că am găsit pe Internet texte erotice care relatau exact amănunte din marele nostru fucking! Amănunte pe care numai el le putea şti. Dar eu tot mai umblu ca proasta pe la crematoriu, poate mai vine pe acolo…”. S4, fată de 17 ani, a fugit de acasă, din Bucureşti, luând şi vreo jumătate de kilogram de bijuterii din aur, pentru a-1 întâlni pe Comerheus_Do, iubitul ei de pe Bitemet, din Constanţa. “Comerhe- us_Do” a dezvirginat-o fără nici un pic de respect, i-a păpat bijuteriile şi a trimis-o acasă, la mama. Se întâmpla după o lună de convorbiri pe Internet. Aurel, tipograf, 28 de ani (subiectul 22), din Cluj, a păţit-o mai rău: a demisionat, şi-a vândut garsoniera şi a plecat să i se alăture pe viaţă iubitei de pe Internet, la Gyula. Şi iubita era o respectabilă pensionară – dar ce voce de domnişoară avea la telefon, şi ce tânără părea, mincinoasa, în dialogurile de pe Internet…»

(dintr-un articol de Viorel Ilișoi; în “Naţional”, Bucureşti 2003)

____________________________

MAGAZIN SĂLĂJEAN, 2005

mIRC-ul a murit, trăiască YahooiMessenger!

În urmă cu doar vreo trei ani, sălile de internet din municipiu erau asaltate de tineri, în special de puştani, dornici să-şi formeze legături virtuale pe chat-ul consacrat acestei opţiuni, şi anume mIRC-ul. Pe atunci, la orice oră din zi sau noapte, mIRC-ul era asaltat de peste 300 de utilizatori, puşi pe sporovăială şi pe crearea unor contacte “oarbe”, singura legătură dintre ei fiind doar “nickname”-urile de care te puteai agăţa. A apărut chiar şi un limbaj specific “mircuitorilor”, cu fel de fel de prescurtări, cu semne (pis – please, asl – age, sex, location etc), semne de zâmbet (două puncte urmate de două paranteze sau mai multe, depinde de intensitatea zâmbetului). Mai mult, la unele locaţii puteai da, la intrare, peste un fel de dicţionar al mircuitorului, astfel încât să te poţi descurca în jungla utilizatorilor.

Acum, sălile de internet sunt mult mai “spaţioase”, motivul fiind saturarea de mIRC, piaţa chat-ului fiind invadată şi mult mai căutată pe Yahoo! Messenger. în loc de peste 300 de utilizatori, peste câţi puteai da, zi şi noapte, pe mIRC-ul de acum 3 ani, acum eşti norocos dacă, la conectare, găseşti până la

o sută de nick-uri cu care poţi schimba o vorbă. Cei care mai sunt obsedaţi, într-un fel de mIRC, respectiv cei care nu se lasă cu una, cu două, de prima iubire, sunt cei care joacă diferite jocuri de strategie, în special de lungă durată, acestea putându-se întinde şi până pe parcursul a 3 luni. Cu toate acestea, din punctul de vedere al “hacker”- ilor de mIRC, chat-ul de azi nu se prea deosebeşte de cel de ieri. Mai există şi acum persoane care dau un “flood” (suprasolicitarea serverului) sau “ban” şi te scot, pur şi simplu din chat, aşa, fără nici un motiv, poate doar pentru că nu le place de nick-ul tău. Asta, pe lângă faptul că pe chat-ul comun poţi da, din ce în ce mai des, peste fel de fel de expresii obscene,ce nu ar avea ce căuta acolo.

în Zalău există circa 8

săli de internet, dar pe lângă acestea există deja reţele de intranet, cu asocieri de grupuri, vecini, care creează un fel de mIRC separat de toţi şi de toate. O dată cu “moartea” mIRC-ului, amatorii de chat-uri au trecut la Yahoo! Messenger, un chat mult mai stabil şi mai securizat, decât mIRC-ul. Interesant de menţionat, scaunele puştanilor din sălile de internet au fost schimbate cu cele ale persoanelor de vârsta a III- a, care au copii plecaţi în străinătate, iar cel mai simplu mod de a ţine legătura cu ei este chatul Yahoo! Messenger. Mai ales că acest chat şi sălile de internet oferă şi posibilitatea unei legături directe cu persoana de la celălalt capăt al “firului”, prin utilizarea unei camere web. Mai mult, pe Yahoo! Messenger nu-ţi bagă nimeni “ban”, nici “flood”, chat-ul fiind mult mai securizat, putând opta, în cazul în care vrei să fii sigur de o treabă, să devii chiar “invizibil” pentru restul utilizatorilor.

Vremea vânătorii de site- uri porno, poze deocheate etc. a trecut, copiii care mai calcă în sălile de internet vin, din ce în ce mai des, după informaţii necesare întocmirii unui anume referat necesar pentru şcoală. Cu timpul, când nu vor mai avea pe cine să înjure, vor dispărea, probabil, şi hackerii de mIRC.

DEAK ZOLTAN

____________________________

TIMPUL, 2007

Generaţia messenger-ului

Messenger-ul ne ocupă din ce în ce mai mult timp.

Parodiind unele anunţuri, am putea spune că messenger-ul dăunează grav… limbii române.

Reşiţa – Despre noi, cei născuţi în anii ’80, se spunea că suntem „generaţia pierdută“, „generaţia de sacrificiu“. însă generaţia care a urmat poate fi, din multe puncte de vedere, considerată şi ea o generaţie pierdută, însă pierdută din propria sa dorinţă.

Primul contact cu lumea mesageriilor a fost când a apărut şi la noi arhicunoscutul mIRC. Elevii şi studenţii se înghesuiau să prindă un loc la un net-cafe pentru a trimite zeci de „asl, pls“ (age, sex, location, please). Atunci părea doar un fenomen amuzant, care nu prevestea în nici un fel ceea ce urma să apară. Două elemente însă au revoluţionat complet conceptul de

„viaţă socială“ al tinerilor. Primul a fost apariţia mesageriilor instant, aplicaţii gratuite ce permit să contactezi persoane din toate colţurile lumii.

Fenomenul a fost amplificat apoi de oferta de servicii de internet nelimitate, la preţuri derizorii. Şi astfel, bine ai venit, generaţia messenger!

Acum, majoritatea copiilor de-abia mai calcă pe afară, la joacă. în fond, de ce, când pot

vorbi cü prietenii lor din faţa monitorului? De ce să te mai joci cu mingea când poţi să „faci“ un FIFA în reţea? De ce să te joci cu pistoale cu apă sau cornete când „tragi“ un Counter sau un Far Cry? însă nu putem spune că internetül este complet dăunător. După cum se spune, nu armele ucid oamenii, oamenii fac asta. Sunt şi multe avantaje în accesul la informaţii. Sunt copii preşcolari care învaţă

de acasă să scrie pentru a putea vorbi pe messenger.

însă ce te faci când ei ajung la şcoală şi se uită ciudat la învăţătoare, pentru că n-au auzit de literele Ţ sau Ş, ci de… tz şi de sh? Ceea ce este cel mai groaznic, acest „limbaj de messenger“, cu prescurtările sale, începe să-şi facă treptat locul şi în limba română vorbită. începi să-ţi pui întrebări retorice când auzi oameni spunând „brb“ (revin imediat), „k“ (în loc de prea- lungul ok) sau faimosul „LOL“ (laughing out loud, adică mor de râs…), cv (ce vrei?), cfc (ce faci?), nush (nu ştiu).

Excesul dăunează

într-un fel, te simţi destul de ciudat când te uiţi pe un zid şi vezi scrijelit un elegant şi la modă „Ion iubeshte pe Măria“. în încheiere, am putea spune că orice lucru, indiferent cât de benefic ar fi, în exces dăunează. Asha că, dragi români, nu mai pocitzi limba română! Nu merită!

NINA CURIȚA

____________________________

CUVÂNTUL LIBER, 2018

CELE MAI IMPORTANTE DESCOPERIRI DESPRE FERICIRE DIN 2017

Aplicaţiile de dating online ne pot afecta stima de sine.

Aplicaţiile matrimoniale online, gen Tinder, au scopul declarat de a ne însufleţi viaţa sexuală, însă întregul proces ne poate afecta sănătatea psihică, conform unor studii preliminare.

Astfel, într-un studiu recent, cercetătorii au analizat informaţiile provenite de la peste 800 de studenţi care au folosit aplicaţia Tinder pentru a-şi găsi perechea. Concluziile studiului au fost că, utilizatorii de Tinder se confruntă cu un risc mai ridicat decât cei care nu folosesc astfel de aplicaţii, de a se confrunta cu sentimente negative, cum ar fi presiunea de a arăta într-un anumit fel sau, pur şi simplu, trec mai frecvent prin stări negative.

Desigur că acest lucru nu înseamnă că trebuie să ne ştergem contul de Tinder, ci, după cum recomandă cercetătorii, să nu ne mai raportăm la Tinder ca la un mijloc de auto-validare – cu alte cuvinte, nu ar trebui să ne judecăm propriul succes în funcţie de numărul de posibili parteneri recomandaţi de aplicaţie. De asemenea, utilizatorii trebuie să ţină cont de faptul că fotografiile pe care le văd pe astfel de aplicaţii sunt deseori selectate pentru ca o persoană să arate cât mái bine cu putinţă şi nu aşa cum arată ea în viaţa de zi cu zi.

AGERPRES