1960, ALMANAHUL FEMEIA
Cîntec pentru nevastă
Stai lîngă mine,
mai aproape de inimă,
mai aproape de cîntecul nescris
și ascultă-mă:
Pentru ochii în care arde iubirea
nemărginitelor iubiri,
pentru ochii în care nu tremură
ispita dragostei înșelătoare,
pentru ochii îndrăgostiți de fiecare
copil al lumii,
pentru ochii ce plîng
la nefericirea mea și-a tuturor,
pentru ochii luminați de-o simplă măreție,
eu scriu poezie.
Pentru inima ce tresare
la scînteiul puiului de om,
pentru inima ce nu îmbătrînește
în dragoste,
ci e proaspătă ca primul ghiocel
zburcit primăvara,
pentru inima înflorită
de moartea fiecărei flori,
pentru inima mai veselă
decît ciocîrlia în slăvile cerului,
pentru inima zămislită din rîs și bucurie,
eu scriu poezie.
Pentru mîna care mîngîie
părul de aur al fetiței,
pentru mîna care ogoiește
fruntea mea obosită de nesomn,
pentru mîna care face cămașa
mai imaculată ca sufletul pruncului,
pentru sfînta mînă
de mamă, gospodină și soție,
eu scriu poezie.
GEORGE CIUDAN
________________________________
1960, FLACĂRA
Prestigiu Conjugal
Cît p-aci să-mi rămînă perișoara-n gît cînd o auzii pe nevastă-mea:
— GoguIe, am o inovație!
— Era și timpul! — zic. Că tocmai voiam să te rog să mai schimbi meniul. Ce fel de inovație?
— Nu culinară! O inovație în domeniul relonului. Și dacă o pun la punct, realizez o economie antecalculată de o sută de mii!
— O sută de mii?! — zîmbesc eu acru. Las-o și tu mai ieftin și… servește-mi felul doi. Iar în timp ce voi înfuleca deliciosul creier pane semipreparat la „Gospodina“, să vrei să-mi spui de ce nu înțelegi că femeile nu prea au creier de inovator?
— De ce, dragă?!
— Cum să-ți explic?… Parcă n-ai citi și tu că femeia… are creierul mai mic decît al bărbatului?
— Vrei să spui că femeia e mai proastă decît bărbatul?
— Nu tocmai mai proastă… Dar — cum să spun? — mai puțin pricepută… Cu mai puțină aplicație spre chestiunile tehnice… Singura tehnică în care femeia reușește mai bine decît bărbatul a fost și rămîne tehnica… bucătăriei!
În fața argumentului meu de netăgăduit, nevastă-mea n-a mai avut ce să răspundă. A încercat ea să clatine semnificativ din cap, dar de zis n-a mai zis nimic. Și mi-a servit compotul…
★
Cel mai deschețat om din secția noastră e nea Iorgu. De la el am învățat meseria, el m-a calificat pe locul de muncă. Meșter iscusit da, și cînd te ia-n focuri!…
— Și zici așa, Gogule! — începe el. Ai secrete față de noi?
— Ce secrete, nea Iorgule?
— Las-o acum, ce mai!
— Să mor dacă știu ceva!
— Se poate! Că de multe ori știe tot satul ce nu știe bărbatul!
— Zi mai pe concret, bre!
— Mai pe concret: Angela! A trebuit să aflăm indirect de la cabinetul tehnic că nevastă-ta are o inovație? Sau ți-era c-o să spunem: „uite-l pe bărbatul inovatoarei“!
„Bărbatul inovatoarei“! Îmi venea să mă arunc în craterul unui vulcan, cu salopetă cu tot. Vă să zică se și contura prima perspectivă de diminuare a prestigiului meu de bărbat! Zicînd „bărbatul inovatoarei“, e ca și cum ai spune „renorca tramvaiului“. Ca să vezi ce ți-e și cu femeile: nu-i de ajuns că ne sunt egale, da’ mai vor să ne și-ntreacă!…
În ziua aceea sala de ședințe era ticsită. Se făcea analiza muncii colectivului de creație tehnică din întreprindere. Se vorbi despre economii și altele. Pe urmă directorul spuse:
— Iar acum, vă aduc la cunoștință o veste bună: cabinetul tehnic a acceptat inovația tovarașei Angela Mereanu, privitoare la sistemul de tensionare al firelor de rolon la mașinile de canetat — și această inovație va aduce întreprinderii noastre o economie antecalculată de aproape o sută de mii de lei!
Sala izbucnește în aplauze. (Cine-o mai fi și ăla care n-a avut de lucru și-a inventat aplauzele?)
Dar — continuă directorul — inovația tovarășei Mereanu ridica acum o problemă… a soțului. Presupunînd că Gogu Mereanu, soțul său, stim de toții că-i un tovarăș de ispravă. Dar cum fiecare om are… slăbiciunea lui, nu se resemnează cu ideea că tovarășii săi de muncă îl vor arăta cu degetul, spunîndu-i „bărbatul inovatorei“. Asta, după concepția lui, ar duce la… micșorarea prestigiului de sex masculin. Așa că, pentru a salva „prestigiul conjugal“, s-a ambiționat și a prezentat și el o inovație — care de asemenea a fost acceptată și va aduce altă economie, tot de o sută de mii de lei!
Sala izbucnește din nou în aplauze. (Deștept a fost ăla care le-a inventat!)
— Acum însă — zise directorul zîmbind printre aplauze — să ne gîndim și să-i dăm tovarășei Angela să nu se simtă doborîtă în apele ei cînd i s-ar spune „soția inovatorului“ pentru a împăca și capra și varza propun să li se spună „soții inovatori“.
Uite așa am scăpat de situația de… prinț consort în ale inovației…
… Iar eu nevastă-mea? Ce să fie cu nevastă-mea? Nimic! Își vede mai departe de treabă…
… Despre tehnică? Nu, despre tehnică nu mai discutăm. De cînd mi-a făcut o aluzie că, în timp ce femeile se dovedesc egale cu bărbații în toate ramurile tehnicii, propriu-zise, aceștia ar fi, cică, inferiori în tehnica… culinară. Așa o fi?
Valeriu FILIMON
____________________
1966, ALMANAHUL FEMEIA
O femeie energică
de Henri Cami – Franța
PRIMUL TABLOU
(Scena reprezintă un apartament.)
Soțul
Am avut o idee grozavă când am tăiat tot mobilierul nostru în bucățele, ca într-un joc distractiv. În felul ăsta o să ne putem muta discret în ajun de plată chirie. În câteva drumuri am transportat toată noaptea aproape întreaga mobilă în noul apartament în care vom locui.
Femeia energică
Portăreasa n-a observat nimic?
Soțul
Nimic. Știi bine că mobila noastră nu-i făcută din bucăți mai mari decât bucățelele de zahăr. Le ascund ușor în buzunare. Portăreasa ne-a văzut ieșind, dar nu-și putea închipui că aveam în buzunare perdeluțiuța și masa de sufragerie.
Femeia energică
Recunoaște că asta nu-i viață! Ești un leneș. Mai bine te-ai apuca să muncești ca să putem plăti chiria decît să-ți deformezi buzunarele mutînd mobilierul nostru.
Soțul
Eu, leneș! De ce mă înșeliți, doamnă? Gândește-te că în fiecare nou apartament în care ne mutăm îmi pierd aproape două luni și jumătate reconstituind mobilierul. Leneș! Abia termin de montat mobila, și-ți trăsnește să mă gândesc la demontarea ei pentru a ne muta din nou! Leneș, eu!…
Femeia energică
Nu mai trăncăni atâta și lucrează. Mai am de desfăcut 17 625 de bucăți din șifonierul cu oglindă și 5 452 de bucăți ale noptierei.
Soțul
Nu am timp de pierdut. (Cu ajutorul unei clețe de zahăr ridică una câte una bucățile care compun șifonierul cu oglindă.) Totul este demontat.
Femeia energică
Bine. Impachetează șifonierul cu oglindă în ziarul ăsta de astăzi. (Ea numără bucățile înainte de a face pachetul.) Pune, căde obicei, noptiera în buzunarul de jos și să plecăm.
Soțul
Să plecăm. (Când bagă în buzunar noptiera, îi cad câteva bucăți.)
Femeia energică
Strânge-le, nepriceputule! N-ai fost niciodată în stare să faci ceva cu cele unsprezece degete ale tale.
Soțul
Glumești, doamnă. Este vina mea dacă natura mi-a dăruit un deget în plus?
Femeia energică
Taci din gură, înfumuratule! Ai un deget în plus față de alții, dar în schimb ești și mai leneș.
Soțul
Dar…
Femeia energică (cu dispreț)
Taci din gură, neisprăvitule!
Soțul (sărind ca fript)
Neisprăvit! Știi bine că insulta asta mă scoate din sărite. (Se repede asupra nevesti-si, îi strînge nsaul cu un spărgător de nuci și-i Inchide gura cu cleștele de zahăr. Femeia energică cade jos sufocată).
Soțul (recăpătându-și sângele rece)
Nu-i bine niciodată să te mînii. Să încercăm acum să reparăm acest gest de eroare. (El ia un ferăstrău și-și taie nevasta în bucăți. Apoi înfășoară bucățile într-un ziar.)
Acum trebuie să împrăștii bucățile din biata nevastă-mea prin diferite cartiere pustii.
Este metoda clasică. Și ce e clasic e totdeauna sigur. (Dă să iasă.)
Ah! Era să uit pachetul cu șifonierul cu oglindă. O nimica toată mă face să-mi pierd capul. (Ținând pachetul cu nevastă-sa în mâna dreaptă, cel cu șifonierul în mâna stângă și cu noptiera în buzunarele pardesiului, el părăsește apartamentul.)
TABLOUL AL DOILEA
Remușcările
Scena reprezintă un cartier pustiu. E noapte.
Soțul
Am aruncat câteva bucăți din sărmana mea nevastă în șanțul fortificațiilor.
Ca să-mi fac curaj, a trebuit să beau cam mult alcool.
Să intru și în cârciuma asta să beau… să mai beau… să beau mereu! (Intră în cârciumă clătinindu-se, iese peste două minute clătinindu-se și mai tare.)
Acum să arunc ultimele bucățele din biata nevastă-mea pe terenul ăsta viran. (Aruncă ultimele bucăți pe maidan.)
Am terminat treaba asta lugubră.
TABLOUL AL TREILEA
Tovărășie plăcută
Scena reprezintă noul apartament.
Soțul (intrând)
Iată-mă în noul apartament. Se luminează de ziuă.
Mă pot apuca de reconstituirea mobilei…
În pachetul ăsta sunt bucățile șifonierului cu oglindă. (Începe să monteze bucată cu bucată.)
Mâna îmi tremură, vederea mi-e încețoșată.
Fără discuție, am băut prea mult… am băut prea mult… am băut prea mult. (Continuă să asambleze.)
Nu mai am mult și termin treaba: doar trei bucăți mai am de montat.
Lucrez mecanic… fără să văd… din rutină.
Am băut. Prea mult am băut…
Da! Iată ultima bucată. Am reconstituit șifonierul cu oglindă.
Femeia energică
Trebuie să fii beat ca să mă iei drept un șifonier cu oglindă!
Soțul (tresărind pe loc)
Dumnezeule! Nevasta-mea!
Înțeleg totul!
După crimă am băut ca să-mi fac curaj.
Și am încurcat pachetele.
Am aruncat bucățile din șifonierul cu oglindă și am reconstituit-o pe nevasta-mea!
Femeia energică (cu un glas cumplit)
Cum! Ai aruncat bucățile din șifonierul cu oglindă!
Ah! Nu spuneam eu că nu ești bun de nimic!
Trebuie să fii cel din urmă dintre oameni și primul dintre bețivani pentru ca să arunci pe străzi un șifonier cu oglindă din stejar, imitație de lemn alb!
Soțul
Dar…
Femeia energică (în paroxismul mâniei)
Taci! Dacă n-ai fi băut, nu s-ar fi întâmplat una ca asta!
Nu ai fi încurcat pachetele!
_______________________
1967, VIAȚA STUDENȚEASCĂ
LULI
Te-astept, Luli, la seapte astù-seara.
Stii? la cofetária noastra, iara,
La masa mica, nu? – cu muchii fine,
Unde-am mincat atîtea savarine… O! fata ceea, care ne servea,
Cu sortul negru si cu mina groasa,
(De care insa tot erai geloasa).
Cum m-asezam la masa ea stia.
Si pe cind eu eram atent la orã
Sã te zaresc in lumea incolora :
Sã te surprind de pe trotuar cind treci
Deja pe masa mea pahare reci, Si cu anexa lor imbietoare,
Cu frisca pe deasupra, ca o floare
Cazutà primavara dintr-un pom,
Ne astepta cu-aroma ei de rom…
Luli, Luli, iti mai aduci aminte?
Azi parca toate-mi trec pe dinainte!
Te vad cu mineci scurte si cu funde,
Cu brate albe, pure si rotunde,
Crescute fraged färd vreun efort,
(Pe-atunci nu se fácea atita sport)
Si ca sã fii putin independentã,
Nu trebuia sã fii, pe-atunci, studentã Nitica indrazneala si-o minciuna
Si toate se treceau cu voie buna!
Luli, Luli, iti mai aduci aminte?…
Sopteai „bonsoir” si primele cuvinte Le si-nghiteai intr-un pahar cu apa.
Asa-ncepea intiia ta etapa,
Sedeai apoi comod pe canapea,
Si incepeai sã spui – asa… asa…
Si-atitea lucruri farà importantã
Le ascultam atent, ca-ntr-o instanta…
iti cunosteam vecinii pe de rost,
Stiam care erau si care-au fost. Prietenele le stiam pe toate.
Stiam ca una e-o rautate,
Si ca te-a necajit si-n ziva-aceea ;
lar cind pierea si savarina-freia, Facind o mica pauza, Luli,
Imi murmurai un rasfalat… merçi…
Si-apoi plecam, te luam de bra si hai,
Te-azvirleam intr-un framvai cu cai Simteam in mers o vaga adiere,
Simteam in mers o dulce-apropiere
Si-un monoton pac-pac de cal cuminte…
Luli, Luli, iti mai aduci aminte?
iti mai aduci aminte cind, incet,
Noi ne trezeam in parc la Filaret?
Râcoarea vasta ne primea din poarta,
lar parcul somptuos, ca pe o hartã, Isi desfacea peluzele pätrate,
isi inalta fragilele palate
Facute din sindrile si noroi
Si jupuite-acum de-atîtea ploi…
Ti-aduci aminte cind ti-am spus…: Mã doare,
Vezi tu, demonstrativa lor splendoare…
Tot ce-i facut aicea e anume
Sã amageascã cea mai blinda lume… Stiind cá adevarul e mic cit o amibà,
În loc sã-i faca linga pamint doar o coliba,
Din piatrà si din lucruri temeinice si grele,
I-au inaltat aicea castele ușurele.
iti mai aduci aminte cum s-antrena, Luli,
Cind iti facea studentul aceste… teorii,
Si cind, pierzind o clipa al bratulvi contact,
Furat de ginduri parca, el devenea abstract? Doar cind un bec electric va proiecta, furis,
In fata, doua umbre lungite pe pietris,
Atunci, de el lipità, facindu-te iar mica,
Te rasfatai soptindu-i: – Sã mergem, tu, mi-e fricã !
Tudor MAINESCU
_____________________________
1977, ALMANAHUL PĂRINȚILOR/h2>
DRUMUL SPRE CĂSNICIE
(discuție pe-o bancă)
MIHAI — Voiai să ne spui ceva. Despre ce e vorba?
VLAD — Despre un lucru foarte serios. M-am hotărît să mă însor.
UCU — Te felicit și mă bucur pentru tine.
MIHAI — Și cine e fata?
VLAD — Nu o cunoașteți. E o colegă de facultate.
UCU — Ești un om fericit. Ai întîlnit ființa pe care o iubești. De altfel, fundamental pentru viața în familie, cred eu, este existența unor idei și preocupări ce pot fi împărtășite în comun. Numai prin comunicarea fecundă a „datului” tău cu cel al ei se poate crea o unitate de viață durabilă. Doar așa nu mai ești cu adevărat singur, avînd un partener, un alter-ego. Prima condiție a acceptării e aceea de a nu fi refuzat inițial de intelect. Frumosul fizic este efemer, dacă, semănînd, încet se pierde.
MIHAI — Dar poți cunoaște oare atît de precis măsura înțelegerii „spiritelor” despre care se vorbește, încît să decizi dintr-unicul argument hotărîtor? Eu cred că nu-ți poate fi indiferent modul cum natura a croît pe cea de care vrei să-ți legi viața. În societate găsești destule ocazii pentru a da prilej de manifestare totală spiritului. La asta contribuie, arta, prietenii, cărțile… Nevasta vreau să-mi fie și frumoasă.
____________________
VLAD — Credeţi că, atunci cînd te îndrăgosteşti, inima te mai lasă să găseşti şi să compari argumente?
UCU — Oricum, argumentul „inimii“ nu e în afara gîndirii.
MIHAI — Şi gîndirea implică existenţa unei diversităţi de criterii.
UCU — Oricum, căsătoria dă plinătate vieţii, îi oferă un sens. Să ai un copil, să ai pentru ce să trăieşti, înseamnă a avea condiţiile unei deveniri spre împlinirea vieţii. Ce poate fi mai sublim?
MIHAI — Să nu ne extaziem. De scandal în familie ai auzit? Voi, filozofii, vedeţi peste tot numai idei şi abstracţii, şi sînteţi în stare să faceţi şi dintr-un lucru aşa de prozaic, cum e căsătoria, un „fenomen“ sau nu ştiu ce mutaţie metafizică. Poate de aceea voi ati dat omenirii şi cel mai mare număr de burlaci. Tot vorbind despre splendoarea căsniciei ati uitat să-i mai culegeţi roadele. Dragostea şi căsnicia trebuie mai întîi să le trăieşti şi pe urmă să le discuţi, sau să meditezi asupra lor.
UCU — Sînt de acord, dar nu întru totul, cu afirmaţiile tale. În primul rînd, dacă ar fi să ascultăm cele spuse de tine, ar trebui să renunţăm discuţia noastră despre căsnicie, deoarece nici tu, nici eu nu am fost căsătoriţi şi nu am avut această experienţă. În al doilea rînd, se pare că, printre-un curios joc al lucrurilor, sînt oameni care tocmai despre ceea ce nu au trăit sau nu au avut au scris cele mai pertinente şi frumoase pagini. J. J. Rousseau nu s-a ocupat în viaţa lui de creşterea unui copil şi cu toate acestea a scris cea mai frumoasă carte despre felul cum trebuie crescuţi copiii. Platon nu a fost nici măcar un case la conducerea statului şi cu toate acestea a scris „Republica“. Aşa că, dacă ar fi, dragă Mihai, să mă întorc la ceea ce ai afirmat tu, aş spune că pentru căsătorie este necesar să-ţi cunoşti viitoarea parteneră, dar nu este absolut necesar să cunoşti căsnicia.
MIHAI — Şi care ar fi, după tine, calităţile sau „atributele“ pe care să le îndeplinească o viitoare soţie?
UCU — În primul rînd putem face o mică distincţie între calităţile fizice şi cele morale. După mine, pentru o soţie, calităţile morale primează. Din punct de vedere fizic, cred că o viitoare soţie ar trebui să fie „plăcută“ şi nu frumoasă, să aibă o siluetă sportivă, care totuşi să nu umbrească unele modulaţii feminine, şi un lucru foarte important, la care aş ţine, să ştie cum să folosească artificiul cosmetic care o poate ajuta sau, dimpotrivă, îi poate dăuna.
MIHAI — Observ că eşti un tradiţionalist, deşi modelul tău pînă aici nu-mi displace.
UCU — Stai, nu te grăbi. Mi-ar plăcea, de asemenea, ca această viitoare soţie ideală să iubească mai puţin cafeaua, vorba aiurea, şi mai mult spiritul şi natura.
MIHAI — Şi în ordine morală, care îţi sînt pretenţiile?
UCU — În ordine morală, aş vedea această soţie ideală, tandră, iubitoare, sinceră, discretă, gospodină şi maternă, voluntară şi stăpînă pe sine. Ceva, dacă vrei, între dragostea căsnică şi credincioasă a unei Penelope, gingăşia şi candoarea ideală a unei Beatrice şi voinţa şi stăpînirea de sine a unei Victoria Lipan, aşa cum a creat-o Sadoveanu.
MIHAI — Hotărît lucru că tu rămîi burlac. Tu ai în vedere prototipuri ideale şi nu fetele reale din ziua de azi, care se dau în vînt mai mult după fuste scurte şi muzică uşoară. Dar tu ce spui, candidatul la căsătorie?
VLAD — Totul depinde de noi. Fericirea noastră e în puterea noastră
şi noi sîntem măsura ei.
VIOREL NICOLAE
______________________
1999, AGENDA MAGAZIN
„Rebelele” nu pierd niciodată
Cinematografia internațională lansează un nou tip de femeie, teribilă și rebelă, ce pare că se impune, încet-încet, și în viața reală. Canoanele feminității bazate pe răbdare, docilitate, bunătate și blândețe exagerată se pare că aparțin acum trecutului.
Dar cine sunt „relele” ce câștigă acum tot mai mult teren?
„A deveni mai rea este vital”, subliniază psihologul Ute Ehrhardt, autoarea unor cărți ce tratează studiul caracterului și al comportamentului tinerelor de azi.
„A fi mai rea este o artă ce poate fi învățată. Se pleacă de la schimbarea raporturilor cu prietenele, rudele, modelele de viață și asumarea a noi interese și idealuri – înseamnă apropierea de alt gen de persoane. Pentru a avea succes este nevoie de o mare voință de a învinge, acceptând chiar etichetarea de rele sau rebele.”
Iată câteva reguli pe care specia „rebelă” le propune să fie urmate de reprezentantele sexului frumos pentru anii ce vin:
- Să vă stabiliți propriile reguli
- Să știți să spuneți NU fără reținere
- Să aveți o viziune clară a drumului pe care vreți să-l urmați
- Nu trebuie să placi cu orice chip
- Nu vă temeți de critici
- Nu răspândiți zvonuri și nu-i vorbiți de rău pe alții
- Acceptați faptul că fără risc nu se poate câștiga
- Folosiți-vă energiile în scopuri proprii
- Fiți mândre de succesele obținute
- Folosiți un limbaj direct și nu vă pierdeți timpul fiind preocupate de ceea ce ar trebui să facă și să gândească ceilalți
- Visați la lucruri impresionante, dar care pot fi realizate
- Să aveți voința de a învinge
D.M.
__________________
2001, COTIDIANUL
Deşi nu este căsătorit, Alexandru Andries cîntă „Muzică de divorţ“
El a învăţat de la prieteni ce înseamnă neplăcutul moment
Zori, după orele prânzului, clubul Green Hours din Capitală a fost gazda lansării unui nou album semnat Alexandru Andrieş. Evenimentul s-a petrecut într-un cadru restrâns şi nu a beneficiat de participarea unui număr mare de vedete. Să fie de vină, oare, titlul albumului, care i-a făcut pe mulţi „artişti“ contemporani să-şi privească chiorâş propria biografie?! Singurii care au semnat condica de prezenţă au fost Nicu Alifantis şi Zoltán András, vocalistul trupei Sarmalele Reci. Cu toate acestea, publicul, ziariştii şi colegii de breaslă s-au simţit ca acasă, ascultând muzică de divorţ.
Nonconformistul cantautor Alexandru Andrieş, necăsătorit încă, s-a decis să scoată pe piaţă un album de muzică de… divorţ. „Ideea acestui album a plecat de la o glumă a doi prieteni de-ai mei din Germania, care se plângeau că sunt invitaţi să cânte la tot felul de evenimente, dar niciodată nu au fost invitaţi să cânte la divorţuri”, a afirmat autorul albumului.
Chiar dacă nu a trecut prin experienţa unei căsătorii, Alexandru Andrieş şi-a făcut temele şi s-a documentat, tot de la prieteni, căci, vorba aceea: „Pentru ce sunt prietenii?” A întrebat în dreapta şi-n stânga cum stă treaba cu divorţul şi, după ce tolba a fost plină, Andrieş s-a pus pe treabă. Textele celor 14 piese de pe album sunt şi ele adecvate temei albumului, surprinzând, în rime, cele mai des întâlnite situaţii din viaţa cuplurilor hotărâte să facă acest pas.
Întrebat fiind dacă a tras învăţăminte din cele aflate de la prietenii divorţaţi, în stilul său caracteristic, Andrieş a răspuns: „După cum se ştie, încă nu sunt căsătorit!“. Aşa cum ne-am obişnuit, Andrieş îşi surprinde publicul nu numai prin versurile pieselor, ci şi prin imaginea aleasă pentru coperta acestui album: o poză de familie de la o… nuntă.
Chiar dacă albumul este dedicat unui eveniment mai puţin plăcut din viaţa cuplurilor, Alexandru Andrieş nu şi-a propus ca acesta să fie începutul unui ciclu de cântece dedicate unor evenimente din viaţa omului. Adică nu vor mai exista alte cântece de botez, de nuntă sau — Doamne fereşte! — de moarte.
Ceea ce va urma cu siguranţă este realizarea unui videoclip pentru cea de-a doua piesă de pe album, intitulată „Ghinion”. „În acest videoclip vor apărea numai bărbaţi, şi asta pentru că în toate videoclipurile care se fac la noi apar de fiecare dată cel puţin două-trei femei. Şi alea prost îmbrăcate”, a afirmat Andrieş. Tot în acest videoclip va apărea şi un actor de renume de la noi, dar al cărui nume Andrieş a dorit să îl păstreze doar pentru el şi pentru producătorii videoclipului.
Lansarea albumului va fi urmată, pe 3 decembrie, de un concert — tradiţionalul concert al lui Andrieş de Moş Niculae, ajuns la ediţia cu numărul şase. Spectacolul va avea loc la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Capitală, începând cu ora 18.30. Biletele, al căror preţ variază între 80.000 şi 110.000 de lei, s-au pus deja în vânzare din prima zi a lui noiembrie la casa de bilete a Operetei.
De data aceasta, concertul nu va mai fi urmat de lansarea pe piaţă a unei casete video a spectacolului, ceva de genul primeia, „Alexandru Andrieş pe viu”. Motivele au fost expuse chiar de cantautor: „Piaţa de casete video din România nu este, încă, bine definită, iar realizarea unei astfel de casete ar însemna o pierdere financiară pentru producători”. În schimb, se va căuta o altă variantă: „Probabil că vom contacta o televiziune pentru a înregistra şi reda concertul mai târziu”.
Acestea fiind spuse, Alexandru Andrieş a ţinut să încheie, oficial, conferinţa cu o urare:
„Vă mulţumesc că aţi venit şi vă urez… un divorţ plăcut!”
Cristina OLOGEANU
_______________________
Atât demistificarea cât şi idealizarea ratează fenomenul iubirii”
Interviu cu scriitorul Pascal BRUCKNER
În vreme ce iubirile de vară se consumă la malul mărilor şi al oceanelor lumii, la Bucureşti s-au pus întrebări despre iubire. Nu întrebări stupide gen „Ce-i iubirea?“, ci interogaţii despre semnificaţiile iubirii în societatea occidentală contemporană.
De la Noua dezordine amoroasă, din 1977, Pascal Bruckner ne-a obişnuit cu abordări spectaculoase şi bine ţintite ale intimităţii şi sexualităţii într-o lume dacă nu tot mai schizoidă, măcar tot mai imprevizibilă. În aroma aerului condiţionat de la Athenee Palace, printre unduirile angoasante ale cazului Breivik din Norvegia, am stat de vorbă cu unul dintre scriitorii reprezentativi ai generaţiei „Noilor filozofi“ francezi.
Au trecut mai bine de 30 de ani de la Noua dezordine amoroasă, o carte care releva şi ea paradoxuri ale iubirii în Occidentul contemporan (scrisă în colaborare cu Alain Finkielkraut). Noua dumneavoastră carte se înscrie în proiectul lansat în 1977? S-a schimbat ceva, şi ce, de atunci?
Cred că Noua dezordine amoroasă a fost prima tentativă de a face bilanţul lui Mai 1968 şi a tuturor dezordinilor care au urmat, în materie de iubire în Occident. Paradoxul iubirii reia, după 30 de ani, acelaşi subiect, întrebîndu-se ce s-a întîmplat atunci, ce am trăit atunci şi ce a rămas apoi, ce a fost bun şi ce a fost rău în ceea ce s-a întîmplat.
E vorba despre o abordare asemănătoare, dar acum am extins tema sexului pînă la întîlnirea ei cu cea a iubirii. Vorbesc în acest ultim volum despre relaţia dintre iubire şi politică, şi ideologie, despre felul în care iubirea funcţionează în sistemele totalitare.
O schimbare importantă s-a petrecut din anii 1960 pînă azi. Atunci termenul-cheie de acces la problema intimului era dorinţa, „maşina dezirantă“ a lui Deleuze, psihanaliza etc. Iubirea era masca „civilizată“ sub care se dezlănţuiau poftele. Mai 1968 voia să ucidă limbajul iubirii, pentru a-l înlocui cu limbajul pulsiunii.
Problema este că această înlocuire a iubirii cu dorinţa n-a făcut decît să consolideze importanţa intimităţii, a sentimentului, în societate. Sub pretextul emancipării moravurilor, a reevaluării societăţii, a fost reînviat discursul evanghelic.
Astăzi, se vorbeşte despre iubire ca în Evanghelii, cu reverenţiozitate, cu patos, dar trebuie să vedem dacă nu cumva această pioşenie nu ascunde nişte pericole.
Cartea dvs. tematizează lupta care se dă în minţile modernilor între valorizarea fidelităţii din iubire şi libertatea întru iubire. N-ar trebui făcută imediat diferenţa între o iubire-pasiune, carnală şi mai ales legată de imaginar, şi iubirea-caritate, care nu-şi are locul aici, în lume? Despre ultima chiar vorbiţi, printr-o formulă foarte interesantă — „dragostea de sărăcie“. Explicaţi-o mai detaliat.
E o chestiune despre care am vorbit mai pe larg în alte cărţi (Iubirea faţă de aproapele, de pildă). Dar, într-adevăr, e vorba despre o ambiguitate esenţială a iubirii caritative, care se îndreaptă aparent către aproapele nostru nefericit.
Or, ne dăm seama repede că nu el este destinaţia, ci nefericirea însăşi. Noi avem nevoie de nevoia nevoiaşilor de asistenţă. Ei sînt cei care ne fac pe noi utili, avem nevoie de ei pentru a da un sens acţiunilor noastre şi pentru a ne privi într-o oglindă frumoasă.
Caritatea nu înseamnă să îl ajuţi pe cel lipsit de toate, ci mai ales să îl ajuţi să nu-i mai lipsească nimic şi să îi oferi mijloacele de care are nevoie pentru a nu mai duce lipsă de nimic.
În catolicism, mai ales, există o ambivalenţă a carităţii, între voinţa de a veni în ajutorul celor care n-au de nici unele şi idolatrizarea sărăciei în ea însăşi: ideea că sărăcia este ea însăşi mai bună decât bogăţia, şi trebuie să existe mizerabili pentru ca mizericordia să aibă sens, o face să stăruie.
(…) Asta face Proust în toată opera lui, Albert Cohen — la fel, iar primul care for-mulează magistral această idee este ducele La Rouchefoucauld. Apoi, există un alt dis-curs, ţinut mai ales de teoreticieni creştini, care spune că iubirea terestră este nimic în raport cu iubirea divină, iar noi trebuie me-reu să depăşim acest stadiu, al iubirii lu-meşti, pentru a înţelege cu adevărat ce este iubirea. Cred că atît demistificarea, cît şi idealizarea iubirii ratează fenomenul iubirii, pentru că ea există şi în afara suferinţei, şi apoi pentru că ea există în chiar imperfec-ţiunea ei, omenească, şi pentru că nu-i poţi opune mereu iubirea creştină, care e în cele din urmă depersonalizată. Căci Dumnezeu ne iubeşte în mod egal pe toţi. Noi oscilăm mereu între aceste două postulate, şi pier-dem de fiecare dată, astfel, raportarea corec-tă la iubirea omenească. Nu puteam rata evenimentul zilei: în cel mai incitant- capitol al cărţii – „Ideologia iu-birii“—, vorbiţi despre creştinism şi comunism ca despre două ideologii ale iubirii. In Româ-nia, o astfel de alăturare e considerată de mulţi un sacrilegiu. De aceea, vă întreb: Cre-deţi că putem înţelege iubirea în afara unei ideologii a ei? Atunci cînd vorbeşti despre iubire, poţi vorbi despre iubirile tale, despre experienţele tale, într-un discurs foarte fragmentar, ceea ce de pildă Barthes a încercat să facă în Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit. Res-tul, într-adevăr, e un discurs global, care se declină în funcţie de două ideologii cu difu-zare planetară. Una vorbeşte un limbaj teologic
recurge la figura lui Dumnezeu ca iubire şi, pentru a comunia lumea, îşi extermină duşmanii — evrei, protestanţi, musulmani etc. Cealaltă este comunismul, care e o erezie a creştinismului. Comunismul e o ideologie care, în numele unei societăţi perfecte, a inventat noţiunea de „duşmanul poporului“ (a făcut-o Stalin). Sînt de fapt două sisteme de persecuţie în istorie: nazismul, care e întemeiat pe ură — iar unul dintre exemple este aici genocidul din Rwanda —, şi comunismul, pe o iubire silnică. Acestea rămîn de altfel două pericole importante: discursul urii, dar şi cel al unei iubiri prea importante, care poartă în ea germenul distrugerii, aşa după cum ne aminteşte fraza Conciliului de la Trento: „în afara Bisericii nu există salvare“.
Există însă iubirea trăită în cuplu, care nu se erodează din pricina contaminării ideologice, ci cu trecerea timpului. Întrebarea care se pune aici este cum să facem să supravieţuiască relaţia de cuplu în ciuda anilor care trec, a dorinţei care scade, iar încercările de a rămîne uniţi reprezintă mereu un efort de păcălire a timpului.
O ultimă întrebare. Tema intimului şi a individualismului în viaţa contemporană este abordată de mulţi gînditori contemporani, dintre care pe unii îi şi citaţi. De cine vă simţiţi mai aproape şi ce aduceţi nou, mă gîndesc în raport cu Gilles Lipovetsky în primul rînd sau cu Alain Ehrenberg?
Există un grup de gînditori cu care mă simt solidar: Luc Ferry, cu care sînt prieten, Alain Finkielkraut, André Comte-Sponville — toţi sînt oameni care gîndesc, pornind de la abordări diferite, aceleaşi teme. Facem parte din aceeaşi generaţie, iar viziunea noastră asupra iubirii este foarte apropiată. Faţă de Luc Ferry, care a intrat în sfera puterii politice, eu nu am optimismul care mi-ar permite să-l urmez. Dar noi toţi gîndim împreună aceleaşi lucruri, dar tragem concluzii diferite.
— a consemnat Alexandru MATEI
___________________________