Relatii alternative

1970, FEMEIA

Copilul în afara căsătoriei

Modul familiei, rod al statului nostru socialist, consacrînd deplina egalitate în drepturi între copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei, a tradus în viață acest principiu printr-o serie de măsuri legislative de o deosebită importanță, menite să garanteze în mod concret și efectiv realizarea drepturilor copiilor minori.

Două sînt instrumentele juridice prevăzute de Codul familiei pentru legitimarea copiilor născuți din afara căsătoriei:

1. Recunoașterea voluntară de paternitate, actul prin care un bărbat mărturisește de bunăvoie legătura de filiație dintre el și un copil despre care pretinde că este al său.
2. Recunoașterea silită sau judiciară, cînd justiția este chemată să stabilească legătura de filiație între copil și bărbatul chemat în judecată și care, nejustificat, își reneagă calitatea de părinte.

În sistemul actual al Codului familiei, aceste două căi se pot folosi numai după nașterea copilului.

În activitatea mea de judecător, am constatat că, în numeroase cazuri, nerecunoașterea voluntară a copilului este determinată de timpul îndelungat ce se scurge între data concepției și aceea a nașterii, perioadă în care sentimentele frumoase, proiectele de viitor făurite de cei doi se pot spulbera din motive neînsemnate sau, uneori, generate de interese egoiste, de care nu este vinovat copilul căruia i-au dat viață, rodul acelor sentimente.

În asemenea cazuri, instanțele judecătorești, judecînd acțiunile în stabilirea paternității, întîmpină mari greutăți în administrarea probelor datorită caracterului intim al relațiilor de acest gen.

Îmi pun întrebarea firească: de ce nu ar putea fi recunoscut voluntar un copil din afara căsătoriei de îndată ce a fost conceput, și nu numai după nașterea sa, cu precizarea, desigur, ca asemenea recunoaștere să-și producă efectele juridice doar dacă acel copil s-a născut viu?

Consider că funcționarea recunoașterii voluntare și în această perioadă ar duce:

• la scăderea semnificativă a numărului de acțiuni în justiție pentru stabilirea paternității;
• la stimularea încheierii căsătoriilor între cei doi părinți;
• și, în sfîrșit, ar corespunde și mai cuprinzător unui principiu constituțional, acela al ocrotirii intereselor copilului minor.

Ba mai mult, în unele situații, această măsură ar constitui chiar singura cale de stabilire a paternității. De exemplu, în ipoteza în care un bărbat ar face o recunoaștere prin testament, admisibilă și legală, aceasta, potrivit actualei reglementări, ar opera numai după nașterea copilului. Dar dacă bărbatul moare înaintea nașterii copilului și fără a lăsa vreun moștenitor, o asemenea recunoaștere nu și-ar mai putea produce consecințele juridice, deoarece la moartea tatălui copilul încă nu era născut, iar după nașterea lui, neexistînd moștenitori, nu s-ar mai putea porni o acțiune de stabilire a paternității.

O reglementare de acest gen, a recunoașterii voluntare a copilului din afara căsătoriei, făcută chiar după concepție, nu ar fi străină de dreptul nostru socialist, deoarece și azi Decretul 31/1954 (art. 7 alin. 2) cuprinde o dispoziție asemănătoare, și anume că „drepturile copilului sînt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”.

Evident, o asemenea măsură ține de o modificare viitoare a Codului familiei, care, socot, ar fi binevenită și ar avea consecințe pozitive în acest domeniu.

de Elisa Beta Ionescu, judecător la secția civilă a Tribunalului Suprem al R.S.R.

_____________

1992, ȘTIINȚA ȘI TEHNICĂ

Normalitate și devianță în sexualitate
de Dr. Constantin D. Drugeanu

Descătușarea bruscă trăită de noi toți în zilele fierbinți ale binei ierni a sfârșitului de an 1989 ne-a permis nu numai să abordăm fără rețineri problematica atât de complexă a sexualității, răspunzând astfel mai deschis și competent întrebărilor multiple ale cititorilor, setei lor de informație pentru a suplini nivelul scăzut de cunoștințe în materie, ci și să luăm poziție în contextul unui anumit libertinaj, al agresivității în continuă creștere, alături de extinderea unui proces de devianță de la normal în comportamentul sexual.

În ultima vreme suntem martorii unui adevărat dezmăț publicistic în domeniul sexualității, libertatea sexuală făcând loc pornografiei, perversiunii și inversiunii sexuale, căzându-le pradă în special adolescenții și tinerii adulți, dar și cei cu un grad de discernământ scăzut, ușor de antrenat într-un curent de opinie potrivnic unei minime și adecvate etici. Se recomandă, sub diferite modalități, cu difuzare publicistică stradală, practici și tehnici, însoțite de iconografii grăitoare, interesul material justificând aceste preocupări, fără a se ține seama de urmările nefaste ale acestor inițiative private. Vom încerca în cadrul rubricii să luăm atitudine, ilustrând cu cazuri dramatice din practica medicală și judiciară, raportate cauzal la potențialul criminogen sexual al unor publicații autohtone de acest tip.

Am fost și rămânem partizanii unui conținut eficient al relațiilor sexuale de cuplu, generatoare de satisfacție erotică reciprocă, depășind rigida prejudecată a finalității tradiționale a sexualității umane — fertilitatea. Afectivitatea în relațiile de cuplu, chiar nemarital, rămâne condiția de bază, cu toleranța firească a unor posibile și incontestabile debuturi și experiențe sexuale ocazionale. Aceasta trebuie să fie prezentă în viața de cuplu, în raporturile sexuale, în preludiul erotic, indispensabil și determinant în calitatea actului sexual, precum și în desfășurarea efectivă a actului copulator, abilitatea erogenă reciprocă a partenerilor corespunzând particularităților organice, funcționale și psihice ale acestora.

Afecțiunii erotice, ca fundament al relațiilor sexuale între parteneri, trebuie să-i adăugăm rafinamentul sexual, o abilitate potențială inițial, dezvoltată prin dorință, prin atractivitatea oferită activ de partener(ă) sau imaginativ, prin experiența acumulată în comun, abandonând pudicitatea excesivă și prejudecățile depășite. În cuplurile cu o conviețuire îndelungată apare o anume obișnuință, un plictis, o epuizare a capacității erogene, riscând diminuarea armoniei sexuale de cuplu, poate chiar dezintegrarea acestuia. În acest context, rafinamentul sexual exteriorizat este nu doar „salvator”, ci și optimizant.

Rafinamentul sexual este adesea confundat cu perversitatea sexuală, pornografia, dezmățul erotic, de către adepții conservatorismului, ancorați într-o stereotipie anostă, într-o etică falsă a relațiilor de cuplu.

Dat fiind că acest articol abordează o temă actuală, și anume devianța comportamentală sexuală — perversiunile și inversiunile sexuale —, se impune o prezentare a trăsăturilor care definesc noțiunea de devianță sexuală și patogeneza acesteia, urmând ca în articolele viitoare să detaliem tipurile de perversiuni, tablourile simptomatologice, cazuri clinice și recomandări terapeutice.

Așadar, ce este normal și ce este anormal (devianță) în sexualitate? Nu ne referim la deficitul de dinamică sexuală, ci la atitudinea față de sexualitate și orientarea comportamentală sexuală. Există riscul — după cum subliniază și Georges Vacolet — de a schematiza una dintre funcțiile fundamentale ale vieții umane: funcția sexuală. Spre deosebire de animale, la om comportamentul sexual este legat de educație și socializare. Chiar dacă unele specii superioare arată loialitate sexuală, motivarea în cazul omului este culturală și nu strict biologică.

Sexualitatea umană, polimorfă la început, este structurată de un context cultural de permisiuni și interdicții, cristalizat în instituția familială. La om, libidoul nu este condiționat de cicluri fiziologice stricte. În sexualitatea umană, factorul sociocultural este determinant. Astfel, normalitatea în sexualitate devine o noțiune complexă, variabilă în funcție de țară, epocă, statut social, permisivitate sau interdicție. Criminologul Denis Szabo afirmă că nu natura, ci cultura definește normalul în comportament, inclusiv în sexualitate.

Un act sexual normal este considerat copulația heterosexuală, cu sau fără satisfacție erotică. Comportamentul sexual normal implică plăceri preliminare și o integrare funcțională pentru atingerea orgasmului. În schimb, comportamentul sexual deviant (sau parafilie) presupune o abatere persistentă, unilaterală sau bilaterală, față de conduita sexuală considerată normală.

Atât perversiunile, cât și inversiunile sexuale afectează dinamica sexuală în ansamblu: preludiu, actul sexual și raporturile dintre parteneri.

__________________

1992, ȘTIINȚĂ ȘI TEHNOLOGIE

Normalitate și devianță în sexualitate III

În tratarea temei abordată la rubrica de față — tema de larg și actual interes în sexualitate, impusă de o incidență îngrijorătoare a manifestărilor de abatere de la un comportament sexual normal și, ceea ce este de asemenea deosebit de grav, de o tendință spre libertinaj în acest domeniu, mult răspândită în societatea noastră contemporană — vom opera cu trei termeni. Aceștia sunt: normalitate sexuală, rafinament sexual și anormalitate sau devianță sexuală (după americani, parafilie).

Deși într-un articol precedent am definit aceste noțiuni, insistăm asupra uneia dintre ele, și anume normalitatea sexuală, definită ca un act heterosexual (partenerii de cuplu fiind de sex diferit) generator de satisfacție orgasmică. În acest sens trebuie precizat că există, pe de o parte, o mare diversitate de modalități preludale care preced actul sexual (ce se înscriu totuși în aria, destul de largă, a rafinamentului sexual), precum și practici poziționale copulatorii variate, pe de altă parte. Așa cum reiese din literatura de specialitate, acestea din urmă sunt diferite în raport cu tipul de societate, de civilizație, de epocă, de cultură și, în cele din urmă, de particularitățile individuale și de cuplu. Este drept că în cadrul sexologiei clasice (poate prea mult denumită astfel, dat fiindcă se referă la o funcție biologică umană contemporană cu formarea primului cuplu din istoria speciei umane), asociind rafinamentul sexual cu normalitatea sexuală se intră pe un tărâm periculos, multe dintre mijloacele și tehnicile erotice preludale folosite în scopul asigurării unui act sexual copulator eficient, ca și cele de incitare sexuală fiind altădată integrate — parțial sau total — în rândul devianțelor sexuale sau perversiunilor sexuale. Vom detalia aceste situații controversate, fără să facem concesie de la o anumită ținută etică, acceptând ca normale (rafinament sexual) astfel de practici premergătoare raporturilor sexuale. Aceasta presupune o judicioasă reconsiderare a întregului ciclu sexual al cuplului — de la incitare, la act și până la consumarea acestuia.

Rămân în afara oricărei controverse ca abatere de la normal perversiunile în legătură cu obiectul orientării sexuale (pedofilia reprezentând un interes sexual pentru copii; necrofilia pentru cadavre; zoofilia sau bestialitatea pentru animale etc.).

Chiar dacă în unele țări există toleranțe ideologice și faptice, ca și permisivități juridice privind homosexualitatea sau inversiunea sexuală (masculină sau feminină), indiferent de argumentele liberale și aparent obiective aduse în acest sprijin, ne este imposibil să acceptăm ca potrivită firii umane o conduită sexuală între parteneri de același sex. Aparatul genital uman și diferențierea psihosomatică tipologică dintre sexe (oricâte mutații osmotice de interinfluențare s-ar depista la bărbați cu trăsături feminoide și invers) relevă fondul permanent al acestei realități sexuale de necontestat: raporturile sexuale normale nu pot exista decât între cele două sexe reprezentate în cuplul temporar (chiar ocazional) și permanent — faptic sau legitim. Deci principalul teren al discuțiilor, interpretărilor, departajărilor între normal și patologic în sexualitate rămâne — după opinia noastră — cel al perversiunilor (conduite sexuale patologice) legate de mijloacele folosite pentru incitarea sexuală, pentru realizarea unui act sexual. Aici pot apărea diferențe sau abateri de la normal considerate de unii drept rafinament sexual, de alții ca perversiuni, uneori reprimate judiciar.

Aceasta este și părerea prof. dr. Denis Szabo de la Centrul Internațional de Criminologie Comparată din Montreal, Canada, care susține că nu natura, ci cultura statuează ce este sau nu pervers sexual. Bernard Muldworf limitează în esență diferența dintre normalitate și patologie în comportamentul sexual la încălcarea sau nu a statutului social de permisivitate sau de interdicție a manifestării sexuale în cauză, entitățile culturale și politico-sociale având în timp și spațiu optici diferite în această privință în raport cu valorile și interesele particulare ce se dorește a fi ocrotite.

Desigur că se poate pune aceeași problemă și în cazul homosexualității, dar din rațiunile mai sus menționate ne este greu să admitem ca justificată o atitudine de tolerare rațională și utilă, potrivită firii, a unei astfel de orientări, chiar în condițiile societății noastre de azi când, în numele unei etici găunoase, contradictorii, reclamându-se și manifestându-se o libertate anarhică, se încalcă îndatoriri minime privind coexistența socială. Nu suntem nici pentru o pudoare dusă la extrem, dar nici pentru o deșănțată exacerbare a senzualității, biciuirea erotismului prin tehnici pornografice, interesând mai puțin liantul afectiv reciproc dintre parteneri, ci numai performanțele trăirilor sexuale sau compensările unor neputințe sexuale, propovăduirea simulacrelor sexuale etc.

Preocupându-ne de devianța comportamentală sexuală de tipul psihopatiei (deși psihopați sunt cei mai mulți dintre perverșii sexuali), referindu-ne la perversiunile sexuale în general (și îndeosebi la cele menționate cu titlu „in actu” — adică referitoare la mijloacele și metodele de incitare sexuală prealabilă și indispensabilă realizării actului sexual sau suplinind actul sexual) trebuie subliniată — ca o caracteristică generală — alterarea personalității psihocomportamentale, cu sau fără deficit organic, inclusiv genital.

Între cauzele acestor devianțe sexuale se pot enumera cele:

• constituțional-genetice,
• biologice (în primul rând endocrine) și
• sociale.

Cauzalitatea constituțional-genetică a fost considerată până în urmă cu circa 20–25 de ani ca determinism în devianța sexuală a unora dintre subiecți; în prezent aceasta este admisă ca predispoziție spre criminogeneză, îndeosebi prin prezența la unele persoane a unor așa-numiți gonozomi în exces (X sau Y), activați în condițiile unui climat social nefavorabil în care au fost incluși indivizii respectivi.

Substratul biologic — și îndeosebi endocrin — poate fi luat, de asemenea, în considerare între cauzele implicate în devianța sexuală. Tulburări de tip pervers se pot întâlni, într-un anume context, la unii hipogenitali hipofizari, suprarenalieni, hiperestrogenici cu modificări consecutive psihice, la unii dintre cei cu antecedente de pubertate precoce, cu fond lezional neurocerebral etc.

Cauzalitatea psihică — aflată în interdependență cu ceilalți factori, este și ea generatoare de perversiuni, și anume unele tipuri de personalitate neechilibrată, unele tipuri psihoendocrine hipo sau hipercrine etc. În același cadru includem o largă paletă de posibilități psihopatice, nevropsihopatice, psihotice, oligofrenice, involutive, epileptice sau toxicomanice.

În fine, substratul sociopat, mai rar în exclusivitate, cel mai adesea corelat cu una sau mai multe dintre categoriile cauzale amintite, explică devierile sexuale de tipul perversiunilor. În această categorie de factori includem îndeosebi ambianta familială negativă, influențele nocive ale mediului stradal, ale unor prietenii și circumstanțe nefaste etc., grefate (de cele mai multe ori) pe un fond de risc biosomatic și psihic individual.

Dr. Constantin O. Drăgăneanu

__________________________________

1992, ȘTIINȚĂ ȘI TEHNICĂ

Normalitate și devianță în sexualitate (IV)
SEXOLOGIE

În articolul nostru precedent, utilizînd clasificarea clasică acceptată în sexologie și medicina legală a perversiunilor sexuale, ne-am referit la categoria perversiunilor sexuale privind obiectul (tendința orientării sexuale), enumerîndu-le și referindu-ne la fiecare dintre ele, cu precizarea că homosexualitatea masculină (cea mai frecventă) și feminină (destul de răspîndită, atît în societatea noastră, cît mai ales în alte țări) va fi tratată separat, homosexualitatea ca inversiune sexuală delimitîndu-se de toate celelalte perversiuni.

În medicina legală franceză sînt acceptate trei categorii de devianțe sexuale, și anume:

• hipersexualitatea (discutabilă și la care ne vom referi cu alt prilej),
• perversiunile sexuale „in actu”, în care cuplul este heterosexual, iar actul relațional depășește caracterul firesc, normal, fiziologic al sexualității,
• și coitul anal sau sodomia.

În ceea ce privește coitul bucal, acesta — cînd nu limitează conduita sexuală la acest tip de orientare, cînd este pasager sau preludiu, în scop de incitare erotică mai activă — poate, uneori, să nu fie tratat ca perversiune efectivă sexuală, ci ca un act licențios, de rafinament sexual de graniță, explicabil în contextul excitării erotice reciproce în cuplu. Consimțămîntul liber al partenerilor în această direcție și nepermanentizarea acestei modalități în concretizarea răspunsului erotic efectiv în cuplu împiedică integrarea între perversiuni a coitului bucal.

În acest articol ne vom referi la perversiunile sexuale privind mijlocul sau mijloacele la care se recurge pentru a suscita dorința erotică și a obține răspunsul efectiv sexual, realizînd satisfacții erotice.
Din această mare categorie de perversiuni sexuale fac parte:

• fetișismul,
• exhibiționismul,
• frotteurismul (sau „trecătorii”),
• voyeurismul,
• sadismul,
• masochismul,
• coprofilia etc.

Onanismul sau automasturbația (cea mai frecventă), ca și heteromasturbația (în anumite condiții), fiind prezentate pe larg cu alte prilejuri, se întîlnesc nu rareori și în alte perversiuni sexuale, inclusiv în homosexualitate.

Înainte de a ne referi la fiecare dintre aceste tipuri de perversiuni, se impun cîteva precizări generale privind patogenia, mecanismul generator și evolutiv al acestor tulburări de conduită sexuală.

În lucrarea sa bine cunoscută „Trei eseuri privind teoria sexualității”, republicată în Franța în 1962 de Editura Gallimard, Freud, referindu-se la impulsul sexual, îl definește prin patru termeni:

• un puseu (stimul),
• o sursă (un organ),
• un obiect,
• un scop (satisfacția),

Obiectul și scopul dovedindu-se extrem de fluctuante. În perversiunea sexuală, impulsul rămîne fixat pe un obiect sau un scop precis, în așa fel încît satisfacția erotică să nu poată fi atinsă decît în acest fel.

Se face legătura cauzală cu constituția genetico-ereditară a individului. Această dependență este posibilă, dar incomplet elucidată, părînd mai plauzibilă ideea nu a unui determinism, ci a unui teren favorabil pe care se grefează apoi factori psihosomatici și sociali favorizanți.

Obsesia genitală, irezistibilitatea tendinței, înlocuirea actului sexual prin „compensări” sexuale generatoare de satisfacție erotică sînt cîteva din trăsăturile celor în cauză.

În etiologia acestora se pot identifica:

• cauze organice: endocrine, neurologice (afectarea unor centri intracerebrali — frontali, hipotalamici, occipitali, senzitivi, medulari lombosacrați — interesînd centrii sexuali),
• cauze toxice: alcoolismul etc.,
• în corelație cu cauze psihopatologice: personalități psihopatoide dizarmonice, nevroză, psihopatie, oligofrenie, stări psihotice (inclusiv cu etiologie toxică, posttraumatică sau de senescență),
• cauze sociale: mediul familial și ambianța în care trăiesc subiecții.

Fetișismul

Este tipul de perversiune sexuală care constă în orientarea interesului și dorinței sexuale (irezistibile) spre obiecte sau piese vestimentare ale unei anumite partenere.
Obținerea acestui obiect preferat, încărcat cu o anumită valoare simbolică, este generatoare de impuls sexual și orgasm.

Precizare importantă: nu orice fetișism este patologic sau se încadrează la perversiuni.
În complexul psihocomportamental erotic, sursele incitației pot fi:

• vizuale,
• tactile,
• odorante,
• cerebrale (fantasme erotice).

Toate acestea contribuie la un proces endocerebral, psihic al sexualității.
Astfel, mirosul, vocea, privirea, mersul, dansul partenerei pot avea o capacitate normală de seducție.

Cînd devine patologic fetișismul?
Cînd dorința de a poseda o parteneră (anume sau întîmplătoare) este absentă, iar obiectele acesteia (prin atingere sau colectare) provoacă erecție, ejaculare și orgasm fără copulație.
Senzația erotică este legată exclusiv de obiect, iar partenera reală nu are semnificație sexuală.

Etimologie:

• după Charcot și Magnan, de la cuv. „fetisso” (farmec),
• sau de la portughezul „fetico” (vrajă, obiect magic).

Cazuri:

• un contabil care, în aglomerație, tăia din hainele femeilor bucăți cu care se masturba acasă;
• alții — fetiș pentru ciorapi, batiste, pantofi de damă (uneori furați);
• la femei, mai rar: se masturbează cu obiecte masculine.

Exhibiționismul

Întîlnit mai ales la bărbați cu afecțiuni psihice (psihopați, psihotici, epileptici, nevrotici) sau alcoolici.
Constă în expunerea organelor genitale în public (sau locuri dosnice), în fața femeilor (minore, adolescente sau adulte), cu scopul de a:

• atrage atenția,
• declanșa masturbarea (nu actul sexual în sine).

Este o perversiune:

• discontinuă, periodică,
• cu episoade de neliniște, impulsivitate,
• însoțită de scenarii mentale.

Nu intră la exhibiționism:
Bărbații cu probleme uro-prostatice care urinează în public din necesitate.

Frotteurismul (sau „trecătorii”)

Formă de perversiune sexuală înrudită cu fetișismul și onanismul.
Constă în:

• frecatul genital în aglomerație de hainele femeilor necunoscute,
• fără știrea sau consimțămîntul acestora.

Cine face asta?

• bărbați cu tulburări psihice și sexuale,
• la care onanismul nu mai produce satisfacție,
• încearcă astfel să obțină ejaculare orgasmogenă în mod obsesiv.

Voyeurismul este o perversiune sexuală care se concretizează prin tendinţa obsedantă a unor persoane, în primul rînd de sex masculin, de a asista, de cele mai multe ori în condiţii conspirative, la desfăşurarea actului sexual al unui cuplu cu precădere heterosexual, mai rar homosexual.

Este cunoscută influenţa excitogenă erotică (îndeosebi la unele persoane masculine, dar şi feminine tarate de deficienţe sexuale cu cauzalitate în primul rînd psihogenă) a participării vizuale la scenele erotice sau pornografice ale unui cuplu hetero sau homosexual, la manifestări erotice cu caracter sexy (de tip strip-tease) sau în secvenţe de film, albume foto etc.

Această participare vizuală are, în anumite cazuri, şi o utilitate de explorare a potenţialului reactiv erotic al unor pacienţi sau ca procedură terapeutică, alături de terapia medicamentoasă propriu-zisă. Voyeurismul se evidenţiază în cazurile în care elementele de obsesivă preocupare a subiecţilor respectivi, conspirativitatea intercepţiei şi exclusiva satisfacţie erotică, cu sau fără o consecutivă automasturbaţie, se corelează cu un fond propriu de tarare psihică şi carenţe de dinamică sexuală.

Mai este de menţionat că voyeurismul se asociază uneori cu exhibiţionismul şi practica automasturbatorie.

Sadismul şi masochismul le tratăm grupat, întrucît au comun durerea ca factor generator de incitare sexuală, evidenţiind o componentă psihogenă puternică.

Sadismul, după marchizul de Sade, care a fost prototipul acestei perversiuni sexuale, constă în suferinţa, de mică sau mare intensitate, produsă partenerei (dar şi partenerului) drept singura condiţie necesară în obţinerea satisfacţiei sexuale şi efectuarea actului sexual.

De menţionat că şi în istoria anticei Rome se întîlnesc exemple de sadism: împăraţi ca Tiberius, Nero etc., femei celebre ca Mesalina şi Caterina de Medici, care erau nu numai nimfomane, ci şi sadice.

Trebuie precizat că sadismul poate fi minor sau major, în raport de intensitatea agresiunii şi a suferinţei sexuale, sadismul variind de la micile pişcături, muşcături etc., dar şi înţepături şi flagelări corporale pe piept, fese etc. aplicate partenerilor sau partenerelor, mergîndu-se uneori pînă la mutilări şi omucideri.

În istoria criminologiei şi medicinei legale autohtone şi internaţionale există multe exemple de astfel de cazuri. Amintim crimele sadice ale lui Jack Spintecătorul, Vacher – asasinul păstoriţelor etc.

Deseori sadismul se asociază cu violul. Dacă în cazul sadismului de mici proporţii, ocazional, influenţat uneori şi de stări de alcoolism acut, fondul psihic al persoanelor nu este profund alterat, la ceilalţi (marii sadici) sînt integrări frecvente în patologia psihică majoră.

Spre deosebire de sadism, masochismul se caracterizează prin autosuferinţă. Denumirea vine de la romancierul german Sacher-Masoch, care a descris detaliat această perversiune în lucrările sale, torturarea (comisă la cerere de către partener/parteneră) asociindu-se şi cu umilirea sa.

Dr. CONSTANTIN O. DRUGEANU

____________________________

1992, ȘTIINȚA ȘI TEHNICA

Normalitate și devianță în sexualitate (VI)

În continuarea prezentării perversiunilor sexuale privind mijloacele utilizate în scop stimulativ erotic în vederea realizării actului sexual sau a obţinerii satisfacţiei sexuale (orgasmul), ne referim la sadism şi masochism, definite în articolul nostru precedent.

Sadismul, ca şi masochismul, sînt două entităţi patologice cu implicaţii judiciare, interesînd prin aceasta medicina legală şi criminologia şi făcînd obiectul a numeroase studii sexologice, medico-legale, psihosociale etc. Sexualitatea şi cruzimea sînt deseori asociate; o moderată agresivitate a unui partener faţă de celălalt (mai frecvent masculin faţă de cel feminin) se întîlneşte în orice act sexual şi ţine de temperamentul subiectului, de sistemul său psihocomportamental, de intensitatea dorinţei, exprimînd impulsul imperios de a poseda, de a stăpîni partenerul(a), de a obţine astfel de la celălalt supunerea. În cazul cuplului stabil, în dinamica normală sexuală se petrec inevitabil procese complexe de adaptare reciprocă, de acomodare, de concesii etc.

O altă modalitate de interpretare a sadismului, dar care nu se încadrează în patologia sexuală, este cea a sadismului frust, manifestat prin fantasme sau reprezentări psihice imaginate de posedare brutală, cu torturarea partenerei înainte sau în timpul actului sexual. Se întîlneşte mai des la subiecţi slabi din punct de vedere psihocomportamental şi sexual, cu experienţe negative (cu una sau mai multe partenere), la cei care nu au debutat sexual sau cu tentative de debut fără eficienţă, complexaţi (eventual cu o îndelungată practică masturbatorie). Această formă se poate asocia cu sadismul moral, şi anume torturarea psihică sub multiple aspecte a partenerelor — aceasta fiind, paradoxal, generatoare de satisfacţie erotică. Cei care întreprind asemenea acte aparţin unor tipuri comportamentale psihopate.

Nu intră în preocupările noastre, dar le menţionăm deoarece evidenţiază tipuri psihologice ce ţin de domeniul patologicului, dovedind şi orientări sexuale deviante de genul sadismului, anumite categorii umane care fie resimt atracţie irezistibilă spre spectacole sîngeroase (de exemplu lupte cu taurii, execuţii etc.), fie participă la manifestări brutale, la dezlănţuiri violente, devastări, vătămări corporale, linşaje, omucideri, la funeralii, sinucideri, accidente etc., participări generatoare de satisfacţii. Ultimul război mondial, lagărele de concentrare sau închisorile, tabere ale morţii etc. furnizează din plin astfel de exemple. Asemenea persoane manifestă, nu rareori, şi orientări sexuale deviante de tipul sadismului, uneori culminînd cu odioase crime de omucidere.

Sadismul minor este mai frecvent şi se manifestă foarte variat: prin înţepături, ciupituri, muşcături, zgîrieturi etc., atît înainte, cît şi în timpul actului sexual. Pe baza cazuisticii proprii şi a literaturii de specialitate existente menţionăm şi împungerea cu corpuri ascuţite a unor partenere reale sau potenţiale (sau chiar persoane întîmplătoare, necunoscute aflate în mulţime, în mijloacele de transport în comun etc.). Durerea resimţită de victimă, dublată de surpriza provocată de actul violent respectiv, generează la autor dorinţă, stimulare sexuală şi o anumită satisfacţie cu nuanţă erotică.

Urmau exemple clinice detaliate despre subiecţi examinaţi pentru acte de sadism, inclusiv:

• un tînăr care înţepa necunoscute în mijloace de transport;
• un bărbat de 40 de ani care îşi muşca partenera provocîndu-i sîngerări;
• un altul care recurgea la flagelări pentru a-şi induce orgasmul.

Se disting forme de sadism activ (autorul comite agresiunea) şi sadism pasiv (satisfacţia derivă din a dirija o altă persoană să o comită). A fost menţionat şi sadismul simbolic, precum urinarea pe organele genitale ale partenerei.

Din punct de vedere etic, juridic şi al normalităţii sexuale, sadismul este incriminabil, implicînd un fond psihic frecvent patologic. Sînt indicate drept posibile cauze: psihopatii, nevroze, schizofrenii, sechele neurologice, alcoolism cronic, oligofrenie, senescenţă etc. Unii subiecţi pot avea viaţă de cuplu aparent stabilă, însă cu „derapaje” perverse ocazionale.

Sadismul major implică agresiuni grave: leziuni, mutilări, chiar omucideri — uneori cu leziuni „post-mortem”. Se asociază cu violuri agresive, homosexualitate violentă, pederastie, şi vizează femei, copii, rareori bărbaţi. Autorii sînt adesea psihopaţi, psihotici, demenţi, alcoolici etc. Frecvent, alcoolismul acut este factor declanşator. Expertiza medico-legală se axează pe:

• trauma fizică,
• mijloacele utilizate,
• gravitatea actului,
• răspunderea în funcţie de tulburările psihice.

Sînt citate două cazuri descrise de Krafft-Ebing:

• un tînăr obsedat să urmărească sacrificarea animalelor;
• altul care asasina femei şi le despica organele genitale.

Masochismul — numit şi algomanie pasivă — se aseamănă cu sadismul prin faptul că durerea (fizică sau psihică) produce satisfacţie erotică. Diferenţa este că în masochism durerea este suportată, nu produsă.

Masochiştii pot simţi nevoia de:

• a fi biciuiţi, loviţi, umiliţi,
• a fi înjuraţi, dominaţi, uneori chiar să mimeze spînzurarea.

Termenul provine de la scriitorul Leopold von Sacher-Masoch, descris ca atare de Krafft-Ebing. Masochismul şi sadismul apar frecvent împreună, cu roluri interschimbabile. Deşi asociat istoric mai des cu femeile, astăzi masochismul masculin este frecvent, existînd chiar cluburi specializate, unde femeile — de obicei prostituate — îndeplinesc rolul de flagelatoare.

Există forme uşoare şi majore (cu flagelări, suplicii grave). Masochismul ideal este imaginativ, bazat pe fantezii sau amintiri erotice dureroase.

Exemplu: un bărbat cu masochism şi sadism minor combinate, el şi partenera (psihopaţi) se răneau reciproc cu intenţie erotică.

Cauze: tulburări psihice secundare unor afecţiuni organice, toxice, oligofrenie, psihoză etc.

Răspunderea subiecţilor în faţa legii penale, care incriminează astfel de conduite, depinde de concluziile expertizei psihiatrice.

___________

1992, ŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ
Normalitate şi devianţă în sexualitate (VII)

În articolele precedente ale acestui microserial ne-am referit la capitolul devianțelor de la comportamentul sexual normal, capitol cu complexe şi grave implicații psihosociale, medicale şi juridice. Nu am avut şi nici nu puteam avea pretenţia de a fi epuizat subiectul, date fiind multitudinea problemelor abordate, a referinţelor din literatura de specialitate, precum şi bogăţia cazuisticii. Sarcina asumată a fost aceea de a informa corect cititorii, ajutîndu-i să-şi formeze o cultură şi o atitudine lucidă în acest domeniu, contribuind astfel la profilaxia reală şi la optimizarea exercitării funcţiei sexuale umane. Avînd la bază o îndelungată experienţă de medic legist şi de sexolog practician, am căutat ca din aceste două unghiuri să prezentăm principalele categorii de devianţe sexuale, grupîndu-le după criterii convenite în literatura de specialitate, interpretînd cauzal formele de manifestare, simptomatologia, dînd exemple adecvate şi făcînd aprecieri asupra prognosticului de recuperare a subiecţilor respectivi.

Continuăm cu prezentarea altor două mari categorii întîlnite destul de des în practică şi de aceea util a fi cunoscute: hipersexualitatea şi hipererotismul, care sînt — ca şi alte categorii sexuale patologice — asociate pînă la un punct. De aceea le vom trata comparativ. Din punct de vedere cantitativ, comportamentul sexual prezintă mari variaţii individuale: ceea ce pentru un subiect este normal, pentru altul poate fi puţin sau mult. De aceea este dificil, în general, să se aprecieze starea de hipersexualitate şi de hipererotism. Cu toate acestea, există bărbaţi şi femei cu hipererotism patologic. La ambele sexe, erotismul normal depinde de factorii neuropsihici, de stimulii din mediul extern şi de cei din mediul intern (reprezentaţi îndeosebi prin hormonii sexuali), precum şi de factorul genetic. Se ştie, de asemenea, că impulsul sexual al adultului creşte în anumite condiţii de mediu extern: climat cald şi uscat, alimentaţie excitantă, educaţie erotizantă ş.a., precum şi în anumite stări fiziologice sau patologice ale organismului.

Hipersexualitatea reprezintă o activitate sexuală crescută faţă de media grupului social de apartenenţă, prin aceasta înţelegînd persoane de aceeaşi vîrstă, sănătate, particularităţi socio-geografice, de cuplu, profesionale etc. În sensul acceptat şi folosit de noi, hipersexualitatea se caracterizează prin creşterea permanentă sau periodică a libidoului, care devine obsesiv, neînfrînat, atingînd cote ce depăşesc normalul potenţialului efector sexual. Deci patologicul reiese din dorinţa nestăpînită, din intensitatea şi frecvenţa raporturilor sexuale, aceasta avînd cauzalitate organică — urmarea unor tulburări cerebrale sau endocrine — şi psihică.

De notat că hipersexualitatea poate implica şi devianţe sexuale.

În ceea ce priveşte hipererotismul, cel feminin este cunoscut sub numele de nimfomanie, iar cel masculin sub numele de satiriazis sau satiromanie. Se deosebeşte de hipersexualitate prin aceea că se limitează la libidou, evidenţiindu-se o nevoie necontrolabilă şi imperioasă, niciodată însă satisfăcută, de a avea relaţii sexuale, indiferent de faptul că ar putea sau nu să fie mulţumitoare.

Ca o nuanţare în plus, amintim încă un termen folosit în literatura de specialitate, şi anume erotomania. Foarte apropiată de hipererotism, aceasta se traduce printr-o sublimare ideativă a amorului erotic, a libidoului, fără nici o intenţie efectorie, avînd un caracter platonic, nematerializat nici măcar ca fantasmă erotică. Erotomanii pot fi „îndrăgostiţi” nu numai de o fiinţă umană heterosexuală, ci şi de animale, obiecte ca tablouri, statui, păpuşi etc. (Alkidias, de exemplu, era îndrăgostit de statuia lui Cupidon, iar Hoffmann, personajul din opera lirică „Povestirile lui Hoffmann”, de o păpuşă). Erotomania se manifestă în unele psihoze: în faza maniacală a psihozei maniaco-depresive, în schizofrenie, în paralizia generală progresivă sau în demenţa senilă.

Pentru a delimita şi mai pregnant hipersexualitatea de hipererotism, să ilustrăm cele două categorii prin două personaje celebre din literatura beletristică, net diferite între ele: Don Juan, care este tipul hipereroticului, şi Casanova, tipul hipersexualului. Don Juan este astfel „un narcisic, anxios şi agresiv”, aşa cum îl descrie în lucrările sale dr. Tudor Stoica, un seducător; indiferent de performanţele obţinute şi de concretizările sexuale, libidoul — de care este obsedat — primează, iar vanitatea masculină de cuceritor îi dictează acţiunile. Este neselectiv, are chiar dubii asupra capacităţii sale sexuale şi consecinţele copulatorii cărora le dă curs nu-l satisfac, uneori actul sexual făcînd loc agresivităţii, exhibiţionismului. Nu este iubit de femei.

Casanova, în schimb, atrage femeile care, la rîndul lor, îl acceptă cu uşurinţă, i se dăruiesc. Casanova supune sexual partenera, fără a avea orgasm propriu, ci, cel mult, satisfacţia împlinirii unei răzbunări pe sexul slab.

Hipererotismul masculin, ca şi cel feminin, are cauzalitate organică şi/sau psihică, cu unele diferenţe notabile între cele două sexe. Hipererotismul masculin poate fi neurodependent; apare după traumatisme craniocerebrale, ca o consecinţă mai mult sau mai puţin tardivă a acestora sau ca manifestare a unor tulburări psihice posttraumatice craniocerebrale, după encefalite, în tabes. De asemenea, se întîlneşte la structurile dizarmonice de personalitate, în nevroza obsesională şi în psihozele delirante. În acelaşi timp sînt cunoscute stările de hipererotism în cazurile de toxicomanie (cel puţin în fazele de început): alcoolism, cocainomanie, morfinomanie etc.

Pe de altă parte, secreţia în exces de hormoni sexuali determină exagerarea impulsului sexual şi a potenţei sexuale (hiperandrogenismul îndeosebi). În hipererotismul cu cauzalitate endocrină includem şi preandropauza, situaţie în care, modificîndu-se balanţa hormonală, libidoul poate spori, însă eficienţa sexuală scade, fiind însoţită şi de simptome psihice: labilitate, impulsivitate, depresie, situaţii conflictuale intrafamiliale.

Şi la femei este cunoscută etiologia neurogenă a hipererotismului, acesta făcîndu-şi prezenţa după encefalite, în Parkinson, prin lezarea hipotalamusului. Dar şi mai evidentă este cauzalitatea endocrină. Studiind erotismul excesiv de origine endocrină la femei, unii autori le-au grupat în următoarele categorii:

• femei hiperfoliculinice (exces de hormoni gonadotropi hipofizari);
• femei cu exces de progesteron prin stimulare gonadotropă;
• femei cu hiperandrogenism (secreţie excesivă de androgeni de origine suprarenală sau ovariană);
• femei hipertiroidiene.

În funcţie de predominanţa hormonală s-au descris portrete somatopsihice diferite:

• hiperfoliculinice: excitabilitate vaginală exclusivă, scunde, grăsuţe, cu sîni mari, labilitate afectivă, sensibilitate accentuată, instinct matern slab;
• hiperprogesteronice: erotism dictat de sentiment matern intens, mame extrem de ataşate;
• hiperandrogenice: excitabilitate clitoridiană, fizionomie masculinoidă, agresive, hipoafective, cu libidou crescut;
• hipertiroidiene: nuanţări variabile.

Exemple istorice:

• Mesalina, soţia împăratului Claudius — exemplu de hipererotism feminin;
• Iulia, fiica lui Augustus, soţia lui Tiberius.

Hipersexualitatea perversă are cauze sociale importante: educaţie erotizantă, liberalism sexual, norme morale dizolvante.

Dr. CONSTANTIN O. DRUGEANU

_______________

1992, ȘTIINȚĂ ȘI TEHNICĂ

Normalitate și devianță în sexualitate (VIII)

Aspecte de identitate sexuală

Având implicaţii parțiale, cel puţin teoretice în genetica sexualizării, precum şi în etiologia şi practica prostituţiei şi a homosexualităţii, transexualismul şi travestitismul – manifestări de identitate sexuală –, nu se ridică la cote importante din punctul de vedere al numărului cazurilor, dar merită a fi cunoscute de cititori în scopul diferenţierii corecte din punct de vedere noţional.

Se ştie că sexul este determinat prin programare genetică individuală, transmisă ereditar, respectiv printr-o pereche de cromozomi sexuali (XY pentru băieţi, XX pentru fete) şi se realizează prin intermediul sistemului neuroendocrin, sexualizarea evoluînd etapizat încă din viaţa intrauterină, apoi în timpul vieţii extrauterine, trecând prin stadiile genetice, gonadice (unisexuate şi diferenţiate – testicule sau ovare), ale structuralizării organelor genitale interne şi externe, neurocomportamental (iniţial fără expresie somatică specifică de sex, apoi se înregistrează un progres în pubertate şi în final maturizarea sexuală). Toate aceste modificări sînt însoţite de un tablou de diferenţieri şi amprentări somatice şi psihocomportamentale de sex sub influenţă hormonală, dar şi a mediului ambiant, socioculturală, educaţională.

Deşi în evoluţia stadială a acestui proces pot interveni modificări care pot duce la diferite forme de pseudohermafroditism sau de autentic hermafroditism, nu întotdeauna o evoluţie normală a sexualizării, a dezvoltării aparatului genital garantează automat evoluţia şi desăvîrşirea unui comportament sexual eficient. Aici intervine şi dimensiunea psihologică, adică rolul „învăţării”, însuşirea comportamentului etalon de sex, într-un context social dat.

Apar două noţiuni în plus:

• aceea de identitate sexuală sau de gen – noţiune psihologică individuală, implicînd convingerea interioară a individului de apartenenţă la unul sau la celălalt sex
• şi cea de rol sexual, noţiune psihosocială implicînd atitudini, conduite şi indicînd capacitatea de a reacţiona, conform acestei identităţi, într-un anumit context sociocultural.

S-ar mai putea adăuga, în evoluţia psihocomportamentală a copilului crescut în climat familial afectiv, şi o noţiune tot psihologică de tranziţie: aceea de bisexualitate psihologică, implicînd o primă etapă de identificare cu modelul matern şi apoi treptat cu cel patern.
S. Freud se referă la existenţa la copii, indiferent de sexul său anatomic real, a vestigiilor sexului opus.
Însuşi Platon susţinea că iniţial umanitatea consta din fiinţe dublu sexualizate, Zeus separîndu-le, oamenii încă mai păstrînd nostalgia pierderii unuia din sexe.

Şi acum să ne referim la cele două aspecte de identitate sexuală: transexualismul şi travestitismul.

Transexualismul
Reprezintă o formă de intersexualitate fără modificări ale sexualităţii somatice, deci cu o simptomatologie comportamentală subiectivă.
Se contestă astfel de către subiecţii respectivi sexul civil sau legal de apartenenţă (apreciat exclusiv după sexul genital extern), reclamîndu-se validarea sexului opus prin solicitarea corectării somatice a sexului pe care îl au. Subiectul respectiv vădeşte pulsiuni erotice faţă de sexul analog (pretins a fi heterosexual), deşi are repulsie faţă de practicile sexuale deviante.

Transsexualul refuză veşmintele proprii sexului de apartenenţă (şi faţă de care are motivaţia somatică adecvată), jocurile şi compania adecvată sexului său, numele dat etc., dezvoltîndu-se aceste orientări în special în pubertate. De asemenea, se accentuează habitusul comportamental heterosexual, inclusiv profesia, îmbrăcămintea, tunsoarea, gesturile, mersul etc. Se intră în mod progresiv într-un conflict de identitate sexuală şi socială, subiectul reclamîndu-şi stăruitor „drepturile”.

Transsexualul se deosebeşte net de travestitist, ca şi de homosexual – cu care uneori poate fi confundat – prin aceea că ultimul nu-şi contestă sexul legal de apartenenţă, ci-şi modifică temporar vestimentaţia, obiceiurile, comportamentul în scop exclusiv deviat sexual.

Sub raport cauzal (etiopatogenetic), această formă de intersexualitate a generat multe discuţii, fiind considerată ca o perversiune mintală (psihopatie, psihoză de tip schizoid). Unii psihanalisti incriminează rolul părinţilor în apariţia acestor scruturi burărări prin dorinţa unui alt sex, imprimîndu-i o educaţie şi vestimentaţie comentată ca atare, iar unii neurologi pun la baza acestor manifestări burări de tip comitial. Endocrinologia explică aceste manifestări prin sindrom hiperandrogenic la fetiţe sau prin tumoare hiperestrogenică la băieţi, care duc la o „subţiere” a caracterelor sexuale somatice masculine, deci în direcţie feminoidă.

Tratamentul este diferentiat, în funcţie de obţinerea schimbării sexului legal (aceasta pe baza unei expertize medico-legale elaborate, obiectivînd dacă este posibilă această pretenţie).
Tratamentul este mixt: medicamentos (hormonal, pentru accentuarea caracterelor sexuale existente) şi chirurgical, ambele însoţite de psihoterapie pentru integrarea psihosocială.

Travestitismul
Spre deosebire de transsexualism, în cazul travestitismului este evidentă tendinţa subiectului de a se travesti în direcţia caracteristică lui celuilalt sex, fie temporar, fie pe o lungă durată de timp, aceasta avînd o tendinţă ludică, pentru a juca rolul sexual opus.

În seria tulburărilor de identitate sexuală fără fundament biologic (genetic, somatic etc.) se includ deseori şi homosexualitatea. Dar nu toţi travestitiştii sînt homosexuali: travestitul resimte nevoia imperioasă de a se degiza în femeie, de exemplu, de a juca într-un rol erotizant rolul, unei femei, deşi nu este de identitate sexuală reală, iluzionîndu-se numai pe planul hetero­sexual, se poate căsători (ca de altfel şi homosexualul mixt).

În travestitismul vestimentar, comportamentul este „ostentativ”, caricatural, deliberat pentru a face impresie, spre deosebire de transsexualism, unde totul este făcut cu naturaleţe, fără ostentaţie. Etiologia acestor cazuri (cel puţin la cele aflate în cazul statistic al nostru) este predominant psihogenă, cu influenţări sociopate, prognosticul de vindecare fiind variat de la caz la caz.

Dr. CONSTANTIN D. DRUGEANU

_________________

1992, ȘTIINȚĂ ȘI TEHNICĂ

Normalitate și devianță în sexualitate (IX)

Homosexualitatea

de Dr. Constantin D. Drugeanu

În finalul acestui serial privind normalitatea și devianța în sexualitate,
ne vom referi la mult controversata problemă a homosexualității sau, cum i se mai spune, inversiunea sexuală, ce constă în atracția psihosexuală a unui individ față de alt individ de același sex. Am considerat util să consacrăm acestei teme un spațiu mai larg, date fiind atât contrastanta homosexualității față de normalitatea sexuală, care presupune heterosexualitate (adică dorințele sexuale ale bărbaților sau femeilor se dirijează către subiecți de sex opus), cât și frecvența din ce în ce mai mare a homosexualității în societatea contemporană.

Homosexualitatea relevă o problematică complexă sub raport etiopatogenetic (cauzal), fiind incriminată penal în majoritatea țărilor, cu variații în ceea ce privește atitudinea socială și juridică față de aceasta, dar și în ceea ce privește modalitatea de abordare (biomedicală, psihosocială, juridică etc.). În cele ce urmează ne vom referi la aspectele majore ale homosexualității, cu date despre etiopatogenie (cauzalitate), terapie, precum și atitudinea juridică față de acestea la noi în țară (prevederi legale și probațiune judiciară, inclusiv medico-legală).

De la început trebuie făcută distincția cuvenită între homosexualitatea masculină și cea feminină (lesbianism), cu mențiunea că inversiunea sexuală este mai frecventă la bărbați decât la femei, fiind multe diferențe notabile între aceste două forme, drept pentru care le vom trata distinct.

Pornind de la definirea noțiunii de homosexualitate, trebuie amintit că aceasta se integrează în rândul perversiunilor sexuale, și anume în grupa celor denumite „in obiecto” (privind orientarea impulsiunii sexuale, obiectul tendinței sexuale).

Noțiunea de homosexualitate corespunde – sub raport psiho-medical, ca și juridic – relațiilor sexuale între sexe similare, cu mențiunea că deseori se poate rezuma doar la o înclinație în această direcție, la un potențial latent endogen de orientare spre același sex (homosexualitate latentă). Dar aceasta nu exclude, în paralel, și relații heterosexuale: subiecții – bărbați sau femei – pot face parte din cupluri heterosexuale legitime sau faptice. Pe de altă parte, homosexualitatea se în­tinde destul de frecvent cu alte tipuri de perversiuni sexuale (ceea ce am semnalat în articolele noastre precedente).

În ceea ce ne privește, ne declarăm adversari motivați și stabili ai tendinței de a încadra homosexualitatea în sexualitatea patologică, aberantă, inversiunea sexuală fiind contra firii. Facem această mențiune pentru faptul că, în prezent, în unele țări, domnesc alte optici, mai permisive sau tolerante (chiar legalizate) în ceea ce privește homosexualitatea.

În mod curent se acceptă ca definiție a homosexualității cea înscrisă în prevederile articolului 200 din Codul Penal, adică sexualitate în cadrul aceluiași sex (raporturi sexuale), la noi fiind incriminabile numai relațiile sexuale concrete, cu mențiunea că acestea sunt cu atât mai grave când sunt antrenate anumite categorii umane ca, spre exemplu, minorii.

În literatura medico-legală clasică, noțiunea de homosexualitate se extinde și la pederastie (orientarea spre homosexualitatea activă, constând în tendința spre coit anal) și uranism (în care inversiunea sexuală corespunde atracției irezistibile spre coit anal, dar presupune și o formă pasivă). Cu titlu informativ, dat fiind că acest punct de vedere nu mai este împărtășit, în prezent operându-se o simplificare, în sensul că toate raporturile sexuale între parteneri de același sex sunt desemnate prin homosexualitate.

Se admitea că în pederastie ar exista un substrat cauzal pervers dobândit, fondul fiind psiho-socio-patologic, iar perspectivele de vindecare mai concrete, spre deosebire de uranism, unde inversiunea sexuală era considerată ca fiind congenitală, constituțională, incurabilă, deci o stare morbidă înnăscută. Uranismul putea fi complicat prin fetișism, sadism, masochism etc. În cazul uranismului, subiecții manifestă repulsie față de femei și tendință spre veșminte feminine, bijuterii etc.

Homosexualitatea este mult mai frecventă la bărbați decât la femei, însă nu se poate estima numeric, deoarece în majoritatea țărilor aceasta este pedepsită de lege și, deci, se manifestă conspirativ. Cele mai multe cazuri sunt mixte, episodale, de circumstanță (în situațiile în care subiecții sunt privați de parteneri(e) heterosexuale), precum și potențiale sau latente.

Dr. Kinsey, citat de Dr. T. Stoica, apreciază o incidență mare a orientării homosexuale la bărbații americani, și anume între 12% și 30%. De asemenea, trebuie menționat că în mediul rural homosexualitatea este mai puțin întâlnită față de marile aglomerări urbane, unde anumite categorii cultural-profesionale sunt mai frecvent antrenate în practicarea homosexualității.

Cauzele sunt multiple: de la un anumit neconvenționalism și până la o altă optică privind relațiile sexuale și partenerul de cuplu, o certă influențare socială nocivă.

_______________

1992, ȘTIINȚĂ ȘI TEHNICĂ

Normalitate și devianță în sexualitate (X)
Dr. CONSTANTIN D. DRUGEANU

Referindu-se la aspectele clinice ale homosexualității, unii autori o încadrează într-un tablou de entități nosologice numite psihopatii sexuale sau psihosexuale, cu caracter constitutiv sau dobîndit.

După etiologia acestui comportament, se disting: homosexualitatea constituțională (înnăscută), homosexualitatea dobîndită (educațională), homosexualitatea psihopatică, homosexualitatea delirantă, homosexualitatea simbolică, homosexualitatea din perversiune și homosexualitatea funcțională.

Homosexualul înnăscut își manifestă tendințele homosexuale încă din copilărie și le accentuează în adolescență. Încă de la 3-4 ani apar semnele unei atracții afective față de persoane de același sex. Îi place să se joace cu fetițele (dacă e băiat), își alege jucării specifice sexului opus, are plăcerea de a se costuma în hainele acestuia și de a imita gesturile caracteristice. Evită tovărășia celor de același sex și preferă fetițele sau femeile. Aceste trăsături se mențin și în adolescență și se accentuează în pubertate. Aparent se poate crede că e vorba de o tendință transsexuală. În realitate, diferența este netă. Transsexualul contestă sexul său legal și cere să fie tratat și acceptat ca fiind de sex opus, în timp ce homosexualul se acceptă în sexul său și nu dorește modificări în acest sens, dar își manifestă atracția sexuală față de persoane de același sex.

Cei mai mulți autori apreciază homosexualitatea constituțională ca ireversibilă, imposibil de tratat, susținînd că homosexualii înnăscuți nu pot deveni hetero- sexuali prin nici un tratament, fiind inadaptabili oricărei forme de terapie psihiatrică sau psihologică. Se mai susține că aceștia au un libido scăzut, fiind orientați predominant către plăcerile estetice. În opinia altora, homosexualii înnăscuți pot avea un comportament sexual extrem de activ și chiar o viață sexuală de tip orgiastic.

Homosexualul dobîndit își dezvoltă comportamentul sub influența mediului înconjurător: educație în colectivități (școli-internat, cămine, armată, închisoare), prin imitație, seducție sau constrîngere, dar și prin insuficienta dezvoltare a instinctului sexual în adolescență. La acești indivizi apare o „recompensare sexuală” în absența unui partener de sex opus sau în prezența unei dificultăți de relaționare cu acesta. În lipsa unor inhibitori puternici (educație, religie, normă morală), comportamentul deviant se instalează și se repetă, devenind în timp obișnuință. Această formă de homosexualitate este considerată recuperabilă.

Homosexualitatea psihopatică se referă la acei indivizi care prezintă trăsături de personalitate dizarmonice, cu instabilitate emoțională, impulsivitate, lipsă de autocontrol și tendință spre comportamente deviante. În aceste cazuri, homosexualitatea este doar o parte a unui tablou psihopatic complex. Prognosticul este rezervat, iar tratamentul dificil.

Homosexualitatea delirantă este întîlnită în schizofrenie și în alte psihoze, în care pacientul are convingeri false, bine sistematizate, legate de o relație homosexuală imaginară. În aceste cazuri, comportamentul nu este neapărat homosexual, ci doar ideea. Tratamentul este cel al psihozei respective.

Homosexualitatea simbolică apare la unii indivizi ca o manifestare de protest sau de sfidare a normelor sociale, ca un act de contestare. Nu există o atracție reală față de persoanele de același sex, ci doar o exprimare simbolică prin gesturi, vestimentație sau comportament. Este reversibilă.

Homosexualitatea din perversiune se asociază altor deviații sexuale, ca exhibiționismul, fetișismul, masochismul etc. Comportamentul sexual are rolul de a satisface o nevoie patologică și nu una afectivă. Tratamentul este dificil și de lungă durată.

Homosexualitatea funcțională se instalează ca urmare a unor tulburări hormonale sau neuropsihice, care pot perturba orientarea sexuală. Este reversibilă prin tratamentul afecțiunii de bază.

Un aspect important este acela că homosexualitatea nu trebuie confundată cu bisexualitatea, care presupune atracție și față de persoane de același sex, și față de cele de sex opus. Aceasta apare mai frecvent la femei decît la bărbați și poate avea o cauzalitate similară cu homosexualitatea.

Din punct de vedere medico-legal, homosexualitatea nu constituie infracțiune, dar poate apărea asociată unor infracțiuni, ca violul, coruperea de minori, proxenetismul etc., ceea ce impune o abordare atentă.

Homosexualitatea a fost și rămîne un subiect controversat, nu doar în științele medicale, ci și în cele sociale, morale, religioase și juridice. Tendința actuală este de a o considera o variantă de comportament sexual și nu o boală, cu condiția ca aceasta să nu fie asociată unor elemente de periculozitate socială sau psihopatologică.

În numărul viitor al rubricii noastre ne vom ocupa de homosexualitatea feminină sau lesbianism.

__________________________

1992, ȘTIINȚĂ ȘI TEHNICĂ

Normalitate și devianță în sexualitate (XI)
Homosexualitatea feminină
Dr. CONSTANTIN D. DRUGEANU

Cunoscută și sub denumirea de lesbianism, homoerotism feminin, tribadism sau saphism, homosexualitatea feminină este mai puțin frecventă decât cea masculină. Deși unii autori occidentali, precum și o parte a opiniei publice, sunt pentru „libera alegere” a femeilor spre homosexualitate, iar psihanalistul american Socarides și scriitoarea franceză Simone de Beauvoir pledează pentru libera decizie a femeilor spre această orientare sexuală, în ce ne privește ne menținem părerea că și homosexualitatea feminină este nefirească naturii umane, având un caracter patologic.

În ceea ce privește întrebarea dacă homosexualitatea feminină este sau nu asimilabilă celei masculine, putem afirma că, deși Socarides și alți cercetători susțin că nucleul conflictual este același, mergând până la prima copilărie și la relațiile materno-filiale, există diferențe evidente între aceste două categorii, dezvoltarea psihoafectivă a băiatului fiind diferită de cea a fetei. Este de subliniat și homoerotismul specific etapei pubertare: se înfiripă și se cristalizează stări afective persistente (chiar explozive) interfeminine, generate de ostilitatea față de celălalt sex, de șocurile psihogene în urma eșecurilor relațiilor heterosexuale, dezamăgiri afective etc.

În prezent, se pot distinge trei categorii de lesbiene, conform clasificării făcute de J. Cohen:

• mixte – având relații heterosexuale și episodic (sau în paralel) o viață erotică homosexuală;
• reale – integral homosexuale, cu aversiune față de sexul opus;
• psihopate – cu tulburări structurate ale personalității (nevrotice și psihotice), incluzând și orientarea homosexuală.

Menționăm însă că, dacă primele două categorii mai sus menționate sunt „inatacabile” ca realitate clinică, ultima poate fi considerată drept una dintre cauzele homosexualității feminine reale.

Din punctul de vedere al cauzalității se pot lua în considerare câteva posibilități mai frecvent întâlnite: femei lesbiene contaminate (având un anumit tip de personalitate psihică favorizantă, dar și o evoluție prepubertară aparte); femei orientate spre aceste practici prin compensarea reactivă la eșecuri erotice heterosexuale traumatizante (conduite inadecvate ale partenerilor masculini, insatisfacții sexuale, vaginism, frigiditate, anorgasmie). În această ultimă categorie poate intra și debutul sexual brutal, eventual violul.

Printre lesbiene sunt persoane ce disprețuiesc bărbații, neagă însemnătatea lor și fug de mediul masculin, și altele care își păstrează interesul față de acest sex, dorind a face parte din el.

Investigațiile somatopsihice, inclusiv psihanaliza și testarea psihologică, precum și anamneza medico-socială aprofundată relevă, nu rareori, anumite tulburări endocrine, constituție masculinoidă, ca și tipuri de personalitate psihocomportamentală dezechilibrate, tulburări psihonevrotice.

Lesbienele cu o constituție masculinoidă sunt, de obicei, active, ele încercând să adopte imaginea parodiată a bărbatului, atât pe plan comportamental, prin autoritarism, duritate, cât și în plan vestimentar.

În foarte puține cazuri s-au putut identifica tulburări genetice. Cele mai multe date ni le oferă însă investigarea psihosocială, familială, educațională privind debutul și trecutul heterosexual al pacientei, particularitățile relațiilor sexuale de cuplu — investigație care relevă importanța factorilor psihosociali și de mediu în apariția inversiunilor sexuale.

Sunt evidente diferențele de tipologie între lesbienele active și cele pasive: primele se căsătoresc mai rar sau deloc; lesbienele pasive – al căror portret somatopsihic este net feminoid – se căsătoresc uneori de conveniență (mai mult pentru protecție socială), dar din punct de vedere sexual rămân frigide și incapabile de o dragoste autentică, de obicei nedorind să aibă copii. Tandrețea și trăsăturile erotice tipic feminine sunt adresate aceluiași sex, lesbienele manifestând gelozie, ca și brutalitate în asemenea situații.

La femeile care prezintă perioade alternante de heterosexualitate și de homosexualitate, în timpul relațiilor sexuale cu bărbații se evidențiază componente sadice față de partenerul masculin sau componente masochiste, în care ele găsesc satisfacție. Unele lesbiene, în timpul relațiilor sexuale cu bărbații, trebuie să-și imagineze un partener feminin pentru a obține satisfacția erotică și pentru a evita repulsia față de partenerul bărbat.

Dacă atât în homosexualitatea masculină, cât și în cea feminină, eventualitatea unui suport cauzal genetic-constituțional poate fi luat în considerare cu titlu predispozant, în ambele cazuri cauzalitatea exogenă (factorii exteriori) este însemnată. Îndeosebi în lesbianism pot fi determinate cauzal influențele de mediu, traumele debutului sexual și ale conviețuirii de cuplu heterosexual.

Dr. T. Stoica enumeră căile pe care pot ajunge femeile la lesbianism astfel:
– prin inițiere homosexuală, datorită unui mediu feminist lesbian (lesbienele, ca de altfel și în cazul altor perversiuni, încearcă să caute adepte printre prietene sau cunoștințe; femeile nesatisfăcute sexual, și în special cele care prezintă frigiditate vaginală, fiind mai ușor de captat);
– din cauza unor traumatisme în cadrul relațiilor cu parteneri de sex opus (brutalitatea în debutul relațiilor sexuale, impotența sau egoismul bărbaților);
– greșeli educative care cultivă teama față de relațiile sexuale cu bărbații, în special la fete emoțional imature, care întârzie cristalizarea unei preferințe heterosexuale nete.

Prognosticul acestei inversiuni sexuale poate fi favorabil în special în cazurile de homosexualitate feminină pasivă, accidentală. În asemenea situații este suficientă înlăturarea condițiilor sociofamiliale și a factorilor predispozanți.

Tratamentul este mai ușor atunci când lesbienele sunt conștiente de starea lor (mai ales în homosexualitatea de origine nevrotică sau psihică).
Terapia este medicamentoasă (endocrino-psihotropă) și psihică (anhilarea condițiilor favorabile care au condus la lesbianism). Expertiza medico-legală, ca probă judiciară de bază în cazurile infracționale de acest fel, este mai puțin locală (genitală), cât mai ales psihică și sociofamilială.

Dr. CONSTANTIN D. DRUGEANU

_______________

1995, FEMEIA MODERNĂ

PĂCATUL ca mod de viaţă

IUBIRILE FURATE

Adulterul este un păcat vechi de când lumea.
Nu explicaţiile lui vom încerca să vi le prezentăm, ci consecinţele dramatice ale iresponsabilităţii cu care unii parteneri se lasă purtaţi pe apele înşelătoare ale impulsurilor de moment.

CINE UMBLĂ PRIN VECINI

La două luni după încheierea căsătoriei, Ioana şi Ioan Puiu au făcut loc în casa lor micuţului botezat cu numele sfânt: Gheorghe.

Ar fi trebuit ca acest motiv de bucurie să lege mai puternic pe cei doi soţi, nu să îi despartă. Venită la Timişoara de prin părţile Doljului, mama nu mai mult cee o lunecare liberă decât trăise, în familie.

Sătulă – nu se repede de cererile şi pretenţiile rudelor soţului – s-a aruncat, fără a-şi face multe scrupule, în proces de consignaţie. În plăcerea vînzărilor, „dedicată“ la cele lumeşti, uită de obicei ce este acasă, de dragul femeilor cu coşul plin.

Acasă a căpătat sensibilitatea deosebită la boli. În trupul mic şi gras al ei, suferinţa a găsit culcuş potrivit, în ciuda încercărilor sporadice de dus la spital, pentru a-i înlesni o ieşire uşoară.

Până într-o zi, când femeia s-a spălat, lăsând femeia şi mama. Copilului, abia trecut de doi ani, îi revenise tusea iar, în prag de iarnă, aşa zisele antibiotice răsuflate respirator, care-i făcuse atât de vulnerabil.

Ioana Puiu l-a dus la Spitalul de copii. Atmosfera cenuşie – specul unei lumi încărcate de griji şi greutăţi – au făcut-o pe femeie să se gândească la eliberarea pierdută. Copil bolnăvicios ajungând semn clar de adevărată povară în calea ei.

Şi atunci, ce să faci? Cum ar fi în toate să-şi arunce o vorbă prin sala de aşteptare, să-şi ia geanta pe braţ şi să plece.
Copilul? Trebuia să-l lase cu cineva, care să-l îngrijească, doru sunt atâţia alţi în lume.

Aşa s-a întors Ioana Puiu la traiul de femeie uşoară.
Nu mai interesa-o nici soţul supărat, ce l-ar fi părăsit definitiv, pentru un „trai cu un bărbat“ în Trăsteni.

Spaima şi disperarea micuţului părăsit, atât de condamnat, prin această atitudine, n-au fost deloc scrise în cuvinte. Nu s-a pătruns, cu banalitatea noastră de zi cu zi, în sufletul unui aşa copil.

Când, după o săptămână, a fost adus la urgenţele medicale din spital, consultat şi apoi internat în Leagănul de copii. Diagnosticul nu era o noutate pentru medici: anemie carenţială şi distrofie gradul doi. În întreţinerea, a spus un părinte, de asimilare a micii comunităţi.

După un timp, însă, femeia care-l născuse a făcut un pas surprinzător: l-a luat pe copil, adusă de dorinţa neînţeleasă de a se amăgi cu ideea că este mamă.

S-a întors acasă, cu un copil bolnav şi cu o dragoste pentru cineva care nu mai există. Celălalt bărbat dispăruse, ca primul soţ, undeva în necunoscut.

Această poveste tragică şi, totuşi, prea des întâlnită în analele instanţelor judecătoreşti, s-a consumat într-un spaţiu anost, fără martori, dar cu multe regrete.

Cu o femeie tânără care, în căutarea unei iubiri, nu a găsit decât urme de paşi, într-o confuze, în care şi-a lăsat visurile de adolescentă.

Când, poate, altfel s-ar fi întâmplat:
dacă şi-ar fi iubit mai întâi copilul, dacă ar fi privit lumea cu ochii unui om responsabil.
Când, poate, ar fi reuşit să-şi găsească un drum, fără a trebui să-i amintească altora că-i este mamă.

CĂSNICIA CA SINGURĂTATE

Doi soţi aflaţi în plină maturitate se despart.
Nu e vorba despre indivizi căzuţi în marginea moralităţii ori de vreo familie în derută.
Doi intelectuali de ţară — el, secretar la Primăria din Sângeorgiu (Mureş), ea — educatoare la Fălăuani, acelaşi judeţ.

Paradoxal: ce consistenţă îşi iau astăzi orgoliile de la înaintea raţiunii şi, mai grav, pornirile instinctuale să domine sentimentele naşterii.

După 14 ani de convieţuire, cei doi soţi îşi reproşează mii de lucruri…

(…)

Nu există o etică nici murdară a vieţii de cuplu, acceptare de obligaţii, ci mai ales o indiferenţă totală, care a rămas să se întreţină aşa, din inerţie, revolta faţă de partenerul devenit „om de casă“.

Totuşi, chiar în acest mod de a concepe un aspect atât de intim — dragostea, căsnicia — nu putem trece cu vederea aspectul educaţional.

Cei doi au copii.
Cei doi împart o casă.
Cei doi ar trebui, mai ales pentru copiii lor, să rămână într-un spaţiu moral cât de cât curat.

Căsnicia este o însoţire a sentimentului de iubire cu cel de responsabilitate.
Când unul lipseşte, celălalt cade.

• Iubirea fără responsabilitate devine neputincioasă.
• Iar responsabilitatea fără iubire este sterilă.

În ambele cazuri, familia este un deşert.

Niciun fel de tact în folosirea copiilor drept „arme“ şi mijloace de şantaj.

Ruptura dintre cei doi soţi trebuie să apară în poştura maturităţii:
civilizată, fără reproşuri la adresa celorlaţi, drept, independenţă, revendicată prin proprie voinţă şi autoevaluare reală, evidenţiată extraconjugală şi neimpusă asupra familiei din destinul ei social.

Aşa se întâmplă situaţia fără echivoc şi, totuşi, cu neajunsuri. Lipsa înţelegerii între cei doi soţi duce la pierderi pentru copii.

Aceştia sunt martorii neputinţei părinţilor de a păstra un cămin, de a rămâne sub aceeaşi umbrelă caldă de înţelegere.
Ei sunt martorii falimentului unei familii.

La întrebarea firească: cine pierde cel mai mult dintre cei trei — familia cu adulţii implicaţi sau copilul care creşte fără sprijinul ambilor părinţi — răspunsul este simplu:

Copilul.

El nu va mai învăţa, poate niciodată, ce înseamnă dragostea unui cămin şi ce sens a fost pierdut acolo unde nu a fost nicicând regăsit fructul iubirii.

ADRIAN-NICOLAE POPESCU

________________

1996, FEMEIA MODERNĂ

INFIDELITATEA

FEMEII ESTE MAI GRAVĂ DECÂT CEA A BĂRBATULUI?

Una dintre cele mai încăpățânate prejudecăți este aceea că bărbatul este mai îndreptățit să fie infidel decât femeia. De unde vine această prejudecată, aproape imemorială, este greu de spus.

Cert este că infidelitatea — ca vină, în lumea religioasă, religioasă și morală — a fost consacrată mai ales de creștinism. Căsătoria devenea o legătură sfântă prin „Jurământ în fața altarului“, iar morala vremii, mult mai arhaică ca poligamia, a bărbatului ca ființă sentimentală și a femeii ca ființă păcătoasă. În același timp, soțul era și capul familiei, iar soția nu-l putea înșela niciodată, în tot timpul acestui moral. Se pare că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Interesant, în acest sens, e o anchetă a revistei noastre asupra opiniei unor oameni care le-au comentat cu sinceritate:

Preotul Adrian Niculae (de la biserica „Sf. Gheorghe“ din Sânt, București): „Bărbatul și femeia sunt egali în fața Domnului. Dar eu cred că păcatul trupei e mai grav la femeie. Ea este mama, poate fi mamă, și, în felul acesta, greșeala ei influențează copiii, deci are o rezonanță morală mai mare. A fi mamă și a fi adulterină înseamnă a distruge rânduiala divină. Femeia trebuie să fie modelul în educație. Ea trebuie să rămână „vasul curat“, ca să poată să primească darul divin. Căci în fața lui Dumnezeu toate păcatele sunt egale“.

Maria C. (femeie de serviciu la Casa Oamenilor de Știință, 36 de ani, divorțată, cu doi copii): „Depinde de la cine pleacă infidelitatea. Dacă soțul greșește primul, soția are dreptul să-i răspundă cu aceeași monedă. Bun. Dar dacă soțul perseverează în păcat, e mai vinovat decât femeia care i-a dat replica. Infidelitatea femeii e mai grea, pentru că ea se întoarce acasă și îl vede pe soț. El nu mai poate iubi o soție care l-a trădat. Bărbatul înșală din instinct, nu din inimă. Femeia, da!“.

Mariana Aniei (psiholog-logoped, Policlinica Titan, București): „O egalitate ar trebui să presupună și egalitate în păcate. Oricum, nu măsor greșeala soțului cu cea a soției. Bărbatul înșală la fel cu o femeie! Nu-i așa că dacă femeia trădează e imorală, iar dacă bărbatul o face, e doar „vânător“? Asta e o dublă măsură!“.

Vladimir Petcu (redactor la Radiodifuziunea Română): „Da. Vinovăția e mult mai mare la femeie. Așa a fost învățată generația noastră. Nu există decât o singură scuză pentru soția adulteră: bărbatul. Libertatea bărbatului e dată de rolul său de cuceritor. Femeia, dacă se înșeală cu soțul bărbatului prietenei sale, greșește ca nici un bărbat nu consideră o asemenea trădare ca fiind o vină față de
semenilor. Ci de o eroare superioară. Transcendentă“.

Vasile Blănaru (colonel în rezervă): „O femeie poate fi mamă. Infidelitatea în părtă-o de copii. Eu mă iau după unele vorbe țărănești: „Bărbatul dacă calcă alături, se iartă, femeia, nu!“ Infidelitatea bărbatului este mai pătimășă. El nu se mulțumește cu o aventură. Am văzut bărbați care plângeau la televizor, în care bărbatul era crescut în cultul femeii purtătoare de sfințenie. Ea nu greșește. El, da! O singură dată pe an!“.

George Tănase (inginer chimist, de la combinatul de la Turnu-Măgurele): „Da, greșeala femeii e mai periculoasă. Ea are mai multe calități, în timp ce bărbatul are doar una, adesea chiar păcătoasă. Femeia infidelă se joacă și cu inima, și cu viața. Dacă a călcat strâmb, e clar că nu va mai iubi niciodată“.

Tudor Bălănuță (cercetător biolog): „Genetic, femeia este monogamă. Bărbatul este poligam. Trebuie să înțelegem diferențele de sex ca unele naturale, compensarea, de exemplu, e un joc complex de excludere și de atracție. Libertatea bărbatului e o filosofie și o esență a identității sale. Bărbatul se naște cuceritor — așa își împlinește rolul social“.

Mihai Anitu (psiholog, lector universitar): „Infidelitatea bărbatului poate fi acceptată ca este posibil oricui, nu și în cazul femeii. Ea are o sensibilitate aparte. Cu o morală credință, și alte sentimente mult mai concrete“.

Miriam Elmasi (profesoară de matematică, Freiburg, Germania): „Cred că bărbatul este mai îndreptățit să fie infidel. Aici nu este vorba de o chestiune de morală, ci de un mecanism natural, aproape social. Femeia autogerează echilibrul sufletului mai mult și mai special. După cum se știe, primele relații sunt mult mai dure decât cele ale bărbatului. Femeile dau sens vieții și bărbații aduc răzbunare. Dacă toți bărbații ar rămâne fideli, infidelitatea femeii n-ar mai conta. Dar cum nu este așa, să-i iertăm și pe ei!“.

Valeriu Moca (corespondent la Catedra Etică a Facultății de Filosofie, București): „Vinovăția bărbatului nu poate fi comparată cu a femeii. Ea poate fi iertată, bărbatul nu! Femeia poate găsi scuze, iubirea, dragostea, îndoiala, lipsa de comunicare. Bărbatul face totul mecanic. Trădează instinctual“.

Concluzia este, așadar, clară. Ați citit ce spun psihologii, preoții, oamenii de rând: infidelitatea femeii e mai periculoasă! De ce? Pentru că ea iubește altfel. Și cu inima. Așa cum spunea cineva: „Să nu vorbim de iertare până nu va veni adevărul deschis“.

ȘTEFAN CIOACĂ-IONID

________________

1996, FEMEIA MODERNĂ

SECRETUL AMANTEI…

După anii ’80, socotiți punct culminant al luptei femi­niste, relațiile dintre parteneri au cunoscut o schimbare radicală. Mai exact, femeia a încetat să mai fie un „obiect“ în relația cu bărbatul, deci, de la caz la caz, nu s-a rezumat a rămâne „bibelou“ sau „mătură“. Această aparentă victorie a avut însă roade amare, căci a de­clanșat geometrille variabile ale cuplului conjugal. Din ce în ce mai frecvente, până a ajunge cazuri obișnuite, relațiile dintre bărbat și femeie au devenit poligamice, poliandrice, triunghiulare și-n multe alte feluri. Acesta este și momentul în care homosexualitatea a devenit o problemă socială de-a dreptul. Deseori, copiii cuplurilor moderne au un tată natural și un altul educativ, adică unul care i-a conceput și un altul sau alții care îi educă și le oferă modelele de conduită. În tot acest Babylon modern apare însă un personaj imbatabil — amanta — adică femeia care înlocuiește soția în cea mai mare parte a timpului. În jurul bărbaților există colege, subal­terne, sau șefe, deci femei în ipostaze lipsite de obliga­ții. Ele au devenit „fructul oprit“ sau mai degrabă „bo­bocul“ înmugurit proaspăt în fiecare dimineață, deci tentația care scormonește în tenebrele locuite de demo­nii omenești. EA, femeia diurnă, chiar dacă este la rân­du-i soție, oferă bărbatului-amant, chiar fără să o conștien­tizeze, doar chipul curățat de griji, de obligații. Soția are biguduri, bătături, transpiră, dar secretara este doar un rezultat final, un produs al unor pregătiri nevăzute, ne­suportate. Soția devine emblema problemelor unei vieți, amanta, doar ambalajul visurilor. În acest cerc vicios, bărbatul alunecă, patinează după o himeră, și anume fe­meia-obiect al dorințelor, voinței și aspirațiilor sale. So­ția, bărbatul își neagă această atitudine, dar în plan in­tim, amanta devine pentru el un ideal de viață. Și atunci, ne întrebăm, care a fost câștigul autentic al feminismului? 

În fapt, acest eșec exprimă imposibilita­tea standardizării relațiilor dintre oameni, lipsa unui nu­mitor comun la care s-ar putea reduce „rețetele“ fericirii în doi. Secretul amantei constă în faptul că oferă un su­flet nou în fiecare dimineață, o altă față a feminității. Adevărata luptă pe care trebuie s-o ducă femeile este în a-și șlefui alte și alte fețe în propria feminitate, căci prin Legea Firii, rămân polul magnetic al lumii bărbaților osândiți, sărmanii, să-și consume viața alergând după strălucirea schimbătoare a Femeii-Ideale.

LIANA BULIGAN

_____________________

1996, FEMEIA MODERNĂ

SĂ VORBIM DESCHIS

HOMOSEXUALITATEA: viciu, boală sau libertate de opțiune?

Incriminate penal din 1969 până în 1994, relațiile sexuale între persoane de același sex nu intră, în prezent, sub incidența legii penale decât dacă s-au săvârșit în public sau dacă au produs scandal public. Recent, guvernul a aprobat proiectul de lege pentru armonizarea unor dispoziții din Codul penal și Codul de procedură penală cu rezoluția 1123/1997 a Consiliului Europei, adoptată și în România, în acest sens propunându-se, printre alte modificări, și abrogarea articolului 200 din Codul penal privind relațiile între persoane de același sex. Mulți au înțeles – greșit! – prin această abrogare o legalizare a homosexualității, când, de fapt, ea exista din 1994. Inițiativa legislativă urmărește însă asigurarea unui tratament egal, sub aspectul incriminării și sancționării faptelor celor vinovați de săvârșirea actelor privitoare la viața sexuală, indiferent dacă este vorba de relații heterosexuale sau de relații între persoane de același sex. Toate actele de violență prevăzute în articolul 200, toate faptele fără violență săvârșite împotriva unei persoane între 14 și 18 ani, dacă acestea sunt săvârșite de tutore sau de supraveghetor, medic curant, profesor sau educator, folosind calitatea sa, actele sexuale săvârșite în public sau provocând scandal public sunt sau vor fi incriminate de alte articole din Codul penal. Problema abrogării articolului 200 a stârnit multă vâlvă – în rândul oamenilor obișnuiți și al gândirii specialiștilor. De aceea, încercăm să facem o radiografiere a acestor percepții, prezentându-vă câteva puncte de vedere pro și contra referitoare la homosexualitate.

SĂ VORBIM DESCHIS

Aurora Liiceanu, psiholog:
Cred că discuția e necesară pentru că România nu e o țară izolată, ci e racordată la spiritul vremii. La noi însă nu există o istorie a acestui raport al sexualității și gândirea profană a omului de pe stradă, pentru că, în general, e o temă tabu. Toți privesc homosexualitatea cu ostilitate, fără a distinge între minoritate și majoritate. Trebuie educată populația ca să accepte că omul are dreptul să fie diferit. Nu poți condamna un comportament transparent pentru că nu ești de acord cu el. Acceptarea unei minorități ține de democrație. La noi nu se face educație sexuală și se consideră că transmiterea informației înseamnă incitare. Trebuie să discutăm despre homosexualitate pentru că, dincolo de latura psihologică, există o latură socială: cum e percepută de ceilalți și cum se înțelege problema în funcție de nivelul de cultură al fiecăruia.

Constantin Bîlejan, senator:
Ca medic, sunt interesat să duc cercetarea medicală acolo unde să se afle dacă e posibil ca unii oameni care au această tară genetică să nu fie îndemnați spre acest obiect al dorinței, cum îl consider eu — un bărbat dacă e bărbat, să nu fie atras de un alt bărbat, ci de o femeie. Eu cred că homosexualii nu trebuie să se izoleze. Insist să precizez că homosexualul trebuie să se trateze și să nu se aline legitimității europene.

Simion Crețu, preot:
Homosexualii trebuie să se pocăiască și să se întoarcă de la păcatele lor. Dumnezeu iubește păcătosul, dar urăște păcatul. Comisia Europeană sau Consiliul Europei pot spune ce vor, dar în Biblie scrie că homosexualitatea e un păcat de moarte și că cei ce îl practică nu vor moșteni împărăția cerurilor. E un păcat împotriva firii.

Preot Silvestru Borduș, Biserica Sfântul Nicolae din București:
Biserica Ortodoxă Română s-a expus în mod categoric punctului de vedere împotriva liberalizării raporturilor sexuale dintre bărbați, și consideră că tineretul se întemeiază pe ceea ce bunul Dumnezeu a făcut dintru început — un bărbat cu o femeie și le-a dat binecuvântare și poruncă să se înmulțească. Nu putem accepta păcatul sodomiei și nu vrem ca minorii să învețe în școli despre homosexualitate. Din contră, trebuie să fie educați să lupte împotriva acestui păcat.

Sorin Fusu, profesoară de istorie, Liceul teoretic „Dimitrie Bolintineanu”:
Homosexualitatea este o deviere comportamentală care îl determină pe individ să-și piardă sensul. Analizând homosexualitatea ca patologie socială, putem observa tendința de a frânge o cale normală de comportament și de a crea un alt tip de familie. Nu pot accepta ca această anomalie să fie inclusă în educația copiilor.

Denisa Hordoneanu, medic endocrinolog, Policlinica Institutului de Medicină Legală:
Ca medic, e ca e vorba de o boală. În clinică avem pacienți homosexuali care vin pentru tratament psihiatric sau endocrinologic. E o boală ce poate fi ținută sub control, dar necesită tratament. Societatea n-ar trebui să le permită o exprimare liberă.

Andreea Deleanu, 26 de ani:
Homosexualii trebuie acceptați. Mă deranjează ideea că unii consideră că sunt oameni bolnavi. Fiecare e liber să aleagă cum trăiește. Eu am prieteni homosexuali care sunt educați, decenți și cu bun-simț.

Nicolae Ștefănescu Drăgănești, avocat, președinte al Ligii Apărării Drepturilor Omului:
Punctul de vedere al Biroului Executiv LADO e că homosexualitatea nu e o crimă, nu e o abatere de la ideal, oricare ar fi idealul. Într-o societate democratică, oamenii sunt liberi să decidă.

____________________

2000, FEMEIA MODERNĂ

COABITAREA – avantaje și dezavantaje

Deceniile 8 și 9 au marcat în istoria familiei apogeul preferințelor fără precedent spre noi forme de coabitare ale cuplurilor heterosexuale, definite ca fiind forme care înlocuiesc familia clasică instituționalizată.

Ne punem întrebarea firească: de ce aceste forme au prins rădăcini și la noi în țară în ultimii zece ani? Să fie oare vorba și în această sferă a psihosocialului despre adoptarea stilului și mentalității promovate de Occident care ne „deromânizează” încet? Sau este vorba despre o amplă modificare a societății, care încearcă astfel să se adapteze noilor condiții de viață?

Forma cea mai întâlnită, substitut al familiei clasice, este, după cum s-a observat, coabitarea, care tinde să se permanentizeze. După 1970, atât în Europa, cât și în SUA, preferința pentru coabitare, în special a tinerilor, a devenit atât de frecventă, încât a zdruncinat destul de semnificativ atitudinile sociale stereotipe care blamau până nu demult acest mod de conviețuire. Această preferință tinde astăzi să se instaleze cu tot mai multă forță și la noi în țară, deschiși către aceasta fiind în primul rând tinerii.

Deși acest mod de a trăi împreună păstrează indiscutabil dorința de păstrare a comuniunii afective și sociale definitive, totuși cuplul se păstrează în vederea unei disponibilități sau a unei autonomii personale considerate ca fiind de bază pentru o relație autentică. Toate acestea pot fi explicate asistând astăzi, în plină contemporaneitate, la o tendință din ce în ce mai pregnantă de înlocuire a mariajului legal constituit, devenit din ce în ce mai scurt. Cu un nou model familial – uniunea sau coabitarea – se urmărește în continuare menținerea stabilității cuplului pe parcursul unui număr cât mai mare de ani.

Privită cu scepticism de generațiile anterioare, care cultivau modelul familial instituționalizat, coabitarea nu este totuși doar un substitut de logodnă sau un fel de căsătorie de probă, și cu atât mai puțin o simplă promisiune de căsătorie amânată. Adoptat preferențial de cuplurile tinere, noul model de coabitare este deci susceptibil de a se extinde asupra întregii vieți și de a înlocui mariajul în toate fazele sale.

Aici s-ar putea naște o nouă întrebare: care sunt cauzele coabitării, care îngrijorează pe mulți prin fragilitatea sa de cele mai multe ori aparentă?

Față în față cu alternativa mariajelor repetate și numeroase, care au supus întotdeauna copiii unor stresuri de dezvoltare și integrare socială, coabitarea – stabilă și armonioasă pe perioade lungi sau definitive – pare să fie un reflex de apărare a cuplurilor în fața constrângerilor sociale. Constrângeri sociale privite ca aparținând unor cadre tradiționale secătuite moral, în care împlinirea prin celălalt a fost scurtcircuitată, încât a declanșat un adevărat protest psihologic.

Cine este convins că, într-un cuplu modern, nevoia de iubire, comunicare și respect este pusă pe un ultim loc sau poate lipsi în totalitate, se înșală. S-a constatat că tocmai această nevoie umană de comuniune apare ca o armă împotriva prefacerilor bruște și a instabilității socio-economice care au condus la un grad crescut de insecuritate personală. Așadar, cuplul modern optează cu precădere către calitatea relației, în defavoarea durabilității unui cuplu legalizat. Ceea ce oferă coabitarea tinerilor din alte țări, cât și celor de la noi, în urma numeroaselor cercetări făcute ar fi: satisfacția sexuală crescută, sentimentul mai intens de intimitate, o posibilitate în plus de a se înțelege pe sine și pe partener, evitarea întâlnirilor convenționale etc.

În ciuda tuturor acestor avantaje, se menține ideea că multe forme ale complicațiilor legale sunt posibile în coabitare mai mult decât în orice relație de prietenie amoroasă. Din acest motiv, multe state consideră că dezavantajul social de acest gen se încadrează în afara regulilor sociale permise.

RUXANDRA MOLDOVEANU, psiholog

___________________

2005, SIBIANUL

JURĂMINTELE LESBIENELOR

Bine ascunse de ochii curioşi ai sibienilor, lesbienele au învăţat să trăiască şi să se iubească în intimitate. Cununiile şi jurămintele de iubire şi credinţă veşnică între două femei sunt gesturi destul de des întâlnite în cetatea lui Hermann.

DEŞI CĂSĂTORIILE ÎNTRE PERSOANE DE ACELAŞI SEX SUNT INTERZISE!

JURĂMINTELE LESBIENELOR

Declaraţii de IUBIRE, jurăminte, verighete şi flori. Nimic din toate acestea nu lipseşte din viaţa cuplurilor de lesbiene din Sibiu. Femeile care iubesc femei îşi “oficializează” relaţia, atât în cercul de prieteni, cât şi în faţa altarului, dar în mare taină.

Lesbienele stau ascunse

Lesbienele se feresc, în general, de ochii şi de gura lumii şi preferă să se iubească în taină. Aşa că, pentru a avea “acces” la amănunte inedite din viaţa de cuplu dintre două femei, trebuie să te numeri printre cunoscuţii lor. Pe Internet, însă, datele problemei se schimbă. Protejate de pseudonime, lesbienele şi-au creat adevărate comunităţi virtuale de tip forumuri de discuţii.

În căutare de lesbiene

Reporterul săptămânalului SIBIANUL a intrat pe mai multe chaturi de pe serverele mIRC şi, după discuţii cu zeci de tinere dornice de atingeri feminine, a găsit o pistă care l-a condus direct în mijlocul unui grup de lesbiene.

Dragoste cu program

După muncă, „soţiile” se întîlnesc acasă. Fac mîncare, se uită la televizor, se plimbă, iubesc, iar uneori se ceartă. Exact ca într-o familie obişnuită. „Cine nu ne cunoaşte, nu îşi dă seama. În public ne purtăm ca două prietene bune, foarte apropiate. Cînd ieşim în oraş, nu ne ţinem de mînă, nu ne sărutăm şi nici nu ne pipăim. Nu vrem să atragem atenţia asupra noastră. Ne este teamă. Ştim că lumea este crudă şi nu ne-ar accepta niciodată”, spune Ema, o tînără de 27 de ani care locuieşte de patru ani împreună cu partenera ei de viaţă.

Motivele iubirii între femei

„Cînd eram în generală, mă îndrăgostisem de colega mea de bancă. Avea ochii verzi şi părul lung. Eram în clasa a şasea. Pe atunci nu ştiam ce se întîmplă cu mine. Îmi era ruşine. Nu puteam vorbi cu nimeni. La 19 ani, am avut prima relaţie adevărată cu o femeie. Am cunoscut-o pe Internet. A fost ceva magic. Acum, sînt împreună cu o fată minunată. O iubesc. Şi vreau să îmi petrec restul vieţii cu ea”, povesteşte Alina, 24 de ani.

Vedete lesbiene

Nu este nici un secret că multe dintre vedetele internaţionale şi-au recunoscut, mai devreme sau mai tîrziu, homosexualitatea. Printre ele se numără Ellen DeGeneres, k.d. lang, Melissa Etheridge, Rosie O’Donnell, Martina Navratilova şi Portia de Rossi.

_______________________

2013, JURNALUL NAȚIONAL

Homosexualii și păcatele politicii

Disprețul – o opțiune personală, nu o politică de stat

de Alina Turcitu

Recunosc, iniţial am crezut că iniţiativa lui Remus Cernea este complet inoportună. România are probleme mult mai presante decât parteneriatul civil pentru homosexuali. În plus, mă îndoiesc că multe cupluri gay s-ar grăbi să-şi oficializeze relaţia dacă mâine acest lucru ar fi posibil. Pentru că beneficiile legale ar fi cu siguranţă mai mici decât riscurile pe care le implică o asemenea asumare. Trăim într-o societate în care homosexualitatea a rămas un secret ruşinos. Parlamentul nu poate legifera schimbări bruşte de mentalitate. Nu ar trebui însă nici să devină o tribună a bigotismului şi a intoleranţei. Or, exact asta s-a întâmplat zilele trecute.

Ipocrizie de tribuna Parlamentului

Reacţiile publice stârnite de iniţiativa lui Cernea sunt de-a dreptul şocante. Politicieni de top s-au întrecut în atacuri isterice, menite să gâdile prejudecăţile electoratului majoritar. Teze false au fost enunţate cu aplomb, parcă pentru a pune paie pe foc.

S-a vorbit, de pildă, despre „căsătoria“ între homosexuali, implicând în mod fals o întreagă simbolistică religioasă. Pe acest teren, orice bătălie este pierdută dinainte pentru comunitatea gay. Din perspectiva Bisericii, homosexualitatea este un păcat, iar drepturile homosexualilor sunt numai două: la penitenţă şi la abstinenţă. Loc de negociere nu există.

Statul laic nu înseamnă BOR

Trăim totuşi într-un stat laic, aşa că este alegerea fiecărui cetăţean cum îşi gestionează relaţia cu Dumnezeu. Şi viaţa privată. „Parteneriatul civil“ nu are nevoie de binecuvântarea BOR (în mod evident, nu o va primi niciodată). Are însă nevoie de o majoritate parlamentară.

Politicienii noştri plini de păcate se simt brusc obligaţi să pozeze în vajnici apărători ai dreptei credinţe. Probabil ca să ne abată atenţia de la alte porunci biblice, cum ar fi: „Să nu furi“ sau „Să nu minţi“. Discursul lor nu este doar explicit homofob, ci şi revoltător de ipocrit.

Abia acum încep să înţeleg excesele contraproductive ale minusculei, dar vocalei Mişcări LGBT.
Şi să-i dau dreptate lui Remus Cernea: tema trebuie, într-adevăr, supusă dezbaterii publice.
Fiindcă dispreţul (ca şi orientarea sexuală) trebuie să rămână o opţiune strict personală. Nu o politică de stat.