Relatia de la Ideal la realitate

1960, FEMEIA

SOȚ ȘI SOȚIE…

În pregătirea, în educația care se dădea înainte vreme unei tinere fete, pentru a deveni — în accepția defunctei orânduiri — o bună soție, erau incluse câteva esențiale norme de conduită, menite să-i inoculeze de la început sentimentul de inferioritate față de bărbat.

De la început, o fată trebuia să știe că drumul la respectul societății se dobândește numai la brațul bărbatului cu o situație, care-i dă girul numelui său, și numai ca o anexă a bărbatului ce pășește înaintea ei prin lume.

Fata știa de la mama ei, de la bunica ei, de la mătușile ei, că o bună soție trebuie în primul rând să fie bună gospodină, să semene. Să știe să tacă. Să nu aibă inițiative. Să se simtă datoare cu recunoștință față de bărbatul care o întreține.

O asemenea etică aproape siluise femeia la rol de complice în propria ei desconsiderare.

O lume întreagă trăia sub semnul acestei axiome, care interzicea unei jumătăți din omenire să-și aibă propriul drum, să-și încerce propriile forțe, să înfrunte riscurile vieții pe cont propriu.

Aceasta era o lume în care femeia nu avea acces decât mercurial, de un bărbat. Cele care încearcă să-și dobândească o independență morală și materială, cele care intrau într-o profesie, trebuiau să se dovedească de zece ori mai bune ca un bărbat, pentru a li se recunoaște, măcar în parte, capacitatea de a concura cu el.

Și dacă îndrăzneala de a fi intrat într-o competiție li se sancționa, printre altele, și cu retragerea brevetului de feminitate. Feminitatea se confunda cu decorația estetică, de aceea, lipsite de feminitate sunt, încă și azi, femeile care încearcă să-și câștige demnitatea lor, într-o societate a bărbatului.

Rapoartele dintre soț și soție nu aveau de cele mai multe ori la bază nici o armonie sufletească, nici o armonizare a temperamentelor, nici un efort conștient de comunicare, ci doar consfințirea ologită juridic a unei legături sufletește incerte.

O femeie de valoare, deși era uneori recunoscută drept „deșteaptă“, era socotită cu rezerve. Dacă era vorba de soție, de „mărime dotei“, se reputa și poziție în componenta morală a bărbatului (dacă era vorba de soție).

Evident, ne referim la educația burgheză, care își impunea etica și justifica moral această concepție — ca tipică.

E de mirare oare că vulgarul înțeles al vieții, afișat ostentativ cu prilejul și în locul său, a reușit să determine atâtea situații solitare în preajma intimității căminului? Mai corect: că atâtea neînțelegeri de ordin intim nu s-au putut regla nici măcar prin simțul camaraderiei, nici prin maturitatea capacității de a înțelege, a cunoaște, a se adapta reciproc?

Ce concepție a unei societăți de tip static profesional, unde se confundă „rostul femeii în viață“ cu misiunea de reproducere, a putut face atâtea spirite să se înstrăineze, să trăiască izolat într-un cuplu comun, așezat tocmai pe temeiul unui consens al spiritului?

Acest fel comun de a înțelege o relație socială, acest blocaj al comunicării psihologice dintre doi oameni cu probleme comune, a făcut ca în multe cazuri viața în doi să fie doar o relație exterior formală, cu aceleași exploatări și aceleași clișee.

Condițiile de viață moderne și ale societății în care trăim — activitatea socială a ambilor soți — impun o revizuire a poziției lor, o regândire a noțiunii de căsnicie și mai ales o refacere a raporturilor de fond.

Desigur un bărbat nu se mai poate mulțumi astăzi cu o soție care știe numai să spele, să coasă și să pregătească mâncarea. El caută, pe drept cuvânt, un partener de viață care să-i fie colaborator sufletesc și moral. Și pentru că acest tip de omenie, acest tip de om comun și prieten apropiat devine mai viabil decât modelul femeii cuminți, supuse și neștiutoare, tipul ideal de căsătorie va trebui să fie o comunitate de interese superioare, cu oameni legați nu prin obișnuință, ci prin convingeri comune asupra vieții și a rolului lor în societate.

Utilizarea competențelor
— Sunt absolventă unei școli tehnice și am făcut practică în industria de mașini.
— Perfect! Ai să lucrezi la mașina de scris.

(Desen de Fred Ghenădeșcu)

Am aflat, nu de mult, următorul caz:
S-au cunoscut în instituția în care lucrau amândoi și s-au căsătorit dintr-o fulgerătoare dragoste. Din gelozie, el i-a pretins ei să părăsească slujba, și ea, din slăbiciune și naivitate, a acceptat condițiile lui. Foarte curând însă, el a început să se plângă că soția lui e năpăstuită, că nu se poate ridica la nivelul preocupărilor lui, că vegetează și în concluzie, el între ei doi s-a simțit o păsărică.

Dragostea lor care înflorise atât de frumos începea să pălească, să prindă rugini.

Desigur că dragostea nu se poate hrăni din propria-i substanță, ci prezența ei se poate asigura prin eforturi comune; prin întărirea percepției comune asupra valorilor; prin participarea la aspirații reciproce. Ea se menține și crește în vitalitate numai dacă devine spirituală și dacă resursele de viață ale fiecăruia sunt întregite de celălalt.

Altor egoismul unui soț îi poate părea mai ușor de suportat în afara căsniciei, dar cel mai adesea, el nu iartă incapacitatea celuilalt de a-l însoți în drumurile spre un orizont mai larg al cunoașterii și al aspirațiilor.

În general, dacă nu reușești să ajungi în miezul celuilalt, dacă ești incapabil să participi cu el la un schimb sincer de idei și sentimente, e foarte probabil să nu fi ajuns niciodată la căsătorie și poate niciodată să nu fi cunoscut dragostea. Și de aceea spun că, în general, acolo unde căsătoria nu reușește, e de vină ambii soți, fie că e vorba de un imatur, vina sa este lipsită de înțelegere, fie că e vorba de o femeie tratată într-un mod foarte serios în esențele noastre.

„Cadouri”
— M-am gândit să-ți iau ceva practic. Știi, florile se ofilesc, rochiile se demodează…

sidonia drăgușanu

________________________________

1960, FLACĂRA

Viața în doi

Șase tineri bucureșteni — trei băieți și trei fete — se întâlnesc în aceste pagini. Cine sunt ei? Înainte de a-i prezenta, îngăduiți-ne să-i întâmpinăm cu un bogat buchet de garoafe și cu calde strângeri de mână, pentru că este vorba de trei perechi, din numeroasele perechi de tineri proaspăt căsătoriți, „promoția” — ca să zicem așa — a anului care s-a încheiat…

Pe tinerii de care vorbim nu i-am cunoscut. Întâlnirea cu ei a stârnit o mie și una de întrebări: despre viață, despre iubire, despre vârstă, despre studii, despre familii, despre aspirații… — toate acestea foarte utile pentru cunoașterea lor. Două întrebări s-au dovedit complet desuete. Prima: s-au căsătorit din dragoste sau din dragoste… pentru zestre? A doua: s-au cunoscut singuri sau au apelat la serviciile vreunei… pețitoare?

Întâlnirea cu noua tinerețe ne-a dovedit cât de anacronice sunt astăzi asemenea întrebări, ce puteau rezulta doar din niște moravuri astăzi lichidate. Ele au dispărut de mult — le-a alungat viața nouă — o dată cu agențiile matrimoniale, cu „mica publicitate”, cu tot ce „furniza” — contra taxă sau tarif — cele mai „fericite” oferte și cereri în căsătorie.

Așadar, nu-i de loc de mirare că tinerii cu care ne întâlnim azi, cei trei băieți și cele trei fete, s-au căsătorit fără pețitor și fără „pretenții de zestre”.

S-au căsătorit pur și simplu fiindcă se cunoșteau bine, fiindcă se iubeau, fiindcă aveau aceleași năzuințe, aceeași educație sănătoasă.

De atunci, de când s-au căsătorit, a trecut un an sau aproape un an. Cum stau azi lucrurile în căminele lor? Iată-le. Vi le prezentăm pe scurt în text și imagini…

Costel și Nina

El, 26 de ani, ea, 21. Amândoi muncesc la Complexul „Grivița Roșie”. Povestea lor de dragoste a început departe de București — nu cu un trandafir, nici cu un buchețel de viorele, ci cu o floare mai rară: un nufăr alb, cules de Costel din inima Deltei pentru inima Ninei.

Au trecut de atunci…? Parcă ieri au fost în excursie pe Dunăre. Și totuși… a trecut un an de când Nina, absolventa școlii medii de metalurgie, este soția lăcătușului Costel Neagoe.

Un cămin cald, plăcut, o viață echilibrată, curată, așa cum și-au dorit-o. Și toate acestea, realizate la proporția condițiilor lor materiale și a avântului cu care au pornit în viață.

Sunt fericiți? Fără îndoială.

Cineva le-a pus totuși o întrebare indiscretă:
— Ați avut și neînțelegeri?
— Sincer vorbind, una singură! — zâmbește Nina. Cauza? Fotbalul. A trecut însă…

Costel, suporter al „Rapidului”, a trebuit să opteze — nu în favoarea altei echipe, ci în favoarea Ninei. Pentru că Ninei nu-i prea place sportul cu balonul rotund. Îi plac călătoriile, muzica, excursiile, alpinismul.

Costel s-a adaptat. Acum își răsfoiește însemnările de călătorie din ultimul an.

— Concediul din ’59? L-am petrecut împreună pe malul mării, la Eforie. Am vizitat apoi familia în împrejurimile Calafatului… Apoi, un schimb de experiență cu utemiștii din Transilvania ne-a dus la Cluj. Mai recent… am vizitat Moscova și Kievul — într-o excursie ARLUS. Aici însă, am fost singur, trimis de U.T.M.

— De fapt — precizează Costel — seria călătoriilor în străinătate a familiei noastre a deschis-o Nina. A fost la Sofia cu ansamblul artistic al Clubului Grivița Roșie.

— Sunteți deci chit?
— Nu cred. Eu am călătorit cu TU-104. Așa ceva Nina nu și-a planificat încă. Poate anul acesta. Până atunci, mai trebuie și altele…

Mobilă nouă și… casă nouă. Cu casa nu ne-am grăbit. Să ne vină mai întâi… Daniel!

— Cine?
— Primul nostru urmaș.
— Dar dacă-i fată?
— Simplu: Daniela! Vă place numele?

Petrică și Nuți Trandafir

S-au mutat de curând într-un bloc de pe strada Episcopul Vulcan. El — inter dreapta la „Laminorul”, ea — pretendentă la titlul de campioană la popice. Meseriile lor sunt însă altele: el controlor de calitate la turnătoria uzinelor „Boleslaw Bierut”; ea — normatoare la laminorul aceleiași întreprinderi.

— Ce-ați realizat în primul an de căsnicie?
— Un apartament, un radio „Concert”, un aragaz, două diplome sportive, o vacanță la Borsec și două excursii: una la munte, la Sinaia, alta la mare, la Vasile Roaită.

— Cum vă petreceți timpul liber?
— Citim mult!
— Ce preferințe aveți?
— Algebră, chimie, matematică, istorie. Suntem… școlari — eu într-a X-a, el într-a VIII-a.

Anghel și Maria Niculae

El — electrician la „Grivița Roșie”, ea — soră la spitalul „Emilia Irza”. Când a cerut-o de nevastă, părinții fetei au zis:
— Peste un an, când își adună zestrea…
— O iau fără! — a răspuns Anghel. În doi viața e mai ușoară și mai frumoasă. Zestrea o facem noi.

Au trecut șase-șapte luni și în apartamentul lor deja există șifonier triplu, divan elegant, radio și altele. Cum le-au realizat?
— Muncind amândoi, chibzuind bănuții, plătind ratele.

El, 25 de ani. Ea, nici 20.

Anghel și-a câștigat faima de bun gospodar și-n atelier. Brigada lui a valorificat dintr-o dată 27.000 kg de fier vechi.

Acasă, planurile includ: televizor, aragaz cu trei ochiuri și mai mult…

În doi, viața devine din ce în ce mai frumoasă.

Fotoreportaj de F. Urseanu (text) și Elena Oheră (fotografii)

____________________

1964, FEMEIA

În ziua când ai spus: „DA!”

În memoria fiecărei femei stăruie amintirea unor evenimente importante: prima rochie de adolescență, terminarea școlii sau prima întâlnire… Ca și amintirea rochiei pe care a purtat-o în ziua căsătoriei.

E firesc deci ca tânăra căsătorită să acorde și din punct de vedere vestimentar importanța cuvenită acestui eveniment. Toaleta, firește festivă, va fi aleasă în raport cu vârsta și silueta.

Fetele tinere visează, bineînțeles, o rochie albă și o floare naturală în păr sau — acolo unde e obiceiul — o discretă găteală de flori, o voaletă sau o pălărie albă. Deosebit de tinerești sunt rochiile din dantelă de bumbac sau din fire sintetice. Cele din mătase de cravată sau șantung se croiesc în așa fel încât să poată fi purtate mai târziu la orice ocazie. Linia simplă, decolteul modest, impuse de caracterul ceremoniei, sunt compensate prin eleganța accesoriilor — pantofi, poșetă, mănuși — de preferință albe.

Femeile mai puțin tinere poartă la cununie o rochie sau un ansamblu colorat (din mătase sau stofă), cărui accesorii elegante, o pălărioară albă, un colier sau o floare în piept, îi conferă nota de eleganță și feminitate.

În anotimpul rece, pardesiul sau mantoul ce se poartă peste toaleta de cununie poate căpăta și el, printr-un mic accent — floare sau bijuterie — aspectul festiv cerut de împrejurare.

victoria Caragea

____________________

1967, ALMANAHUL FEMEIA

Sunteți pregătită pentru căsătorie?

Această întrebare a apărut într-un chestionar publicat în revista franceză Marie-Claire. Am adaptat testul pentru cititoarele noastre și vi-l prezentăm ca un divertisment.

1. 1. Ați avut până la această vârstă mulți prieteni și prietene? DA — NU
   2. Aveți în ultimul timp un prieten constant? DA — NU

• Ați avut ocazia să verificați dacă sentimentele dv. reciproce sunt consolidate? DA — NU

1. 1. Ați discutat cu prietenul dv. problema căsătoriei și ați putut constata că aveți păreri comune? DA — NU

• Prietenul dv. are un ton permanent calm și liniștit? DA — NU

• Sunteți amândoi de acord că în unele probleme fiecare poate avea dreptate în felul lui? DA — NU

• Aveți gusturi comune sau apropiate cu privire la: piese de teatru, filme, muzică sau cărți? DA — NU

• Vă plac dintotdeauna copiii? DA — NU

1. 1. Sunteți ceea ce se numește „o gospodină perfectă”? DA — NU

• Părinții dumneavoastră au format o căsătorie fericită? DA — NU

• V-au interesat până acum problemele legate de familie și educație? DA — NU

1. Vă place să faceți pentru viitorul dv. soț mici servicii negospodărești — un telefon, obținerea unei cărți, cumpărarea unui cârlig de undiță etc.? DA — NU

Și acum, notați cu două puncte fiecare DA, cu un punct dacă aveți vreo îndoială și cu zero pentru NU.

Dacă ați totalizat 24 de puncte, pregătirea dv. pentru căsătorie o puteți considera foarte bună;
18–23 — bună;
12–17 — suficientă;
iar sub 12 puncte înseamnă că pregătirea dv. e slabă sau că… testul are unele lacune.

_____________________________

1967, FEMEIA

Cele șapte virtuți ale soțului perfect

și cum trebuie să fie o soție ca să țină la căsnicie

În urma unor investigații și anchete făcute în rândul femeilor căsătorite din câteva țări despre calitățile pe care trebuie să le întrunească bărbatul spre a contribui la armonia conjugală sau rezistența căsătoriei, iată răspunsuri publicate în revista londoneză Housewife, sub titlul: soțul ordinului perfect.

1. Tandrețea
   Soțiile apreciază cel mai mult la iubiții lor soți tandrețea. Cel mai deosebit este însă că majoritatea bărbaților își imaginează că nu mai zgârie această calitate: 45% dintre femei declară: „nu-mi mai spune nici măcar din când în când: te iubesc” — mărturisire amară!
2. Viguros și spumant
   Ce contează dacă ești un bărbat viguros și spumant în societate, dar te dă genii cu aceea ce pare o iubire? Prietenii nu țin de cald nimănui!
3. Politetea
   Asta înseamnă să nu-ți uiți cuvintele, adică cea la extrema „ajungă-ți o flegmă de prădui grosolan”, să plângă adesea femeia. „Dacă soțul meu mi-ar vorbi așa cum vorbește cu prietenii lui, ar fi altfel între noi” — e replica unei soții. Când ești amabil, nu faci altceva decât să demonstrezi bunăvoință și respect.
4. Sociabilitatea
   Toate bune și frumoase, dar soțul nu vrea să iasă din fața aparatului de televizor. Le lipsește total sociabilitatea și iubirea de familie.
5. Generozitatea
   Cele mai amare confesiuni vin din partea acelor soții care au avut prilejul să admire verva sclipitoare a soților lor, în compania unor persoane din afară, în timp ce acasă sunt tăcuți și ursuzi. Soțiile își doresc soți cu daruri simbolice, mici gesturi — o floare de ziua ei, un zâmbet de zi aniversară, etc. O căsnicie se simte în viața lor și în claritatea exact ce e ce contează.
6. Inteligența
   Cele care sunt fericite recunosc că partenerii lor posedă inteligență, umor fin, sensibilitate. E o mare bucurie să ai cu cine vorbi!

7. Onestitatea
   O legătură intimă, concretizată în căsătorie, devine imposibilă dacă nu e întreținută prin sinceritate și cinste, fiind esențială onestitatea.

Cum trebuie să fie o soție ca să țină la căsnicie

de Tudor Mușatescu

• Să nu arate în public că e mai deșteaptă decât soțul, chiar dacă e în realitate.

• • Să aibă o ocupație, fie în casă, fie în afară de ea.
  • Să-i placă meseria soțului și în afara zilelor de chenzină.

• Să nu vrea niciodată, lucruri pe care soțul nu le poate oferi.

• Să nu se dezvețe de „norocul” călcatului în căsnicie.

• Să fie exactă la întâlnirile cu soțul în oraș și să nu-l facă să o aștepte îmbrăcat elegant dinainte de acasă.

• Să nu vorbească despre persoane pe care nu le cunoaște, nici despre cărți pe care nu le citește.

• Să nu vorbească mult la telefon și mai ales să nu râdă.

• Să primească chiar când nu-i convine o vizită.

• Să fie bine îmbrăcată și acasă.

• • Să nu ceară parfumuri și să se parfumeze totuși, nu numai la ocazii.

• Să fie devotată și să facă tot când e nevoie și nimic de ochii lumii.

• Să nu cicale. Mai ales, să nu cicale. Absolut obligatoriu să nu cicale.

_______________________

1971, FEMEIA

Porunci pentru uzul soțului ideal

Caricaturistul Jacques Charmoz a pus la îndemâna soților dornici să păzească liniștea căminelor lor o suită de porunci.
Vă facem cunoscute câteva dintre ele… poate se vor găsi amatori să le urmeze.

• • Să fii atent cu soția la orice oră din zi și din noapte.

• Să-ți menții silueta.

• Să ai grijă de copii.

• Să observi și să-i lauzi noua coafură.

• Să-ți placă tot ce a gătit.

• Să fii mereu grijuliu și cavaler cu ea.

• Să-ți supraveghezi limbajul în prezența ei.

• Să-i oferi un mic autoturism.

_______________________

1972, FEMEIA

viața în doi se învață

de Cici Iordache

„Și dvs. ați dori să vă răspund că se învață”, ne replicase odată unul dintre intervievați.

Noi nu căutăm răspunsuri prefabricate, ci plecăm de la un adevăr pe care nici susținătorii pseudoteoriei „cuplului demodat”, nici „tradiționaliștii” cei mai feroce nu-l pot contesta:
EA nu mai este și nu mai vrea să fie „posesiunea” bărbatului. Vrea să rămână EA — omul, nu doar femeia.

EL nu mai vrea o parteneră oarecare, supusă, blând iubitoare, ci o femeie egală, liberă, completă.

Acordul cuplului uman se stabilește altfel, din alte armonii și alte dezacorduri. Iată trei povești din Iași, care răspund la întrebarea: se învață viața în doi?

„Cred că am pus mâna pe cheia de aur”

Maria și Dumitru Chiriac

Ea — 23 de ani, el — 26. S-au cunoscut la serviciu. Trăiesc independent, singuri într-o cameră cu fiul lor. S-au căsătorit romantic și hotărât, stabilind din start că nu vor sta nici cu părinții ei, nici cu ai lui.

El — ajutor de maistru la Țesătoria de mătase din Iași — se remarcă profesional, dar o remarcă și pe Maria: delicată, muncitoare, inteligentă. Se îndrăgostește de ea. Apar zvonuri. Maria îl respinge timp de opt luni din cauza unei bârfe cum că ar fi căsătorit.

Într-o noapte, el îi scrie o scrisoare: „De ce o iubesc, că sunt serios, că vreau să fie soția mea și vreau răspuns în 24 de ore!”
Ea îi răspunde reținut, dar clar: acceptă să stea de vorbă. A urmat căsătoria.

— Viața în doi se învață?
— „Cum să nu! Zi de zi înveți unul de la celălalt.”
— Ce a învățat el?
— „Să nu mă supună, să nu mă transforme într-un robot. Să mă lase să promovez în muncă, să ne înțelegem reciproc.”

Maria urmează un nou rol la fabrică. „Exact ce-aș vrea să nu uite niciodată bărbatul meu!”

„Căsnicia este autoeducația fiecăruia dintre cei doi”

Gheorghe și Adriana Gherasim

El — 27 ani, maistru; ea — 32, soră pediatră. Cuplu echilibrat, respect mutual, armonie.

— Perioada de adaptare?
— „Durează 1–2 ani sau mai mult, depinde de calitățile și temperamentul partenerilor.”

Gheorghe a plecat de acasă de la 13 ani. S-a autoeducat. S-a îndrăgostit de o femeie mai în vârstă și a învins prejudecățile.

„De ce i se ia dreptul unei femei să iubească un bărbat mai tânăr, dar unui bărbat i se permite orice?”

Ajută în gospodărie, nu acceptă ca soția să muncească singură. O vrea informată, nu doar gospodină. Respectă feminitatea, dar și inteligența.

— Care e secretul armoniei?
— „Renunțările. Rațiunea trebuie să spună ‘nu’ acolo unde tentația spune ‘da’. Aventurile pot lăsa răni.”

„O, ce minunată love story…!”

Una și Stelian Roiu

Amândoi — 32 ani. Trei copii. Ea — inginer textilist, el — medic.

S-au cunoscut într-un tramvai. N-au schimbat nume. S-au revăzut abia când ea era în anul IV, iar el în anul I la Medicină. S-au îndrăgostit, s-au căsătorit, s-au susținut reciproc.

Au trăit din burse, au învățat pe rând, au crescut copii în paralel cu examenele. El și-a luat examenul de stat cu nota 10 — tată a trei copii.

— Ce v-a atras?
— „Faptul că puteam pune pe umerii lui toate grijile mele și rămâneam doar cu bucuriile.”

— Și după 6 ani?
— „Chiar mai mult. Am moștenit o filozofie simplă: ‘O casă se ține cu înțelegerea.’”

Viața în doi pentru ei înseamnă afinități, robustețe interioară, încredere în oameni și muncă multă fără lamentări.

„Nu obosim moral, deci nici fizic. Ne găsim echilibrul pentru că facem ceea ce iubim.”

____________________

1974, SCÎNTEIA TINERETULUI

Consilieratul familial

Iolanda Șocner-Mitrofan, psiholog

Constituirea și evoluția unei familii este un proces care privește nu numai destinul individual, ci și o problemă cu largi semnificații sociale. Grija pentru om capătă forma supremă în subtila și dificila încercare de a-l ajuta să se realizeze nu doar profesional și civic, ci și ca individualitate afectivă.

Psihologul nu are dreptul să decidă în privința căsătoriei, dar are obligația de a veghea asupra evoluției ei și de a face totul pentru a preîntâmpina și anihila tendințele distructive.

Astăzi se vorbește tot mai mult despre „potrivirea” sau „nepotrivirea” psihologică dintre soți și despre consecințele nefaste ale acesteia asupra relațiilor conjugale. Divorțul este o realitate dureroasă, frecventă în rândul familiilor tinere.

Este posibilă anticiparea — chiar și parțială — a ceea ce se va întâmpla cu un cuplu după căsătorie? Se poate evalua cât de compatibili psihologic sunt cei doi parteneri? Cât sunt dispuși să se „modeleze” unul după celălalt?

Răspunsul: Da, cu ajutorul psihologului, care dispune de mijloace științifice de evaluare și poate ajuta cuplul:

• să se descopere reciproc,

• să învețe să se respecte,

• să învețe să se iubească real,

• să trăiască, nu doar să joace un rol în familie.

forme de aplicare a consilierii familiale

Pentru eficiență, consilierea conjugală are nevoie de cadrul instituționalizat adecvat, care poate fi organizat pe trei niveluri:

1. În oficiile de stare civilă (case de căsătorii):

• Evaluări psihologice premaritale;
• Consiliere discretă și formativă, care pregătește „terenul subiectiv” al viitoarei căsnicii.

2. În policlinici:

• Cabinete de consiliere și psihodiagnoză a familiei;
• Urmărirea vieții de cuplu, consultații în caz de conflicte;
• Psihoprofilaxie și, la nevoie, psihoterapie.

3. În cadrul tribunalelor:

• Analiza cauzelor divorțurilor;
• Intervenții pentru împăcare și regăsirea echilibrului conjugal.

Consilieratul conjugal nu mai este doar o idee generoasă, ci o necesitate reală în societatea contemporană. În sistemul nostru socialist, unde răspunderea socială față de fericirea individuală este esențială, psihologul poate deveni un actor activ, eficient, implicat în îmbunătățirea relațiilor de familie.

Pentru aceasta, este esențial:

• entuziasmul și competența psihologului,

• sprijinul moral și instituțional al societății.

redactor: Andrei Bârsan

________________________________

1975, FEMEIA

A trăi frumos în familie — un act de tact și înțelepciune

Dialog cu psihologul dr. Geta Dan-Spinoiu

— Am fi interesate să aflăm de la dvs., stimată tovarășă doctor Geta Dan-Spinoiu, care ați participat, după cum știm, la dezbaterile acelui liber Tribunal al populației din cadrul Conferinței mondiale a populației, cum s-a afirmat acolo că trebuie privite valorile morale ale familiei contemporane. Este o temă care preocupă intens, la ora actuală, întreaga omenire și poate n-ar fi exagerat, chiar dacă ne raportăm la situația de pe întreg globul.

— Într-adevăr, la acea Conferință, „modernul” a fost identificat cu însușirea valorilor comune. Cu drept de părere ne-au adus și semnalările științifice oferite de scurta și bogata sinteză a dezbaterilor și a răspunsurilor psihologice. Date fiind diferențele de viață total diferite, din multe țări ale lumii, reprezentarea idealului conjugal este diferită. Uneori ne grăbim a da un răspuns categoric. Mărturisesc că sunt reticentă față de orice societate care-și are tipul ei de familie modernă, care se apropie, mai mult sau mai puțin, de tendințele generale de dezvoltare ale omenirii.

Din toate analizele raportate expuse de reprezentanți ai lumii a reieșit că familiile devin eterogene și dezvoltările diferite azi. Nu poate fi indiferent raționalismul mariajului în Suedia, unde liberalismul e dominant, sau în Somalia, unde se menține încă ideea căsătoriei exclusiv sub incidența necesității. Nu este indiferent, pentru baza educației familiei, faptul că în Anglia sau Nigeria, în SUA sau Bangladesh, Franța sau Indonezia, după cum, se înțelege, pe bază de valori familiale, faptul că ea face parte dintr-o societate capitalistă sau socialistă, sau din clase și partide sociale aparținând aceleiași societăți.

În acest caz, ar fi poate oportun să reflectăm la cauzele ce generează o astfel de eterogenitate a familiilor. De altfel, chiar în discuțiile de la Tribunalul populației s-au făcut multe referiri la rolul factorilor socio-economici în orientarea familiei.

Evident, acești factori fiind forța determinantă, cu care suntem toți de acord. Surprinzător, unii reprezentanți ai ideologiilor neomarxiste au ajuns să recunoască deschis influența acestora.

Dar și aici apare o întrebare: ce anume determină orientarea comportamentului familial? Este de răspuns că această orientare nu este niciodată unică. Ea se funcționalizează prin procese psihice. De aceea, s-a discutat și despre influențele multiple ale variantelor externe — influențele venite din exterior.

În raportul prezentat de unul din reprezentanții Nigeriei au fost relevate factorii culturali care s-au impus, prin intermediari care au arătat un simț intern de familie. Câțiva dintre acești factori au o influență remarcabilă. De pildă, instinctualizarea morală determină atitudinea indivizilor față de valorile morale, influențate în procesul de reflecție critică al tradițiilor, statutul și rolul individului în societate și altele care influențează stilul de viață în familie — fie după modelul tradițional, fie sub presiunea trecerii la coduri de valori moderne.

Am greși dacă am aprecia că prin urbanizare se produce un progres moral în familie?

— În unele direcții, da, în altele nu. Pe de-o parte, o conduită de tip familial din mediul urban este mai apropiată de ceea ce însemnă „civilizație”.

Se poate spune că viața urbană a generat într-o oarecare măsură, în multe familii, întrucât participarea intensă în afara căminului schimbă semnificația acestui cadru, acest cadru devenind pasiv pentru unii indivizi. Trebuie creată capacitatea familiei de a se adapta acestor schimbări.

Dacă nu putem identifica întru totul valorile morale care se dezvoltă în familii din diferite cadre sociale existente azi, cred că se poate vorbi de ceva comun, dacă ne gândim la aspectele dinamice ale acestora.

Într-un fel da, și discuțiile purtate la Tribunalul populației au relevat lucrul acesta. Secolul nostru are profilul său, caracteristicile sale pregnante, iar în ce privește familia, se desprind câteva tendințe limpezi: trecerea de la moralitatea familială subordonată unor dogme la cea acceptată conștient, selectiv; aceasta explică noii orientări ale familiei în cadrul situațional-social; se observă că de la interesul strict pentru prezent se trece la o anumită prefigurare a valorilor morale ale viitorului.

Valori morale interioare, de natură psihologică a familiei, și valori morale stricte, interiorizate de grupul familial. Toate acestea tind să fundamenteze dinamismul etic al familiei, mai simplu spus, orientarea etică în care fiecare vrea și își lasă un drum propriu.

Este o concluzie interesantă: morala familială ca factor psihologic de consolidare a familiei

— Așa este. Cred că acest aspect, mai ales în Almanahul de anul trecut ne-a oferit un bun prilej să reflectăm asupra funcției morale în viața de familie. Familia nu e doar un cămin de odihnă și de refugiu în timpul liber, ci unul în care se produce unitate prin activitățile proprii acestei vieți.

Aici omul își găsește stabilitatea și echilibrul. S-a constatat că multe din nevrozele și bolile mentale ale secolului se datorează conflictelor de acasă și lipsei de siguranță și apartenență în familie. Un studiu făcut asupra accidentelor de automobil a demonstrat că o mare parte dintre acestea au avut loc în situații în care conducătorii auto se confruntau cu neplăceri familiale. Nevoia de siguranță și echilibru moral-afectiv în familie este primordială.

Există o funcție de mare importanță în familie — cea educativă

POZA 43

— Da, și aceasta reflectă un rol formator fundamental. Dacă un tânăr învață să se adapteze la viața părinților, el va avea șanse mari să se adapteze și la viața propriei familii. Se întâmplă ca unii soți, urmare a stilului de viață al părinților, să repete greșelile acestora, în timp ce alții vor adopta o conduită îmbunătățită, tocmai ca reacție.

Această reflecție morală și adaptivă este esențială. Moralitatea familiei nu se elimină — ea se reconstruiește continuu prin educație, model și cooperare.

Și cum ați defini, în mare, moralitatea comună a vieții de familie?

— Foarte simplu (în formă): moralitatea comună este un proces de interiorizare, nu un adaos. Fiecare poate fi corect, cinstit, valoros în felul lui, dar nu se poate forma un „noi” fără celălalt. Împărtășirea de sine devine acel element întemeietor al vieții de familie.

A trăi frumos în familie este deci un act de mare tact, înțelepciune și bunăvoință, să trăiești împreună cu alții.

1. dima

_________________

1976, FLACĂRA IAȘULUI

Nu sunt motive să fie altfel

de Georgeta Mitrache

— Cum a fost începutul căsniciei voastre?

— Firesc. Ne-am căsătorit după ce ne-am cunoscut mai bine. Ne-am întâlnit, ne-am plăcut, ne-am consultat cu părinții, dar hotărârea a fost a noastră. Fiecare avea o părere bună despre celălalt, și asta era esențial.

Așa încep multe familii. Și încep bine. Ca în cazul celor doi soți ieșeni, Ileana și Marin Iacob, care trăiesc de zece ani împreună, în armonie, într-o atmosferă de respect reciproc.

Ea este profesoară, el cercetător științific. S-au cunoscut în studenție, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Locuiesc singuri, într-un apartament modest, dar curat și primitor, împreună cu fiul lor.

Fiecare a rămas el însuși

— Ce ați considerat esențial pentru reușita conviețuirii?

— Să nu ne schimbăm radical unul pentru celălalt, ci să ne dezvoltăm împreună. Fiecare a rămas el însuși, dar cu grijă față de celălalt.

Soții Iacob nu s-au bazat pe un model sau pe reguli impuse din exterior. Și-au creat propriile repere de viață în comun. Nimic rigid, nimic formal. Totul a crescut firesc din viața cotidiană.

— Ați avut conflicte?

— Firește, ca orice oameni. Dar ne-am obișnuit să discutăm, să înțelegem ce a greșit fiecare și să nu repetăm greșeala.

— Ce înseamnă pentru voi „înțelepciune în familie”?

— Capacitatea de a ceda, de a asculta, de a construi împreună, chiar și atunci când ai putea merge pe cont propriu. Familia e o echipă.

Nevoia De A Sta De Vorbă

— Cum comunicați?

— Mult. Oricând avem timp. Și nu doar despre lucruri importante, ci și despre cele mărunte. Așa înveți cum gândește celălalt, cum simte, ce îl preocupă. Nu ne place tăcerea lungă. Tăcerea ascunde uneori o ruptură.

— Există decizii pe care le luați separat?

— Nu. Totul se discută. Avem încredere unul în altul și ținem cont de părerile celuilalt. Nu suntem de acord întotdeauna, dar ajungem întotdeauna la un numitor comun.

Copilul Nu Este „Al Ei” Sau „Al Lui”

Au un băiat de opt ani. Îi spun pe nume, discută cu el, îl implică. Educă prin exemplu, nu prin porunci.

— Cum ați împărțit rolurile în educație?

— Nu le-am împărțit. Suntem amândoi părinții lui. Dacă avem opinii diferite, discutăm între noi, nu de față cu el. Copilul trebuie să simtă stabilitate, unitate, nu contradicție.

— Este greu să fii tată implicat?

— Nu. Este greu să fii absent. Participarea e firească. Nu este un ajutor pe care îl ofer, este rolul meu.

Nu Avem Reguli, Avem Înțelegeri

— V-ați împărțit treburile gospodărești?

— Nu pe hârtie. Fiecare face ce e de făcut. Dacă unul e ocupat, celălalt preia. Dacă suntem amândoi acasă, le facem împreună. Nu avem „datorii” și „drepturi” prestabilite. Avem grijă de casă.

— Cine face cumpărăturile?

— Cine poate în ziua aceea. De regulă, eu, spune Marin, dar nu e o regulă.

— Cine gătește?

— Eu, mai des, spune Ileana. Dar și Marin, când are timp. Face o ciorbă excelentă!

Prietenie, Nu Doar Dragoste

— Ce vă ține împreună?

— Prietenia. Dragostea e importantă, dar prietenia e temelia. Ne respectăm. Ne place să fim împreună. Avem lucruri de spus. Avem încredere.

— E obositor să păstrezi o căsnicie?

— Nu, dacă e construită pe respect, libertate și umor. Ne mai și tachinăm. Râsul e un liant formidabil.

— Ați avut vreun moment de criză?

— Poate oboseala, stresul, dar niciodată ruptura. Niciodată gândul că nu mai putem merge împreună.

Timp Pentru Noi

— Aveți timp liber împreună?

— Da. Încercăm să nu ne risipim timpul. Mergem în excursii, vizităm prieteni, citim. Ne place să ne plimbăm, mai ales seara, chiar și prin același cartier. A devenit un ritual.

— Mergeți și la spectacole?

— Cât ne permite programul. Ne cultivăm gusturile comune, dar nu ne impunem. Eu mai citesc beletristică, Ileana mai citește psihologie. Ne completăm.

Nicio Rețetă Nu E Universală

— Aveți un sfat pentru alți tineri?

— Să nu caute rețete. Să construiască propriul drum, cu răbdare, cu sinceritate. Să se respecte. Să fie liberi în gândire, dar uniți în decizie.

— Ce calitate apreciați cel mai mult la celălalt?

Ileana: „Calmul. Liniștea pe care o inspiră Marin.”
Marin: „Puterea de muncă și claritatea cu care Ileana judecă lucrurile.”

— Ce înseamnă pentru voi căsnicia?

— O formă de echilibru între două personalități diferite. Un spațiu de libertate și de sprijin reciproc. O construcție solidă care se ridică zilnic.

Concluzie

„Nu sunt motive să fie altfel” — spune Marin, calm și convingător.

Și poate tocmai în această simplitate și firesc stă forța exemplului pe care îl oferă familia Iacob. Fără formule savante, fără drame, fără modele impuse — doar o viață construită cu respect, grijă și inteligență emoțională.

____________

1977, FEMEIA

Mirii anului 1976

Cum gândesc și ce gândesc despre căsnicie tinerii care se prezintă azi la oficiile stării civile pentru a se căsători?
O sută de miri și mirese din Galați, Târgoviște, Botoșani și sectorul 3 al Capitalei ne-au răspuns la întrebările:

1. Care au fost criteriile ce v-au condus în alegerea partenerei (partenerului)?
2. De cât timp și în ce împrejurări v-ați cunoscut?
3. Ce credeți că este mai important într-o căsnicie, ca să poată rezista eroziunii timpului?
4. Vă satisface modelul părinților, al familiei în care v-ați format personalitatea?
5. Părerea aveți despre rolul socioprofesional al femeii măritate?

Se căsătoresc din dragoste, dar acest sentiment are definiții neînțelese

Dragostea, despre care se spune că este starea afectivă în care două persoane își doresc și își acceptă reciproc legătura, este invocată aproape unanim drept temelia noii vieți în doi.

„M-a iubit și l-am iubit. Pentru că în afară de acest sentiment, de această forță, nu există altceva care să ne atragă ireversibil” — spune Aurica M., 22 de ani, studentă. „A fost prima iubire și, probabil, ultima” — declară și Ion P., 26 de ani, tehnician. „N-aș recunoaște că am fost cuceriți de frumusețea ei și de visurile lui” — spune Dumitru Ioan, 25 de ani, economist.

„Criterii? Sinceri, foarte mulți tineri preferă să aleagă fără criterii, pe baza unei stări de afecțiune intensă” — afirmă psihologul Gheorghe Bratu.

„Faimoasa educație sentimentală, respectul valorilor morale și echilibrul afectiv sunt decisive, în ciuda unei opinii larg răspândite” — adaugă dr. Geta Dan-Spinoiu. Se pare că, în loc de modelul părinților, tinerii aleg partenerul prin comparație cu prietenii și colegii. „Ne-am cunoscut la școală, în armată, la locul de muncă, în vacanță” — spun cei mai mulți. Relația începe adesea ca o prietenie, în timp ce alteori dragostea pare o revelație.

Se cunosc de mult sau de puțin timp. Are vreo importanță?

Răspunsurile sunt foarte variate. Unii se cunosc de câteva luni, alții din copilărie. „Ne știam din mahala, am fost prieteni, apoi iubiți” — declară o tânără din Botoșani.

„L-am întâlnit întâmplător: la nuntă, în excursie, într-un tren, pe stradă (avea părul blond, lung și nu m-am putut stăpâni de-a o mângâia)” — spune Spiridon, 20 de ani, frizer. „Se poate trage o concluzie general valabilă? Sigur că se poate! Nu atât locul sau timpul, cât sentimentul și modul în care el e cultivat, modelat, clarificat — spun consilierii de familie.

Cred sau nu în veșnicia iubirii, dar prețuiesc prietenia, respectul și ajutorul reciproc

Pietrele de încercare ale căsniciei sunt, după părerea majorității celor intervievați, înțelegerea, sinceritatea, răbdarea, respectul, capacitatea de a recunoaște greșelile. „Ne înțelegem bine, și asta e tot ce contează” — declară Olimpia Dărânga, 26 de ani, funcționară. „Să ne facem reciproc viața frumoasă” — spune Cornel Tătaru, 23 de ani, inginer.

Căsătoria este văzută ca o construcție bazată pe colaborare și încredere. Cei mai mulți tineri declară că dragostea este doar începutul. „Apoi urmează tot ce înseamnă cotidian” — spun ei. Unii cred că o căsnicie are șanse mai mari dacă începe cu prietenie, cu dialog, cu empatie.

Ce-au văzut acasă vor face și dânșii. Experiențele noi se clădesc pe temelia celor vechi

Modelul părinților nu e ignorat. Mulți declară: „Așa cum am văzut la ai noștri, așa vom proceda și noi.” Chiar dacă există rezerve față de unele obiceiuri „demodate”, echilibrul afectiv și responsabilitatea sunt calități care se transferă prin exemplul familiei.

Fetele sunt, în general, mai exigente: „Să nu se repete greșelile mamei”, „Să mă înțeleagă, nu să mă comande.” Băieții au tendința să replice: „Să fie ca mama, dar și altfel.” Astfel, experiența părinților rămâne un reper, dar este nuanțată și adaptată.

Despre rolul socioprofesional al femeii

Toți tinerii intervievați consideră firească implicarea femeii în activitate profesională. „Trebuie să lucrăm împreună, să avem un rost comun” — spun cei mai mulți. Doar o minoritate consideră că femeia ar trebui să rămână exclusiv în sfera casnică.

„Soția trebuie să muncească” — afirmă categoric Mihai A., 26 de ani. „Să contribuim împreună la tot.” Situațiile sunt variate, dar predomină părerea că familia modernă e o echipă, și acest lucru nu e doar un ideal, ci o practică acceptată.

__________________________

1977, FEMEIA

Sînteți o soție ideală? Sînteți un soț ideal?
Un joc de familie pentru sîmbăta seara

O clipă, vă rog, încercați o clipă să vă opriți și să meditați asupra întrebărilor de mai sus. Ce părere aveți, sînteți ideal, sînteți ideală? Mă tem că întrebările acestea pot să vă stîrnească uimirea, eventual să vă amuze, dar pot să și doară prin „enormitatea” pretențiilor lor: oare dintre noi se poate pretinde, cu mîna pe inimă, o ființă ideală?

Testul nostru nu-și poate, sigur, propune să dea note la perfecțiune și nici să lase corigenți pentru nedesăvîrșire. Fără a fi o glumă, fără a se converti într-un simplu joc de familie, el nu poate avea pretențiile unei investigații științifice și nici o arie largă de cercetare. Totuși, nu tînjim, nu-l dorim oare pe cel (sau cea) de lîngă noi cît mai aproape de ideal, oare nu ne dorim noi înșine cît mai aproape de perfecțiune?

Vă propunem, deci, și dvs. un test — așa cum l-am oferit anticipat, în vederea alcătuirii paginilor de față, cîtorva zeci de necunoscuți prieteni și interlocutori ai noștri de la I.I.R.U.C., Fabrica Adesgo, Policlinica Al. Sahia, Combinatul poligrafic „Casa Scînteii”. Ei ne-au răspuns în scris, dvs. aveți libertatea de a vă răspunde doar dvs. înșivă, în toată sinceritatea la care această companie vă obligă. Oricum, meditația în jurul acestor mari probleme mărunte ale vieții noastre de toate zilele nu strică nimănui, vă asigur.

Așadar

Sînteți o soție ideală?

• Vă considerați o soție ideală? De ce?
• Care credeți că e calitatea esențială a unei soții?
• Vă descurcați singură în treburile gospodăriei? Cereți ajutor casnic soțului?
• Vă faceți timp și pentru programe culturale?
• Vă îngrijiți de înfățișarea dvs.?
• Vă supără dacă soțul are pasiuni (sport, șah etc.) care-l țin, în timpul liber, în afara familiei?
• Aveți obiceiul explicațiilor, a reproșurilor? Le faceți în fața altora sau a copiilor?
• Sînteți geloasă?
• Considerați că îngrijirea copiilor vă revine în special dvs.?
• Vă împăcați repede după o ceartă?
• Care considerați că e defectul principal al soțului dvs.?
• Dar defectul dvs. cel mai supărător?
• Știți să vă țineți firea, să vă stăpîniți nervii?

Sînteți un soț ideal?

• Vă considerați un soț ideal? De ce?
• Care credeți că e calitatea esențială a unui soț?
• Vă considerați „înjosit” să participați la treburile casei?
• Cît din timpul dvs. liber îl petreceți cu soția?
• Vă ocupați cu regularitate de copii? (lectii, plimbări)
• Cunoașteți problemele de muncă ale soției?
• V-a făcut plăcere promovarea ei (dacă e cazul)?
• Cine considerați că e capul familiei?
• Țineți mult supărarea (după o ceartă în familie)?
• Considerați că un „bărbat băut cu prietenii” constituie o condiție pentru distracția și bunăvoința unui bărbat?
• Sînteți gelos?
• Îi acceptați soției să iasă singură (singură la prietene, la un film, dacă nu aveți timp s-o însoțiți)?
• Cît timp credeți că trebuie să acorde soțul și soția treburilor casnice?
• Într-o posibilă dispută cu partenera, cum considerați că trebuie să acționați?
• V-ați oferi soției un auto mic?
• În principiu, firește, ea va face plăcere să aveți o soție îngrijită?

Ei bine, da, stimate prietene,
Avem — oricît s-ar spune — încredere în noi. Mergem cu fruntea sus. Ne privim vecinii de pe Terra drept în ochi, fără să clipim: suntem grozave. Suntem fără cusur. Suntem ideale.

Cel puțin așa reiese din majoritatea impresionantă a răspunsurilor la această mică întrebare-capcană. Mă întrebam, dacă frumoasa noastră emancipare nu cumva riscă să ducă la pierderea unei frumoase virtuți omenești: modestia.

Totuși, într-un fel, m-au liniștit răspunsurile la întrebarea următoare, în care voiam să aflăm ce consideră azi (toamna 1976) femeile noastre a fi virtuțile feminine esențiale. M-au liniștit — dar poate m-au și întristat. Am aflat că femeia „ideală” este indulgentă, tolerantă.

Chestiunea devenea clară când prietenele noastre mărturiseau, mai direct, o „politică” de diplomație: femeia trebuie să fie isteață, să aibă mult tact — ba chiar și multe tactici. Să știe când trebuie să tacă și când să mai ridice glasul. Să-și convingă soțul cu vorbe de miere (ori de fiere), cu savante discursuri, nu cu pumnul bătut în masă. Să-și stăpînească nervii.

Da, da, da… E clar: ne cunoaștem îndatoririle. Le avem acum, pe această treaptă a afirmării noastre. Deși vocea „răzvrătirii” străbate tare de sub crusta „tactului și tacticii”, cerem egalitate în deciziile familiale, relații bazate pe prietenie reală, nu pe subordonare, și o înțelegere profundă și reciprocă.

Dar cel mai limpede rezultat al acestui „test” este voința de a exista și de a ne impune ca ființe sociale și profesionale — convingerea că o familie modernă și echilibrată presupune neapărat ca și soția să exercite o profesie.

„Fără meserie și fără un venit propriu, nu mi-aș păstra respectul.”
„Nu aș putea trăi numai acasă, oricît de multe mi-ar fi treburile.”
„Mi-aș pierde încrederea în mine dacă nu aș munci.”

Pe soț, îl respectăm — mai ales cînd dă toți banii în casă și nu avem discuții… De altfel, aceste două mari categorii de virtuți umane li se par domnilor cele mai de preț: sîrguința, corectitudinea, sinceritatea și lipsa minciunii între soți. Iar din partea femeii, se așteaptă morală afectivă — tandrețe, cumințenie, blîndețe.

Tot mai mulți interlocutori cred că într-o familie modernă totul trebuie pus pe umerii a doi. Cînd au fost întrebați „Cine e capul familiei?”, doar puțini soți au avut trufia să spună: „eu!”. Majoritatea au răspuns: „amîndoi, soțul și soția”. O realitate care nu mai poate fi ignorată.

Mulți bărbați își doresc soții îngrijite, elegante, care să se ocupe și de casă, dar și de ele. Nimeni nu vrea o femeie neîngrijită, nervoasă, cicalitoare. Dar nici una care, orbită de idealul „femeii perfecte”, să uite de umanitatea simplă: o vorbă bună, un zîmbet, un gest tandru.

De cealaltă parte, femeile — cele care se consideră „ideale” — mărturisesc că:

„Sînt prea exigentă.”
„Sînt prea sinceră.”
„Sînt cicalitoare.”
„Sînt prea nervoasă.”

Totuși, le recunosc, și tocmai recunoașterea acestor trăsături — deși nu sînt tocmai virtuți — devine o dovadă de luciditate. Iar luciditatea… se declină convingător și la masculin.

„Sînt bun și milos.”
„Sînt corect.”
„O ajut la treburile casei.”

Este de sperat că, în timp, se va păstra echilibrul. Nimeni nu e ideal. Dar fiecare poate tinde spre acel ideal — nu pentru că „trebuie”, ci pentru că iubește.

1. Dima

_____________________

1983, FEMEIA

Scurt „Tratat” De Fericire Conjugală

„Succesul unei căsnicii depinde mai puțin de găsirea partenerului ideal, cît de a fi tu însuți un partener ideal”

Cicăleala îmbufnată…

Gata, am spus DA. Am întărit da-ul nostru somându-ne scris tainic, somându-l de criteriul unirii în prima zi de prelungit civil noul nostru „post” — numele lui de cod e demodat deja: căsnicie.

Ne-am bomboanat de emoție în ziua de… „m”, pozam, zîmbind, în fața aparatului ca să păstrăm acea zi. Gata, de azi încolo începe ceea ce se cheamă „viața în comun”.

Începem să răspundem unul de celălalt.

Și din primul tîrîș, care se cheamă obișnuință, iese, nu-i așa?, primul „bucluc”.

Pînă ieri, îi descopeream pe rînd toate „farmecile” și se adunau un tablou proaspăt de expoziție de o rară și tainică senzație. Făcîndu-ne inși speciali, purtători de rouă tîrzie pe albul dimineții. Mîine? Mîine plouă — adică norii încep să tulbure imaginea clară. Văzuți din „spate”, adică peste pragul primei negre. De azi, el parcă are tot mai des același pulover. Și, vai!, ce nepăsare că nu-l bagă la apă. Iar sub lupa ta, el e tot mai neglijent. Ea are unghiile cam roase. Nu-i stă bine cu albastru deschis. Iar tu, care ai văzut-o cîndva învelită în vis…

Și începem să scoatem la iveală mici defecte.

Și-atunci, ce facem? Îl cicălim? Ne îmbufnăm? Cu ce ne alegem? Cu niște observații făcute la „obiect” (adică critic) sau cu obiceiul de a tăcea atunci cînd sînt și alții de față?

Răspundem, la prima remarcă critică, cu altele? Înșirăm zece mii de neajunsuri ale altuia, în detalii și cu probe?

Costumul preferat — „și ăla”? Oglinzile — „nicio zi fără”! Gîndul de a risipi aceste „motive” de cicăleală ar însemna să vedem ce-i cu adevărat rău și ce e doar nevoia noastră de a „invada” spațiul celuilalt.

Și-atunci, întrebi iar: sînt chiar așa un înger? Oare chiar sînt soțul/sau soția ideal(ă)?

Și-atunci, răspunde-ți cu bună-credință, nu ca într-un test. Pune-ți în oglindă cu adevăr întreaga față a comportamentului tău. Răspunde-ți: ai văzut vreodată în ochii lui/ei o urmă de dezamăgire? Ai înțeles vreodată cînd ți s-a reproșat ceva? Sau poate ai uitat — cu un aer superior — că ea/el a existat înainte de căsătorie și că tu nu ești buricul pămîntului?

Ai făcut vreun pas să schimbi ceva în tine?

Nu putem fi toți Pygmalion
Îl știți,: sculptorul grec care a modelat din carnea tare a pietrei, după gustul și harul său, însăși perfecțiunea feminină. Îndrăgostindu-se îndărăt de propria creație și prin sufl etind marmura într-o ființă, el și-a pierdut această iubire.

La fel, Pygmalionul lui Shaw, care a „modelat” o adevărată prințesă dintr-o vînzătoare de flori, s-a trezit, în final, cu o soție nărăvașă, ușor de-a dreptul sentimentală.

De ce, deci, un vechi vis de a modela idealul, de a re-crea partenerul pe placul nostru? Și tot aici, și visul nostru. Deși, să ne gîndim: nimeni nu ființă umană nu e perfectă. Concomitent (de aceea și sensul) doi oameni nu pot fi identici și e de dorit să nu fie. Cine se străduiește cu tot dinadinsul să-l schimbe pe cel de lîngă tine pînă devine tu însuți, nu e idealist, ci e totalitar.

Această nesăbuință ne bîntuie în continuare. Chiar și cei mai mulți dintre noi (începem cu un ton altant — dacă e Ea) și cu ton înmuiat ori cereri exprese (dacă e El), ajungem la scene cu lacrimi și voce ridicată (dacă e Ea) și poate chiar la ignorare completă, condescendență (dacă e El. Sau poate și Ea). Rezultatul? Mai nimic.

Poate că, la început, ea se mai liniștește un pic, el se mai potolește nițel, cerul căsniciei rămîne o vreme fără nori, dar după această total reîncepere „de la capăt” învățătura de minte e să avem grijă: dacă vrem armonioasă, să nu încercăm a face din partenerul nostru altceva decît este el însuși. Atunci cînd „nu stăpînim din cap pînă-n picioare” inima cuiva — un scriitor spunea odată: „Dacă vrei să știi ce trebuie să respecți la o ființă, observă ce anume ține ea de-a-l lăsa să moară.” Murmură. Se simte nefericit și te întrebi ce nu e în regulă, atît vreme cît nu l-ai incomodat.

E clar: nu te mai iubește. Cît de des, cînd manierele, calitățile, vorbele, mirosul parfumului, obișnuințele, nu mai sînt „identitate”, cînd unul dintr-alde-alții atunci cînd ne alegem, mai tîrziu recunoaștem că rămînem unul în fața celuilalt: același pe care altă dată îl iubeam pînă la uitare.

Și ce se întîmplă cînd nu ne mai place partenerul? Îl vom părăsi — acceptabil. Îl vom suporta — suportabil. Toate acestea sînt posibile atunci cînd există două, ba nu, trei lucruri: dragoste, prețuire reciprocă și încredere desăvîrșită.

„Cît ești de minunat! Cît ești de minunată!”

Așadar, de azi — sau de ieri, ori chiar de alaltăieri — am început să ne privim unul pe celălalt prin lupa măritoare. Zicem că ne iubim și abia atunci stăm cuminți și vedem prin microscopul acesta sufletesc părul dăltuit al nasului, colții dinților lui neamț la dentară de joi, aleea de bube fine în a descoperi că femeia fără sprâncene e suspectă!

Și pentru că ne place atât de mult unul pe celălalt încât ne privim de aproape, ne uităm de-a binelea la primul rid ce a îndrăznit să ne trădeze înregistrarea sufletească.

Spuneți sincer, nu vi s-a întâmplat să nu observați un an de zile o rochie nouă, o tunsoare, o vorbă frumoasă spusă cu umor, o frază, o vorbă caldă, dar în schimb să-l fi întrebat pe el — sau pe ea — de zeci de ori: „Nu ai remarcat rochia nouă? Unde ai umblat?”, „Cu cine ai vorbit?”, „De ce nu ai trecut pe la mama ta?”…

Ați spus vreodată: „Ce bucurie mi-a făcut azi când mi-a dus un măr galben și parfumat într-un șervețel?”… „Ce frumos mi-a povestit astăzi ceva!”…

Ați mai spus că sunteți îndrăgostit de omul de lângă voi, că l-ați văzut frumos azi, că v-a amintit ceva dintr-o vacanță dragă?

Și dacă n-ați mai spus-o, de ce nu o mai spuneți?

Ați declarat — cumva — atunci când ați zis: „nu te iubesc”? Când nu l-ați mai zâmbit? Când nu i-ați mai spus acestuia „te iubesc”, și i-ați trimis tele-scrisul unei tăceri brute?

Când v-ați îndepărtat, nu cumva ați făcut-o din obișnuință, din plictis?

Atunci de ce nu v-ați spus: „Nu, trebuie să-i spun ce simt.”?

Trebuie să ne învățăm din nou să iubim și mai ales să o spunem.

Avem de trăit o viață lungă împreună — cât mai frumos e să ne asigurăm că fiecare zi este bună și că nu e în zadar.

Cunoaștem răspunsurile acelea clasice: „Sunt soțul tău”, „Ești soția mea”, „Ce-ți mai trebuie vorbe?”…

Ei bine, trebuie.

Ce frumos ar fi dacă am trăi o zi întreagă în zâmbete și gesturi mici — ne-ar râde și copiii.

Cine mai are azi capul la declarații de iubire, când ai încheiat luna de miere și ai atâtea de griji…

Ei așa e să fie. E adevărat că soții care s-au iubit mai de demult și cam pierd deprinderea de a mai fi curtenitori și atenți unul cu celălalt. E și normal, au alte preocupări și atâtea altele — pentru ei, și mai ales pentru alții.

Fals.

Nimic nu e fals ca această lepădare de curtoazie în intimitatea familiei, nimic nu distruge mai tare ca schimbul de ton ridicat, de observație repetată, de reproș admirativ construit într-o replică ipocrită.

A spune „Ce frumos ești azi!” e o apreciere. A spune „Ce bine ai făcut asta!” e o încurajare. A spune „Îți stă bine zâmbetul!” e o invitație la sinceritate.

Nu contează cât timp a trecut de la luna de miere, contează să nu uităm să zâmbim, să nu uităm să fim sinceri și buni unul cu altul.

Viața nu ne iartă dacă o neglijăm.

Trebuie s-o împrospătăm mereu, să-i punem flori, să-i dăm lumină. Și zâmbete.

E atât de puțin să spui: „Cât ești de minunat!”…

Dar este piatra de temelie a dragostei, a prieteniei, a prețuirii și respectului reciproc.

De Sanda Faur

_______________

1984, MUNCA

Familia, în marea familie a țării

Din carta drepturilor noastre fundamentale

„…Statul ocrotește căsătoria și familia și apără interesele mamei și copilului.”
(Din articolul 23 al Constituției Republicii Socialiste România)

Rostite cu solemnitate de ofițerul stării civile și ascultate cu emoție de tinerii căsătoriți, frazele invocînd texte de lege, drepturi și îndatoriri, au darul să pună momentul crucial al căsătoriei sub semnul neuitării, dar și al certitudinii.

Atunci cînd i-am cunoscut, la Casa de căsătorii a sectorului 6, tinerii muncitori ai „Turbomecanicii”, Păuna și Vasile Geamănu trăiau intens prezentul, iar proiectele lor aveau ceva din soliditatea modelelor cu care plecau în viață. Căci, amîndoi, din sate dîmbovițene, crescuseră alături de mulți frați, care acum, la căsătoria lor, își amestecau urările cu cele ale prietenilor, colegilor, tovarășilor de muncă.

Zăbovim apoi cu soții Susănescu, în fața fotografiei făcute acum 20 de ani, care îi arată mai tineri, timizi, în fața Coloanei Infinitului. Fundal care, se pare, le-a însemnat în mod fericit viața. Căci urmașii — fii și nepoți — le continuă trecerea prin vremi. Irina și Cezar Susănescu, el șofer la Autobaza 6 București, ea tricoteză la cooperativa „Tricotextil”, au 4 copii. Ana-Maria, fiica cea mare, e deja la casa ei. Irina Susănescu își amintește că nu le-a fost ușor: „Dar statul ocrotește familia, copiii. Au mers la creșă, la grădiniță, la școală au avut ce le trebuie; pînă să-i vezi însă cu un rost, treci prin multe. Și părinții sînt părinți toată viața. Dar și cîte bucurii trăiești cu fiecare bucurie a lor…”

Niculina și Mircea Preda, părinți a trei fete și trei băieți, locuiesc pe moderna arteră Calea Moșilor, colț cu Mihai Eminescu, la blocul 32 (în inima Capitalei), într-un apartament cu 4 camere, acordat de I.M.G.B., unde lucrează amîndoi. Între Florica, elevă în clasa a VIII-a, și Cristian, de 3 ani, facem cunoștință cu Mihaela, Cătălin, Ionel și Ionela — ceilalți membri ai familiei Preda.

Confortul și atmosfera apartamentului arată posibilitățile (materiale și culturale) ale unei familii de muncitori de a-și asigura traiul cu tot ce este frumos, confortabil, civilizat. Sînt toate acestea măsuri exacte ce detaliază sistemul de ocrotire și sprijinire a familiei în societatea noastră.

Celula societății

15 milioane de oameni ai României locuiesc azi în casă nouă.

Unul dintre cele mai convingătoare argumente ale vitalității poporului nostru, ale dăinuirii noastre în istorie, îl constituie tăria nucleului familial, statornicit prin tradiție — un nucleu căruia copiii i-au dat nu numai stabilitate și noblețe, ci însăși rațiunea existenței sale.

Confirmăm acest adevăr general la nivelul unei microcolectivități: întreprinderea de Piese Auto Sibiu. O mare familie muncitorească reunind cîteva sute de familii. Atrage atenția chiar de la intrare panoul sugestiv intitulat „Familii cu care ne mîndrim”. „A fost inițiativa sindicatului, ne spune președintele Nicolae Comșa, de a face cunoscute cîteva modele de viață. Acum, le-am propus tinerilor exemplul familiilor Dinuț, Kolosvari și Bleoacă, care au întemeiat căsnicii trainice ce și-au confirmat rațiunea existenței prin cît mai mulți copii.”

În prezent, asistența pediatrică este larg deschisă tuturor grupelor de vîrstă. Dialectica ideii că sănătatea adultului este garantată de o asistență corectă, competentă, a tuturor etapelor copilăriei, face să se acrediteze tot mai mult conceptul de „medicină a copilului sănătos”.

Avem la îndemînă date care concretizează coordonatele politicii de ocrotire a familiilor cu copii:

• Totalizată, capacitatea creșelor și grădinițelor din țara noastră a ajuns la aproape un milion de locuri. Pentru buna lor funcționare, statul a alocat în 1983 – 1,4 miliarde lei și în 1984 – 1,5 miliarde lei.
• 97% din copii se nasc în maternități și case de naștere (față de 2,2% în 1938).
• S-au plătit în 1983 – 13,7 miliarde lei alocații pentru 4.686.000 copii, iar în 1984 valoarea acestora este de circa 14,5 miliarde lei.
• În 1983, cheltuielile social-culturale de la bugetul de stat ce revin pe locuitor reprezentau 3.654 lei.

Statul preia astfel din grijile și eforturile familiei, iar prin generosul complex de măsuri sociale, sanitare și legislative stimulează familia stabilă, familia cu mai mulți copii.

Copiii înseamnă sensul existenței noastre, înseamnă viitorul.

— Clara Dumitrescu

______________________

1986, SCÎNTEIA
Rolul și numărul copiilor

Casa cu mulți copii – semnul răspunderii de bun cetățean pentru viitorul națiunii

Există adevăruri unanim cunoscute și recunoscute, dar a căror repetare nu e niciodată inutilă, riscul ignorării lor fiind prea însemnat și de neadmis. Așa este și adevărul simplu și fundamental că omul — atât față de natură, cât și față de societatea în care trăiește — are menirea și îndatorirea, egal motivate, impuse de rațiune și morală, de sănătate și de conștiință, de a-și asigura urmași. Copiii constituie forma sublimă de împlinire a vieții, izvorul dăinuirii, drumul ei către infinit.

Nenumăratelor exemple care ilustrează că fericirea cea mai naturală și mai curată însoțește casa cu mulți copii li se adaugă o categorie de ipostaze poate mai aparte, dar nu lipsite de importanță. Este valoarea copiilor ca liant al familiilor, ca adevărată forță interioară a trăiniciei căminului, ca inegalabil factor de coeziune a căsniciilor.

Despre această ipostază, în rândurile ce urmează.

Am ales ca interlocutori pentru dezbaterea acestei teme câțiva magistrați de la Tribunalul municipiului București: Marin Popa – vicepreședinte al instanței, Radu Lese – președinte de secție și Radu Giroveanu – judecător. De ce juriști? Pentru că, fără a anticipa concluzia anchetei, ni s-a părut firesc să analizăm forțele și mecanismele subtile ale trăiniciei conjugale, folosind cât mai mult experiențele-limită, în care această trăinicie e pusă, dintr-un motiv sau altul, la încercare.

— Vă propun, tovarășe Marin Popa, să pornim discuția de la maxima lui Juvenal: „Datorăm copilului respectul cel mai mare”. Să discutăm deschis: nu a exagerat gânditorul antic? Cum adică să se cuvină tocmai copiilor respectul suprem?

— Sunt convins că maxima nu propune inversarea sensului curent al respectului, ci e formulată astfel pentru a releva rolul inegalabil pe care-l au copiii în împlinirea personalității cuiva. Este o exprimare sintetică a faptului că existența copiilor luminează existența părinților, sentimentele pe care ea le insuflă îmbogățesc și echilibrează viața într-un mod cu totul aparte, o înalță, împreună cu alte aripi ale împlinirii, spre culmile celor mai curate satisfacții. Este cert că unul și același individ câștigă un plus de sublim o dată cu ipostaza de părinte.

Acest plus se regăsește în întreaga comportare a omului. Începând cu cadrul ei cel mai apropiat, viața de familie. E o constatare simplă și la îndemâna oricui că familia devine mai trainică, mai unită, mai legată, mai fericită prin nașterea copiilor. Ca judecător întâlnești și vieți înnorate, cazuri în derivă, cămine cuprinse de furtună. Dar tot ca judecător poți conchide răspicat: Niciodată familiile nu se despart din cauza existenței copiilor!

— Dar existența copiilor salvează vreodată familii în care sentimentele inițiale s-au rătăcit?

— Practica denotă că da. Și simpla logică, de altfel, ne răspunde – tovarășul Radu Giroveanu. Efectele apariției copiilor într-o căsnicie — coeziunea mai mare a căminului, conturul mai limpede și mai sigur al iubirii, sentimentul unor responsabilități deosebite – atârnă greu, cel mai adesea decisiv, în situațiile în care „corăbioara conjugală” nimerește în furtuni. Nu o dată se poate auzi cum lamentările câte unui soț ori ale unei soții despre greșelile „celuilalt” se sting în concluzia atât de rezonabilă: „Ei, ce să faci! Îi iert toate, pentru că sunt copiii!”. Oricine își dă seama că, în cazul apariției unor neînțelegeri, cei care suferă primii și cu adevărat sunt exact aceia care nu au nicio vină – copiii. Nu se poate ca această perspectivă să nu alerteze sentimentele și rațiunea părinților. Și atunci, de cele mai multe ori, și reușesc să depășească fricțiunile, să revină la bunele sentimente cu care sunt datori.

— Dar dacă nu se întâmplă așa?

— Dacă nu se întâmplă așa, chiar în cazurile cu deznodământ negativ, tot se confirmă rolul ameliorator al copiilor. Părinții care ajung să ceară desfacerea căsătoriei fac acest pas grav mult mai târziu și pentru motive mult mai serioase decât acei soți care nu-s părinți. Nu rareori constatăm că soțul reclamant a amânat ani și ani de zile intentarea divorțului, pentru ca să ajungă copiii mari, pentru a-i apropia de vârsta majoratului. Această răbdare este favorabilă răzgândirilor; asperitățile se pot toci cu timpul, motivele destrămării familiei pot dispărea.

— Da, din postura magistratului se observă lesne că soții fără copii invocă mai mult pretexte decât o realitate ireconciliabilă. Pe când soții părinți, când ajung să invoce temeiuri de divorț, o fac cu tristețe, după îndelungi și zadarnice încercări de reconciliere.

Sergiu Andon

_____________________

1987, SCÎNTEIA TINERETULUI

Metafora fericirii
Marina Almașan

El e brunet și ea șatenă. El are 25 de ani și ea are tot 25 de ani. El are o fetiță. Și ea are o fetiță, o cheamă Gabriela. Iar dacă vă spunem că este vorba despre aceeași fetiță, veți înțelege dintr-un foc că avem de-a face cu o tânără familie.

…Din modul ambiguu în care au debutat rândurile de față, unii ar putea crede că li se va istorisi povestea unei drame familiale. Însă genericul rubricii, plus cele ce-i vor urma demonstrează că lucrurile nu stau nici pe departe așa. Soții Teodora și Valentin Ivănescu se înțeleg la fel de bine ca la început (un „început“, e drept, foarte recent) și nimic nu pare să le pericliteze fericirea conjugală.

Acum 1 an erau amândoi liceeni. Filmul cu același titlu nici nu fusese, poate, imaginat, când se înfiripa marea iubire a celor doi. El — învățăcel al Liceului „Spiru Haret“. Ea — elevă la „I.L. Caragiale“… În seara în care s-au cunoscut ploua, străzile erau pustii, doar la „Ateneul tineretului“ atmosfera tinerească sfida anotimpul pesimist. Difuzoarele tocmai sloboziseră un rock îndrăcit, iar ea nu știa să danseze rock, în plus purta ochelari și era timorată de acest lucru. Lui însă i-a plăcut (nu rock-ul!). A invitat-o apoi la un tango, au urmat vreo două blues-uri, apoi — of! — iarăși un rock, după care s-a făcut târziu și a condus-o acasă, zăbovind amândoi pe sub streșinile picurând a răceală, taman bine cât să fie siguri că ceea ce e între ei poate fi numit un „început de iubire“.

…Peste 6 ani s-au căsătorit. Între timp și-au terminat studiile și s-au căznit să fie repartizați la aceeași întreprindere — Automatica — el — ca electrician la secția a IV-a, ea — ca electronistă, la a VI-a. Au meditat, au cântărit, au mai pus câte-un ban deoparte și în 1986 colegii de serviciu le-au arcuit culoar de flori pe treptele Consiliului Popular al sectorului I. …A urmat apoi biografia comună, la startul căreia s-au rânduit ratele la mobilă (el — sufrageria, ea — dormitorul). Locuința ei, în care mai stăteau sora mai mică (10 ani) și o bunică nonagenară (Teodora nu are părinți), a început să prindă alura unui cămin conjugal. La acest început de an el a fost completat în chip fericit de ginguritului primului lor copil — Gabriela, o fetiță delicioasă, de care până și tăticu’ (el ar fi preferat pentru început un fecior!) este foarte mândru, cu atât mai mult cu cât toți cei din jur îl încântă că fetița îi seamănă leit.

Astăzi i-am găsit pe cei doi la lucru: Teodora a ieșit de curând din „postnatal“ și din nou drumul matinal spre serviciu le este comun. Seara, e drept, Valentin rămâne la ore suplimentare, numai bine cât să reușească soția să împace treburile gospodăriei. Oricum, mai marele familiei rămâne în continuare responsabil cu aspiratorul, iar în zori, cât timp Teodora pregătește pachețelul pentru serviciu (cei doi iau masa împreună), Valentin are în sarcina sa să dea prin râșniță biscuiții Gabrielei, care, fără doar și poate, reprezintă deocamdată membrul cel mai important al familiei.

Departe de mine gândul de a idealiza viața familiei Ivănescu. Greutățile îi vizitează destul de des, căci în afara celei mici mai sunt și sora și bunica, ale căror vârste extreme le dau și ele destul de furcă celor doi. Anul ăsta însă și-au luat inima în dinți și s-au înscris pe lista solicitanților pentru tabăra de la Costinești.

…Viața merge înainte și pe rând, una câte una, vor fi biruite toate greutățile. La serviciu eroii reportajului nostru sunt apreciați fără rezerve, drept care activitatea profesională se împletește în mod armonios cu cea obștească: amândoi îndeplinesc funcția de secretar al organizației U.T.C. din care fac parte, Valentin fiind în același timp și casier al Comitetului U.T.C. pe întreprindere.

I-am cunoscut dinainte pe cei doi? Nici vorbă: vizita mea la Întreprinderea Automatica a avut un cu totul alt scop, iar Teodora și Valentin Ivănescu mi-au fost prezentați de secretara Comitetului U.T.C., Cristina Ivan, ca fiind doi tineri reprezentativi ai întreprinderii lor, ale căror trăiri, succese și proiecte de viitor se aseamănă mult cu cele ale tovarășilor lor de generație.

…De aici a și pornit totul…

______________________

1988, ȘTIINȚA ȘI TEHNICA

Rolul mediului familial în educarea descendenţilor pentru viaţa de cuplu şi de familie
Dr. Constantin O. Drugeanu

Deși reprezintă o problemă pe care nu am neglijat-o în ciclurile noastre de articole publicate în revistă, totuşi merită a fi încă o dată abordată o scrisoare impresionantă primită recent de la un tînăr corespondent şi destul de multe cazuri desprinse din activitatea noastră clinică îndemnîndu-ne să o aducem din nou în actualitate.

Într-adevăr, rolul accentuat al educaţiei primite în familie în cristalizarea comportamentului sexual al tinerilor explică unele deficienţe sexuale şi crize de cuplu la unii tineri pacienţi. Este bine cunoscută valoarea contribuţiei cuplului patern asupra descendenţilor atît în ceea ce priveşte zestrea genetică, ereditară a acestora, cît şi în asigurarea condiţiilor de creştere şi educaţie (cadrul educativ familial), familia reprezentînd modelul primar şi predominant educaţional oferit permanent urmaşilor, potrivit unui mecanism intim de intercondiţionare. Cercetările psihopedagogice au relevat rolul influenţei paterne (în înţelesul cuplului patern) asupra viitorului descendenţilor.

Pentru că avem în vedere numai aspectul opţiunii, al vieţii de cuplu şi de familie a tinerilor, subliniem că în explorarea unor cazuri de deficit sau de criză în această direcţie, cu intensitate dramatică şi dificil de remediat terapeutic, se desprind cauze majore, avînd adeseori originea în educaţia primită în familie.

În procesul de educaţie a descendenţilor, tutela rigidă şi ignorantă a părinţilor, lipsa de afectivitate, îndrumarea neabilă şi cu atît mai mult un model patern neetic sînt extrem de dăunătoare în formarea tinerilor pentru viaţa de familie.

În opoziţie cu acestea, se impun din partea părinţilor cunoaşterea principalelor repere necesare interpretării corecte a particularităţilor etapelor evolutive de vîrstă ale copilului, implicit a ceea ce este caracteristic individual fiecărui caz în parte, pe fondul unei afecţiuni reale (ce nu trebuie exagerată pentru a genera răsfăţul şi o conduită filială inadecvată), îndrumarea corespunzătoare a copilului, modelul psihocomportamental patern oferit descendenţilor trebuind să fie în permanenţă pozitiv.

Părinţii trebuie să fie informaţi sub raport pedagogico-sexual, informarea gradată şi asistenţa adecvată a puberilor în procesul de educaţie sexuală (cu sprijinul şi în corelare cu factorii autorizaţi, medicali şi didactici) urmărind modelarea pozitivă a năzuinţelor şi tendinţelor tinerilor, a căilor de urmat spre o viaţă de familie armonioasă şi eficientă. Astfel pot fi preîntîmpinate sau rezolvate, cel puţin parţial, sub atenta şi competenta îndrumare a părinţilor, dificultăţi sau dezordini psihoafective, practici automasturbatorii precoce şi persistente, libidou prematur sau întîrzieri, chiar absenţa libidoului, viaţă sexuală care debutează prematur şi nociv (la fete), eşecuri sexuale repetate şi insuficienţă sexuală persistentă la băieţi, disocieri afectivo-erotice, ejaculare precoce, anorgasmie şi frigiditate primară, gravidităţi premaritale la vîrste adolescentine, risc venerian etc.

Nu de puţine ori, sub influenţa paternă negativă, implicit a modelului comportamental inadecvat al părinţilor, apar la descendenţi unele trăsături psihice negative, cu risc major asupra tipului de personalitate, şi anume: inadaptabilitate, introversie rigidă, impulsivitate pe fond de tensiune acumulată, uşurinţă în relaţiile cu sexul opus, anxietate şi tendinţă facilă spre decompensări reactive la deprimare, lipsă de afectivitate şi altele.

_________________________________

1990, TINERETUL LIBER

Dragostea Umană: Iubim Ființe Adevărate Sau Iubim Ființe Făurite De Noi?
psiholog Alexandru Gheorgheșcu

Ființa umană are nevoie de dragoste. Iubirea este un simptom universal. Ne înconjoară cu neliniști și sensuri. Arsuni de dorință ne-împlinită, de speranțe în brațe făinii iubite. De puține ori, ni se întâmplă să rămânem nerăsplătiți, insă nu observăm asta. Simțim chinul incertitudinii, de absență, văindu-ne că nu găsim fericirea — ea nu este ce ne-am imaginat. Iar uneori, înc-un gest, înc-o mulțime, într-un surâs, într-o visată așteptare a unei răgăduinți ori optimism.

Parte componentă a sexualității umane, dragostea cu fenomenologia ei complexă, reprezintă o problemă dintre cele mai incitante și discutate de-a lungul istoriei, începând de la Platon și până azi. Guston, de pildă, consideră că „a iubi și a fi iubit reprezintă un soi sacral lucruri.” O. Lemasson și echipa sa, afirmă categoric: „Dragostea este totuși altceva decât sexul sau similitudini”. Este DA sau NU. Pentru I. Bîhler dragostea este esențială ca o „coabitare spirituală”, în timp ce V. Pavlovici ajunge la concluzia „nu există iubire, există numai oameni care iubesc”. Cert e că, dincolo de calei mai mulți psihologi și sexologi contemporani, dragostea, în expresia ei sinceră, devine vectorul unei pregnanțe afective deosebite, cu rol esențial în stabilirea și menținerea echilibrului emoțional și chiar comportamental a unei ființe umane, indiferent de vârstă. Pe această specificitate afectivă s-a constituit și unul dintre principalii factori modelatori ai comportamentului uman și un coordonator decisiv în derularea vieții interioare a omului. Ființa care iubește este echilibrată, capabilă de înțelegere, de introspecție, având motivația de a se accepta pe sine și pe alții ca pe o șansă a împlinirii sale afective și morale. Iubirea înnobilează, oferă sens, luptă, trăire, bucurie — o stare de grație.

Mulți tineri, adolescenți sau chiar adulți, dobândind o experiență de viață, ajung la concluzia „nu cunosc ce înseamnă să iubești și să fii iubit”. Starea lor afectivă este una de așteptare și, în același timp, de izolare, de singurătate, de necunoaștere. Acele care se simt iubiți se simt de asemenea nefericiți. Din această necunoștință iese bucuria de a trăi. Dragostea este un concept afectiv și emoțional care exprimă stări sufletești foarte variate și contradictorii. Faptul că iubirea nu-și găsește întotdeauna obiectul într-o ființă reală, este explicabil.

Prost sfătuiți sau lipsiți de bune repere, a afirma iubirea este echivalentul „a fi iubit nu de ființe adevărate, ci ființe făurite de noi”. Aceasta este tendința de a identifica cu obiectul iubirii imaginea idealizată. Și astfel, în acest proces imaginar, omul ajunge în mod fatal să sufere. De ce? Pentru că se va trezi într-o zi în fața unei realități neconforme cu dorințele și aspirațiile sale. Această criză afectivă nu este rară. Se produce în cazul unor tineri care, neputând renunța la obiectul dorinței lor, se închid în sine, se autoagresează, își pierd încrederea în sine și în alții. Ajung în această situație pentru că nu pot să participe la o experiență de iubire autentică, și suferă. Această iubire nu este deci una a realului, ci una închipuită.

Iubirea Adolescentină

Ce altceva este adolescența dacă nu visul îndrăgostirii la care primele simptome, atît de imaginativă? Este vârsta primăverii dintre dispus la o pasiune deschisă și necondiționată. Acum descoperiți fascinația strângerilor de mâini, zâmbetelor, arderilor de la o întâlnire, capabilă a tulbura, a emoționa, a trezi, a înălța. E o vârstă care străbate încă pragul celor 17 și se strecoară până aproape de 20. Este o vârstă care aduce surprize de ambele feluri. Unele dintre acestea cauzează bucurie, altele dezamăgire.

Sine ca o vârstă de vis, dar și de speranță nemărturisită. Se zice că tinerii sunt adesea nefericiți mai ales din lipsa de speranță. Se simt singuri pentru că nu se regăsesc acel „altul” care să le valorizeze și să le confirme visul frumos aninat într-un colț de suflet.

Într-adevăr, e nevoie de o mare și pasăre prudență. Să nu ne grăbim să judecăm după aparențe. Sentimentele nu pot fi analizate într-un tabel sau o fișă. Emoțiile nu pot fi comprimate în vocabularul unei definiții. Tac, așteaptă o privire încurajatoare, o vorbă caldă. Uneori, bucuria apare într-o oră. Uneori în ani.

Într-o lume în care idealul se măsoară în bani, în succese sociale și statut, e greu să vorbești despre iubire. Dar tocmai de aceea ea nu trebuie uitată.

Durerea — Un Preludiu Al Plăcerii?

Dorința și voluptatea erotică sunt indisolubil legate de iubirea sexuală, însă nu o reduc la aceasta. Vraja pierderii în extaz oferă preț și plăcerii fizice. Acestea, deși aparțin planului biologic, se încarcă de semnificații sufletești și uneori chiar de ordin spiritual. De altfel, contextul și cadrul erotic nu rămâne același raporturi dintre parteneri, sexualitatea are rol de reactivare a unui nivel afectiv și, uneori, chiar sublim.

Date interesante găsim la E. Havelock care susține că durerea este agreabilă numai în măsura în care constituie un preludiu al plăcerii și servește ca un indiciu al flirtului sau chiar al actului erotic.

În ceea ce ne privește, susținem că durerea psihică însoțește adesea procesul de îndrăgostire, și ea poate fi o formă de test pentru profunzimea sentimentului. Nu rareori, o iubire neîmpărtășită devine catalizatorul maturizării afective.

Voluptatea și plăcerea erotică devin astfel nu scopuri în sine, ci mijloace de apropiere emoțională profundă.

În acest sens, iubirea nu este expresia unui simplu impuls, ci nevoia de a iubi și de a fi iubit, nevoia de a construi o relație cu sens și profunzime. Iar într-o epocă a superficialului, a dezinformării și a înstrăinării, poate tocmai acest tip de iubire va salva ce e mai autentic în noi.

__________________________________

1993, TINERETUL LIBER
Între Dragoste și Iubire

Se întâmplă adeseori ca unii oameni să fie foarte uniți în plan fizic, dar să păstreze în același timp „o oarecare distanță în plan afectiv”. Și totuși, adevărata intimitate constă, cu siguranță, tocmai în apartenența și unitatea simțămintelor care constituie darul cel mai prețios pe care oamenii și-l pot face în mod reciproc. Sexualitatea are sens numai dacă exprimă, poate în mod cu totul deosebit, profunzimea dragostei.

Avem cu toții nevoie de afecțiune, o afirmăm ori de câte ori o dăm sau nu suntem în măsură să o oferim. Nu este de mirare că oamenii ajung uneori să se întrebe: „Unde este felul de ‘primă’ al vieții conjugale, pe care l-am cunoscut, și ce s-a întâmplat, în oarece măsură, cu noi, într-o manieră de neînțeles pentru mine?”

Unii dintre partenerii de cuplu, în mod greșit însă, ajung să creadă că dragostea și intimitatea înseamnă doar o unificare fizică, și astfel își închipuie că, în virtutea unei apropieri strict fizice, devin automat mai intimi. Cei care au trăit o asemenea experiență pot spune că nu este, cu certitudine, adevărat. A fi întimi nu înseamnă să te contopești fizic cu altcineva, ci să fii împreună cu el într-un mod care să permită apropierii să îmbrace toate formele de manifestare afectivă, iar aceasta fără să-i diminueze autonomia, ci dimpotrivă, întărind-o.

Unii dintre cei care trăiesc o viață de cuplu cred că relația lor se află pe un drum bun dacă nu au conflicte, dacă se înțeleg bine „la pat”, dacă își împart sarcinile în mod echitabil, dacă au aceeași educație și valori. Toate acestea contează, firește, dar ele nu pot ține loc de comunicare afectivă, sinceră, asumată.

În general, putem vorbi despre intimitate atunci când suntem capabili să oferim și să primim, în același timp, dragostea, acceptarea și sprijinul emoțional al celuilalt. Și asta presupune, în primul rând, disponibilitatea de a ne arăta sentimentele, de a ne dezvălui trăirile interioare. Să nu uităm că pentru foarte multe persoane, „a fi iubit” înseamnă de fapt „a fi acceptat”, „a fi ascultat”, „a fi valorizat” — și nu doar „a fi dorit”.

Intimitatea e un proces activ și susținut, iar succesul unei relații intime e strâns legat de capacitatea de a exprima afecțiunea într-un mod sincer și empatic. E vorba de încredere, de respect reciproc, de asumare a vulnerabilității. Iar acest proces nu poate fi redus doar la o componentă sexuală.

Există multe cupluri care, deși au o viață sexuală activă, nu reușesc să atingă o reală intimitate. De ce? Pentru că intimitatea nu se poate manifesta în absența încrederii și a unei comunicări autentice. A fi cu adevărat intim înseamnă, în fond, să permiți celuilalt să te vadă așa cum ești, cu fricile și speranțele tale, cu slăbiciunile și aspirațiile tale — fără măști, fără prefăcătorii.

Intimitatea autentică se construiește în timp, prin multe eforturi, există destule mijloace pentru a ajunge la o adevărată deschidere a sufletului spre acea persoană pe care o simțim aproape.

Vi s-a întâmplat vreodată ca, într-un moment de sinceritate, să observați că partenerul vostru nu mai reacționează la dorințele și trăirile voastre cu aceeași implicare? Vi s-a părut că își pierde interesul, că „nu vă mai vede”? Atunci probabil ați experimentat sentimentul de a fi singur într-o relație. Și această singurătate în doi este una dintre cele mai dureroase.

Vorbiți. Sentimentele neexprimate riscă să rămână necunoscute. Discutați, prin ea însăși, apropie. După o discuție sinceră, celălalt nu mai este doar partenerul de viață, ci și un însoțitor de destin.

Raporturile sexuale sunt expresia cea mai fațială a intimității afective. Intimitatea, în ultimă instanță, cere participare și sinceritate. Ce bine e să simți că omul de lângă tine îți înțelege dorințele, temerile, visurile. Ce bine e să ai pe cineva căruia să-i poți spune totul, fără teama că te va judeca.

Schimbarea e posibilă. Putem învăța să ne exprimăm sentimentele, să fim mai deschiși și mai atenți cu cei de lângă noi. Intimitatea e o alegere — nu o întâmplare. Și alegerea de a fi cu adevărat intim cu cineva este una dintre cele mai profunde și mai profitabile pentru întreaga ta ființă.

(autor necunoscut) 

_______________________

1995, FEMEIA MODERNĂ

Rețetă de… fermecat bărbații!!!

Când visul de iubire curată se spulberă, ce mai rămâne celui ahtiat după dragoste? Căutare, vrăjitorie, magie, experiențe, amăgiri. Altfel nu se poate. Legătura în doi este o legătură distinctivă a ființei „om” (bărbat și femeie). Iar astăzi, dragostea s-a diminuat sau s-a degradat, devenind, în mare parte, consum sexual. Urmarea? Trupurile umane reacționează, răzbunându-se, confruntând limitele atracției fizice. După un timp de intimitate, organismele nu mai fabrică hormoni excitanti, mai degrabă apar hormonii de inhibiție, de liniștire, de apărare. Încep confuziile sentimentale, suspiciunile, resentimentele între parteneri… „Nu mă mai iubești, ai pe altcineva, mă trădezi…”

Doctor Elena Frank, de la Universitatea Pittsburg, a constatat că 38 la sută dintre soții și 16 la sută dintre soțiile nu mai au dorință sexuală vizavi de partenerul (partenera) lor. Ieșirea din impas? Escapadele, industria sexy și porno, ce se străduiește să reînvie mecanic ceea ce natura a creat viu, complex, misterios. La capătul unor investigații, savanții au ajuns la concluzia că unitatea dintre plăcere și iubire, prescrisă secole întregi de biserică și morala creștină, s-a destrămat, se caută alt model de intimitate, ce proliferează o multitudine de experimente în societatea modernă. Poezia iubirii unice se ofilește, iar avalanșa de experiențe și nume, cu șiruri lungi de parteneri sexuali, îi ia locul.

Dar ceea ce este fermecător în „jocul dragostei” din zilele noastre este o renaștere și o regenerare a sentimentelor. Dragostea, iubirea, aurul nealterat de suflet și de energie vitală generează o nouă strălucire și o altă bogăție interioară. Ceea ce s-a profanat, la un moment dat, prin exclusivitatea sexuală, se regenerează ca o inflorire sacră a ființei, scoborându-se după întunericul din rădăcini.

De aceea, „lucrul” vrăjitoresc asupra sufletului, nevoia de dragoste și căutări iar „chemările sale magice”: Practici vechi și străvechi sunt cercetate, precum vestigiile arheologice. Dintre acestea, iată una aparent simplă și nu ridicolă, pentru femeile emancipate de azi: pentru a fermeca un bărbat se bea, la răsăritul soarelui, ceai de tei, de lavandă și busuioc. În timp ce-l torni în pahar, să fii cu fața spre sud, să iei o linguriță de miere și să amesteci în ceai, în sensul contrar acelor de ceasornic. Astfel, bărbatul visat nu se va putea sustrage formelor magice emanate de ființa ta. Florile de tei și mierea favorizând dragostea.

Constantina Caranfil

________________________

1996, FEMEIA MODERNĂ

„Familia înseamnă iubire, respect, solidaritate”

Rep. – Domnule Emil Constantinescu, vrem să vă mulțumim pentru amabilitatea cu care ați acceptat să răspundeți întrebărilor noastre.

Emil Constantinescu: – Orice aș avea de făcut azi sau într-o perioadă de timp, nu pot fi prea ocupat cît este vorba de a intra în dialog cu acest jumătate de lume, de societate și de familie care este femeia, căci familia este fundamentul unei societăți, iar dialogul cu femeia, o filă a ființei umane.

– Ați afirmat, în repetate rînduri, că „viitorul societății românești va depinde în mare măsură de felul în care vom reuși să creăm o alianță între centru-dreapta, baza țării votul rural”. În ce mod credeți că va putea fi valorizat potențialul femeii în România în viitorul imediat, unde este plasată familia printre prioritățile societății românești?

– Desigur! Consider că familia românească este singura instituție care și-a păstrat în mod exemplar valorile fundamentale ale politicii democratice.

– Vreme de patruzeci de ani, comunismul a distrus și familia românească, celula de bază a societății. Prin urmare, nu e o valoare în sine, ci o valoare ce nu a mai fost întreagă considerată mult mai departe. Din nefericire, și pentru Puterea de azi care nu este o echipă organizată în sensul unei strategii politice și de sacrificiu, să accepte greutăți, să vorbească la televizor cu sensuri, să creadă că fiind politician înseamnă să servești altora și nu ție, deci nu este eficientă, nici echilibrată și nici democratică. Este acel locul unde un om obișnuit, supus regulilor unei societăți, se încadrează într-un buchet de responsabilități, un mediu în care copiii se nasc, se formează copiii. Comuniștii au încercat să închidă comuniunea publică cu familia. Gîndiți-vă doar la ce a însemnat decizia politicii pronataliste: a condamnat femeile la ani de suferință, copii decedați din motive absurde.

– Deși condamnau comunismul, unii afirmă că în România nu este nevoie de o schimbare de sistem, ci de respectarea legilor existente, deja prevăzute sau în curs de elaborare.

– E o afirmație foarte generală. Contractul cu România – istoric, politic și social – este un contract profund. Este o renaștere din temelii. Nu poate fi vorba doar de o regîndire legislativă, ci de o schimbare profundă. Nu doar de economie, ci de mentalitate, de modele, de tipare. Este vorba despre o democratizare a întregului sistem. Fără o judecată justă a trecutului, fără sprijinirea valorilor autentice, fără recunoașterea importanței familiei și implicarea femeii în viața socială, viitorul României este doar o iluzie.

– Cum vedeți reconfigurarea familiei românești în contextul crizei sociale și economice actuale? În ce constă misiunea și ceea ce trebuie să redevină familia românească?

– Nu am nici o îndoială că da. Părinții mei le datorez mai mult decît aș putea să exprim în cuvinte. Așa că, de cîte ori am putut, am căutat o fugă la țară, la casa părintească.

Cît privește soții și copiii mei, nu mi-aș putea imagina altă societate, altă viitoare fără o comuniune familială de respect, de iubire și solidaritate spirituală.

– Domnule Constantinescu, cum explicați slaba reprezentare în politică a femeii?

– Absența femeilor – nu numai în politică, dar și în structurile de conducere ale diferitelor instituții – este o realitate nefericită, cu multiple explicații. Una dintre explicații poate fi reacția la promovarea forțată a femeii din anii comunismului, nu mai ales prin această promovare s-a făcut, în dese rînduri, pe seama dezastrului moral al selecției de cadre fără valoare. Femeile noastre se reeducă. Ele redescoperă vocația, pe alte criterii decît cele ale puterii. Există apoi, în viața noastră publică, o anume misoginie, o lipsă a înțelegerii că o societate nu poate progresa fără participarea bărbatului în echilibru cu femeia. E nevoie de o schimbare profundă, educațională, instituțională, socială.

– Nu întîmplător mulți români se asociază unui sentiment de nesiguranță în familie și lipsa unui reper stabil. Ce ar trebui să facem pentru a reda cuplurilor această stabilitate?

– Nu este o întrebare simplă. Am să răspund direct: e vorba de o nouă raportare la femeie. Într-o societate în care femeia este apreciată doar pentru capacitatea de muncă sau sacrificiul în gospodărie, în bucătărie, la spălat, la grija copiilor…

– Cum se poate realiza o politică de susținere a familiei în care ea să capete respect și echilibru, dar unde să nu lipsească educația civică din dorința soților – legați prin dragoste – de a trăi un viitor comun în pace și liniște?

– CDR promovează acest an toate listele sale parlamentare 52 de femei, toate profesii de mare valoare, a căror medie de vîrstă nu depășește 45 de ani. Vreau să subliniez, de asemenea, că singurele femei din țară președinte și vicepreședinte de consiliu județean sunt membre ale CDR.

Este clar că politicile noastre pentru noua economie a democrației sînt axate și la dezvoltarea normală a unei relații umane. A societății românești care să nu mai împingă soții și soțiile spre zone de locuri de muncă, mult din beneficiul femeilor, dar cu un uriaș sacrificiu al educației și grijii acordate acelora care sînt cel mai expuși abandonului: copiii.

– Ultima întrebare, dacă îmi permiteți: ați declarat de mai multe ori că veți înființa o instituție a soției președintelui. În ce constă misiunea soției Președintelui. Nu va fi domnia sa doar o reprezentantă de onoare?

– Nu. Soția mea este medic. Este singurul doctor în științe medicale din familie. Ea își continuă cariera. Este unul dintre cei mai cunoscuți specialiști în domeniul histologiei celulei, un domeniu de cercetare fundamental pentru viitorul omenirii. Nu se pune problema de protocol. Va fi implicată în activități sociale și educaționale. Nu există o societate sănătoasă fără o educație solidă.

Eu nu le-aș cere altora să aibă grijă de soții și copii, dacă nu aș începe cu propria mea familie. Iar la ieșirea din alegeri, ea va fi din nou Prima Doamnă a României.

Gheorghe Cubotariu

_________________________

1996, FEMEIA MODERNĂ – ÎNTRE NOI, FEMEILE

Femeia la 50 de ani

Liana Buga

Sărbătorită ori uitată, cifra 50 devine pentru fiecare o realitate și de cele mai multe ori femeia o percepe dureros, indiferent care îi este statutul. La acest prag de vârstă viața are un alt puls, iar timpul devine concurent. Căsătorită, divorțată, văduvă ori bunică, femeia la 50 de ani nu este împăcată 100% cu sine, are ancore și continuă, fiindcă cei din jurul ei mai au nevoie, și așa tot restul Lumii, o percepe conform unor prejudecăți. „La această vârstă ești o femeie a trecutului”, se aud voci… „Deh, e la menopauză, este cică – iile s-au oprit.” Această conotație sexuală obligatorie întotdeauna asociată femeii e ca o etichetă de viață, de modă și de obicei, cuprinși fiind, părinți și bărbați de toate vârstele într-o orbire confuză. Lor li se pare că femeia la această vârstă trăiește din amintiri, ca și cum eșecul sau victoria ei ar trebui să fie doar o lecție de viață. Ca și cum ea nu ar avea dreptul să iubească, să dorească, să viseze, să-și dorească altceva. Femeia la 50 de ani rămâne „incomodă”, mai ales dacă e singură și frumoasă. Este privită cu suspiciune și invidie, se consideră că și-a consumat norocul.

Această teamă de femeia care nu mai este „tânără” e de fapt reflexul unei prejudecăți sociale. Ea nu mai este în rolul de mamă, de soție, de iubită „acceptabilă”, dar nici în cel de bunică. Trăiește între generații, în timp real și cu emoții reale, dar mereu tăcută, retrasă. A fost iubită, a iubit, dar acum se consideră că totul s-a încheiat. Este o prejudecată gravă, din care toți avem de pierdut.

Am cunoscut multe femei ajunse la 50 de ani, dornice să se reinventeze, să iubească din nou, să-și schimbe viața alături de un bărbat. Am observat schimbarea la care ajunge o personalitate feminină în urma acestor decizii asumate, de parcă Natura ar vrea să compenseze lungi ani de corvoadă, resemnare și dăruire altruistă. Nimeni însă nu este acolo să le vadă, să le sprijine sau să le înțeleagă. Un dram de severitate asupra lor, în lipsa unor atenții și afecțiuni, le transformă în umbre.

Mediul se revoltă. Copiii sunt indignați, chiar dacă nu o spun. Iar femeile nu au dreptul să își continue viziunea lumii, ca ele însele.

Într-o lume a bărbaților, ele au ambiția de a fi înțelese și respectate, de a gândi corect, de a iubi cinstit, de a-și asuma responsabilități depline și de a-și trăi până la capăt destinul, dar cu o mai mare rezervă, fără iluzii.

Șiroase și sensibile, de cele mai multe ori, femeile revin la acest târziu drept la fericire cu acel spirit de sacrificiu care le definește.

Dialoguri fără prejudecăți

SECRETUL FERICIRII CONJUGALE

MARIA ȘERBAN-PREDESCU, psiholog

— Noua noastră colegă, Liliana, ne-a mărturisit că secretul fericirii în cuplu este cât se poate de simplu, dar delicat de refăcut.

Nouă, la început, nu ne-a spus nimic altceva, curiosase să vedem ce ascunde în spatele expresiei „n-am mai auzit așa ceva”, pe care o rostea zâmbind. Dar, Liliana avea perfectă dreptate. Din acest motiv, am ales să reluăm discuția oferindu-i altele de reflectat.

Cei aflați de partea cealaltă a cuplului, de obicei, nu se așteaptă ca o femeie să aducă un compliment. Ei trebuie provocați.

— Cum adică, este o obligație?

— Nu, dar este o necesitate. Este o formă de comunicare. O formă de sinceritate pe care s-o poți susține, la care să crezi și s-o exprimi firesc.

În dragoste, seducția reciprocă este ceva firesc. În viața erotică, complimentele implică o anumită nuanță, într-un subtil arsenal seductiv. În același timp, complimentul poate deveni parte efectivă a încrederii în relație, deconspirând plăcerea de a dărui celui drag o confirmare — nu doar sexuală, ci emoțională (afectiv și psihic, dar și erotic).

— Și nu trebuie provocat?

— Cât mai natural și mai simplu. Un compliment trebuie să fie expresia unei admirații sincere trebuind doar să fie exprimat exact. Este vorba de retrăirea momentului în care s-au întâlnit prima dată, când timidul, senzațiile frecvente, imaginația omului erau în plină desfășurare. Tuturor bărbaților le face plăcere să afle despre ce îți place și ce nu îți place din intimitatea unei femei, de aceea între altele este și un act „psihologic”. Un om dornic de a ști mai multe despre sufletul celei de lîngă el.

Bărbații, grație instinctului de posesie, au nevoie să știe și să simtă că femeia îi percepe exact cum sunt. Nimic mai derutant nu poate fi decât dacă el simte că i se ascunde ceea ce își dorește să afle. De aceea, este important să fie auzit.

Complimentul nu este doar o formă de seducție, ci o formă de sinceritate în care fiecare cuplu își poate regăsi cheia unui ton, a unui „sunet” miraculos care activează zona eroticii împărtășite, ritualul, nu de puține ori exprimat de laudă.

Încă o dată, subliniez: complimentul se face cu sinceritate, ca un semn de iubire.

__________

1996, FEMEIA MODERNĂ

5 SFATURI PENTRU A FI O SOȚIE IDEALĂ…

A trecut o vreme de când s-au căsătorit. Poate bărbatul nu e chiar așa cum l-a visat când au ieșit, braț la braț, de la primărie. I se părea sportiv, energic, totdeauna sigur pe sine, întreprinzător, temerar, un om căruia toate îi reușesc. În viața de fiecare zi s-a dovedit a fi un om obișnuit. Îl doare uneori stomacul, face guturai. Activitatea lui sportivă se limitează la a urmări meciurile de la televizor, se enervează când își caută butonul de la manșetă. Totuși, e un om bun, onest, tată iubitor, harnic. Soția trebuie să știe să-și pună în evidență calitățile, să-i creeze Lui o atmosferă conjugală senină și fericită. „Dragostea e o plantă gingașă – repeta el, din când în când –, care are nevoie să fie protejată de toate pericolele ce o amenință.”

Balanța armoniei dintre doi soți trebuie ținută mereu în echilibru. Stima și dorința de a ști ce înțelege celălalt prin fericire sunt condiții esențiale. Dintotdeauna, cei care au făcut un bărbat să se simtă o femeie într-o căsnicie au fost partenerele care au știut să-i spună când era important, în realitate sau în neglijență, ce dorește, fără ocolișuri.

Există câteva tipuri diferite de soții: soția-mamă, soția-copil, soția-prietenă, soția-păpușă… Întrebați orice bărbat ce fel de nevastă are și el o va așeza într-o categorie, dar în realitate și-ar dori ca soția lui să aibă puțin din fiecare, să fie unică și totuși diferită, ar dori ca bărbatul uns cu bun gust, inteligență și simțul măsurii s-o ajute să găsească calea cea bună. Cum ar trebui să se poarte o soție ca să răspundă acestui ideal?

IUBITOARE CA O MAMĂ
Bărbatul se întoarce acasă obosit, plictisit, prost dispus și nervos: după toate celelalte, a uitat să plătească întreținerea, i s-a rupt o mănușă și nu a reușit să scoată pantofii de la reparat, nu s-a apucat de lucrarea pe care trebuia s-o termine până la sfârșitul săptămânii… Convingeți-l că totul poate să mai aștepte. Lăsați-l să se instaleze într-un fotoliu, detașat de drumuri la televizor. Căutați un pretext ca să ieșiți în oraș, plătiți telefonul, luați pantofii de la cizmar. Apoi, cumpărați-i un mic dar care să-i facă plăcere: un pachet de țigări, o prăjitură, un careu de integrame. Micile atenții întrețin dragostea și nu se fac numai de zile mari.

RĂSFĂȚATĂ CA UN COPIL
Dimineața – în weekend mai ales – faceți pe leneșele. Obișnuiți-l să se scoale primul, să vă pregătească cafeaua și s-o aducă la pat. Dar nu priviți această stare de lucruri ca pe un gest de înjosire. În fiecare dată, creați-i impresia că vă face cel mai minunat dar din lume și dovediți-i că știți să-i apreciați îndemânarea și priceperea lui.

VESELĂ ȘI DISPONIBILĂ
Nu renunțați să-l surprindeți pe soțul dvs., chiar și la o cafea bare în parc. Dacă e mai tăcut și preocupat de gândurile lui, nu încercați să-l faceți să spună lucruri, mereu, ci spuneți dvs. ce gândiți. Menționați ce ați văzut la coafor, ce v-a spus prietena dvs., iar la întoarcere pe seară faceți o surpriză ca el să spună: „Lasă vasele, că le spăl eu…”

UNICĂ ȘI TOTUȘI DIFERITĂ
Soacii-l din când în când. Faceți-i o surpriză și schimbați-vă pieptănătura. Va privi, se va mira, va zice că v-ați schimbat și că sunteți „nu știu cum” plăcea foarte mult. Nu-l serviți mereu cu aceeași veselă. De data asta în loc de farfurie albă de zi, folosiți una cu flori și o floare de câmp la micul dejun. Efectul e garantat.

FERMECĂTOARE, TOTDEAUNA TANDRĂ
Obișnuiți-l pe soțul dvs. să vă recunoască prezența folosind totdeauna același parfum. Alegeți unul de calitate. La acest capitol faceți economii numai la cantitate. Dar nu uitați că parfumul dvs. trebuie să-i placă mai ales lui, așa poate nu uită să vi-l dăruiască în fiecare an, la aniversarea căsătoriei sau de ziua dvs. Soții trebuie să se simtă foarte aproape unul de celălalt. Îl iubiți, faceți-l astfel încât să simtă mereu căldura și duioșenia dvs. Seara, când se uită la televizor, așezați-vă tandru lângă el, luați-l de braț… Doamne, câte povești pentru o soție ideală!…

alina ionescu

________________

1997, FEMEIA MODERNĂ

7 greșeli care ucid iubirea

Multe cupluri, aflate în criză conjugală, încearcă să descopere, deși mult prea târziu uneori, care sunt cauzele pulverizării iubirii. Iată cele șapte greșeli capitale care distrug căsniciile:

1. Tratarea partenerului ca o „mașină pentru sex”
   Chiar și după treizeci de ani de căsătorie, relațiile intime trebuie să fie pentru ambii „călătorie de plăcere”.

2. Perseverarea în obiceiuri cât mai consolidate
   A ieși împreună sâmbăta seara, mereu cu aceiași vechi prieteni, mergând în același restaurant sau parc, de exemplu, ucide mai degrabă relațiile dintre parteneri decât orice altă „nebunie”.

3. Lipsa de curaj de a spune celuilalt ceea ce dorești cu adevărat
   Excesiva timiditate și inhibițiile au ca efect direct un profund sentiment de insatisfacție.

4. Siguranța trăiniciei raportului cu partenerul
   Prea multă siguranță banalizează relațiile și, în ultima instanță, duce la plictiseală.

5. Pierderea capacității de a se distra împreună la o glumă
   Chiar și la 70 de ani, dacă te simți încă puțin copil, te ajută să nu-ți pierzi capacitatea de a fi generos și de a iubi.

6. Respingerea trecerii timpului și a sfârșitului tinereții
   A lupta împotriva inevitabilului și, mai cu seamă, a nega evidența anilor care trec ne face ridicoli și patetici.

7. Să dai o excesivă importanță fidelității conjugale
   Este complet greșit să-ți stabilești o eventuală efuziune sentimentală urmând drumuri divergente. Acestea pot duce, totuși… la aceeași „jumătate”.

Să nu uităm: ultima îmbrățișare, înaintea despărțirii, este poate cel mai crunt supliciu sufletesc.

corina dobre

___________________________

1997, FEMEIA MODERNĂ

10 sfaturi pentru a avea un soț… model

Putem generaliza sumar calitățile „soțului ideal”, amintindu-vă că totuși „dragostea e oarbă” și este singurul DAR dat de Dumnezeu și NATURĂ.

1. Spiritul protectiv, despre care am amintit, este cea mai importantă calitate. Soțul sau viitorul soț trebuie să abă înnăscut simțul de a vă apăra și de a fi alături de dumneavoastră în orice situație. Acest lucru îl puteți testa prin simularea unei stări de boală. Analizați-i comportamentul și veți înțelege singură concluziile.

1. Soțul trebuie să adune calitățile care vă lipsesc dumneavoastră. Căutați un bărbat calm, „întreg”, care este mai puțin grăbit.
2. Dacă vă considerați a(ți) inferior(ă) celui dorit (soțului), faceți imediat un efort conștient să-i indicați că sunteți EGALI în calități, NU SUPERIOARĂ. Acest lucru se poate realiza discret, în timp, arătându-i succesele dumneavoastră „chipurile ca merite ale lui”.
3. Alegeți-vă un bărbat care este capabil să vă înțeleagă și să vă cunoască în totalitate. În momentul când vă înțelege spuneți-i doar: „Nu mă cunoști nici acum!” Apoi adoptați o indiferență totală. ATENȚIE! NU ADOPTAȚI O EXPRESIE SFIDĂTOARE SAU AGRESIVĂ! Spus simplu, „Nu-l mai băgați în seamă ca înainte și priviți-vă artificial.”
4. Partenerul sau soțul care semnează DOMINANȚĂ ȘI PERSECUȚIE nu este nevoie să-l agresați. „PĂRĂSIȚI-L ENGLEZEȘTE”. Altfel, vă poate face probleme neașteptate. ATENȚIE! Dacă-i părăsiți în realitate, nu-i dați impresia că ați făcut-o pentru acest motiv! Există cazuri de crimă din gelozie des întâlnite frecvent.
5. Încercați să alegeți pe cineva cu asemănări fizice. Antropologia germană a demonstrat că există o corelație între fizionomii asemănătoare și durabilitatea cuplului. Cel de lângă dumneavoastră, partener sau soț, își autoprecepționează inconștient fizicul. Astfel, iubindu-se pe sine va vă iubi întotdeauna și pe dumneavoastră, NU LA ACEEAȘI VALENȚĂ!
6. Alegeți, mai degrabă, un soț care se subapreciază în realitate, față de valoarea sa. AVEȚI GRIJĂ SĂ NU SE TREZEASCĂ ÎN ACEST CAZ! Dacă sunteți căsătoriți activați-i complexe în momentele eronate când dă semne de „a se trezi”.
7. Nu vă alegeți un soț prea atrăgător, amabil, zâmbitor, adorat sau „visat” de alte femei! Aceste „calități” îl pot împinge spre adulter!
8. Soțul nu trebuie să fie numai mai inteligent sau „sus pus” decât dumneavoastră. Aveți neșansa de a deveni rivali. Dacă soțul este complet diferit, se va autopedepsi sexual. Învățați să fiți „sexy”. Treziți-i suspiciunea de gelozie!
9. Fiți mai receptivă la calitățile ce reclamă modestie, supunere, onestitate decât la aspectul fizic sau „talentul de a flata”. O veți iubi căsătorită vă fi mai mulțumită de calitățile anterioare.

1. radu

________________________________

1998, FEMEIA MODERNĂ

Mituri conjugale

Înainte de căsătorie nu știi niciodată ce te așteaptă cu adevărat, dar iluzii ne facem cu toții. După ce vedem „hazardul” dincolo de gardul lui, facem comparații cu ceea ce ne-am imaginat noi că este o căsnicie. Dar oare ne mai aducem aminte ce-am crezut și ce-am visat? Nu prea, așa că ar fi oportună o trecere în revistă a „fantasmelor” maritale atât pentru cei care au uitat ce-au visat, cât și pentru cei care își imaginează tot felul de lucruri pregătind terenul pentru dezamăgirile de mai târziu.

„Jumătatea mea este numai una, iar dacă o voi găsi, fericirea mă va însoți toată viața.”

Mitul sufletelor surori care se întâlnesc și își transformă viața într-un continuu foc de artificii face multe victime. Fiecare dintre noi are multiple jumătăți cu care se poate uni, tot așa cum „jumătatea” perfectă la un moment dat se poate dovedi în timp nepotrivită. Nu este suficient să-ți găsești un partener „pe măsură”. O căsnicie este o ajustare permanentă și reciprocă.

„Ne cunoaștem de foarte multă vreme, așa că sunt excluse surprizele.”

Cine spune că oamenii nu se schimbă? Viața dovedește contrariul! Ei nu se schimbă dacă ceea ce-i înconjoară dă dovadă de constanță, dar mariajul reprezintă o serie continuă de evenimente care ne pot lua pe nepregătite. Apar copiii, speranțele noastre capătă alte dimensiuni. Un poet spune că „altădată locuiam în colibă și visam să trăim în castel”… În căsnicie, elementul care trebuie să funcționeze bine este capacitatea de a ne adapta la schimbare.

„Vom fi mereu împreună toată viața. Divorțul este o întâmplare nefericită care îi poate atinge pe alții. Noi suntem altfel…”

Toți divorțații au crezut la un moment dat asta. Cine s-ar mai duce să spună „DA” dacă s-ar gândi că va divorța? Toate cuplurile trec prin momente mai puțin sau mai mult dificile…

„Poate că acum sunt câteva lucruri care nu îmi convin la el/ea, dar după căsătorie o să fac totul ca el/ea să se schimbe.”

Ce eroare! Datele principale ale unei personalități nu se modifică. Am spus, e adevărat, că oamenii se schimbă, dar nu conform așteptărilor noastre. Dezideratul unei căsnicii este cunoașterea partenerului și în niciun caz schimbarea lui.

„Face tot ce îi spun eu. E la picioarele mele și așa va fi toată viața.”

Plictisitor și, mai ales, nedrept. Cum să-ți stea la picioare toată viața? Nu are și el/ea dorințe, pretenții, aspirații de împlinit? Cum te poți iluziona că poți deveni scopul vieții unui om? Partenerul tău de viață are dreptul și obligația unei vieți personale. Îți va fi mereu egal și va participa NUMAI la unele dintre aspectele vieții tale.

„Ne iubim și asta e tot. Dacă dragoste nu e… așa că ea ne va ține mereu împreună.”

Vă țineți de mână, colindați prin parcuri și aveți impresia că vă cunoașteți de când lumea. El/ea este tot ce ți-ai dorit în viață. Trăiți etapa romantică a dragostei voastre, iar peste ani vă veți aminti cu nostalgie de ea, dar n-o veți putea retrăi la aceeași intensitate, oricât v-ați strădui. Nu va fi mereu așa! Iubirea se transformă tocmai ca să vă lase să vă trăiți viața și separat unul de altul. Dragostea voastră, oricât de puternică pare acum, nu va putea învinge toate vicisitudinile, așa că rugați-vă ca sentimentele voastre să se maturizeze, să crească. Numai așa veți putea învinge împreună.

„Îi detestăm pe cei care se ceartă. N-o vom face niciodată, pentru că ne iubim și n-avem ce împărți.”

Nu putem trăi fără conflict! Căsătoria are nevoie și de discuții în contradictoriu, care pot duce la rezolvarea problemelor. Cearta este un element de progres în viața cuplului, atunci când nu degenerează în conflict major. În lipsa unor momente în care fiecare partener își exteriorizează nemulțumirile, tensiunile se pot acumula. Nu degeaba se spune că certurile între îndrăgostiți sunt ca ploile de primăvară: și soarele iese iar pe cer, parcă mai vesel.

„Ne înțelegem perfect în pat. Ce-am putea să ne dorim mai mult?”

Relațiile sexuale reușite nu sunt garanția primară a unei căsnicii fericite. Ele pot fi produsul unei mari iubiri, dar dacă sunt singurul fundament, construcția nu se ridică. Există nenumărate cupluri fericite în care relațiile sexuale nu au o contribuție nemaipomenită. O relație sexuală reușită este, aproape întotdeauna, rezultatul unei căsnicii reușite.

„Putem vorbi despre orice. Comunicăm excelent și acest fapt ne ține împreună.”

Comunicarea este un element forte în reușita unei căsnicii, dar nu îi garantează fericirea. Câte cupluri n-au divorțat în ciuda unei comunicări excelente? Au rămas prieteni, au divorțat civilizat, dar… oare de ce au făcut-o? Poate că alte aspecte ale căsniciei nu au fost satisfăcătoare.

Cele scrise mai sus nu sunt menite să vă descurajeze, ci sunt un îndemn la realism. Un cuplu nu este ceva static, condamnat la o fericire perpetuă. Dovada cea mai sigură este că până și Adam cu Eva au preferat să trăiască într-o lume reală, cu bune și rele, visând Paradisul.

violeta baur

___________________

1999, AGENDA MAGAZIN

Lovitura de trăsnet: câteodată e iubire

Poate fi suficientă încrucişarea unor priviri şi pasiunea să apară, să fie reciprocă, puternică, cu sentimente şi senzaţii fizice, trăită în mod exploziv de amândoi. Cui nu i s-a întâmplat încă, mai devreme sau mai târziu o va simţi, deoarece lovitura de trăsnet, conform unui recent sondaj, este o experienţă personală foarte răspândită la toate vârstele. Adesea, din păcate, este de scurtă durată, dar dacă rezistă în timp poate garanta o poveste de dragoste romantică şi intensă.

Căsătoriile născute din lovitura de trăsnet pot dura toată viaţa, poate şi datorită acelui început atât de iraţional ce păstrează vie relaţia cuplului. Cum poate fi recunoscută săgeata lui Cupidon dintre un simplu foc de paie? Conform experţilor în terapia cuplului, există cinci semnale inconfundabile.

• Inima bate repede şi gâtul se usucă pe neaşteptate, doar la gândul că îl vei întâlni, chiar din întâmplare.
• În prezenţa sa nu îndrăzneşti să-l priveşti în ochi, în timp ce îi simţi ochii că vă fixează.
• Dacă vi se întâmplă să vă atingeţi din greşeală mâinile, simţiţi că un curent electric vă traversează tot trupul.
• Mirosul său vă rămâne imprimat în mod plăcut şi excitant în memorie.
• Chiar dacă în mod obişnuit sunteţi vorbăreaţă, acum evitaţi cu grijă să vorbiţi de el, cel puţin în prima perioadă, pentru a nu vă dezvălui senzaţiile puternice pe care le simţiţi. Este un secret doar al dvs. şi al lui, pe care nu vreţi să-l împărţiţi cu nimeni.

1. m.

________________________

1999, AGENDA MAGAZIN

Zece sfaturi pentru a menţine flacăra pasiunii…

…Ei

1. Măcar o dată pe săptămână, spuneţi-i că este persoana ideală pentru dvs.

1. Luaţi-o în braţe şi spuneţi-i cât de mult valoraţi ca fiinţă umană, nu numai ca femeie.
2. Vorbiţi pe larg despre ce vă place la ea.
3. Remarcaţi micile lucruri pe care le face special pentru dvs. şi spuneţi-i cât de mult le apreciaţi.
4. Trimiteţi-i prin poştă o scrisoare de dragoste; unei femei acest lucru îi va face sigur plăcere, chiar dacă sunteţi căsătoriţi de 20 de ani.
5. Lăudaţi-o în prezenţa altora; şi dacă va părea stânjenită, va fi fericită să audă şi ceilalţi că e femeia vieţii dvs.
6. Dovediţi-vă dragostea concret – un cadou, o invitaţie la un restaurant sau chiar numai la o plimbare nu o pot lăsa indiferentă.
7. Dacă vă cere să faceţi ceva pentru ea, îndepliniţi-i dorinţa fără mormăieli sau obiecţii.
8. Cel puţin de două ori pe săptămână spuneţi-i cât de bine arată.
9. Măcar o dată pe săptămână sunaţi-o la serviciu sau acasă numai pentru a-i spune „Te iubesc”.

…Lui

1. Spuneţi-i cât de norocoasă sunteţi pentru că îl aveţi alături.

1. Remarcaţi că vă place aşa cum este şi nu aţi vrea să-l schimbaţi pentru nimic în lume.
2. Nu-l criticaţi şi nu-l sfătuiţi în legătură cu ceva dacă nu vă cere ajutorul.
3. Aranjaţi-i părul sau cravata de câte ori pleacă de acasă, astfel încât să se vadă că doriţi să arate bine, dar şi să-l atingeţi.
4. Arătaţi-vă interesată de orice sugestie face, inclusiv pe sexuală; e chiar mai important să vadă că îl ascultaţi şi vă gândiţi la ce vă spune decât s-o faceţi într-adevăr, dacă nu vă convine.
5. Spuneţi-i deschis ce vreţi de la el, nu-l lăsaţi să vă ghicească dorinţele şi nevoile, pentru ca mai apoi să-i puteţi reproşa că nu vă cunoaşte!
6. Fiţi sinceră cu el.
7. Remarcaţi admirativ că arată bine şi femeile întorc capul după el.
8. Faceţi-i un cadou, oricât de modest, şi spuneţi-i că în timp ce îl cumpăraţi v-aţi gândit la el.
9. Faceţi strip-tease pentru el.

______________________

1999, FEMEIA MODERNĂ

Soția ideală pentru o căsnicie fericită

În relația cu partenerul lor, unele femei se comportă ca niște mame supragrijulii, dar, de cele mai multe ori, superprotecția maternă deteriorează echilibrul cuplului. Altele, în schimb, își acceptă cu mare sârguință responsabilitățile, refuzând însă să se implice de exemplu comportamental în viața partenerului, abordând, alături de acestea, atât problemele lor personale, cât și dificila situație familială.

Sunt și femei care evită sau ignoră poezia din dragoste pentru că, se știe, „ceva” nu merge în căsnicia lor, dar găsesc întotdeauna o scuză pentru a ascunde adevărul: „El nu este egoist, ci doar ocupat” sau „Adevărul este că el e mai mult bun gust decât mine”. Acest tip de femeie își apără partenerul cu toate defectele lui, pe care le consideră „calități”. Complexate și posesive, aceste femei au un singur scop: să-și păstreze partenerul lângă ele până la sfârșitul vieții. Deviza lor este: „Fă ce vrei, dar nu mă părăsi!”. Totuși, lucrurile nu merg așa cum doresc ele și revoltele sau manifestă indiferență, adoptă o atitudine strategică și reproșurilor: „Așa mă răsplătești tu pentru tot ce am făcut pentru tine?” sau „Dacă n-aș fi fost eu, ai fi fost un nenorocit!”

Un alt tip, din păcate, destul de răspândit, este cel al femeii-martir, care se autocompatimește și așteaptă întotdeauna să fie compătimită de cei din ceilalți. Ea se autovictimizează și se face sacrificiul din dorința de a găsi consolare și compasiune. Cuvintele ei preferate sunt: „Merit să fiu tratată așa” sau „Pentru binele amândurora, este mai bine să tac…”

Și, în fine, un ultim tip este cel vindicativ. În acest caz, femeia își descarcă nervii asupra partenerului, pe care îl amenință că-l va pedepsi, de el, care îl consideră vinovat pentru eșecul ei personal.

Nici unul dintre aceste tipuri de soții nu reușește, în mod real, să construiască o căsnicie deosebită. De aceea, nu întâmplător, specialiștii în probleme de cuplu apreciază că relația se poate echilibra ușor dacă este abordată de o soție înțeleaptă, care nu se lasă condusă de afecte sau de resentimente.
luiza spafiu

_____________________________

2000, FEMEIA MODERNĂ

Cât de bărbat este partenerul dvs.? (Test)

1. Partenerul dvs. înțelege numai din privire când doriți să faceți dragoste?
   a) Deseori. b) Rar. c) Întotdeauna. d) Niciodată.

1. Poate să facă dragoste la orice oră, ziua?
   a) Dimineața. b) La prânz. c) În unele zile. d) Niciodată.
2. Mângâierile mai intime îi trezesc apetitul sexual?
   a) Mereu. b) Uneori. c) Rareori. d) Niciodată.
3. Lăsați-l în pace și timp de câteva zile îi lipsește total dorința erotică?
   a) Foarte scurte, de maxim 2 zile.
   b) Chiar și o săptămână.
   c) Se întâmplă și mai mult de o săptămână.
   d) Foarte lungi.
4. Preferă un preludiu lung?
   a) Da. b) Uneori. c) Rareori. d) Nu.
5. Îi plac îmbrățișările lungi, în timpul preludiului?
   a) Da. b) Uneori. c) Rareori. d) Nu.
6. Duritatea, „elementul său viril” este, în momentul penetrării, o sursă de plăcere?
   a) Da. b) Uneori. c) Mai rar. d) Nu.
7. Îi place să primească plăceri și simte nevoia de mângâieri și atingeri mai subtile, în afara actului sexual?
   a) Da. b) Uneori. c) Rareori. d) Nu.
8. Are fantezii spontane în minte?
   a) Uneori. b) Destul de des. c) Rareori. d) Niciodată.
9. Îl excită mișcările feminine în timpul actului?
   a) Deseori. b) Uneori. c) Rareori. d) Nu.
10. Obișnuiește să ajungă cât mai adânc?
    a) Întotdeauna. b) Uneori. c) Mai rar.
11. Dacă îi cereți, ar putea prelungi actul sexual?
    a) Da. b) Nu. c) Mă îndoiesc. d) Sunt convinsă că nu.
12. Ar putea atinge orgasmul în orice poziție?
    a) Desigur. b) În anumite zile. c) Mă îndoiesc. d) Sunt convinsă că nu.

Interpretarea rezultatelor

Majoritatea „a”
Partenerul dvs. de viață este supermasculin. Acest lucru se datorează unui foarte bun funcționament al sistemului nervos și unei „sincronizări” a funcțiilor erotice.

Majoritatea „b”
Are o potență sexuală normală. Este posibil ca partenerul dvs. să aibă un ideal erotic, dacă învață să-și dezvolte fantezia.

Majoritatea „c”
Masculinitatea sa este normală, dar el face parte dintr-o categorie de bărbați tot mai mare.

Majoritatea „d”
Nu prea este „bărbat” în pat. Poate ar fi bine să consultați un sexolog.

Text: marius radu

__________________

2000, FEMEIA MODERNĂ
O privire nu înseamnă adulter

— „De ce te uiți mereu după femei? Ce vezi la ele? Nu mă mai iubești… Ești un înșelător!”, cam așa sună majoritatea reproșurilor în cuplurile în care el este „ochii alunecoși, inima zburdalnică…”

Cât de întemeiate sunt aceste reproșuri?
Cât de periculoasă pentru cuplu este tentația bărbaților de a se uita după femei?

Este important ca femeile să înțeleagă că bărbații sunt atrași în mod natural de imaginea vizuală. Bărbatul vede o femeie frumoasă și o privește instinctiv.

Când o femeie vede un bărbat arătos, va da atenție aspectului său doar din cauza aprecierii gustului estetic. Tu nu ești preocupată imediat de actul sexual.

Femeile greșesc, de obicei, crezând că o astfel de privire este semnul unei trădări. Ea este, în realitate, doar o reacție biologică, ce ține de dorință și instinct.

Punctul de care bărbații scapă mai greu este că, dincolo de privire, ei pot avea tendința să flirteze sau să facă propuneri.

Totuși, mulți bărbați aleg stabilitatea, siguranța și fidelitatea în cuplu, chiar dacă instinctul vizual le este „treaz”.

Acesta este și un test pentru femei:
dacă vor să dețină controlul asupra bărbatului, nu trebuie să-i reproșeze doar instinctele, ci să-l facă să înțeleagă de ce ea merită să-i rămână fidel.

Barbatul nu este înșelător pentru că vede, ci pentru că decide să caute altceva.
Așadar, o privire nu înseamnă adulter!

__________________

2000, FEMEIA MODERNĂ
Test: Sunteți o soție bună?

Doamnelor:

1. 1. Ce faceți dacă soțul vine uneori târziu acasă?
      a. Îl așteptați plină de nervi.
      b. Vă supărați.
      c. Îi lăsați cina în cuptorul încâlzit și vă culcați.
   2. Pe neașteptate, primiți în dar de la soțul dvs. lenjerie intimă fină și scumpă.
      a. Îl certați că risipește banii.
      b. Îi mulțumiți fericită.
      c. Deveniți curioasă, insistând să aflați ce vrea să repare prin acest gest.
   3. Ce ați face dacă ați bănui că soțul v-a fost infidel?
      a. L-ați lua la întrebări.
      b. L-ați verifica desori prin telefon.
      c. L-ați aștepta acasă cu o cină romantică.
   4. Soțul laudă lângă dvs. celei mai bune prietene. Ce faceți?
      a. Vă cumpărați un halat la fel.
      b. Vă supărați.
      c. Recunoașteți că prietenei îi stă bine, dar nu e stilul dvs.
   5. Ce faceți când soțul dvs. se uită la un meci de fotbal la televizor?
      a. Vă bucurați că, în sfârșit, se odihnește, se destinde și el.
      b. Vă bucurați că aveți mai mult timp și pentru dvs.
      c. Considerați asta o pierdere de timp.

• Când l-ați întrebat ultima oară pe soțul dvs. ce ar dori să facă la sfârșit de săptămână?
  a. Niciodată.
  b. La începutul zilei.
  c. Când era cu vreo jumătate de oră înainte.

1. 1. Ce faceți când copilul mic plânge noaptea?
      a. Primiți cu bucurie ca soțul să se ducă la el.
      b. Mergeți imediat din pat.
      c. Îl reproșați că nu se deranjează.
   2. Ce faceți dacă soțul nu vrea să cumpărați o mașină de spălat nouă?
      a. O folosiți, fără probleme, pe cea veche.
      b. Îi spuneți soțului să spele el cu cea veche.
      c. Încercați să economisiți bani pentru o mașină nouă de spălat.
   3. Ce faceți dacă soțul recunoaște o infidelitate veche?
      a. Îl acuzați pe el.
      b. Vă acuzați pe dvs.
      c. Îl părăsiți fără vorbă.

• Vă place mult o rochie, dar știți că pentru a o cumpăra va trebui să faceți mari economii mult timp. Cum procedați?
  a. O cumpărați imediat.
  b. Vă întrebați soțul dacă o puteți cumpăra.
  c. Dați uitării rochia.

Punctaj:

Nr. întrebare	a	b	c
1	5	0	10
2	0	5	10
3	0	5	10
4	0	5	10
5	10	5	0
6	0	5	10
7	0	10	5
8	10	0	5
9	0	5	10
10	0	5	10

Rezultate:

• Între 85–100 de puncte: Vă alintați prea mult soțul. Nu fiți tot timpul atât de înțelegătoare!
• Între 45–85 de puncte: Reușiți să vă faceți relația armonioasă, deși uneori răbufnește încăpățânarea și dorința de a stăpâni dvs. situația.
• Între 0–45 de puncte: Dacă nu vă iubiți soțul, cel mai bine ar fi să rupeți relația cu el. Dacă îl mai iubiți, încercați să-i faceți uneori pe plac.

1. enescu

_________________________

2003, ZIUA

Opinii clasice

Dragostea și bunurile ei

1. De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător.

1. Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
2. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.
3. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește.
4. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul.
5. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
6. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.
7. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre prorocii – se vor desființa; darul limbilor va înceta; știința se va sfârși.
8. Pentru că în parte cunoaștem și în parte proorocim.
9. Dar când va veni ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa.
10. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
11. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu.
12. Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Întâia epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, Capitolul 13

Dragostea

În cele din urmă, cununa și rodul tuturor virtuților, ale tuturor ostenelilor duhovnicești este dragostea — acel dar care poate fi dăruit doar de Dumnezeu, ca finalitate a tuturor pregătirilor sufletești.

Când Hristos va veni să ne judece, criteriul va fi iubirea — nu o simplă grijă umanitară, ci iubirea concretă și personală față de aproapele, oricine ar fi el. Nu entități abstracte ca „clasa socială” sau „rasa”, ci omul viu, unic, cel pe care Dumnezeu l-a așezat în calea noastră.

Iubirea creștină nu este activism social; nu este focalizată pe „umanitate” ci pe persoană. Activistul social poate sacrifica individul pentru „interesul comun”. Creștinismul, în schimb, cere grijă față de fiecare suflet în parte.

Parabola Judecății de Apoi nu vorbește despre politică, ci despre iubire ca exercițiu cotidian, concret: „am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, gol și m-ați îmbrăcat”.

Fiecare om este chemat să răspundă cu iubire personală. Și vom fi judecați nu pentru idei, ci pentru cum am iubit.

Alexander Schmemann – Postul cel Mare

Nu toți suntem chemați să lucrăm pentru „umanitate”. Dar fiecare am primit harul iubirii lui Hristos.

Unii oameni sunt în temniță, bolnavi, singuri — pentru că această iubire personală le-a fost refuzată.

Fiecare suntem răspunzători de o fărâmă din Împărăția lui Dumnezeu.

Vom fi judecați pentru dragostea noastră sau pentru refuzul de a iubi:

„Întrucât unuia dintre acești mici frați ai mei ați făcut, Mie Mi-ați făcut.”

Denis de Rougemont – Iubirea și Occidentul

A fi îndrăgostit nu înseamnă a iubi. Îndrăgostirea este o stare, iubirea este o acțiune.

Agape, iubirea creștină, afirmă ființa prin acțiune.

Eros, iubirea pasională, a glorificat instinctul morții.

Agape nu distruge, ci mântuiește și pe cel ce distruge.

Creștinismul a proclamat egalitatea între bărbat și femeie. Iubirea reciprocă cere egalitate. Practica fidelității dezvoltă o nouă vedere asupra celuilalt.

Bărbatul care se stăpânește nu o face din lipsa pasiunii, ci pentru că iubește.

Căsătoria devine astfel spațiul protejat al iubirii – nu prin morală, ci prin respectul persoanei.

Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii

Mai prețios ne este prietenul ori vecinul decât un așa-zis adevăr care nu știm cât va fi valabil. Dragostea de aproapele nostru e adevărata noastră datorie, aproapelui se cuvine să-i sărim în ajutor; pe când, în numele unor nesigure și vremelnice adevăruri, conștiincioșii sunt mereu gata să-și persecute și denunțe semenii. Adevărata veritas se cheamă caritas.

Poporul român mereu așa a procedat, a pus caritatea deasupra „adevărurilor” momentane, pe vecin și prieten mult mai sus decât glaciala obiectivitate.

__________________

2005, EVENIMENTUL ZILEI
Amorul de piață

După milenii de istorie, dragostea joacă în continuare un rol important pe scena vieţii, însă într-un alt decor, în care prinţul pe cal alb a fost înlocuit de tânărul afacerist cu Mercedes şi ochelari de soare, iar biletele parfumate, scrisorile de dragoste şi serenadele sub balcon au fost detronate de poşta electronică şi dedicaţiile muzicale la MTV. Persoane aflate la mii de kilometri distanţă se pot îndrăgosti numai uitându-se la o poză prost scanată, trimisă pe Internet.

Iubirea, care isca odinioară războaie sau aducea pace, nu mai pare în zilele noastre un motiv suficient pentru o căsătorie tradiţională. Susţinută puternic de comercianţi, şi cu ecou nesperat la cei care se doresc seduşi de aroma Occidentului, Ziua Sfântului Valentin rămâne un kitsch mediatic, cu scop pur comercial.

Romantismul rămâne, se schimbă numai metodele sale de manifestare, supuse unei lumi capitalizate până în ultima celulă. În secolul vitezei, ne-am obişnuit să ne conformăm iureşului problemelor zilnice, să facem calcule de randament şi să ne estimăm cu precizie eficienţa acţiunilor, astfel încât de puţine ori ne mai rămâne timp şi disponibilitate să ne gândim la sentimente.

O viziune modernă

O viziune mai pragmatică asupra vieţii a adus tematica sexuală în prim-plan, iar sărutul timid pe obraz a fost înlocuit de aventuri de o noapte. „Dragostea modernă este superficială, pragmatică şi facilă“, spune psihologul Mirela Zivari. Cuplurile nu mai au timp, deşi o relaţie solidă se construieşte investind energie şi timp.

În trecut, îndrăgostiţii îndeplineau anumite ritualuri înainte de a construi o relaţie. Bărbatul făcea cu asiduitate curte femeii, chiar se duela pentru iubirea şi onoarea ei. Astăzi, valorile morale sunt considerate misogine şi învechite.

Explozia comercialului şi promovarea imaginii prin film, publicitate şi muzică au schimbat imaginea femeii şi percepţia de sine. Femeile sunt tot mai des prezentate prin erotism, sexualitate şi limbaj nonverbal, iar relaţiile devin fragile, dictate de interesul sexual.

„Amorul este centrat pe confort, statut social şi mai puţin pe iubire. A-l accepta pe celălalt cu toate calităţile şi defectele e un pas spre maturizare emoţională“ – spune Mirela Zivari.

Pasiuni în stil vechi

Ştefan Dumitrescu, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Pensionarilor din România, evocă vremurile când femeia era respectată, iar relaţiile aveau limite clare. Întâlnirile aveau loc doar cu acordul familiei, iar ora 20 era termenul-limită.

Cofetăria era locul de întâlnire. Zilele de naştere aduceau interpreţi sau cântăreţi cu instrumente. Foarte populare erau „ceaiurile”, un prilej de cunoaştere şi distracţie. Astăzi, crede el, iubirea e alterată și accentul a fost pus pe partea materială.

Amorul nu are vârstă

Venera şi Cornel Vancea, cu 50 de ani de căsătorie, sunt dovada că iubirea şi respectul pot dura. „Soţul meu este extraordinar. Mă respectă ca în tinereţe“, spune Venera.

O poveste modernă de dragoste

Lavinia şi Adrian (22 şi 24 de ani) s-au cunoscut într-un club. Povestea lor a început cu un gest neobişnuit: el i-a dat numărul şi i-a cerut să-l sune. Astăzi, îşi amintesc cu drag de primul sărut şi primul „te iubesc“.

„Când îmi spune ‘te iubesc’, are o sclipire în ochi care e cea mai sinceră declaraţie“, spune Lavinia. Anul trecut, Adrian i-a dăruit un inel, iar acum plănuiesc o excursie la munte.

Cadouri între îndrăgostiţi

Cele mai frecvente sunt florile, urmate de jucării din pluş şi bomboane. Trandafirii roşii semnifică dragostea pasională, cei albi – puritatea, cei galbeni – bucuria, iar cei mov – dragostea la prima vedere.

Cea mai veche declaraţie de dragoste

Datând din 2200 î.Hr., o tabletă de piatră de 16 kg conţine scrisoarea de dragoste a lui Gimek pentru Dasbuaj, invitând-o la o întâlnire în Babilon.

Psihologul Mirela Zivari despre cupluri celebre

• Adriana Bahmuţeanu & Silviu Prigoană – Ea caută statutul social, el cumpără orice.

• Lili Sandu & Bogdan Stelea – Ea aspiră să fie cineva, el e celebru cu „lipici“.

• Nicoleta Luciu & Dinu Maxer – O iubire ce a rezistat faimei.

• Adrian Mutu & Alexandra Dinu – O poveste de schimbare şi responsabilizare.

Legendele Sfântului Valentin şi Dragobetele

Sfântul Valentin a cununat în secret cupluri, murind în închisoare pe 14 februarie 270 d.Hr. Dragobetele, zeu dacic al iubirii, oficia nunta animalelor şi celebra viaţa.

Ziua de 24 februarie era un moment în care tinerii intrau în rezonanţă cu natura, întâlnindu-se pentru ca iubirea lor să dureze tot anul.

_____________

2007, CONVORBIRI LITERARE

Căsătoria ca ascetism pozitiv

Gînditorul creştin Vladimir Soloviov, în lucrarea Sensul iubirii, consideră că monahismul este inferior căsătoriei, din punct de vedere al calităţii ascezei. (Prin asceză, înţelegem: vieţuire profund spirituală, bazată pe renunţare la lumesc, adică la lumescul sordid şi rudimentar, asceţii putînd trăi în lume, dar netrăind ca ea.)

După Soloviov, ascetismul comportă două trepte:

• Ascetismul negativ, adică cel monahal.

• Ascetismul pozitiv, în căsătoria veritabilă.

Soloviov estimează că ascetismul călugărului nu conduce decît la anghelosis (îngerificare), în cel mai bun caz. În căsătoria veritabilă este calea divin-umană spre theosis (îndumnezeire, comuniune cu Dumnezeu).

De ce ascetismul monahal ar fi negativ? Cuvîntul „negativ” desemnează aici: contrarierea legii naturale a unirii stabile bărbat-femeie. „Negativ” implică şi abstinenţa erotică, în genere forţată. Implică şi limitarea rezultatului ascezei.

Căsătoria veritabilă este mai presus de monahism privind posibilitatea realizării spirituale. Dar este subliniat atributul de „veritabil”, prin care o unire spirituală se deosebeşte de mariajul convenţional, opac la taine, căzător. Căsătoria veritabilă ar fi, la ora actuală, un ideal greu de făptuit, dacă nu o utopie. Dar trebuie s-o avem în vedere, totuşi, ca pe o posibilitate. Aşa cum prin botez omul este chemat la desăvîrşire, aşa şi prin taina cununiei el este chemat la experienţa comuniunii divine.

Evident, mariajul nu este în mod spontan cale iluminatorie sau salvatoare. Ea duce la theosis numai prin iniţierea în tainele creştine. Cununia este una din cele 7 taine de iniţiere creştină, este taina a cincea, exprimată în planul concret. Monahismul este şi el o „cununare”, dar simbolică, abstractă, figurativă: nunta simbolică între mirele Hristos şi persoana care alege monahismul.

În căsătoria veritabilă, drumul spre theosis este trasat de o pregătire duhovnicească, primită în cadrul eclesial, întreţinută prin relaţia duhovnic-penitent. Numai în acest cadru, trăirea împreunării soţ-soţie, orgasmul, pot prefigura în chip natural realizarea agapică.

Este drept că toate cuvintele care descriu un extaz mistic sînt împrumutate din terminologia extazului sexual. Este drept că există asemănări de intensitate, de climax, de culminare. Doar că extazul sexual durează puţin, este punctiform şi exploziv, în timp ce extazul ascetic are o durată extinsă, locuibilă.

Cineva opina, metaforic, că orgasmul poate da paradigma minimală a iluminării, arătînd cum toată trăirea se focalizează într-un tot extatic. După climax, fericitul se întreabă „Unde este corpul meu?” Dar orgasmul este doar schiţa, doar imaginea fulgurantă a iluminării extatice. După el urmează oboseala, tristeţea, torpoarea. Şi astfel s-a dus acea theosis care la marii realizaţi este o achiziţie continuă, de durată.

Soloviov, cînd stabileşte cele două trepte ale ascezei şi cînd statuează superioritatea căsătoriei, are în vedere şi o stare de fapt: monahismul, aşa cum apare el astăzi, oferă prea puţine cazuri de asceză autentică. Nu se întîlneşte o asceză monastică de mare calitate; ci există, foarte rar, mari asceţi, personalităţi harismatice, care au provenit uneori din mediul monahal. Dar monahismul în genere, aşa cum se prezintă în istorie, şi mai ales astăzi, este un fel de profesionalizare a rugăciunii şi a trăirii ritmate după ore liturgice.

Nu a existat o intenţie iluminatorie expresă, în monahism, ci una slăvitoare. Dar şi aceasta a fost realizată „profesionalist”, cînd nu chiar îndoielnic. Lucrul acesta îl observă, recent, arhim. Efrem, stareţ pe Athos, într-o vizită făcută în România, în 2001:

„La mănăstirile pe care le-am vizitat, fie de maici, fie de monahi, am văzut doar o călugărie superficială, grosieră. Nu există precizie, acribie, în viaţa monahală.”
(„Acrivia conştiinţei” înseamnă precizia conştiinţei, a explicat stareţul Efrem).

În simetrie, reluăm, însă, precizarea: căsătoria funcţionează ca „ascetism” numai ridicată la puterea tainei cununiei (sacramentum). Ascetism însemnînd: lucrare conştientă şi îndrumată, ducînd la purificare, iluminare, desăvîrşire. Askeis presupune o triplă „pază” spirituală, cu posibile, dacă nu inevitabile, intervale iluminatorii.

Putem evalua cele două ascetisme (negativ-monahal şi pozitiv-marital) nu atît din perspectiva performant iluminatorie, ci după un criteriu mai pertinent: acela al mîntuirii. Căci ascetismul în sine nu-i un scop, ci o cale. Şi nu o cale spre performanţe suprafireşti, ci spre îmbunătăţire şi mîntuire.

Din această perspectivă, soteriologică, vedem că ascetismul căsătoriei duce mai firesc spre împlinire. Iar cel monahicesc este un fel de cale protejată, ferită de intemperii, în răspăr cu datele condiţiei umane.

Cît despre îngerificare sau îndumnezeire, acestea sînt noţiuni convenţionale, numind stări şi trepte pentru care este nevoie de lucrare îndrumată, indiferent în ce categorie te afli: adică şi atunci cînd te afli în situaţia avantajată soteriologic a căsătoriei veritabile.

Vasile Andru