Povesti atipice

1965, VIAȚA NOUĂ

Moş Gerilă oficiază o căsătorie într-un ascensor

Moş Gerilă va oficia o căsătorie în ascensorul unui mare magazin din Riveside (California). Mirele, Robert McClue, se ocupă de întreţinerea ascensorului, iar mireasa, Lea Bonham, este liftieră.

In ce-i priveşte pe Moş Gerilă, în „civil“, acesta este ofiţer al stării civile. In fiecare an însă, de sărbători el se costumează, transformîndu-se în prieten sfătos al celor mici.

Fiind prea ocupat, el va oficia căsătoria în costumul tradiţional cu mantie roşie şi barbă de vată. Apoi se va întoarce imediat la prichindeii lui.

____________________

1969, FAMILIA

Nunta în Bihor

La casa părintească a mirelui

La locul unde va fi nunta mare „adunății” miresei (termenul l-am auzit la Seghiște) și mirele sunt așteptați cu mare nerăbdare. Nuntașii — și curioșii — îi așteaptă în fața porții și în curtea casei.

Aici, în curte, au fost pregătite — conform datinelor bătrânești — o masă, busuioc și un vas cu apă (pe vremuri apa era „sfințită”).

„Socrii mari” o întâmpină pe aceea ce le va fi de acum înainte noră. Soacra are grijă ca atunci când mirele și mireasa intră în casă, nimeni să nu treacă printre ei, să nu-i despartă. Mirii sunt stropiți cu apă (în multe locuri sunt stropiți și nuntașii) ca să le meargă bine toată viața. În curte este o masă acoperită cu o față de masă cusută în casă. Mirii o înconjoară de trei ori și în timpul acesta se aruncă grâu peste ei, ca să fie mănoși, ca să fie belșug și să fie hărnicie în casa lor. În curte este pus un scaun și pe el o cană cu apă. Mirele o înconjoară de trei ori, apoi mireasa dă cu piciorul în cană ca să verse apa.

La Luncșoara, după ce răstoarnă vadra cu apă, mireasa închină cu un pahar plin cu vin, apoi, gol, îl aruncă peste cap. Nuntașii se grăbesc să-l prindă. Se aruncă cu grâu, apoi părinții mirelui o întreabă pe mireasă:

— Ce ne-ai adus, nora noastră?

— Caș de la oi și trai bun între noi.

La intrarea în casă mireasa caută să pătrundă prima în casă. Părinții mirelui îl trag acestuia atenția, ca nu cumva să i-o ia mireasa înainte.

Pe parcursul drumului dintre cele două case ale mirilor, nuntașii vin într-o anumită ordine, stabilită de tradiție (care diferă de la sat la sat) și anume: călăreții (cât se mai țineau), stegarul, feciorii, nuntașii cu mirii, chemătorii, lăutarii și grosul alaiului (sunt locuri unde lăutarii vin imediat după stegari). La intrarea în casă — uneori — se practică încă obiceiul călcatului pe picior, acesta fiind, după credință, semn al „primatului” în anii care vin, în căsnicia care începe.

Grupuri de săteni — dintre cei care n-au fost invitați la nuntă — barează din loc în loc drumul cu funii și lanțuri. Barierele sunt înlăturate după ce aceștia sunt cinstiți cu băutură. Și în timp ce nuntașii continuă drumul, cei care baraseră ard paie. De ce, nu am putut afla.

Odată ajunși în casă, gazdele, grăitorul mare și nașii, fac invitațiile pentru începerea petrecerilor, care vor dura o zi, două sau chiar mai mult, și în timp ce unii dintre nuntași ocupă locurile la masă, noi să-i însoțim pe sărbătoriți la:

„Învelitul miresei” (facerea conciului)

Mai întâi să ne oprim la o nuntă din satele aflate în preajma Vașcăului.

Nunta vine în grădină, sub un pom care rodește, unde este un jug. Mirele și mireasa sunt puși în jug, unul de o parte, celălalt de alta, în semn că de acum încolo au de tras împreună.

Pomul sub care se petrec toate acestea, este nuc, ori cireș, dar să fie mereu tineri. Așa-i din bătrâni, semn că ține.

Acum nașa face conciul, sau pupul. Acesta este momentul învelitului miresei, momentul trecerii ei din rândul fetelor în cel al nevestelor. Pupul care va fi purtat de acum încolo de mireasă toată viața.

Mirele aruncă peste capul miresei o maramă albă (în părțile Vașcăului) sau albă cu flori roșii (în apropierea Beiușului). Mireasa o ia și o aruncă peste capul tânărului ei soț. Schimbul acesta de maramă are loc de trei-patru ori, ca până la sfârșit mireasa să se lase învelită cu jolgiul, cum i se mai spune prin partea locului maramei, în timp ce nuntașii cântă pe o melodie de jale următoarea orăție:

„O, mustră-se mustră,
Portul cel fetesc
Cu cel nevestesc.
Portul cel fetesc
E mai rușinos
Dar cel nevestesc
E mai părtos.
Stii tu ce spuneam
Ieri alaltăieri
Trecând pe la noi?
Că tu ți-i schimba
Portul cel fetesc
Cu cel nevestesc.”

Mireasa plânge, plânge și mama ei, plâng surorile și prietenele ei. Vremea „bună” când ea își purta părul lăsat pe spate, în două chicii, legate cu prime (panglici) s-a dus. Mireasa plânge fiindcă își ia rămas bun pentru totdeauna de la feție, de la năframa ei roșie sau de altă culoare, de fată. De acum ea nu va purta decât o cârpă neagră cu flori (de obicei roșii) iar mai târziu, spre bătrânețe, vor dispărea și florile de pe cârpă, aceasta rămânând în întregime neagră.

Printre cei ce trebuie să fie neapărat prezenți la „învelitul miresei” este stegarul, care leagănă steagul deasupra celor doi miri în tot timpul ceremonialului.

Mirele taie apoi creanga sub care au stat. Femeile-i cântă miresei:

„Astăzi ai fost fetiță
Mâine ești nevestiță.”

Cei prezenți încearcă să sărute proaspăta nevastă și mirele trebuie să fie foarte atent ca să nu i-o ia altul înainte.

Graiătorul mirelui zice: mireasa să-și schimbe portul. Atunci, ea se duce în altă cameră cu mirele și cu două femei, meselecele, și se îmbracă în costumul de nevastă, adică poartă conciul (pupul), iar părinții mirelui. Femeile fac masă, aștern o față de masă, pun de mâncat. Nu-s mai bătrâne de 40 de ani. Mirele desleagă codrul miresei și îi face masă în colțul casei. Nu mai pune mâna nimeni pe mâncare. Mănâncă numai mireasa și mirele. Dacă o să mănânce din ea și altul, n-o să le meargă (așa mi s-a spus). Mirele și mireasa mănâncă. Pot să vie și nașii. Mirele îi pune miresei codrul în brațe (din partea părinților), apoi o să rămâne, iar el bea o țuică dulce îndoită. Tot timpul cât mănâncă, părinții și nuntașii tac, ca să le fie gura dulce (adică să nu se certe în viață). El cere în mâna soacrei un băț cu colaci, băț frumos, și de acolo ia un colac și-l dă jos. Îl dă nașei, și în mâna miresei se pune o țuică într-un păhărel, o țuică bună. Mireasa bea, apoi bea și nașa. După ce au băut, ele se sărută (își trag o smacăgoș). Apoi beu (cei care sunt acolo, femeile care au făcut mâncarea).
Aceasta este prima nuntă, așa o face mireasa în casa miresei, apoi se servește masa. *)

„Adăpatul“ miresei

Prin locurile pe unde au umblat după folclor Miron Pompiliu și Bartok Bela, se obișnuiește ca odată învelitul terminat, să se treacă la „adăpatul“ miresei, adică aceasta să fie dusă, însoțită de o mare parte dintre cei prezenți la nuntă, la râul cel mai apropiat. Odată ajunși la apă, asistăm la următoarele evenimente: (după o înregistrare făcută la Seghiște în vara anului 1968).

„Se duc la apă, mireasa are un ol și un colac. Olul e plin cu apă, colacul e legat cu sârmă și-i împletit. Așa l-or făcut pentru popi. La mijloc are o gaură, acolo se bagă ștergarul, felega, cum îi mai zicem noi. Mireasa aruncă colacul în apă. Feciorii sar după el. Dacă stai aproape de apă pe mal se întâmplă să te împingă alții în apă, chiar dacă nu vrei să mergi după colac. După feciorul care prinde colacul, fug ailalți. El ajunge acasă și câștigă prinsoarea — băutura pe care o beau împreună cu ortacii lui. Mireasa vine cu nuntașii înapoi, hideedea zice, oamenii descântă. Când ajunge acasă la mire, mireasa dă cu olul cu apă de stâlpul de la casă, ca să-l spargă, că zice că așa sparge răul de pe casa lor.“ Feciorii care participă la acest act care pune la încercare, într-un oarecare fel, curajul și bărbăția, pleacă la apă, în trecut, lunea, acum merg duminica — numai de la casa mirelui. Chiar dacă era nunta la mireasă, tot de la casa mirelui era plecarea la „adăpatul“ miresei.¹¹

Colacul ajunge până la mâna la miri. Aceștia trag de el unul dintr-o parte, unul în cealaltă. La care rămîne partea mai mare se zice că e mai credincios. Apoi toți nuntașii mănâncă bucuroși din colac.

Stelian VASILESCU

__________________________

1971, CRIȘANA

CĂSĂTORIE CIUDATA

Recent, în localitatea Takamatsu, Insula Shikoku, s-a celebrat o căsătorie ciudată, care a avut loc intr-un acvariu. Ideea a fost a miresei care a afirmat că a vrut să ştie mai multe despre munca viitorului său soţ care lucrează la aceste acvarii.

____________________

1981, ALMANAHUL FEMEIA

1981, ALMANAHUL FEMEIA

Curiozități

Imaginea 1 (Familia Fatschello – 1981FemeiaCuriozitati1.jpeg):

Cea mai numeroasă familie din lume este a argentinianului Lorenzo Fatschello din oraşul Nogoyo. În anul 1979, cînd bătrînul Fatschello şi-a sărbătorit cea de-a 98-a zi de naştere, împreună cu soţia sa Anna, în vîrstă de 95 de ani, au venit din toate colţurile ţării să-i felicite cei 5 copii ai săi (3 băieţi şi 2 fete), nepoţii, strănepoţii, stră-strănepoţii, în total 1 301 persoane.

Imaginea 2 (Insula Prince Edward – 1981FemeiaCuriozitati2.jpeg):

Insula Prince Edward aparţine Canadei. Deşi această insulă este locuită de 80 000 de oameni şi deşi se află sub influenţa moravurilor americane, nu s-a lăsat totuşi contaminată de epidemia divorţurilor americane. Primul caz de divorţ, după 400 de ani de existenţă a insulei locuite, s-a întîmplat în anul 1934, iar soţii respectivi au fost expulzaţi în semn de dispreţ. Oamenii de acolo sînt foarte casnici şi proverbul lor cel mai curent este: «Să-ţi aperi căminul ca şi profesiunea»

Imaginea 3 (Leonțina Espinosa – 1981FemeiaCuriozitati3.jpeg):

Cele mai multe naşteri din lume au fost realizate de Leonţina Espinosa, în vîrstă de 55 de ani (în 1981), din Argentina (America de Sud). Ea s-a măritat la vîrsta de 14 ani şi pentru început a născut 3 gemeni, apoi de la 15 la 55 de ani a născut în fiecare an cîte un copil. În anul acesta ea aştepta cel de-al 45-lea copil. Faptul de a naşte 42 de ani consecutiv, an de an, cîte un copil constituie un record unic în lume.

Imaginea 4 (Fiodor Vasiliev – 1981FemeiaCuriozitati4.jpeg):

Cea mai productivă familie de pe glob a fost a ţăranului rus Fiodor Vasiliev (1816–1872), care a trăit în districtul Suiski. El a avut 87 de copii. S-a căsătorit de două ori. Prima soţie i-a dăruit 69 de copii, iar a doua 18 copii. Prima soţie a născut numai de 27 de ori, din care de patru ori cîte patru gemeni; de şapte ori cîte trei gemeni şi de 17 ori cîte doi gemeni. A doua soţie a născut şi ea numai de 8 ori: de două ori cîte 3 gemeni şi de 6 ori cîte 2 gemeni. Încît, la 75 de ani, Vasiliev era înconjurat de aproape toţi copiii lui: 83 din 87.

___________________

1981, ALMANAHUL FEMEIA

Erau tineri și erau fericiți, nimeni n-ar fi putut spune că nu erau fericiți, pînă într-o zi, cînd, unul dintre ei, el sau ea, a observat pe tavan o pată și s-a mirat cît de urîtă era pata aceea și s-a gîndit c-ar trebui să cheme niște zugravi de la cooperativa de prestații, numită chiar «Prestarea». Zugravii au venit, aducînd mai întîi o căldare, apoi o mistrie.

Erau cu toții patru meșteri și au adus și un sac cu humă, și o cutie cu ulei, și o pensulă — toate astea, firește, în zile diferite — și le-au lăsat acolo, în mijlocul casei, și peste o săptămînă au jupuit pereții și n-au mai venit, după aceea, două săptămîni.

Și a trecut vara, și a venit toamna, și a venit iarna, și dulapurile stau și acum acoperite cu ziare, iar în baie încă nu s-a dat cu ulei și nimeni nu mai știe cine a fost cu ideea, el sau ea, cine a adus zugravii, el sau ea?

Pînă și tribunalul ezită să se pronunțe: cine e vinovatul?
Avocatul lui spune că ea.
Avocatul ei spune că el.

VASILE BĂRAN

________________________

1981, ALMANAHUL FEMEIA

Profeta căsătoriilor spirituale; din practicile și „moralitatea” sectanților

Întîmplările pe care le vom descrie aici par incredibile. Fiindcă pentru un om normal sínt imposibile şi degradante. Şi complet absurde. Ele violează nu numai bunul simţ elementar, dar lovesc cu brutalitate şi inconştienţă în temeliile vieţii noastre morale, încercînd să caricaturizeze şi să înece în depravare însăşi celula de bază a societăţii — familia.

Promotorii „singurei credinţe creştine adevărate”, cum se consideră adepţii acestui mic grup de dizidenţi ai cultului adventist, despre care va fi vorba în cele ce urmează, propovăduiesc fuga de muncă, de obligaţiile şi răspunderile matrimoniale, îndeamnă la traiul parazitar, la imoralitatea mascată făţarnic prin puritatea credinţei, eşuînd în cele din urmă în cea mai mizeră şi obscură promiscuitate. Dar fructele bizare ale ignoranţei, decăderii şi credulităţii bigote stîrnesc nu doar mila şi oprobriul, ci şi un nestăvilit hohot de rîs…

Iarnă, ger, vînt amarnic. În mica încăpere s-au adunat aproape toţi membrii grupării de adventişti reformişti intitulată „Mica rămăşiţă”, denumire deloc simbolică, veniţi de prin toată ţara. (O să vă lămuriţi cine sínt ei.) Toţi aşteaptă cu sufletul la gură noile „solii” pe care Domnul le-a „dictat” profetesei Elena Iosub, pe numele ei cel mic Nuţa, în ultimul său somn. Dacă i-a adus pe o vreme ca asta pînă în Piatra Neamţ înseamnă că-i aşteaptă evenimente mari. Ceea ce le-au auzit urechile a întrecut, însă, toate aşteptările.

Mai întîi au rămas cu gurile căscate. „Domnul ne-a poruncit să probăm, ca fiind voinţa divină, separarea credinciosului de necredincios”, a început prófeta. N-au înţeles mare lucru, majoritatea nefiind iniţiaţi în modul în care cel de sus îşi face concrete poruncile în caietele cu „soţii” ale „vizionarei”. Aşa că au aşteptat urmarea: „Pentru desăvîrşirea caracterului — a continuat ea, în transă —, am luat hotărîrea că dacă unul dintre soţi nu acceptă credinţa noastră atunci se ajunge la despărţirea în fapt, indiferent ce se întîmplă cu familia, considerînd aproape de noi numai pe aceia care au acceptat reforma”. Le-a luat piuitul; majoritatea aveau copii, neveste. Dar dacă vrei să te mîntui, te supui, ce să faci. Totuşi, aşa, de unul singur în viaţă, fără nici cea mai mică mîngîiere…

Deodată, însă, le-au sclipit ochii; „De aceea, vom face căsătorii spirituale, spre a proba puterea caracterului şi a izgoni pentru totdeauna gelozia. Fiecare membru al nostru va fi căsătorit cu o altă femeie, pe care o va hotărî Domnul şi îi va comunica numele prin mine. Amin”. Amin, amin, dar cum adică punere la probă? Şi de ce s-a căsătorit prima chiar prófeta şi cîţiva din anturajul ei imediat, iar ceilalţi au fost lăsaţi să aştepte la coadă? Vedeţi, însă, că într-o sectă ca asta, murmurele se pedepsesc şi disciplina este disciplină. Aşa că a plecat fiecare spre casa în care se aflau nevasta, sau bărbatul, cei deloc spirituali, şi care trebuiau musai înlocuiţi cu ceva mai de soi.

CUM A AJUNS NUŢA PROFETĂ

Fiind la modă reformismul, o puzderie de inşi au venit cu tot felul de interpretări proprii ale preceptelor cultului adventist, fiind, pînă la urmă, excluşi din acesta. Excluşi nu de altcineva, ci de către adventiştii înşişi, care nu admit abateri de la „adevărata credinţă”. Fiecare dizident consideră însă că interpretările sale reprezintă „unica şi adevărata credinţă”. Cam în acest fel a luat fiinţă şi ceata rătăciţilor din Piatra Neamţ, care se adună între ei şi încearcă să se constituie într-un grup reformist de sine stătător.

Un lucru s-a dovedit însă capital: dacă vrei să ai influenţă trebuie să-ţi faci rost de un profet sau de o profetă în stare să ia legătura direct cu Domnul, spre a comunica dreptcredincioşilor porunci. Fiindcă numai cu interpretarea textelor sacre nu se iese la nici o socoteală.

Ciudat este că gruparea „Mica rămăşiţă” a adunat oameni, în jur de vreo 50, aproape din toată ţara. Tartorul lor s-a dovedit unul din Dumbrăvenii Sibiului, Alexandru Szatmári, om cu ceva carte la activ, care a început să-şi recruteze personal adepţi, călătorind în acest scop peste tot. Ajuns prin Piatra Neamţ, l-a cunoscut pe Cătană Gheorghe, şi el reformist, apoi pe Elena Iosub, Maricica Diaconu, Gherghina Bocioagă, Ion Baston şi alţii, pe care şi i-a raliat. Cum de a pus ochii tocmai pe Nuţa este greu de spus, poate că a întrezărit în ea o naivitate sinceră, îmbinată cu un fanatism exacerbat, sau a mizat pe vanitatea ce-i domina din străfunduri fiinţa, cert este că a hotărît s-o „facă” prófeta grupului în formare.

Pentru reuşita unei asemenea chestiuni n-ajunge însă doar să sugerezi, nici să-i cucereşti omului respectiv simpatia şi loialitatea, trebuie să-l determini cumva să creadă el însuşi că este „alesul” divin. Şi au recurs la un truc dintre cele mai ieftine, pe măsura capacităţii lor. Au luat legătura cu o anumită Rodica, din Bucureşti, cică ghicitoare, şi s-au dus într-o zi cu mare alai la ea.

Le-a ghicit la toţi „caracterul” (asta ca să fie în spiritul doctrinei), dar cînd a ajuns la Nuţa a cuprins-o… o înfiorare, şi, privind-o speriată, a zis:

„În tine se află puteri care-mi depăşesc priceperea. Nu pot să-ţi ghicesc, tu eşti mai puternică decît noi”.

Apoi i-a făcut o vizită şi la Piatra Neamţ, dar şi acolo s-a dovedit tot „neputincioasă”, întrucît avea dinainte o… profetă aleasă de Domnul.

Azi aşa, mîine tot la fel. Szatmári n-a slăbit-o o clipă, sugerîndu-i tot felul de viziuni şi zăpăcind-o cu texte pe profil, pînă cînd a fost şi ea de acord că a „visat” ceva, aşternînd pe un caiet prima „solie” de la Domnul, care suna întocmai cu „interpretarea” unui paragraf biblic, făcută anterior de Szatmári.

Şi, fiindcă un „sfînt”, dar cu atît mai mult o „sfîntă”, nu se formează în fiecare zi, Şoni Szatmári a răpit-o de la soţ şi de la cei doi copii şi a luat-o cu el prin ţară să ducă pe la toate grupurile de reformişti dizidenţi „porunca Domnului”.

Culisele „Micii rămăşiţe“

Desigur, de-alungul miilor de kilometri străbătuţi împreună şi la multele popasuri în care au adăstat, şi-au concretizat definitiv „doctrina” şi au ajuns şi la necesitatea căsătoriilor mai mult sau mai puţin spirituale, fiindcă un membru sectant îl simte „mai aproape” tot pe unul de credinţa lui, nu?

În orice caz, în aceste lungi turnee, efectuate pentru realizarea „lucrării Domnului”, au tot umplut caietul cu „solii”, de-o inconsistenţă şi o puerilitate hazlie, cerînd, în ultimă instanţă, celorlalte mici adunări de reformişti să se unească sub conducerea căpeteniilor „Micii rămăşiţe”.

Una dintre primele condiţii era aceea de a recunoaşte „soliile” profetesei ca fiind de origine divină şi, bineînţeles, aderarea la doctrina lor.

Constanţa, Braşov, Tîrgu Mureş, Bucureşti, Timişoara, Ploieşti, Bacău, Dumbrăveni… drumuri care nu se mai sfîrşeau şi în care se cheltuiau bani cu carul (oare de unde atîtea sume?), deplasări în special cu taxiul, adunări, discuţii, reveniri, spre a se forţa acordul de afiliere.

Oamenii, şi aceia sectanţi dizidenţi, ascultau, mai puneau întrebări, aveau loc şi controverse, uneori degenerate în altercaţii… Fiindcă nu li se părea deloc în spiritul „adevăratei credinţe”, ba chiar în spiritul nici uneia dintre credinţe, elucubraţiile susţinute de Szatmári ca fiind porunci venite, prin somnul profetei Nuţa, direct de la cel de sus.

Pe temeiul unei viziuni închise asupra lumii se propovăduia „eliberarea” de orice obligaţie şi răspundere socială, traiul fără muncă, adunarea credincioşilor în cete parazitare, practicarea aşa-numitelor „căsătorii spirituale”, care vizau, nici mai mult nici mai puţin, decît „regenerarea lumii”.

Totul dominat de o deplină confuzie a valorilor, de refuzul integrării conştiente în societatea reală şi pregătirea pentru „ziua judecăţii de apoi”, un misticism de duzină, cu puternice accente de depravare şi cu efecte dintre cele mai dezastruoase asupra celor care se lăsau ispitiţi de el.

Oamenii trebuiau să-şi părăsească locurile de muncă, familiile şi copiii, prietenii şi preocupările obişnuite, spre a porni, ca orbii, pe o „cale a mîntuirii” ce nu ducea decît în decădere umană, în infracţiune şi parazitism social. Precepte care nu aveau nimic comun nici cu religia, nici cu legea, nici cu omenia. Şi care nu puteau trezi decît oprobriul public.

Grupuleţele acestea de reformişti, care mai vin cînd şi cînd prin practicile lor în conflict cu legile statului, nu s-au lăsat, totuşi, atrase de o doctrină atît de aberantă şi turneele întru o asemenea „lucrare a Domnului” s-au terminat cu un total eşec, grupurile refuzînd hotărît să se afilieze cu „Mica rămăşiţă”, care trebuia nu numai să rămînă mică, dar să se spulbere cu totul.

Ba, la o comunitate din Budai, judeţul Iaşi, oamenii, indignaţi de ceea ce auzeau, i-au învinuit pe Szatmári şi pe profeta lui de imoralitate şi necinste şi i-au invitat să le părăsească adunarea.

Din toate aceste turnee se alegeau şi ei cu ceva; reuşeau să ademenească cîte un prozelit-doi. Aşa se face că acest ciudat grup de reformişti era răspîndit, de fapt, prin toată ţara şi, pentru a participa la adunări, luau trenurile şi maşinile spre locul indicat, prin „porunca Domnului”, de próféta Nuţa.

Apoi, a început mascarada cu căsătoriile „spirituale”.

La adunarea aceea, povestită pe la început, cînd s-a hotărit „despărţirea credinciosului de necredincios” şi „punerea la probă prin efectuarea de căsătorii spirituale”, s-au pus, de fapt, bazele unei depravări colective, mascate destul de neabil cu „desăvîrşirea caracterului” — ceea ce voia să spună că între noii căsătoriţi nu era voie să se „intîmple” nimic sau să se nască vreun copil.

Lucru neadevărat, întrucît cei doi nu erau obligaţi prin cult să fie puri, ci erau supuşi doar unei probe… în sfîrşit, destul de nebuloasă şi aiurită ca „teorie”. Ideea unor asemenea căsătorii nu excludea nici eventualitatea ca noua nevastă, spirituală aşa cum era ea, să rămînă totuşi însărcinată. De aceea se avansa justificarea că dacă din „împreunările spirituale” (Oare ce voiau să înţeleagă prin asta?!) se va naşte, cumva, un copil, acesta era sigur rodul duhului sfînt şi el avea să asigure „regenerarea lumii”.

Mai aberant decît aşa nici că se putea.

Totuşi, această stîngace acoperire a desfrîului cu vălul protector al credinţei avea să provoace curînd un scandal firesc şi luarea unor măsuri concrete, întrucît inşii în cauză au început să-şi părăsească familiile şi să-şi abandoneze copiii, alergînd după „probele” cu „nevestele spirituale”.

Prima care s-a căsătorit a fost însăşi próféta — şi nu trebuie să vă spunem pe cine a luat, căci ghiciţi: pe Alexandru (alintat Şoni) Szatmári.

Sorei sale, Maricica, i-a „ales”, prin „solie de la Domnul”, pe unul Pavel Moroşanu, din Buzău. Gheorghe Catană a fost pricopsit cu Gherghina Bocioagă, Doina Szatmári cu Sima Costel…

Da, da, aţi citit bine, Doina Szatmári nu era alta decît nevasta legală a prea sfîntului frate Şoni, care fiind însă „căsătorit de Domnul” cu profetesa, a trebuit să i se dea şi ei un soţ în compensaţie.

Atunci… care „credincios de necredincios” a fost despărţit?

Descompunerea morală nu mai ţinea seama de preceptele enunţate şi le înlătura fără nici o dificultate. Szatmári împreună cu Nuţa au pornit iar — era gata să zicem în călătorie de nuntă — prin ţară, spre a efectua „căsătorii spirituale”.

Căsătoriile legale? Ce mai contau?
Copiii? Nici atît.
Totul era să… nu iasă vorbe.

Dacă ieşeau vorbe, conducerea sectei devenea intransigentă şi-l excludea imediat pe nepriceput din clan.

Aşa s-a întîmplat cu familia Zepciuc, din Suceava, partenerii fiind „încrucişaţi” cu o altă familie. Venind socrul mare pe la fiu-său, şi-a găsit nora cu altul în pat.

— „Cine este ăsta?”
— „Bărbatul meu spiritual.”

Vă daţi seama că n-a ţinut şi soţii legali s-au despărţit.

Totuşi, distanţele dintre ei erau mari, gradele de „rudenie” mult prea apropiate acum. Aşa că trebuia făcut ceva! Próféta n-a stat mult pe gînduri, i-a tras o „solie ‘ divină şi a convocat tot grupul la Şaru Dornei, unde locuia fratele ei, Constantin Roiu, şi el reformist.

Şi-au părăsit definitiv casele şi familiile, şi au sosit aici aproape 50 de inşi, întreaga „Mica rămăşiţă“.

vina numai şi numai pe încărcătura patologică ereditară — preluată de fetiţă de la tată.

Dar gazetarul — care nu-i nici procuror, nici judecător, nici miliţian, deci nu este pus să judece după lege, să caute probe — îşi poate îngădui să aibă nişte opinii personale, intuite din răbdătoarea investigare umană a acestui caz: greu, tare greu de crezut că nişte părinţi să nu ştie, să nu simtă, să nu înţeleagă, să nu afle nimic despre zecile de mii de lei şi despre mormanul de bijuterii furate de un copil de 11 ani.

Să nu poarte ei responsabilitatea acestor fărădelegi săvîrşite de o minoră care nu poate încă ea răspunde penal de ceea ce a făcut (şi care zeci de mii de lei, fireşte, nu au fost restituiţi celor păgubiţi, pentru că părinţii pretind că nu au de unde).

Dumnevoastră, cititori ai noştri, cu care ne sfătuim nu o dată,
ce credeţi?
Sínt sau nu sínt vinovaţi părinţii Veronicăi?
Şi în ce măsură?
Şi cum ar fi trebuit să procedeze ca să nu ajungă a da societăţii un asemenea tragic exemplar?

…Şi cînd vă gînditi că lor, acestor părinţi, le-a fost încredinţată spre supraveghere (şi reeducară, desigur!) copila care a furat aproape 100 000 de lei…

SANDA FAUR

____________________

1984, IZVOR

Nunta la românii din Chitighaz

Lucia Borza

În trecut, la Chitighaz – precum şi în alte comune locuite şi de români din Ungaria – cea mai frecventă formă de căsătorie era „fujitu”, din motivul binecunoscut: împotrivirea părinţilor, împotrivire ce avea la bază ori interese materiale, ori vreun sentiment de duşmănie faţă de familia din care făcea parte alesul fetei sau aleasa flăcăului.

În cazul cînd dorinţa tinerilor coincidea cu cea a familiei – cazuri nu prea dese – se spunea despre flăcău că „s-o-nsurat”, despre fată că „s-o măritat cu treabă bună”, ceea ce însemna că întregul ceremonial de căsătorie se desfăşura potrivit unor obiceiuri vechi, avînd următoarele faze după cum urmează:

trimiterea unui „grăitor” la părinţii fetei cu scopul de a-i informa despre intenţia flăcăului,
cererea în căsătorie a fetei,
anunţarea ofiţerului stării civile din partea tinerilor despre intenţia de a se căsători,
invitarea la nuntă, „cu pălăscari”,
cununia,
nunta.

În cele ce urmează reproducem desfăşurarea căsătoriei „cu treabă bună”, în descrierea a doi informatori chitighăzeni.

Ioan Muntean
„Cînd vroie să ceară ficioru fata – tumna şi io am păţît aşe – cînd am cerut pă Fica, dăloc am zîs cătă untiu, l-am mînat pă iei ca grăitor să ceară fata. No-ap-oatunce cînd cere, dăloc întreabă că dară ce are junile, şi cit capătă avere, şi bani, şi d-aşte.

Apoi dacă să pot ajunje, atunce cere şi grăiitoriu, cere că dară la fată ce cere, ce iesta, apu pă vremurile cele, pă vremurile mai dă dămult, cereu mintiie, şi bondă, şi d-aşte cereu pă vreme ceie.

Ş-apu dacă nu cere fata nimica, nicii ficioru, junile, nu cerca mai dăparte. Ş-apu făceu apoi legătură, că iaca ni, pă cînd şi pă cînd să margă la casa satului să să puie pă părete. Ş-apoi la douăzăci şi una dă zile să cununau la biserică pă vremurile cele.

Apoi, doi pălăscari băga fata, doi junile, care mereu să teme la uspăţ. A juneului mereu la neamurile junerelui, fata iară mina la neamurile ii, şi la ce să ţine dă ie. Ierau îmbrăcaţi, cu pălască, prime roată după clop, roşii, în tă tipu ierau, cîte zece, doauăsprăzece prime ierau la clop.

Ş-apoi să gătau caii, cu lipideauă, îi gătam mîndru, ş-apu să suieu pă cai, . . . ş-apu umbla apoi cît îi satu, şi pă la sălaşuri, dară cu pălasca. Ziceu că iaca ni, vă rugăm ca iaca dă la casa asta pipă la casa dumnelor să faceţi bine iaca cînd şi cînd să viniţ la on păhar dă băutură şi l-o bucătură dă mîncare, să faceţ bine să viniţ.

Apu iară să duceu la alta casă, ş-aşe mereu. Ş-apu cînd iera zîuua ceie atunci stăteu gata. Cînd mereu la cununiie, tăţ să-nşirau în rînd, mnireasa şi cu cumătru mare iera nainte, uă c-on pălăscari, şi apoi ierau junile, şi apoi tînării, fetile şi ficiorii, şi ceilalţ.

Mereu apoi pînă la cas’ satului, să cununau la cas’ satului, şi dă la cas’ satului mereu la biserică. Ş-atunce vineu la casa junelui, ş-ap-u acolo ţîneu uspăţ. Iera ş-aşe că-ncepe sîmbăta după-mneazăz, la vecerniie, pînă lune. Apu să luuau uaminii la băute dacă gătau cu cina, apu beieu.

Ap-oamu cînd iera colo cătă mneazănoapte apu, ceala-mplete din cap numa, şi-ntide dîn uăti, zice celălalt cătă ii: mă, avem on porc. Nu să mîna on ceas bun, pînă şi aceala iera bat. Iară-mplete dîn picioare, aşe că cînd iera la urmă tăţ ierau porci. Că unu p-altu să rîdeu că, no, iaca să-mbătau.

Carne dă uaie, dă vlţăl, care iera mai în stare, tăieu şi porc. Pă vreme ceie nu ierau torte, dospite şi pancove ierau. Iera blidocu cu vîrv dă dospite, ş-apu mîncai pă dospite pînă-ţ pica bine.

Cînd io am fost tinăr, n-o fost aşe obicei ca nainte d-aceie. Nainte d-aceie iera că mnireasa durme la cumătru mare, acolo iera în sara dîntîie, acolo o duce pă mnireasă cu pălăscarii, cu cumătru mare, tăţ mereu acolo şi iară acolo ţîneu o cină. Acolo la cumătru mare durme mnireasa în sara dîntiie.”

Florica Olar
Dacă i-o plăcut 1-on ficior d-o fată, uă i-ar fi plăcută, atunce dintre neamurile lui pă cine 1-o-avut mai glumeţ, mai vorbitori, l-or ales să-l trimată dă grăitor.

Ş-apu s-o dus dară, ş-o spus, că iaca iei după ce-o vinit. Cu bîtă cîrnă mere, că iei o vinit, că iaca l-o trimăs cutare şi cutare, că le-ar plăce dă fată şi… Ş-apu dacă le-o plăcut dă iei, or zis că d-apu să poate, cum să nu. Mere acasă, ş-ap|u le spune că îi dă trăbuit, le place.

Ş-ap-oatunci să găta tata ficiorului şi cu mă-sa, şi cu ficior cu tăt apoi, şi mereu s-o peţască. Ş-atunce dară tata fetii zice că îi tătă a ta, numa dacă îi dă pă masă, bani pă masă, la altu îi trăbuie bani, altu…

Căpăta fata ciureac, c-atunci aşe să zîce cătă cum să zîce-amu bondă, uă ce ştiu io. Atunce zîceu ciureac cătă iei. Aceie iera ca sămn dă inel, c-amu dau inele şi nyaklânc, şi care ce.

Atunce căpăta în loc dă inel asta, iera sămnu-credinţării. Ş-ap-oatunce dară iera nealcoşe mnireasa că ce ciureac mîndru o căpătat, uă cîţ bani o căpătat, uă…

No-ap-oatunce iera gata treaba bună. Mereu şi să puneu pă părate, ş-apu tri săptămîni trăbuie să fie la casa satului pjuş pă tablă-afară. Numa-şe să zîce că-s puş pă părete.

Ş-ap-oatunce s-apropiie nunta. Atunce dîn familiie mniresî on ficior, care iera mai aproape neam dă mnireasă, şi dînt-a ficiorului iară care iera mai aproape, aceie ierau doi pălăscari, aşe să zîce cătă ii.

Ş-apu-i îmbrăcau cu hane frumoasă, şi le pune pă clop patru cocotori, prime dîn tipuri în feluri mai mîndre, spînzurau pînă la cizme la ii, şi aveu pălască, d-apu dacă n-or avut pălască, iagă, şi bîtă cîrnă, ş-apu şi la iagă legate-aşe ca la clop.

Ş-apu c-oacele mereu să teme la uspăţ.

Care ierau mai gazde, mai din familiile mai dă sus, aceie ierau pălăscari cu cai. Tăţ ierau caii împănaţ, cu prime, cu cocotori, pont aşe ca pălăscarii. La cai, puneu la căpăţîni, dă doauă lături la căpăţîni, cocotori, prime, şi puneu pă ii lipideauă dă lină, frumoasă, tare mindre, şi aşe mereu cu caii să teme la uspăţ.

Cind vine ziua să să cunune, atunce iară aveu zoală, că care aveu cai, cum zic, la pălăscari dă te temau cu caii, aceie, dacă ierau la sălaş junile, uă mnireasa, dă trăbuie să margă mai dăpîrte dîpă ie, atunci mereu cu cociile. Ş-apu şi cociile täte ierau împănate, cu prime, şi cu ferească Dumnezo, şi zbiciurile, şi caii, şi…

No-ap-oatunce mereu după… să strînjeu neamurile junelui la june, a mniresî neamuri la casa lu mniresî. Ş-ap-oave junile băgată şi gudă. Ş-ap-oatunce mereu după mnireasă. Ş-apu guda cere mnireasa. Ş-apu duceu cîte-o babă bătrînă afară, că d-apu iaca asta. D-apu noi nu dup-asta-m vinit, noauă n-oasta ne-o trabă. Ş-op-oaşe să tîrguieu acolo, pînă scoteu di l-o vreme mnireasa, şi duceu mnireas-afară, ş-ap-oapoi să suieu în cocii, şi mereu şi să cununau la biserică.

Apu dacă iera cununiie, şi pînă ierau în biserică mnireasa, care nu-ntepieu, jucau acolo pă locu piaţului lingă beserică, nunta-ntreagă. Dacă s-afla cite-on blăstămat, scote cuiu di la roata cociii, d-aceie trăbuie să să grijească, că dacă nu luuau samă, furau cuiu, şi cînd andăluie cociie pica roata, şi nu mai puteu mere mai dăparte.

Ş-ap-oatunce să suieu tăţ în cociie şi mereu cu hidedile, tăt tiuiind şi dăscîntînd mereu la casa junelui, c-acolo-i aşteptau s-aducă mnireasa. Ş-ap-oatunci acolo-aşteptau c-on blid dă grîu stăteu naiinte mniresî ş-a junilui, ş-apu ţipau grîu pă ii. Cînd să găta grîuu din blid, dădeu cu blidu dă pămînt, altile băteu tăpsîiile, dăscîntau, ş-ap-oaşe să prime mnireasa la casa junelui.

Iera zamă dă găiină cu tăiţăi, mai tîrzîu s-o făcut apoi gîrtene, ş-ap-oapoi să pune tocană dă uaie, dă viţăl, dă porc, care ce-o tăiet. Găinile täte, dacă le scoteu din căldare, să tăieu täte dăraburi, le puneu pă tăpsîi, şi ld băgau în cuptori, ş-acolo le prăjeu să fiie rozei, ş-aceie iera dăloc după tocană, mîncare.

Apoi să pune plăcintă, care cum ştiie face. La mneazănoapte să juca mnireasa pă bani, ap-oapoi duceu mnireasa s-o-nvălească. O-nvăleu cu … o făceu nevastă dară, îi puneu pupu, şi zice c-o duce să-i puie pupu şi s-o-nvălească, ş-ap-oatunce vine ca nevastă, după mneazănoapte iera ca nevastă, nu mai iera mnireasă. Ş-apu-ş petreceu mai dăparte pînă-n ceie zi, şi care pînă cînd pute’.

– Cînd să mere în peţîte?
– Apu în postu Crăciunului şi-n pjostu mare n-o fost sclobod să margă. Atunce n-o fost nici joc, şi n-o fost sclobod să să facă aşe ceva lucru. Şi la biserică, nici nu i-o cununat pînă dîpă Paştile morţilor. I-oaşe ştiu.

– Guda cine iera?
– Guda iera on uom bătrîn care ştiie vorbi multe şi mere să ceară mnireasa cînd ajunjeu cu junile la mnireasă acasă, atunci guda iera cine cere mnireasa dară să le spuie că dîpă ce-am vinit.

– Cind să făce cununiie?
– D-apu mai dămult să cununau sîmbăta la casa satului şi dumineca la biserică. Cînd vineu aşe dî pî la sălaşuri, şi dî pî la Botoş, şi dî pî la Pustă, apu vineu cu cociile, ş-ap-oatunci să cununau şi dumineca. Acar aşe că naiinte dă mneazăz la casa satului, şi după mneazăză atunci iera la biserică.

– Cum iera îmbrăcată mnireasa?
– Io cînd am fost fată micuţă, aşe dă bine îm aduc aminte, am putut fi dă vo cinci ani, că mai mult n-am fost, că tă la maica bună ieram, apu s-o cununat Minerva lui Chişolai cu Anti. Ş-amu-m pare c-o văd cum o fost Minerva: c-o rotiie sură, dă atlasz, aşe sclipitoare iera. Rotiie sur-oavut Minerva, fátyol şi cunună, şi aşe-o fost mnireasa.

Şi Lucreţie lu’ Modioroş, tă p-acele vremuri s-o cununat cu hane dă terno verz, lerakott o fost rotiie, bluz öves, şi cu cunună. Ş-amu-m pare c-o văd, că m-am dus cu baba, cu buna. „Noa, merem să videm că să cunună Lucreţie.” Atunci o fost duminecă dupji-mneazăz, la vecerniie. Ş-apu ne-am dus tăţ acolo, dară, ca vecinii, să vadă mnireasa, şi cu hane verz o fost Lucreţiie, de terno, ş-oavut pă cap cunună. Ş-ave junile tri meseliouci, ş-ave şi mnireasa tri. Inde-o fost uspăţ anume uspăţ, cum trabă. Meselioucile junelui ierau cu hane vînăte, şi a lu mnireasă cu hane rozei. Numa asta numa după bătaie asta ce-o fost.

– Dîn ce iera cununa?

– Dîn mirtus d-aiesta.

– Nănaşii cine ierau?
– Nănaşi iera, la june iera cumătru mare cel ce l-o botezat, la mnireasă iera tă la fel. Dacă or ţinut legătură cu nănaşii, dacă n-o atunci or fost pă cine ş-or ales ii. Zice cătă cumătru mare lu’ june zice cumătru mare, şi a lu’ mnireasă iera uomu lu cumătru mare. Nu ştiu dî ce zîceu aşe cătă iei. Muiere lu cumătru mare iera cumătră mare.

Aceie duce luminile, şi iera doauă metere dă pănură luua, care cum să-ndura. Dacă iera găzdoaie cumătră mare ap-oatunci s-azvîrle, noa, că ie ie mai mîndră pănură ca… Ş-ap-oatunce aceie o-nvîrte dîpă lumini, şi le lega, ierau legate luminile cu primă, pănură ceie o-nvîrte după lumini roată, ş-ap-oaş-o duce pă braţ în urma… La biserică atunce le dăde luminile una la june, una la mnireasă, şi pănură ceie să pune la ii pă spate, aşe cu doauă gombostü, uă cu doauă biztostü, dă-i prinde aşe. Ş-amu-i aşe care să cunună.

– Da’ junile cum iera îmbrăcat?
– Mai dămult cu hane negre.

– Ce ierau acele penele dă cuscrii?
– Penele dă uspăţ. Pene dă uspăţ. Iera pene dă uspăţ atunce. Cum le teamă? Bukszus d-aiesta. Atunci anume mere şi duceu cîte-o coşară dă frunză d-acele, ş-acele ierau pene dă uspăţ. Ş-ap-oacele le vindeu.

Amu cînd mereu uspătoii dă să băgau înlontru, stăte cineva cu coşara cu penile cele, şi vinde cu zece fileri, uă cu ce ştiu io cu cît, le vinde firuţu dă pană, ş-aceie să strînjeu pă sama mniresî. Ş-ap-oatunci care iera dă la uspăţ, să cunoaşte că-i dă la uspăţ, că-i cu pană dă uspăţ dară, noa.

– Ce mincau lingă tocană?
– Crăstăveţ. Acreală.

– Ce plăcinte să făceu?
– Dospjite, pancove şi turtele. Turtelele cele ierau făcute, vez tu cum ieste aşe stele, cu sologais, şi le pune în kristălycukor, şi încă ierau la… IZVORUL 16
Rechizitele unui pălăscar din Chitighaz: „dopul cu cocotori, pălasca, bita” – toate „imprimate” la Ciaba la piaţ, zice cătă iele turtele rozei, apuo-acele le sfărma, aşe ca cu mojaru, şi le-nvăluie cu kristálycukor. Ap-oatunci turteaua o mîzgăle c-olecuţ dă lapte uă cu albuş dă uou, ş-apu cînd o coce iera-şe tare mîndră cu turteaua ceie rozeie acolo cu kristálycukor uscat pă ie, uă cu nuci zdrobite.

– Ce beieu la uspăţ?
– Vin, rătie. Atunci aşe-o fost. Atunci n-o fost cola. Şi apă acră. Vine soldaşu cu cociie ş-aduce apă acră.

– Cînd să mărita, ce căpăta mnireasa di la părinţi?
– Mai şi mai dămult o fost ladă, aşe cum zic amu că-i tulipănos láda. Mai şi mai dămult. Apoi o vinit la aceie, o fost a mniresî. Acolo o-avut hane dă pat, ş-oavut hanile ii pusă, ş-o căpătat dună şi doauă perini dă culcat. Şi iera obiceai să căpiţe şasă perini, aşe dă stat, făcute, ştii, cu funduri.

Care-o fost mai găzdoaie, mai în bună stare, acei-o căpătat noauă perini, nu şasă. Noa. Aceie-o fost cinste fetii că zîceu:
„Mă, ştii ce perini i-o dat, pînă la pod îs perinile!”

– Aşte täte cînd le-or dus la casa junelui?
– Dacă s-or cununat. Dacă s-or cununat, ap-oapoi s-or dus după hanile mniresî.

__________________________

1986, ALMANAHUL FEMEIA

DIN OBICEIURILE DE CĂSĂTORIE ALE POPOARELOR

La indienii maya, primul născut băiat se bucură de o atenţie deosebită din partea familiei: el este principalul moştenitor şi toţi copiii îi datorează supunere şi ascultare, chiar şi după ce devin majori şi sínt oameni maturi.
Ceremonia divorţului la tribul junbe (Africa de Vest) este destul de ciudată: cînd cei doi soţi hotărăsc să se despartă, ei umblă un timp îmbrăcaţi în culoarea roşu aprins. Astfel, comunitatea ia cunoştinţă de intenţia lor. Apoi, într-o zi ploioasă, soţul iese afară cu soţia şi, sub ropotele ploii, toarnă pe ea nenumărate găleţi cu apă. În felul acesta, „actul” desfacerii căsătoriei este pecetluit.
Nomazii din India, la o dată anume pe an, organizează o alergare pe cai la care participă numai tinerii neînsuraţi. Învingătorii, în ordinea ieşirii, au dreptul să-şi aleagă soţiile din rîndul fetelor necăsătorite.
Tinerii papuaşi din Borneo, cînd doresc să se căsătorească, trimit fetei doi boboci de floare. Dacă ea acceptă să-i fie soţie, îi pune în apă şi, într-o zi—două, îi înapoiază înfloriţi. Dacă nu, îi aruncă, trimiţînd în loc două beţişoare uscate.

____________________

1989, CUVÂNTUL NOU

Obiceiuri și datini – Nunta la Voinești (II)

Pregătirile începeau din timp şi erau multe.

De pildă, vinul era adus cu cîteva săptămîni înainte, din părţile Focşaniului ori Buzăului. Încă de miercuri se puneau cîte doi brazi la stîlpii porţii mirelui, miresei şi naşului.

Pîinea — mare de 3—4 kg — se făcea încă de joi şi era păstrată în pivniţe, la răcoare, să nu se usuce. Cozonacii se făceau de vineri şi tot atunci, pe la amiază, porneau voinicii călări — cu plosca de ţuică — să cheme întregul sat la nuntă.

Sîmbătă, după bărbieritul mirelui, în mijlocul curţii, pe la ora 9, pornea alaiul spre mireasă, în frunte cu un vornic, apoi lăutarii, după ei mirele încadrat de nuni.

În casa miresei intrau numai cei apropiaţi, de ambele părţi, restul nuntaşilor rămîneau şi jucau în curte, fiind cinstiţi cu băutură şi cozonac de socrul mic.

După două-trei ore se pleca spre casa socrului mare, unde alaiul de nuntă petrecea pînă la miezul nopţii.

A doua zi, duminica, pe la ora 9, fără o masă anume, ci doar cu băuturi şi cozonaci, nuntaşii se adunau din nou la casa socrului mare unde se dansa şi se cînta, apoi se mergea cu căruţele — prima fiind cea a mirelui — şi se cerea mireasa.

În curte, tinerii stăteau călare, cu faţa către casă. Cel care cerea mireasa se numea colăcer. În dreapta lui, călare, stătea mirele.

În timpul cerutului miresei erau aduse fete îmbrăcate babe, pe care colăcerul le refuza, pînă ce venea adevărata fată — mireasa — căreia fetele îi cîntau pentru plecarea din casa părintească.

La ieşirea din curte, socrii mici, stînd pe scaune, erau sărutaţi de mire şi de mireasă, mulţumindu-le. Apoi se pleca cu căruţele.

Mireasa mergea în căruţa naşului, stînd cu naşa pe jilţ, în spate. Mirele mergea alături, călare. Întreg alaiul mergea la primărie.

Urma întrecerea călăreţilor: cel dintîi primea o năframă scumpă, iar ultimul — o legătură de potcoave, semn că a cules toate potcoavele celor dinaintea lui.

La casa mirelui se întindea apoi masa cea mare, unde miresei i se punea pe cap gimbirul, ca semn că, de acum, era nevastă.

Duminică noaptea, mireasa nu dormea la mire, ci la naşi.

În a doua noapte, cea de luni spre marţi, proaspeţii căsătoriţi dormeau împreună, iar marţi dimineaţă, tinerii, cu lăutarii după ei, veneau la fereastră, cîntîndu-le un frumos cîntec numit „Zorile”.

Mihai ŞTEFAN

_______________________

1992, RENAȘTEREA

Căsătoria – această ciudată îndeletnicire…

Există în Etiopia unele triburi care respectă următorul obicei tradiţional: dacă o fată reuşeşte să sară gardul care împrejmuieşte coliba unui tînăr, acesta este obligat s-o ia în căsătorie.
Cui îi e frică de căsătorie trebuie să-şi păzească bine gardurile…
La eschimoşii din preajma fluviului Mackenzie, două persoane care au acelaşi nume se pot căsători… chiar dacă străine.

Cum la aceşti eschimoşi numele nu are gen, deci nu diferă între sexe, se întîmplă deseori ca identitatea de nume dintre un bărbat şi o femeie să formeze un obstacol la căsătoria lor.

Se citează cazuri cînd doi tineri, după ce s-au căsătorit de mulţi ani, descoperind că unul din numeroasele nume pe care le poartă e identic, au fost nevoiţi să se despartă.
Bănuiesc că acesta a fost motivul real…

La multe triburi primitive, dar şi la unele popoare asiatice, mirele şi mireasa încep căsătoria cu un regim de trecere.

Noii căsătoriţi nu au voie să vorbească mai multe zile, ca şi cum ar fi certaţi.

În Coreea, de exemplu, mireasa nu are voie să rostească nici un cuvînt în ziua nunţii.
Un obicei care, să recunoaştem, ar fi foarte binevenit şi pe la noi.

În arhipelagul Bismarck, o condiţie de bază pentru ca o fată să se poată mărita este să aibă forme… pline.

Fetele de măritat sínt închise şi supraalimentate timp de un an, uneori chiar mai mult, înainte de căsătorie, pentru a deveni cît mai grase.
Aviz amatoarelor cu acest handicap din ţara noastră!

GEORGE TERZIU

________________________

1993, TINERETUL LIBER

Şi-a ucis nevasta cu coada de mătură şi apoi a aruncat-o în fîntînă

De ce s-o fi căsătorit, în 1991, Alexandru Traian cu cea care avea să-i fie victimă, nimeni nu pricepe! Căci, imediat după nuntă, au început să bea amîndoi, au apărut conflictele. Susţine mai ales Alexandru Traian, care mai fusese condamnat de două ori pentru vătămare corporală. De data asta, certurile au fost mai aprige ca şi altădată. Soţul îşi acuză nevasta că a vîndut lucruri din casă pentru a face rost de băutură.

Drept pedeapsă, a luat o coadă de mătură cu care a bătut-o peste tot corpul. Mulţumit că i-a „aplicat legea”, s-a culcat şi a adormit imediat. Pe la 5 dimineaţa, ceva mai „deştepapt” şi-a căutat nevasta. A găsit-o în curte, pe tîrtiţă, fără suflare. Speriat, a tîrît-o pînă în fundul grădinii şi a aruncat-o într-o fîntînă părăsită. După 3 zile, cînd putrefacţia a dus din nou „mirosul” cadavrului pînă în fîntîna vădită, a aruncat multă sare şi iarbă deasupra, ca să mascheze mirosul. De altfel, o declaraţie medicală susţinea, oare, că traumatismele multiple s-au datorat lovirii de marginile fîntînii.

Din păcate, antecedentele şi probele au demonstrat fără tăgadă pentru cine, că adevărul e altul. Drept urmare, Alexandru Traian a luat o pedeapsă de 20 de ani închisoare. Nici măcar recursul la Curtea Supremă de Justiţie n-a mai schimbat nimic din hotărîrea Tribunalului din Arad.

Dar de data aceasta, Maria nu va mai putea veni lunar – ca la primele două condamnări – să-i aducă pachete cu mîncare şi cuvinte de încurajare…

GHEORGHE CRIŞAN

__________________

1994, Revista tinerilor și a vieții de familie

Rubrica EA și EL

DRAGOSTE LA… „PRIMA VEDERE”

În ’88 am cunoscut-o pe EA. A fost o dragoste… „la prima vedere“. După numai trei ore, aş fi putut spune că ne ştiam de… luni de zile. Aşa că, după patru luni şi 15 zile, mă şi văd însurat cu ea, că, de, ne iubeam extrem de mult! Ea lucra la FOTO STUDIO: nunţi, botezuri, cumătrii, ş.a.m.d., distracţie, amor, până când apare, colac peste pupăză, în casa mea, un „prieten“ pe care eu îl primesc în casă. Iarăşi trai, ospete, distracţii, că doar a venit la mine „bunul meu prieten din copilărie“. Două zile o ţinem, tot aşa, până când îmi dau seama că, hop, nevastă-mea şi cu noul venit s-au îndrăgostit lulea unul de altul.

Ei, acum ce-i de făcut, Ionică, de a-i despărţi pe cei doi? Dar cum? Mă hotărăsc să-i spun prietenului direct să plece din casa noastră. Numai că, atunci, minune, intervine fratele soacrei mele spunând că „prietenul“ a împrumutat de la ei nişte bani şi că nu va pleca până nu îi va înapoia. După multe încercări d-ale mele, de a-i despărţi pe cei doi, numai, ce într-o zi, draga mea nevastă pune mâna pe un cuţit şi mi se răţoieşte în faţă că, dacă nu plec, piftie mă face.

Am mai rămas încă două zile în oraşul H., ca să-mi rezolv şi unele mărunţişuri, dar acele zile au fost un iad pentru mine. Acum, trebuia să privesc la cei doi, cum stau lungiţi în pat şi se sărută, în timp ce eu eram ca un balot de paie, netrebnicios, aruncat într-un colţ de odaie.

Când să plec, în ziua despărţirii, când să-mi iau rămas bun, numai ce văd că-i apar în ochii nevestei două picături de lacrimi. De ce-o fi plângând? Hm! Chiar că nu mai înţelegeam…

Aşa au trecut de atunci trei ani şi nici azi nu ştiu de ce a trebuit să ne despărţim fără un motiv serios. Numai fiindcă a apărut „prietenul“ în viaţa ei?

Acum, eu ce să zic? Mă bucur că mai sunt pe lume şi oameni ca Domnia voastră, care îi ajută pe cei fără căpătâi, epave duse de vânt, pe care încercaţi să le aduceţi la mal, aşa ca pe mine, pentru a-mi găsi liniştea.
Dumnezeu să ne ajute!

________________________

1994, Revista tinerilor și a vieții de familie

Rubrica EA și EL

O SĂ MĂ VĂD MIREASĂ?

La ziua mea de naştere, acum un an, l-am cunoscut pe Cornel. Era un băiat blând şi tăcut. Nu vorbea niciodată de el. Mamele noastre erau colege de muncă. El venea pe la mine în toată ziua şi azi-aşa, mâine-aşa, a venit şi o zi cînd ne-am sărutat pe neaşteptate, simţind că îl iubesc, am făcut dragoste împreună. Aveam 18 ani, fusesem fată mare, el a apreciat asta şi a spus că nu o să ne despărţim de-acum, niciodată.

Intr-una din acele zile fericite, am aflat însă o veste care a început să-mi cadă cerul pe cap: am aflat că el fusese însurat şi că acum nu era divorţat. În după amiaza când am aflat vestea, Cornel mi-a spus că el -adevărat că nu e el însuşi căsătorit cu adevărat ci a fost forţat dar din… interes. „Tu ştii ce să faci: să-l cred să-mi fie soţ iertându-l pentru păcatul că mi-a răpit tinereţea şi virginitatea, el nu era însurat. Totuşi, îl iubeam. Am făcut avort ca să nu ne-am despărţit. Mă culcam, seara, noaptea, şi îi spunem într-un gînd cuvintele: „Nu te mai vreau, Cornel. Pleacă de la mine!“

Apoi au apărut certurile între mine şi mama, care îmi spunea:
„Tu, fată, băiatul ăsta e însurat. Ce aştepţi de tu de el? Dacă se întoarce înapoi la EA, la nevastă?“

Plângeam şi mai aprig auzind vorbele mamei. Pe deasupra, a mai venit la mama şi o soră de-a lui Cornel, care i-a spus acestuia că a bătut pe fosta lui soţie, că nevasta lui, dacă vrea să vadă prin oraş, cu Cornel, care e încă soţul ei, se dă de gol de mine, că ei n-a băgat încă divorţul.

Şi, uite aşa, ascultam-ascultam, şi plângeam de mama focului. Dar, după ce toate trecură şi zăpada se aşeză şi Cornel s-a mutat la mine, stând alături un răstimp de un an. Acel an a fost totul bine. Am fost fericită! El mi-a povestit „istoria“ cu fosta lui soţie, cum a cunoscut-o în autobază. Apoi ea l-a dus acasă la părinţii ei. Ea i-l căuta des. Iar părinţii, dacă văzând mereu împreună, au zis: „Să facem nuntă“. Şi aşa a ajuns însurat, la insistenţele părinţilor. Apoi, au stat împreună vreun an şi ceva. Dar nu s-au înţeles şi el a comis greşeli. I s-a dat un termen în pragul divorţului, de-acum, la care trebuia să se înfăţişeze şi el. Dar mama lui Cornel mi-a zis să nu merg la tribunal. Iar eu nu m-am dus. Aşa a devenit el liber.

La o vreme, eu i-am zis lui Cornel:
— Hai să ne cununăm, să facem şi noi nuntă… Vreau să fiu şi eu, măcar o dată, în viaţă, mireasă.

El însă tăcea. Nu a zis nici da, nici nu. Apoi eu am rămas din nou însărcinată. Iar el trebuia să plece în Germania. Încă înainte de a se pleca, el mi-a spus că nu se va mai întoarce la mine, am făcut din nou avort. Din păcate, el a plecat în Germania şi i-a părut rău că m-a lăsat să fac avort, dar acum era prea târziu.

Între timp, cumnatul lui mi-a imputat capul cu tot felul de prostii, despre Cornel şi fosta lui nevastă. Eu eram tare revoltată cu tot ce auzeam şi mă certam mereu de el. O vedeam, pe fosta lui soţie, în gândul meu, peste tot, de fiecare dată cînd făceam dragoste, cînd îi imagina că o doreşte pe ea, nu pe mine. Aşa că tare mă rodea gelozia, nu mai ştiam de ce. Când îl vorbeam de ea, el se înfuria, răcnea vocea şi îmi cerea să tac, spunându-mi că el n-a iubit-o niciodată, numai pe mine m-a iubit.

Acum, nu ştiu ce să fac? Simt că el nu mă mai iubeşte. Nici nu mă bate, nu iubesc, dar nici că mă iubeşte.

Totuşi, gândul la fosta lui nu mă lasă în pace. Pe oriunde mă duc, dau de umbra și numele ei, de parcă nu aş fi agreată de familia lui, de parcă pe mine nu m-ar vrea, cum a vrut-o pe fosta lui nevastă.

Apoi, mă gândesc uneori şi aşa: merită să am eu un copil? Am făcut deja două avorturi. Am să mă distrug. Merită să mă distrug pentru el? Se va mai întoarce Cornel la cea de care s-a despărţit? De ce nu acceptă cununia cu mine? De ce nu vrea nuntă, să fiu eu, odată, mireasă? De ce, totuşi, se uită la alte părţi, îşi doreşte un copil? Ca să nu mă despart de el? Apoi, de ce lumea din jur îmi vorbeşte de EA, parcă eu nici n-aş exista?

CU stimă, Angelica

Răspunsul Psihologului —

Să zicem că prima căsătorie a fost accidentală (deşi sunt dubii în această idee), dar nu-i admis să naşti un copil, fără să fii căsătorită.
DE la tânăr, trebuia să afli că el a mai fost însurat.
Not vedem încetosata aceasta relatie intimă a ta. Parca prea uşor ai cedat unui tânăr pe care nu-l cunoști mai deloc. Violenta lui fata de fosta sotie, fata de unchiul sotiei, il defavorizeaza, la fel de mult ca si incertitudinea si amânarea căsătoriei voastre.

________________

1994, SĂLAJUL ORIZONT

CĂSĂTORIE CIUDATĂ

Linda Baker, de 40 de ani, din Los Angeles, s-a căsătorit, în prezenţa a peste 75 de invitaţi la ceremonie, cu… ea însăşi!

De faţă cu asistenţa, vădit emoţionată, mireasa a făcut legământul de fidelitate şi statornicie.

Peste 100 de tinere fete din S.U.A. au declarat că-i vor urma exemplul.

Doamne, Dumnezeule, numai să nu sé molipsească şi ale noastre!

____________________

1996, FEMEIA MODERNĂ

DISPERAREA TÂRZIE

În penitenciarul de femei, ea, Iordana Ionescu, din Zimnicea, îşi ispăşeşte pedeapsa. Aici va rămâne, în total, 17 ani, şi gândul acesta o macină ca un vierme ascuns şi neadormit. Mereu şi mereu, reia în gând derularea crimei făptuite şi, de fiecare dată, se înfioară de păcat.

Lucra la o întreprindere textilă din oraş, iar uneori, serile, nu mai pleca în comuna învecinată, unde, plină de spaimă, o aştepta mama. Rămânea în Zimnicea la o prietenă şi chiar la câte un bărbat. Când a desluşit că este gravidă, Iordana s-a speriat. Sarcina era în luna a cincea şi copilul din pântec mişca. Aşa s-a născut Ionuţ Ionescu, un băieţel de 3 000 de grame. Apoi, când micuţul nu avea încă un an, Iordana şi-a găsit un amant nou. Un tânăr abia eliberat din armată, care a ostoit-o în garsoniera lui. Cum se ştie însă un copil mic are problemele lui: se scoală noaptea, plânge, se îmbolnăveşte. După nici o săptămână de concubinaj, bărbatul s-a săturat şi a doua zi i-a spus Iordanei să plece, cu copil cu tot. Ea l-a lăsat să aţipească. Apoi, în zori, a luat copilul înfăşat în scutece şi a pornit aşa, către fabrică. A ocolit gardul de ciment şi, undeva, unde era o spărtură în zid, a aşezat pruncul jos. Apoi, l-a împins uşor cu piciorul peste zăpada îngheţată. Nimic nu a întors-o înapoi, nici ţipetele copilului, nici strigătul lui mic, nici teama că într-acolo se îndrepta un câine mare şi fioros. A rămas în poartă şi, la ora 6,30, a intrat fără să clipească şi fără spaimă.

Îşi aminteşte că, spre ora 8, chiar şi-a făcut drum spre gardul cu spărtură. De la distanţă nu-i mai auzea plânsul, dar ştia că peste copil se aşternuse deja zăpada. Câteva petice din scutecul albastru răzbăteau de sub neaua albă, ca o chemare dureroasă.

SMARANDA SBURLAN

_________________________

2004, LIBERTATEA

O franțuzoaică s-a măritat cu un mort

Ea a demonstrat că prietenul dorea s-o ceară de soţie înainte de deces.

Christelle Demichel, în vârstă de 35 de ani, s-a căsătorit marţi cu Eric, un fost poliţist omorât într-un accident de circulaţie în septembrie 2002. Ciudata ceremonie a fost posibilă graţie unei legi din 1959, care permite mariajul cu o persoană decedată în cazul în care solicitantul poate demonstra că asta a fost dorinţa răposatului.
(Călin Stroilă)

Marţi la prânz, la Primăria din Nisa a avut loc o cununie civilă unică în lume. Mireasa, Christelle Demichel, a fost îmbrăcată complet în negru. În locul mirelui, femeia a prezentat un decret semnat de preşedintele Franţei, Jacques Chirac, care a permis încheierea căsătoriei cu o persoană decedată.

„Mirele”, un fost poliţist identificat doar sub numele Eric, a murit în septembrie 2002, după ce a fost lovit pe o autostradă de o maşină.

“Ştiu că mulţi consideră şocantă o astfel de ceremonie, dar îl iubesc la fel de mult pe Eric, chiar dacă a trecut aproape un an şi jumătate de la moartea lui”,
a declarat Christelle într-un interviu acordat după căsătorie postului de televiziune LCI.

O LEGE DIN 1959 FACE POSIBILĂ O ASTFEL DE CĂSĂTORIE

Acest mariaj neobişnuit a fost posibil datorită unei legi din 1959. Atunci, în urma prăbuşirii unui baraj construit pe un râu de munte, 420 de muncitori, toţi bărbaţi, şi-au pierdut viaţa. Guvernul francez a permis încheierea căsătoriilor deja programate între unele dintre victime şi prietenele lor. Decizia a fost luată pentru a permite “văduvelor” să beneficieze de drepturile de urmaş ale celor dispăruţi.

PREŞEDINTELE CHIRAC A AUTORIZAT CĂSĂTORIA

Singurul abilitat prin lege de a permite un astfel de mariaj este preşedintele Franţei.

“I-am scris domnului Chirac o scrisoare în care i-am cerut să fie de acord cu această ceremonie. Eu şi Eric doream să ne căsătorim la începutul lui 2003, toată lumea ştia acest lucru. Deja începusem să facem pregătirile”,
a explicat Christelle.

La doar 30 de minute după căsătorie, autorităţile din Nisa i-au eliberat femeii un act care dovedea că aceasta este văduvă.

“Nu am făcut-o pentru drepturile de urmaş. Voi dona pensia de pe urma soţului meu. Singura motivaţie a fost iubirea”,
a mai declarat mireasa, acum văduvă.

_______________________

2004, ZIARUL DE IAȘI

Nunta lui Pardailan din închisoare

O ţigancă din Ciurea şi-a făcut cel mai frumos cadou de 8 Martie. S-a căsătorit cu puşcăriaşul vieţii ei. Căci Pardailan, bărbatul care i-a fost sortit, îşi execută în închisoare o condamnare pentru înşelăciune. „Aşa a vrut femeia“, ne-a spus Pardailan, mirele al cărui costum de gală era uniforma verde a puşcăriaşilor. Căsătoria a avut loc în sala de festivităţi a Penitenciarului. Naşi şi martori au fost doi subofiţeri. Bunătăţile care încheie o astfel de ceremonie au încăput într-o sacoşă de plastic. Vinul şi ţuica au fost înlocuite cu sucuri, verificate mai întâi de angajaţii Penitenciarului. Proaspeţii miri s-au simţit fericiţi doar o jumătate de oră. Atât le-a fost permis să fie împreună. Noaptea nunţii se amână până peste 11 luni, când mirele îşi va termina pedeapsa.

Mire în costum de puşcăriaş

Inedita căsătorie a început ieri, la ora 12. „Pardailan, îmbracă-te frumos, că acuşi îţi vine mireasa“, era îmbiat un deţinut care stătea ca pe jar în timpul programului artistic organizat de Penitenciar cu ocazia zilei de 8 Martie. Fix la orele amiezii, mirele şi-a făcut apariţia în sala de festivităţi. Se îmbrăcase cu o cămaşă roşie care contrasta puternic cu vestonul kaki întâlnit peste tot în celulele Penitenciarului. „Mi-a plăcut roşu“, a explicat el de ce a refuzat să se îmbrace cu o cămaşă albă. Şi-a luat poziţia de drepţi în faţa ofiţerului Stării Civile. Alături de el era doar fratele, care era şi el condamnat. În câteva minute şi-a făcut apariţia şi mireasa.

Subofiţerii Penitenciarului sunt plini de fini în zeghe

Tânăra era îmbrăcată în tradiţionalele fuste ale ţigăncilor. Părul îi era împletit în două cozi care îi atârnau în faţă. În cozi şi-a prins două flori de plastic care aveau în mijloc două sticle colorate. A adoptat un aer de fecioară, chiar dacă acasă o aşteptau şase copii făcuţi cu Pardailan de-a lungul timpului. S-a dus în dreapta bărbatului şi a spus „da“ când a fost întrebată dacă vrea să se căsătorească cu Pardailan Munteanu. După ce au fost declaraţi soţ şi soţie, cei doi au fost invitaţi să se sărute. „Hai, că nu sunteţi la vorbitor când n-aveţi voie să vă atingeţi“, le-a spus un subofiţer din sală. Martori la cununie au fost doi subofiţeri. „Mai avem fini în Penitenciar. Când are loc vreo căsătorie de acest gen, martori se pun cei ce sunt de tură“, ne-a spus subofiţerul care s-a mai făcut cu o pereche de fini din Ciurea.

După căsătorie a fost desfăcută o pungă de plastic din care au fost scoase două sticle de suc. Acestea erau „vinul“ şi „ţuica“ care au udat momentul. „Nu este voie cu băuturi alcoolice“, a explicat un subofiţer după ce s-a asigurat că în sticle nu erau tării. Celor doi însurăţei li s-a permis să mai petreacă o jumătate de oră împreună. „Este ca o vizită obişnuită la Penitenciar“, le-a spus un gardian. Mirii şi alaiul au încăput la o masă de patru persoane. Au început să cânte un „La mulţi ani“ stâlcit cu accente ţigăneşti făcându-şi vânt cu proaspătul certificat de căsătorie.

Nicolae Manoliu

_______________________

2007, FOAIA ROMÂNEASCĂ

Căsătorie… limitată

O propunere controversată din Bavaria

O politiciană din Bavaria, Gabrielle Pauli, a făcut o propunere mai puţin obişnuită: introducerea căsătoriilor cu durată limitată, la doar şapte ani.

Pauli face parte din latura bavareză a Uniunii Democrate Creştine (CDU), partid de centru-dreapta care a propulsat-o pe Angela Merkel în funcţia de cancelar al Germaniei.

Politiciana în vârstă de 50 de ani, divorţată deja de două ori, susţine că, prin limitarea duratei căsătoriei, cuplurile nu ar mai fi nevoite să divorţeze în mod oficial. Chiar dacă propunerea este considerată ciudată şi contestată, ea vine dintr-un land unde valorile catolicismului sunt încă puternic respectate.

Ideea a fost lansată cu doar câteva zile înainte de alegerea unui succesor la conducerea partidului, în contextul retragerii lui Edmund Stoiber – ministru-preşedinte al Bavariei – retragere determinată tocmai de acuzele formulate de Pauli.

M.S.

_______________________

2008, JURNALUL NAȚIONAL

Căsătoria lui Nicu Ceaușescu

Recent a apărut cartea „A fi sau a avea“ (Editura Paco, Bucureşti), scrisă de col. (r) Adrian Eugen Cristea, fostul şef adjunct al gărzii Ceauşeştilor. Reproducem în cele ce urmează fragmentul despre nunta lui Nicu Ceauşescu cu Poliana Cristescu, aşa cum a fost văzută aceasta de unul dintre puţinii ei martori. Subtitlurile aparţin redacţiei.

Col. (r) Adrian Eugen Cristea

Nicu împ lin ise 30 de ani şi încă nu era căsătorit. Era prim-secretar al CC al UTC şi membru important în conducerea partidului. Acceptase aceste funcţii şi, în consecinţă, trebuia să ţină seama şi de alte cerinţe. Printre acestea era şi căsătoria (…)

GĂSIREA MIRESEI. Mama nu se lăsa şi îi şi găsise mireasă. Viitoarea soţie. Dar nu-i zicea nimic încă. Era păstrat totul în mare secret. Nici măcar viitoarea mireasă nu ştia nimic. O găsise mama la Tîrgovişte, cu ocazia unei vizite oficiale. Cea pe care pusese ochii se ocupa cu pionierii din judeţ. Din primele verificări rezultau numai aspecte corespunzătoare scopului: înfăţişare agreabilă, tânără, licenţiată, fără încurcături şi cu multă minte. A mutat-o la Bucureşti, unde a numit-o direct secretară a CC al UTC, în subordinea lui Nicu. De-abia mai târziu au aflat cei doi ce se urmărea. Fetei i s-a mai asigurat casă, maşină şi onoruri. De acum devine o invitată permanentă a Elenei Ceauşescu, dimineaţa, pe la ora 10:00, la câte o cafea, de nu mai ştia fata ce să creadă cu atâta atenţie pe capul ei. (…)

FĂRĂ LĂUTARI. Când şi în ce împrejurări s-a ajuns la hotărârea ca Nicu şi Poliana să-şi oficializeze căsătoria nu se cunoaşte. Cert a fost că o asemenea hotărâre s-a luat pe baza accepţiunii lor. Şi că rolul principal l-a avut Elena Ceauşescu (…) Oficializarea căsătoriei a fost fixată la domiciliul lui Nicu, lângă Biserica Albă. Am fost chemat de şeful Securităţii statului, care m-a pus în temă despre apropiatul eveniment. Scopul urmărit era să întreprind măsurile necesare de protecţie în zonă. Aşteptam să sosească oaspeţi, dar cei din sistemul de protecţie nu primiseră numele lor. Totul era mai mult o învăluire într-un secret nejustificat. A sosit primarul general al Bucureştiului, care, prin calitatea lui, trebuia să oficializeze actul căsătoriei. Erau prezenţi Emil Bobu, membru în conducerea partidului, şi Tudor Postelnicu, ministrul Securităţii, probabil amândoi în calitate de martori. În casă, Nicu şi Poliana. A venit o maşină mică de la sectorul de aprovizionare al partidului cu un ospătar. S-au descărcat rapid câteva cutii mici de carton cu pişcoturi şi șampanie.

SOACRA-MARE. Ultimul personaj principal care a sosit înaire de începerea oficializării căsătoriei a fost Elena Ceauşescu. Singură, fără soţ. Sobră, cu un uşor zâmbet perceptibil, cu rol de a i se observa buna dispoziţie. Era zâmbetul protocolar, învăţat prin diferite recepţii, unde toţi participanţii sînt neîntrecuţi în a-şi arăta asemenea amabilităţi. Iar dacă printre ei se află reprezentanţi importanţi, ca în cazul nostru, neapărat trebuie să se înţeleagă foarte bine că prezenţa sa are semnificaţie de a le face lor, invitaţilor, un hatâr, cu nuanţă mai mult de acceptare. Ce mare lucru să te afli în categoria acceptaţilor de către prima doamnă a ţării! (…)

MIRELE. Ginerele, adică Nicu, era ţâfnos, ca mulţi gineri copleşiţi de atâtea probleme determinate de căsătorie. În acest scop, Nicu nu făcuse nimic. Nici nu se interesase dacă vor avea măcar un pahar de șampanie pentru invitaţi. Ca şi în toate celelalte cazuri, ştia el că sînt alţii, plătiţi, ca să gândească şi să organizeze tot ce era necesar. Primarul, sesizând că Elena Ceauşescu epuizase zâmbetele, a început oficializarea căsătoriei. Dar nici nu trecuseră câteva zeci de secunde că este întrerupt de Nicu. În cere documentul ca să-l semneze. Gest pe care îl face și Poliana. Gata! Căsătoria s-a terminat. Felicitări, zâmbete determinate mai mult de intervenţia brutală de a opri o desfășurare a unei activități oficiale care pentru cei mai mulți are rol de unicat în viaţă. Nicu se pare că-și adusese aminte tocmai acum că nu trebuia să se însoare sau că fusese obligat de familia lui în acest sens. Despre familia Polianei nu se discuta nimic, pentru că nu avusese cineva bunăvoinţa s-o cunoască. Dar parcă supărarea lui Nicu avea mai mult aspectul de a fi sesizată de ceilalți. Intervenția făcută de el a fost însoțită de câteva cuvinte pe care nu doresc să le reproduc. Auzindu-le, cei prezenţi au fost puși într-o situație din care, pe moment, nu mai știau cum să iasă. Numai din gândirea unui fante de cartier, dar cu domiciliul în centru se puteau contura un teribilism și o grosolănie ce erau în dezacord total cu vârsta și cu certificatele de studii pe care le avea. (…)

MASĂ CU SOCRUL MARE. Ceasul indica ora 13:00, timp în care Nicolae Ceauşescu sosise acasă de la serviciu. Elena Ceauşescu și-a luat rămas-bun de la cei prezenți și a plecat grăbită pentru ca soțul ei să nu aștepte. De fapt, nu acesta era principalul motiv. Trebuia eliminat timpul în care cei prezenți s-ar fi putut angaja la discuții, inclusiv unele explicații suplimentare pe care Nicu le-ar fi putut face ca urmare a supărării ce-l stăpânea. Ceilalți au salutat și ei și au plecat în mare grabă. S-a dus şi ospătarul. Nicu şi Poliana s-au suit în maşină şi au plecat. Tot în grabă, pentru ca Nicolae şi Elena Ceauşescu să nu aştepte la reşedinţa lor. Aici, o masă aranjată, ca de obicei, pentru familia unui preşedinte al unei ţări cu un regim politic comunist. Şi nu fac această menţiune dintr-o maliţiozitate, ci de a sublinia o realitate. Pentru că toate serviciile erau organizate la cererea familiei preşedintelui şi ele aparţineau statului, iar cheltuielile erau suportate tot de către stat. Şi toate acestea se desfăşurau în mod permanent. Acestei mese organizate i s-a mai adăugat ceva care să dea un aspect mai deosebit. Două locuri în plus şi flori mai multe, tort şi ce-o mai fi fost, conform indicaţiilor mamei. Pentru că era o zi mare. (…) Nici nu ştiu dacă a existat ceva muzică. Probabil casete. Mai bine într-o linişte deplină, care evidenţia o armonie aparentă pe un fond meschin. Se desfăşura un eveniment. Care se numeşte nuntă. Nicolae Ceauşescu nu a avut încredere în această căsătorie. Este o supoziţie. El ştia că această căsătorie, despre care se va afla de către toate vârfurile partidului, este actul care reprezintă întărirea statutului de om politic al lui Nicu.

TINĂRA FAMILIE. După aproape două ore şi ceva, masa s-a terminat. (…) Nunta s-a sfârşit. Nicu şi-a luat nevasta şi au plecat acasă la ei. Din acest moment, sentimentele sperate de Poliana nu s-au mai simţit niciodată. S-au despărţit. Fiecare în camera lui. Apoi şi-au văzut de treburile personale. Rudele, colegii şi cunoscuţii auziseră că s-a realizat această căsătorie. Ce s-a dorit de unii şi ce a ieşit! Încă din prima zi de căsătorie, fiecare se gândea cum să scape din iadul în care intrase. Nicu îşi vedea de viaţa lui, seară de seară, cu gaşca şi prietenele. (…)

GAŞCA. Între timp, Nicu şi-a adus aminte că nu şi-a motivat prietenilor atitudinea faţă de Poliana. Le-a spus-o ca să fie foarte clar că lui nu-i plac picioarele ei. Că sunt subţiri. Toţi cei care auziseră au rămas, pentru moment, nemişcaţi. Asta da spirit de observaţie, pentru că i-a trebuit un timp atât de scurt, numai un an de zile, faţă de alţii, care constată după zeci de ani. Aşa că Nicu nu-şi schimbase criteriul de apreciere al partenerelor. Era perseverent! Dar cu toată supărarea pe care soarta i-o adusese pe cap, Nicu o lua pe Poliana şi mai mergea în vizită la familia Viorel Păunescu. (…) Elena Ceauşescu o invita la ea în cabinet, pentru că îşi dădea seama că întreaga situaţie a Polianei i se datora ei. Rostul acestor chemări era de a-i crea speranţa că supărările vor trece şi că totul va fi bine după ce Nicu se va reîntoarce la nişte sentimente pe care, dintr-o raţiune bine gândită, nimeni nu le putea explica şi pe care nu le avusese niciodată. (…) După o aşteptare neîngăduit de lungă, prin 1985, mama soacră, influenţată probabil de fiul ei Nicu, dar şi de situaţia destul de ingrată în care se afla nora sa, Poliana, a hotărât s-o mute în altă locuinţă. Acest fapt n-a schimbat cu nimic atitudinea Elenei Ceauşescu de a o invita în continuare pe Poliana la cabinetul ei, la cafeaua de la ora zece.

____________________

2009, ADEVĂRUL HARGHITA

Divorțurile contribuie la încălzirea globală

Divorțurile au un impact negativ major asupra planetei, pentru că duc la creșterea numărului de persoane celibatare și, implicit, la un consum mai mare de resurse, potrivit unui senator australian, informează Reuters.

Senatorul Steve Fielding (foto) a declarat într-o ședință parlamentară care a avut loc la Canberra, capitala Australiei, că divorțul contribuie la încălzirea globală.

Când un cuplu se destramă, noii celibatari au nevoie de mai mult spațiu de locuit, mai multă electricitate și mai multă apă curentă. Toate aceste elemente provoacă o creștere a emisiilor de dioxid de carbon, a explicat senatorul australian. „Cunoaștem deja problemele sociale care apar în urma unui divorț, dar, de astăzi, cunoaștem și impactul lui asupra mediului înconjurător”, a declarat Steve Fielding.

Din cauza risipirii resurselor, ar fi mai bine pentru planetă ca oamenii să rămână căsătoriți, a concluzionat politicianul australian.

Steve Fielding este liderul partidului independent Family First, a crescut într-o familie cu 16 copii și este căsătorit de 22 de ani.

___________________

2010, EVENIMENTUL ZILEI

CADOURI DE DIVORŢ. INEDIT. Proprietarii unui lanţ de magazine din Marea Britanie au venit cu o idee nouă în ceea ce priveşte cadourile. Ei au lansat lista de daruri pentru divorţ, după modelul tradiţionalei liste de cadouri pentru nuntă, care variază de la lenjerie de pat la cuptoare cu microunde şi televizoare. Acest nou serviciu permite persoanelor divorţate să primească daruri pentru a-şi amenaja din nou locuinţa. „Divorţul poate costa mult, iar o astfel de listă de cadouri poate ajuta o persoană în această situaţie să înceapă o nouă viaţă“, a precizat Peter More, şeful serviciului de vânzări al companiei.

___________________________

2010, CUVÂNTUL LIBERTĂȚII

Soț și soție pentru o zi

100 de cupluri și-au unit simbolic destinele într-un decor de poveste

Inimioare, trandafiri — obligatoriu roșii, toalete sofisticate și multe, multe emoții. Acesta a fost cadrul festiv în care s-a petrecut una dintre cele mai frumoase zile oferite îndrăgostiților, la Craiova.

Într-o atmosferă plină de exuberanță și entuziasm, o sută de cupluri au spus “da”, legându-și destinele pentru o zi. Sărbătoarea dragostei a fost prilejul perfect pentru tinerii craioveni de a trăi un moment simbolic de neuitat.

Decor alb-roșu și emoții pe măsură

Îmbrăcați de gală, îndrăgostiții au fost întâmpinați încă de la intrarea în Primăria Craiova cu buchețele mici și delicate de trandafiri, oferite mireselor.
În doar câteva minute, sala de ședințe — decorată cu grijă în alb și roșu — s-a umplut de emoții și zâmbete.

Unii aveau glasul tremurat, copleșiți de emoție, în timp ce alții erau în vervă și nerăbdători să ajungă în fața ofițerului de stare civilă, reprezentat de viceprimarul Teodor Sas.

Pentru a destinde atmosfera, acesta le-a citit de pe un bilețel câteva maxime despre dragoste:

„Păstrați în inima voastră un mic colț verde pentru ca dragostea să încolțească acolo și să rămână mereu tânără.”
„A iubi înseamnă a face ca toate sentimentele tale să depindă de o singură persoană.”

Muzică, șampanie și amintiri de neuitat

Pe fundalul Marșului Nupțial, interpretat de Orchestra Teatrului Liric “Elena Teodorini”, cuplurile semnau certificatele simbolice de căsătorie, ciocneau o cupă de șampanie și pozau pentru o fotografie oferită pe loc — o amintire unică din această zi specială.

Seara a fost la fel de specială, culminând cu un bal festiv oferit în cinstea celor 100 de perechi.

Unul dintre cele mai frumoase momente…

Alexandra Ursu şi Radu Ştefănescu au aceeaşi vârstă frumoasă, 20 de ani, şi îşi doresc şi un destin comun. Emoţiile lor au fost cu mult mai mari decât ale celorlalţi, întrucât au fost chiar primul cuplu care şi-a mărturisit dragostea în faţa tuturor.

„Am avut emoţii foarte, foarte mari. Pur şi simplu tremuram. Nu ne aşteptam să ne strige primii chiar pe noi şi ne propusesem să fim atenţi să vedem cum reacţionează ceilalţi…”

Cu o cupă de şampanie în mână, erau acum, după momentul oficial, dezinvolţi şi bucuroşi. Îşi spuneau cu plăcere povestea de dragoste.

„Ne-am întâlnit în urmă cu trei ani şi jumătate. Se întâmpla la un majorat. Am continuat să ne întâlnim şi după acea petrecere, şi, încet-încet, timpul a trecut”, îşi aminteşte Alexandra.

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pentru cei doi rămâne clasicul, dar sublimul „te iubesc”.
„Mai mult decât atât chiar nu ai ce să mai spui”, mărturiseşte el.
„Timpul va decide ce va fi cu noi, deşi sperăm să rămânem împreună”, este de părere proaspăta mireasă.

Este un lucru cu care sunt de acord amândoi, ceea ce demonstrează că şi-au făcut planuri serioase pentru viitor.

„Totul e frumos”

Micuţi, firavi, dar cu o inimă deschisă, Eliana Coadă şi Daniel Ionuţ Dincă pozau pentru a imortaliza unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa lor. Pe chipuri li se citeau trăirile puternice, pentru că era cel mai important pas pe care l-au făcut împreună până acum.

„Am văzut anunţul la TV şi ne-am decis să participăm şi noi. E foarte frumos totul, mă bucur mult că am ales să ne petrecem ziua în felul acesta”, spune Eliana.

Radioasă, ţine cu mândrie bucheţelul de mireasă, în care sunt strânşi mai mulţi trandafiri care, din prea mari emoţii, bat în aceeaşi nuanţă cu obrăjorii ei.

S-au cunoscut la ziua unei prietene comune, în urmă cu doi ani şi jumătate. Atunci s-au plăcut aşa de mult încât nimic nu i-a mai putut despărţi.

Îmbrăţişându-se, tinerii îndrăgostiţi au mărturisit că intenţionează să-şi petreacă întreaga zi împreună.

„Ne plimbăm, mergem, poate, prin parc. Vrem să fim alături unul de altul toată ziua. Doar o dată în an este Valentine’s Day. O să sărbătorim şi Dragobetele. Iar peste câţiva ani, cu siguranţă, ne vom căsători”, spune, cu încredere, Daniel.

Poveste de dragosté… pe Internet

Cosmina Călin şi Ştefăniţă Stănciulescu stau cuminţi în ultimul rând de scaune, aşteptând să-şi audă numele care sunt, pentru prima dată, unite. Deşi au numai opt luni de când sunt împreună, povestesc cu plăcere despre momentele frumoase de care au avut parte până acum.

„La noi totul a fost spontan, neprevăzut. Ne-am cunoscut pe Internet…”

Ochii verzi ai fetei devin strălucitori şi, după o mică pauză, povestea continuă cu şi mai mare însufleţire.

„De obicei, nu aveam încredere într-o astfel de relaţie. Am avut prietene care au avut probleme dintr-o experienţă de acest gen. Dar eu am fost o norocoasă. Ne-am întâlnit, am vorbit mult despre noi şi am descoperit că nu putem să mai stăm unul fără de altul. El este o persoană foarte tandră şi sinceră şi pot să spun că mă face să văd viaţa în roz, chiar dacă nu mai suntem copii.”

Ştefăniţă este întrutotul de acord cu ce spune Cosmina. Strângându-i mâna, mărturiseşte că are planuri serioase în ceea ce o priveşte:

„Căsătoria noastră este o perspectivă foarte serioasă.”

Declaraţia o ia oarecum prin surprindere pe Cosmina.

„Da? …Nu mi-ai spus.”
„Îţi spun acum.”

Dialogul este întrerupt într-un moment foarte delicat. Cei doi tineri sunt chemaţi să-şi ridice certificatele de căsătorie, care “îi leagă” pentru o zi.

„Poate vine şi căsătoria adevărată”

Ana-Maria Radu şi Claudiu Lupulescu sunt de zece ani împreună şi nu au făcut încă pasul spre căsătoria adevărată.

„Nu reuşim”, spune cu tristeţe Claudiu.

Ieri, la oficierea căsătoriei lor de o zi, erau foarte încântaţi că reuşiseră să spargă gheaţa.

„Poate vine şi căsătoria adevărată anul viitor. Aşteptăm şi ne bucurăm că azi suntem soţ şi soţie.”

Petrecând mulţi ani împreună, cei doi au ajuns să se cunoască foarte bine şi se iubesc la fel de mult.

„Ea este o persoană inteligentă şi amuzantă”, spune, repede, tânărul.
„Ne asemănăm în foarte multe privinţe”, îl completează Ana-Maria.

Îşi programaseră să petreacă ziua cât mai romantic cu putinţă, obligatoriu cu o plimbare prin oraş.

„E totul frumos când eşti alături de persoana iubită”, spune, zâmbind, Claudiu.

Spre seară, sunt invitaţi la bal, de unde şi-au propus să nu lipsească, pentru a-şi încheia într-un mod plăcut ziua, care va rămâne, cu siguranţă, cea mai frumoasă!