Conflicte si Vulnerabilitati

1964, ATENEU

DESPRE TINERET – Ciudatele căsătorii

Puţină statistică: 80 la sută dintre di­vorţuri se pronunţă pentru desfacerea unor căsătorii care nu au împlinit un an. Aceste căsătorii nu s-au întemeiat pe cunoaştere şi stimă reciprocă, pe o unitate de preocupări şi aspiraţii. A fost suficientă o cunoştinţă întîmplătoare la o reuniune, iar căsătoria a avut loc fulgerător, nu ca urmare a unei me­ ditaţii responsabile despre necesitatea înteme­ierii unui cămin, ci ca o primă manifestare de „independenţă”. 

Desigur că asemenea căsnicii nu pot fi trainice, ele reprezintă de cele mai multe ori o aventură, din acest motiv viaţa lor este scurtă. Mai mulţi participanţi la discuţie prin­ tre care judecătorul VLADIMIR VERŢMAN, ANETA MANEA, secretară U.T.M. la Fabrica de postav din Buhuşi, asistentul universitar LUCIAN ŞARADIC1 au arătat cît este de necesar să se găsească forme specifice pentru pregătirea tinerilor în acest domeniu. Discuţii prin presă, adunări generale U.T.M., întîlniri cu reprezentanţi ai organelor judiciare ar fi măsuri menite să lărgească rolul opiniei pu­ blice, pentru că întemeierea unei familii im­ plică răspunderi ce depăşesc un cadru strict intim. 

Foarte interesantă ni s-a părut ideea to­varăşului ION CIOBANU, secretar al Co­mitetului regional U.T.M. în legătură cu or­ganizarea unor momente festive ale căsăto­riei. Tinerii care se prezintă la Oficiul Stării civile trebuie să se bucure de o atenţie deosebită din partea lucrătorilor sfatului popular respectiv. Casa Căsătoriilor, înfiinţată în oraşul Bacău tocmai în acest scop, nu res­ piră însă decît un fel de solemnitate exte­ rioară. Faptul că mai muite căsătorii sînt programate la aceeaşi oră, şi că momentul atît de însemnat pentru cei doi tineri este redus la o simplă formalitate birocratică de­ semnare a documentelor, nu sînt de natură să sublinieze partea festivă, emoţională a mo­mentului. Este absolut necesar ca printr-o preocupare deosebită a sfaturilor populare co­ munale şi orăşeneşti să se poată asigura că­ sătoriilor un cadru deosebit, pentru ca ele să devină amintiri emoţionante, unice în viaţa tinerilor căsătoriţi. 

_________________

1966, PENTRU SOCIALISM

În sprijinul candidaților la căsătorie

Recentele măsuri adoptate de conducerea de partid ţi de stat cu privire la sprijinirea familiilor cu copii, stimularea creşterii natalităţii prin îmbunătăţirea sub­ stanţială a ocrotirii mamei şi copi­lului, consolidarea familiei prin reglementarea divorţului au tre­zit un larg ecou, oamenii muncii exprimîndu-şi unanima adeziune fală de sensul umanist şi patrio­tic al acestor măsuri.

Printre acţiunile preconizate de către Siatul popular orăşenesc Baia “Mare in vederea îniăptuirii măsurilor sus-amintite se numă­ ră şi organizarea, începînd de săptămîna trecută, a unui curs pentru candidaţii la căsătorie. Pentru a oieri cititorilor noştri citeva amănunte despre conţinutul acestui curs, ne-am adresat tova­ răşului dr, VASILE MUREŞAN, seful sectiei sanatate si prevederi sociale a Siatului popular ai oraşului Baia Mare, care ne-a spus următoarele:

– Scopul cursului în discuție este, cred eu, lesne de presupus.: inițierea tinerilor aflați în pragul căsătoriei în problemele vieții familiale, cu răspunderea ce o comportă acest pas atât pentru individ cât și pentru societate, în vederea încheierii unei familii trainice, din care să rezulte copii viguroși, bine crescuți și educați. (…)

Convorbire realizată de: GH. SUSA

_______________

1967, CRONICA

Stabilitatea căsătoriei

Societatea socialistă creează condiţiile de ordin economic, social şi spiritual, care să permită oamenilor de a realiza uniunea conjugală din afecţiune, din înclinaţie, ca o încadrare liberă în conţinutul social-moral al căsătoriei, aşa cum vedea Karl Marx, în 1842, soluţia acestei probleme, în comentariul său la proiectul de lege cu privire la divorţ. 

„Cel ce încheie o căsătorie, scria atunci K. Marx, nu cre­ează căsătoria şi nici nu o inventează, după cum un înotător nu inventează natura şi nici legile apei şi ale gravitaţiei. De aceea, căsătoria nu se poate supune bunului plac al celui ce se căsătoreşte ci, dimpotrivă, bunul plac al acestuia trebuie să se supună căsătoriei”. 

Combătînd, cu acelaşi prilej, pe cel care susţineau legislaţia anterioară proiectului ce se discuta — potrivit căreia motivele de divorţ erau mai numeroase, iar desfacerea căsătoriei se obţi­ nea mai uşor — K. Marx scria că aceşti adversari ai proiectului „uită familia, uită că aproape fiecare divorţ înseamnă destră­marea familiei respective”. 

In sfîrşit, tot K. Marx, spunea că, dacă căsătoria n-ar fi baza familiei, ea ar constitui fot atît de puţin un obiect de legiferare ca, de pildă, prietenia. 

Intr-adevăr, familia este o importantă celulă socială, a cărei principală funcţiune este cea educativă — pregătirea tinerelor generaţii pentru eroismul constructiv al vieţii în societatea so­cialistă — funcţiune exercitată în strîns contact cu organizaţiile sociale. 

Şi, înlrucît familia îndeplineşte în societatea socialistă o funcţiune de importanţă esenţială, iar căsătoria este baza fami­liei, statul socialist foloseşte, aşa cum arăta Karl Marx, instru­mentul reglementării juridice, pentru a contribui, şi prin asigu­rarea stabilităţii căsătoriei, la dezvoltarea şi consolidarea fa­miliei. 

Recentul decret (nr. 779 din 7 octombrie 1966) pentru modi­ficarea unor dispoziţii legale privitoare Ia divorţ este o mani­festare grăitoare a preocupării de a întări familia, fn primul rînd, pentru a asigura tinerelor generaţii cele mal bune condiţii de creştere şi educare, pe care numai o familie unită le poate oferi. 

Trebuie să arătăm, dintru început, că noul decret nu în­ seamnă renunţarea Ia principiile care au stat la baza reglemen­ tării socialiste a desfacerii căsătoriei în cadrul codului familiei din 1954, ci o ridicare, pe o treaptă superioară, a acestei regle­ mentări. 

Intr-adevăr, dacă codul familiei a consacrat, înlăturfnd con­ cepţia formalistă a dreptulni burghez, un singur temei general pentru divorţ, această putinţă nu a fost concepută ca o admi­ tere a divorţnrilor pornite din uşurinţă sau lipsă de seriozitate. In concepţia codului familiei, posibilitatea soţilor de a divorţa apărea ca un corolar al principiului socialist al stabilităţii că­sătoriei.  (…)

Practica din ultimii ani a instanţelor a demonstrat însă, că dispoziţiile legale nu au fost totdeauna aplicate în sensul care rezultă din finalitatea lor. 

Analiza practicii judiciare din ultimii ani şi îndeosebi din anul 1965, a dus la constatarea că instanţele nu-şi îndeplineau rolul de a încerca împăcarea soţilor, omiţînd, adesea, faza de conciliere. 

Este, de asemenea, evident că rezolvarea rapidă, în termene foarte scurte, a cauzelor de divorţ, care, de altfel, nu era în spiritul codului familiei, nu putea înlesni împăcarea părţilor, şi, deci, nici contribui la întărirea familiei. Analiza practicii judi­ ciare a arătat că, în 1965, 58,7 la sută din procesele de d.vorţ s-au rezolvat în termenul record de 3 luni. O anumită uşurinţă s-a constatat şi în întocmirea anchetelor sociale ce se săvîrşesc în cadrul procedurii divorţului. 

Rezultatele dăunătoare din punct de vedere social ale aces tor practici s-au vădit, în toată gravitatea lor, şi au impus modi­ficarea dispoziţiilor legale privitoare Ia divorţ, într-un sens în care scopul reglementării şi sarcinile instanţelor de judecată, pe linia consolidării căsătoriei şi familiei, să apară cit maai clar exprimate. 

Intr-adevăr, statistica a demonstrat nu numai o puternică creştere a numărului total al divorţurilor, ci şi o frecvenţă mal mare a divorţurilor în primii ani de căsătorie (45,4 la sută din divorţuri, în 1965, s-au situat în primii 4 ani de căsătorie) şi. mai ales, printre tineri (41,6 la sută din totalul căsătoriilor des­ făcute prin divorţ, în 1965, erau căsătorii în care soţii nu depă­ şiseră 29 ani). 

Desigur că frecvenţa divorţurilor a fost un factor important, care a determinat şi el scăderea puternică şi îngrijorătoare a natalităţii în ţara noastră. 

înainte de a analiza ce aduce nou decretul respectiv în domeniul măsurilor menite să favorizeze dezvoltarea şi conso­lidarea familiei, vom aminti că preocupări asemănătoare au de ce arată că această apreciere trebuie să se facă cu deosebită grijă, adaugă, pe lingă interesele copiilor minori, şi necesi­tatea de a se ţine seama de durata căsătoriei. 

O a doua categorie de dispoziţii din noul decret urmăresc să favorizeze, prin mijloace diferite, restabilirea căsătoriei, îm­ păcarea soţilor, după intentarea acţiunii de divorţ şi pînă la epuizarea întregii proceduri judiciare şi, chiar şi ulterior. 

Acesta este principalul scop al modificărilor aduse art. 39 şi 41 din codul familiei, precum şi al modificărilor aduse art. 612, 613, 615, 616, 618 şi 619 d i n  c o d u l  d e  p r o c e d u r ă  c iv il ă . 

Urmărind desfăşurarea firească a procesului de divorţ, vom semnala modificările intervenite în scopul de a asigura eficienţa încercării de conciliere, judecarea cauzei într-un interval de timp suficient de lung, pentru ca soţii, care au acţionat sub impulsul uşurinţei sau al unor neînţelegeri trecătoare, să poată reflecta asupra temeiniciei reale a acţiunii de divorţ, accentua­rea caracterului educativ al procesului prin judecarea sa în şe­dinţa publică, aminarea producerii efectelor hotărîrii de desfacere a căsătoriei la o dată ulterioară rămînerii ei definitive şi condiţionarea lor de un nou act de voinţă din partea recla­mantului şi anume cererea de înregistrare a hotărîrii la starea civilă. 

Pentru a asigura o eficienţă reală încercării de conciliere în prima fază a procesului şi, totodată, pentru a crea condiţii favorabile împăcării soţilor în tot cursul divorţului, noul decret adaugă, la art. 612 din codul de procedură civilă, un aliniat nou, ce obligă pe reclamant să prezinte, personal, cererea de divorţ, cu înscrisurile doveditoare, preşedintelui tribunalului care, potrivit dispoziţiilor noi ale art. 613 c. proc. civ. nu va fixa termen pentru înfăţişarea ambilor soţi, decît după ce a dat reclamantului sfaturi de împăcare. (…)

Alin. 2 art. 41, care stabileşte condiţiile dreptului la între­ţinere după desfacerea căsătoriei — şi anume : incapacitatea de muncă survenită înainte sau în timpul căsătoriei ori, în interval de un an de la desfacerea căsătoriei, cu condiţia, în acest din urmă caz, ca incapacitatea să se datoreze unei împrejurări în legătură cu căsătoria, este completat prin noul decret cu preci­ zarea că, în ipoteza reglementată, întreţinerea, poate fi stabilită pînă la 13 din venitul net din muncă al soţului obligat la plata întreţineri’, fără a putea depăşi, împreună cu întreţinerea dato­ rată copiilor, 1/2 din acest venit. 

Soţul, care e singurul culpabil de desfacerea căsătoriei, na va avea drept la întreţinere decît timp de un an de la desfa­ cerea căsătoriei. 

Noul decret cuprinde, aşa cum am amintit, şi unele dispo­ ziţii destinate să constituie, direct, o frînă împotriva intentării cu prea multă uşurinţă a acţiunilor de divorţ. Este vorba de dispoziţiile care prevăd că taxa de timbru pentru acţiunea de divorţ este de 3.000 pînă la 6.000 lei şi că se va stabili de pre­ şedintele tribunalului în raport cu venitul net lunar al recla­ mantului. Este evident că această dispoziţie, prin efectul patri­ monial pe care este menit să-l exercite, va determina soţii să se gindească bine înainte de a porni o acţiune de divorţ şi va pune capăt acţiunilor intentate, adesea, din uşurinţă şi fără motive temeinice. (…)

Prof. Dr. Traian Ionașcu

_____________

1967, FĂCLIA

Sălbatic din gelozie

Magyaroşi Ștefan din satul Mera, comuna Baciu, este de o gelozie de-a dreptul crimina­lă. In repetate rînduri şi-a bă­tut soţia lăsînd-o în nesimţi­re; o dată i-a rupt mina. Ulti­ma bătaie i-a aplicat-o în de­ cembrie 1966. Pentru sălbăticia lui, gelosul soţ a .fost arestat şi trimis în judecată. „Copiii plîngeau că tata a dus-o pe mama în grajd s-o omoare“ (din declaraţia unei martore). Despre incidentele părinţilor există la dosar şi o de­ claraţie a copilului lor în vîrstă de 7 ani! 

Magyaroşi a fost neiertător şi necruţător cu soţia sa, o bă-tea în grajd sau în pivniţă să nu se vadă şi audă, deşi nu avea motive. Tribunalul va fi, credem, tot necruţător şi ne­iertător cu el. Nu de alta, dar are motive. 

________________

1968, COLOCVII

Căsătorii premature

Nu de mult am fost invitat de către un fost vecin la nunta fiicei sale.
M-a surprins invitaţia, ştiind că acesta n-are fete de măritat. Cerînd explicaţii am aflat că nici măcar nu era vorba despre fiica lui cea mare (elevă la liceul agricol), ci despre cea mică, abia trecută în clasa VIII-a şi că în sat — Poiana de Vaşcău — acesta nu este un caz izolat. Din 12 fete cîte au fost în clasa a V-a, au ajuns într-a VIII-a doar 6, celelalte s-au măritat! Am mai întîlnit astfel de cazuri şi în satele de munte aparţinătoare comunelor Cărpinet, Criştior şi altele din apropiere.

Unii părinţi, din considerente materiale sau de alt ordin, îşi căsătoresc copiii în vîrstă prematură, chiar înainte ca aceştia să termine şcoala.

Problemele prieteniei, ale dragostei, ale căsătoriei sînt considerate în general probleme strict personale. Într-adevăr, sînt probleme ale fiecăruia dintre noi. Ele însă nu pot fi privite detaşat de viaţa şi interesele societăţii noastre. Raţiunea pentru care legea (Codul familiei) interzice căsătoria băiatului sub 18 ani şi a fetei sub 16 este dictată de considerente de ordin biologic şi social. De altfel, concubinajul prematur, premergător vîrstei căsătoriei, duce rareori la căsnicii durabile. În cele mai multe cazuri soţii se despart după scurt timp, la cea mai mică încercare în faţa greutăţilor vieţii. Dacă dintr-o astfel de familie se nasc copii, aceştia pe lîngă faptul că nu sînt destul de dezvoltaţi fizic şi intelectual, nu pot primi nici o educaţie corespunzătoare de la părinţii lor, care ei înşişi n-au ajuns să se maturizeze.

În cazul unor astfel de „căsătorii“ consider că părinţii au principala vină; pentru că ei adeseori nu numai că nu le împiedică, dar de regulă le mijlocesc. Cred că este de datoria cetăţenilor, a şcolii, a organizaţiei U.T.C. şi a celorlalţi factori de educaţie socială să-i lămurească pe părinţi şi pe copiii lor, hotărîţi să rupă cu învăţătura şi să-şi „întemeieze“ o familie, că sînt pe cale să comită o greșeală.

Alexandru NEGRU
Vaşcău, judeţul Bihor

___________________________

1969, CRONICA IN ACTUALITATE

Celibatari convinși și domnișoare bătrâne

In loc de motto: „mai târziu… e prea târziu”

Celibatar: persoană (in special bărbat) necăsătorită, burlac, holtei”. Exact 7 cuvinte a folosit Institutul lingvistic al Academiei R.S.R. pentru a lămuri cuvântul “celibatar” in Dicționarul limbii române moderne. Enciclopedicul nostru nu i-a găsit un loc între cei peste 46.000 de termeni, neglijându-l total. Dar celibatarul, și mai cu seamă celibatarul convins, nu se simte ofensat că a fost trecut cu vederea de către colectivul Academiei! De fapt, dorința lui (a ei) este de a fi trecut cu vederea, de a nu fi “luat la ochi”, de a fi lăsat in pace. Are modul lui (al ei) de a trăi, de a gândi, de a-și “cheltui în bani mărunți capitalul.

I-am căutat atunci la Direcția județeană de statistică. La 1 ianuarie 1968, populația orașului Iași: 170.363 locuitori. Bărbați: 85.036; femei: 85.327. Așadar numai 291 femei în plus față de bărbați! Explicația la “In ultimii ani s-au născut mai mulți băieți”. Explicația la sectorul decese: “In ultimii ani au murit mai multe femei”. 

Oficiul stării civile, secția Iași: „Am putea afla câți celibatari și celibatare locuiesc, în prezent, în orașul Iași?” — În prezent, nu. În urmă cu 3 ani, da. — Și în prezent de ce nu? — Nu ne cere Bucureștiul! Deci, de celibatari nu se mai ocupă nimeni. Nici statistica. Ne mulțumim cu situația de la 15 martie 1966. La această dată, în orașele fostei regiuni Iași (era prea complicat să se stabilească pe fiecare oraș în parte!) între 35 și 39 de ani, existau 386 bărbați neînsurați și 608 femei nemăritate; între 40 și 44 ani, numărul bărbaților burlaci este de 238 și al femeilor necăsătorite de 532; între 45 și 49 de ani, 85 de celibatari și 342 de celibatare. Cu alte cuvinte, numai între vârstele 35 și 49 de ani — peste 2.100 de celibatari în orașul Iași! Dacă adăugăm la 2.100 și cele câteva mii de bărbați și femei între 30 și 35 de ani, care încă nu s-au hotărât să se căsătorească, avem în față o cifră care poate face obiectul unei anchete sociale.

In sprijinul nostru vine și o altă situație statistică: in orașul Iași, în 1967, au avut loc 2.050 căsătorii, iar în 1968 s-au oficiat 1.952 căsătorii. Din cele 4.002 căsătorii din ultimii doi ani, 90 la sută din fete aveau vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani, iar băieții, între 18 și 20 ani. Deci, numărul tomnaticilor așteptați să se prezinte la Oficiul stării civile este extrem de mic.

DIAVOLUL CARE SE NUMEŞTE “OCAZIA”

Ne-a fost mai greu să-i găsim în cifre. In schimb, pe mulți îi întâlnim zilnic. La ora prânzului, în restaurante, în fața listei cu “meniu fix”; la “Autoservire”, în fața gondolelor cu conserve; la diferite madame Popescu ori Ionescu cu pensiuni… familiale. Nu i-am găsit pierzându-și timpul pe strada Lăpușneanu ori în fața turnului cu afișe Loto-pronosport din Piața Unirii, nici în holurile cinematografelor, nici la reuniunile tovărășești. Celibatarul convins știe să evite aglomerația. Nu acostează în plină stradă o femeie. Are în buzunar un teanc de cărți de vizită. A deprins “arta” de a strecura discret o carte de vizită în tramvai, în autobuz și chiar la coadă la o casă de bilete. Cei mai mulți au telefon la domiciliu. Se bărbieresc în fiecare zi, iar dunga la pantaloni e mereu proaspătă. In cartierele unde locuiesc ( și sânt bine cunoscuți), astfel de celibatari convinși sânt botezați “Conții de Sărărie”, “Prinții de Copou”, “Sfinții de Socola” ori “Heruvimii de Păcurari”. (…)

Traian Crăescu

____________________

1973, SCÎNTEIA

SLUGĂ ÎN CASA SOCRILOR

Sala tribunalului mare din Capitală. Lângă o fereastră, o adolescentă abia împlinită la trup. Un aer de uimire copilărească, lacrimi uscate pe obraji. Ea este una din „părțile“ unui proces de divorț. Cealaltă „parte“, băiatul, Viorel T., lipsește: din octombrie e plecat militar. Domnica se măritase cu el în septembrie.

— Ce știi despre căsătorie, Domnica?

— Știu, domnule, tovarășe, știu tot ce trebuie. Adică vreau să spun că dacă n-ar fi fost socrii, n-aș fi ajuns de rușine prin tribunale.

Domnica își caută parcă vârsta, se uită în stânga și-n dreapta, roșește. Din spusele ei, apoi dintr-un dosar care a început să se roadă pe la colțuri, și din cuvântul unor martori, adevărata poveste capătă un contur clar.

Domnica îl știa pe Viorel din primăvara trecută, când ea venise în comună. Pe atunci nu împlinise 16 ani și nu-i era gândul la căsătorie. Îl știa din vedere, așa cum aflase unde este cutia poștală sau stația autobuzului 59. Adică îl știa destul de bine, dar era pentru ea o prezență oarecare, așa cum sunt unele obiecte din jur. În vară, la o horă în lunca Argeșului, Viorel o invitase la dans. Nici asta nu însemna mare lucru. De aceea s-a mirat când, la sfârșitul lui august, Viorel a poftit-o la el acasă, ca să o prezinte părinților.

Mama ei i-a spus cu simplitate:
„Du-te, dragă, poate că e timpul să te măriți și tu.“
(Domnica nu avea decât mamă, cu care călătorise mulți ani pe la diferite S.M.A.-uri. O viață de nomazi. Poate și astfel se explică faptul că fata rămăsese cu doar 7 clase și că mama ei acceptase ușor căsătoria imediată după 16 ani.)

În casa viitorilor socri, Domnica a fost primită inițial cu căldură:
„Ne pare bine că ai venit. Și noi avem un băiat cuminte. Poate ar fi bine să vă luați.“
A urmat turul gospodăriei: casă mare, curte cu multe orătănii, o cameră la stradă cu televizor — „a voastră va fi“.

În septembrie a urmat nunta.

E drept, Domnica s-a gîndit:

„Cum mă mărit eu acum cu el, cînd peste o lună pleacă militar?”

Dar argumentele părinţilor lui Viorel — „e mai bine aşa, să-l aştepţi, aici în casa asta care e şi a ta de acum înainte, altfel cine ştie ce se mai întîmplă” — cît şi cuvintele băiatului, au convins-o repede.

Cînd Viorel a plecat, s-a produs prima schimbare în tonul socrilor:

„Ei, de-acum o să ne mai ajuţi şi tu în gospodărie. Să ai grijă de toată curtea.”

Domnica nu s-a speriat de treabă, cu toate că era multă. Cînd s-a întrebat prima oară ce fac socrii cu atîtea orătănii, a găsit un răspuns la care nu prea se aştepta. Mai în fiecare sîmbătă, socrul pleca la Bucureşti cu găini să le vîndă. Alteori oprea cîteva maşini la poartă. Odată, socrii au vîndut un porc.

Cînd s-a răcit bine timpul, Domnicăi i s-a spus să se mute în bucătărie, fiindcă acolo se face focul, iar camera mare de lîngă stradă consumă multe lemne pentru încălzire.

Prin decembrie au început toţi trei lucrul la grădina din spatele casei — pregătirea răsadurilor pentru zarzavaturile de primăvară. Toţi trei, dar de fapt numai ea muncea continuu, de dimineaţă pînă seara, pînă cădea frîntă de oboseală.

A cerut o pereche de ghete — ale ei se rupseseră — şi a fost refuzată:

„Trebuie să faci şi tu economii. Acum bărbată-tu nu cîştigă. Cînd s-o întoarce, îţi ia el.”

A înţeles cu amărăciune că, de fapt, era slugă. O simplă slugă, plătită doar cu o masă şi un pat într-o bucătărie. I-a devenit limpede că Viorel, plecat în armată, fusese înlocuit cu altă mînă tînără de muncă.

Mai departe, amănuntele nu mai sînt importante. Mama Domnicăi a aflat totul şi, împreună, au venit la tribunal. Procesul este acum pus pe rol.

Nu dorim ca rîndurile noastre să influenţeze pe cei care vor analiza acest caz. (Martorii socrilor au adus şi ei cîteva acuzaţii la adresa Domnicăi — cum că ar fi fugit la un băiat din Olt etc. Oamenii de bun simţ n-ar crede însă în ele. Dar, în sfîrşit, aceasta este o altă problemă. Poate că după proces vom putea reveni cu amănuntele exacte ale acestui caz.)

Este ştiut că în jurul Bucureştiului înfloreşte o iniţiativă particulară privind comerţul cu legume — un lucru, de altfel, destul de bine văzut de bucureşteni. Dar, tot atît de adevărat este şi faptul că unii dintre aceşti întreprinzători devin cu timpul nişte avari, în sensul cel mai exact al cuvîntului — nişte hapsîni care speculează încrederea celor din jur, care ajung să-şi rotunjească veniturile în mod ilicit.

În casa unor asemenea oameni a nimerit Domnica. De fapt, nu a nimerit, ci a fost atrasă.

Întrebarea este: se poate face ceva pentru a preîntîmpina o asemenea situaţie care, din păcate, nu este una particulară?

Într-o anchetă întreprinsă în mediul rural de Centrul de cercetări pentru problemele tineretului, sînt indicate procente destul de însemnate privind vîrsta crudă a partenerilor de căsătorie. Şi, din păcate, în spatele acestor situaţii nu se află totdeauna dorinţa sinceră a unor tineri îndrăgostiţi, ci interesele băneşti ale uneia dintre familii.

Împotriva acestei situaţii se ridică adesea chiar cei în cauză. În aceeaşi anchetă este relevat faptul că mai mult de 50% dintre partenerii de căsătorie intervievaţi doresc ca părinţii să nu se amestece în viaţa lor.

Dar se poate oare interzice părinţilor să se intereseze de viaţa propriilor copii? Mai ales că, în cele mai multe cazuri, constatăm un amestec bine intenţionat, generos.

O soluţie ar fi cea care porneşte chiar de la tinerii parteneri. Ei trebuie să fie în măsură să aprecieze importanţa actului căsătoriei şi să-şi asume toate responsabilităţile.

Totodată, trebuie spus că organizaţia U.T.C. este aceea care poate crea o puternică şi generoasă opinie colectivă privind delicata problemă a căsătoriei. Pe alocuri, o şi face — şi chiar cu competenţă.

Îmi amintesc de o scrisoare trimisă ziarului de comitetul U.T.C. din comuna Vînători, judeţul Ilfov. Tinerii din acea organizaţie ajutaseră un cuplu să iasă de sub influenţa nefastă a unor părinţi. Şi o făcuseră în mod concret: au găsit locuinţă, au mobilat-o, i-au dus pe cei doi la celebrarea căsătoriei.

Este un exemplu care arată că se poate acţiona în sprijinul unor frumoase concepţii de viaţă.

Cît priveşte cazul Domnicăi, sperăm că el va fi rezolvat pe calea justiţiei.

— VICTOR CONSTANTINESCU

_________________________________

1975, FLACĂRA IAȘULUI

Din nou despre răspunderea în familie

Mai multe scrisori primite în ultima vreme la redacţie se referă la relaţiile dintre soţi, în cazul unor familii destrămate în fapt sau pe cale de a se destrăma. De regulă, mamele solicită sprijinul ziarului pentru a putea intra în posesia pensiei alimentare stabilite de lege şi a alocaţiei de stat pentru copii.

Promite să-şi facă datoria

Ne oprim, pentru început, la scrisoarea Georgetei Tapalagă din Iaşi (str. Ciurchi, nr. 127 A, bloc Q1, parter). Soţul, Vasile Tapalagă, dispărut pentru câţiva ani spre a se sustrage de la întreţinerea celor doi copii, după ce-şi abandonase familia, este judecat din nou în 1971. Hotărârea Tribunalului Judeţean Iaşi: un an închisoare şi plata unei sume de 13.000 lei.

Profitând de încrederea pe care soţia i-o mai acorda (are loc o „împăcare” cu prilejul recursului la Procuratura Generală), V.T. scapă şi de una şi de alta. Dispare din nou.

„Aflând că se angajase la cooperativa de consum «Unirea» din Podu-Iloaiei (secţia de vulcanizare), am depus la conducerea unităţii actele pentru reţinerea pensiei de întreţinere. Am însă necazuri, pe mai multe luni neprimind sumele stabilite. Ultima dată, în ziua de 11 ianuarie 1975, cei în drept de la cooperativă mi-au spus că au «uitat» să-i oprească. M-am săturat de judecată, oare cui să mă mai adresez?”.

Tovarăşă Georgeta Tapalagă, soţul dv. nu s-a săturat încă. Suntem informaţi că se pregăteşte pentru a vă acţiona în judecată. Am luat legătura cu conducerea cooperativei. Ni s-au dat asigurări (Gh. Tcaciuc, planificator cu probleme de salarizare) că, eşalonat, veţi intra în posesia banilor neprimiţi şi că nu veţi mai avea neplăceri. Scrieţi-ne dacă altfel vor sta lucrurile.

Motivul: „Nu-mi respectă mama” (!?)

O situaţie de altă factură există în familia lui Mihai şi Adriana A. din Iaşi. S-au căsătorit cu trei ani în urmă, ea fiind absolventă de liceu, iar el lăcătuş mecanic la o întreprindere ieşeană. Nu au copii.

Dar obligaţiile asumate la contractarea căsătoriei au fost şi aici repede uitate, locul armoniei fireşti fiind luat de neînţelegeri. Locuind la socri, în repetate rânduri M.A. nu a fost primit acasă. Şi în prezent locuieşte la căminul întreprinderii.

„Eu nu doresc să fiu despărţit de soţia mea — ne scrie el. Dacă soacra nu s-ar amesteca în familia noastră, cred că totul ar fi în ordine.”

Nici în spusele Adrianei A. nu apar alte motive de neînţelegere decât relaţiile dintre soacră şi ginere.

„Nu-mi respectă mama” — aduce ea… argumentul suprem.

Înţelegem dragostea pentru mamă, dar nu ni se pare un motiv suficient pentru naufragiul familiei. Sperăm că raţiunea, spiritul de răspundere al tuturor părţilor vor învinge în cele din urmă.

Rubrică realizată de Gh. MINALACHE şi VERON A GEORGESCU

__________________

1976, SCÎNTEIA

Prea grăbitele mirese… și prea grăbiții lor părinți

O anchetă publicată în urmă cu câteva luni în ziarul nostru se intitula „Prea grăbitele mirese”. Se releva ușurința de care dau dovadă unele fete — desigur, cazuri de excepție — în fața actului solemn al căsătoriei. Erau veștejite „iubirile” fulgerătoare, uneori pentru cavaleri septuagenari veniți pe meleagurile noastre cu intenții dintre cele mai puțin onorabile.

În lumina unor fapte de netăgăduit, încercam atunci să proiectăm o rază de adevăr pe visul mincinos, hrănit de cine știe ce filme ori reviste colorate despre locuri unde — doar în imaginația naivilor — ar curge lapte și miere, fiecare muritor neavând decât să-și aleagă vila cu piscină sau iahtul de lux.

Dar ce gândesc părinții junelor cu călcâiele aprinse după câte un ins aflat „în trecere” pe la noi, căruia n-au izbutit — pentru că nu au avut răgazul — să-i rețină nici măcar culoarea ochilor? Ce spun, așadar, părinții?

Este o întrebare de căpătâi. La urma urmei, care părinte nu ar face totul pentru fericirea copilului său? Mai ales când sosește vremea alegerii „drumului de-o viață”. Este momentul de mare bucurie, dar și de mare răspundere, când experiența și înțelepciunea părinților sunt de natură să discearnă, să sfătuiască, să ajute.

Un tată care-și dă nonșalant binecuvântarea numai pentru că fata… a ales ginta latină, n-a meditat, în niciun caz, la fericirea copilului față de care este dator, potrivit tradiționalelor reguli părintești, să-l îndrume pe un drum de viață demn și trainic. Cel care rostește „de acord”, numai pentru că necunoscutul de departe „scrie frumos”, pare mai degrabă a săvârși o glumă stupidă, inconștientă, decât a fi preocupat de viitorul odraslei.

Asupra „motivației” bazate pe „puterea destinului” dezvăluită de o… ghicitoare, nu are sens să mai stăruim. Iată consecințele deplorabile ale unor mentalități străine de climatul moral al societății noastre: opțiuni iresponsabile clădite pe același nisip din care se încropesc miturile fals colorate ale unei lumi care așază până și actul solemn al căsătoriei sub semnul „legii banului”.

Dana cunoaște întâmplător un turist italian. Ea abia terminase liceul. S-au mai întâlnit de câteva ori. Și ea s-a hotărât, așa, în răstimpul de câte un an dintre două feluri de mâncare. „Dar — zice fata fără să clipească — cum lui i-a ghicit cineva că în această călătorie va cunoaște femeia vieții lui, cum și eu cred în puterea destinului și zic că el este soarta mea, m-am hotărât.” Și mama? Păi, mama ce să mai zică? Dacă însuși destinul s-a lăsat ghicit?!

— E copilul dvs. Ce știți despre alesul inimii ei?
— Din spusele fetei, răspunde tatăl, aflu că-i tehnician. Mă rog, asta are mai multă sau mai puțină importanță… Cât privește intenția ei de căsătorie, mă declar de acord.
— Desigur, replică ferm tatăl. Băiatul face parte din ginta latină și, ca să zic așa, rămânem în familie…

Doina s-a lipsit până și de acele minime, precare informații sau preferințe. Ea a pus mâna pe adresa unui străin, i-a trimis o scrisoare. El i-a răspuns, și iat-o pe fată, plină de speranțe, așteptând prea naiva sa corespondență. Abia înainte de plecarea lui din țară le este dat să se vadă.

În cele din urmă, apare și „îndrăgostitul”. Mai exact, își anunță aleasa inimii, printr-un telefon, că a sosit în București. „Sunt gripată”, îi răspunde Doina, așteptând din partea lui gestul de tandrețe cuvenit. Făt-Frumosul, care străbătuse atâta distanță numai și numai pentru ea, zice: „O.K.” Cu acel ton indiferent al omului care socotește că și-a făcut datoria.

— Cum l-ai cunoscut pe omul de care vrei să-ți legi viața?
— Prin scrisori…
— Dacă nu-i o indiscreție: cum v-ați decis, totuși, numai pe baza unor scrisori?
— Dacă mi se impută cumva superficialitate, e o eroare. Știți, eu cunosc bine limba în care sunt scrise misivele primite de fata mea. Și-mi place nemaipomenit de mult cum se exprimă… Asta m-a convins: scrisul lui frumos…

Maria A., o altă fată din Brăila, povestește: „O excursie într-o țară vecină mi-a scos în cale un turist dintr-o terță țară. Cam obosit, cam tomnatic… alesul. Cunoscându-l abia de câteva ori, m-am hotărât: mă mărit!”

Acestea sunt, pe scurt, faptele. Tatăl fetei nu-și cunoaște virtualul ginere și totuși… „eu mi-am dat acordul de la primele scrisori”.

Câtă dragoste, câtă stimă reciprocă, ce idealuri cu adevărat comune îi leagă pe viitorii soți? — iată întrebările pe care nu le pot ocoli nici „grăbitele mirese”, nici nu mai puțin grăbiții lor părinți. Firește, în măsura în care socotesc actul unic și solemn al căsătoriei drept un pas spre adevărata fericire și împlinire, drept unul din momentele cele mai frumoase ale vieții. Așa cum o socotește morala poporului căruia îi aparțin.

— Ilie Tănăsache

___________________

___________

1980, SCÎNTEIA

O CĂSĂTORIE CARE NU A SALVAT NIMIC

ION CRĂCIUNICĂ

O FATĂ ȘI TREI PRETENDENȚI LA CĂSĂTORIE
Ați stat vreodată de vorbă cu un om întors de la moarte, care să vă spună cât de lacom, cât de fericit și recunoscător gustă din nou primele sale clipe de viață? Eu am stat. Este vorba de o fată care încă nu a împlinit 20 de ani și a avut în câteva zile trei tentative de sinucidere, între care ultima era cât pe-aci să reușească.
Ce fapte, ce evenimente grave au putut determina un om care abia a pășit în pragul vieții adulte să ia o asemenea, cumplită și nedreaptă hotărâre, de a renunța la toți anii care urmau să vină, ani la care a visat și pentru care s-a pregătit atât?

Iată faptele:
Ana A., fiică adoptivă a unei perechi vârstnice din Cluj-Napoca, mama croitoreasă, tatăl pensionar, fire energică și voluntară, puțin romanțioasă, ca orice fată de vârsta ei, incomodă și un pic recalcitrantă, dorind să epateze. În ultimul an de liceu pedagogic se transferă la un liceu seral și se angajează muncitoare la o cooperativă meșteșugărească metalurgică.
În seara zilei de 16 decembrie 1979, după un program de discotecă la Casa de cultură, pleacă însoțită de Călin Budușan, student în anul I la Geologie, Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, care o invită în casa unei cunoștințe să-i dea o carte. La circa 15 minute după ei apar însă doi prieteni de-ai studentului: Silviu Ovidiu Man, elev în clasa a XII-a la Liceul industrial „Traian Vuia”, și Vasile Irimi, muncitor la o întreprindere mecanică.
Ana este crunt bătută, amenințată cu un brici că va fi desfigurată și violată de toți trei, după care este condusă la miezul nopții acasă și din nou amenințată că dacă va scoate un cuvânt se va pomeni cu un cuțit înfipt pe la spate. Bineînțeles, cei trei au fost arestați în aceeași noapte, iar victima a avut nevoie de opt zile de îngrijiri medicale.
Ce credeți că fac familiile celor trei „eroi”? Se indignează? Reflectă la naufragiul lor educațional, ca fii, și al lor ca părinți? Acceptă cu resemnare intervenția organelor responsabile ale societății?
Aș! Nicidecum. Fiecare familie vrea să-și „salveze” fiul. Să-l salveze? De la ce?, vă veți întreba dumneavoastră. De la răspundere. De la „dezonoare”, zic ei, dezonoarea fiind în concepția lor judecarea și condamnarea și nu faptele comise cu atâta sălbăticie.
În acest scop, rând pe rând, familiile celor trei se prezintă acasă la familia A., în calitate de… pretendenți la mâna fetei. În caz de succes, potrivit unui articol de lege, pe care n-am să-l înțeleg niciodată, toți trei ar fi urmat să scape de sub incidența codului penal. Fata se opune, dar familiile negociază cu îndârjire și, în sfârșit, câștigă părinții autorului principal al violului, ai celui care de fapt l-a inițiat, Călin Budușan. Argumentele forte sunt următoarele: băiatul trebuie să-și continue studiile, să-și facă un rost în viață, la care se mai adaugă statutul moral și social al părinților, doi oameni care se bucură de stimă și încredere, tatăl economist la Direcția comercială a municipiului, mama bibliotecar principal la Biblioteca centrală universitară.

CÂND AȘTEPTAM LA STAREA CIVILĂ… EL VORBEA DE DIVORȚ
Două tentative ale fetei de sinucidere sunt zădărnicite de părinți, iar de la a treia o salvează în ultimul moment medicii Clinicii de chirurgie. De la această secție o ia Victor Budușan, tatăl viitorului soț, care o aduce în casă în calitate de noră, urmând ca actul stării civile să fie încheiat mai târziu.
Căsătoria a avut loc la 12 ianuarie 1980.
„În urma insistențelor părinților mei și ale părinților lui Călin Budușan, sperând și eu într-o schimbare a sa”, scrie Ana în declarația adresată Procuraturii.
„Dealtfel, scrie ea în aceeași declarație, și când stăteam și așteptam la starea civilă numai noi doi (nu ne-a însoțit nimeni) el vorbea de divorț. Pentru un moment, m-am gândit să spun „nu”, dar mi-a fost milă de mama lui bolnavă și teamă de reacția pe care el ar fi putut s-o aibă.”
După trei săptămâni petrecute în casa socrilor, de viață conjugală „aproape normală”, cum o definește tânăra soție, săptămâni în care soțul venea aproape zilnic beat, se mută în oraș cu chirie, unde soțul continuă revenirile lui târzii, îmbibat de alcool.
După o lună și jumătate, Călin se întoarce în mijlocul familiei sale, iar Ana, pentru că nu mai era ținută de gazdă, iar din ziua căsătoriei nu mai este primită nici în casa părinților ei, la insistențele familiei Budușan, se întoarce și ea. Dar soțul nu schimbă cu soția nici măcar un cuvânt, făcând de ea o permanentă și umilitoare abstracție. Pur și simplu ea nu există pentru el.
Aceasta este căsătoria contractată de Călin pentru a scăpa de urmările Codului penal.
După cum vedeți, Ana a fost și continuă să rămână victimă.
„Consider, scrie ea în aceeași declarație adresată Procuraturii, că actuala situație nu mai poate continua, nu mai pot suporta comportarea soțului meu, nici situația în care mă găsesc, și sunt hotărâtă să cer anularea căsătoriei.”
De fapt, aceasta este și concluzia Procuraturii. „Se constată, scrie într-o informare procurorul Tudor Negrea, în 28 aprilie a.c., că între victimă și Călin Budușan s-a încheiat o căsătorie fictivă, numai ca acesta să scape de rigorile legii.”
Acestea sunt faptele. (…)

__________________________

1981, ALMANAHUL FEMEIA

Politețea…acasă

Nervii de la domiciliu

Vă propunem sã meditam împreunã asupra unei realitãți aparent paradoxale: singurii oameni cãrora ne îngãduim sã le spunem, uneori chiar cu brutalitate, lucruri crude, dureroase, poate și jignitoare, sînt exact ființele cele mai apropiate nouã: rudele, familia, partenerul de viațã, fie el și drag nouã.

Ni se pare cã aici, acasã, putem sã ne dezlegãm de toate convențiile politeței impuse de coexistenta umanã, cã putem sã ne arãtãm pe fațã, și fãrã nici o stãpînire de sine, și proasta indispoziție, și acreala, și nervii dezlãnțuiți.

Sã stãm o clipã, totuși, și sã ne întrebãm: de ce? De ce tocmai în fața omului cu care împãrtim totul, bucurie și necaz, casã, masã, pat, de ce tocmai în fața lui sã apãrem în formula noastrã cea mai dezavantajoasã, cu pãrul vãriște și capotul ce trebuia încã de sãptãmîna trecutã împrospãtat?

Cînd am putea, cu exact zece minute în plus petrecute în sala de baie, sã retușãm — chiar și cu o umbrã de ruj pe buze — înfãțișarea noastrã?

De ce sã socoteascã dumnealui, soțul, cã dacã stã acasã în vacanțã are voie sã suspende chiar și o sãptãmînã bãrbieritul și sã se miște din zori pînã-n noapte în pijama, jenindu-se apoi, și el, și ea, sã deschidã ușa dacã cineva a sunat la apartamentul lor?

De ce sã ne îngãduim tocmai în fața lui, a soțului, sau a ei, a soției, sã ridicãm tonul, sã bombãnim, sã ne vãicãrim, sã facem iar și iar reproșuri, sã ne hãrțuim partenerul cu gelozia?

Nimic nu poate ucide mai ușor dragostea și armonia conjugalã ca aceste mãrunte, sîcîitoare, zilnice scene, ca aceste permanente mustrãri reciproce, ce spulberã liniștea din casã și posibila comunicare calmã, solidã.

Succesul unei cãsnicii depinde mai puțin — aș zice — de gãsirea partenerului ideal, cît de reușita de a fi tu însuți acest partener ideal.

Așa cã mi-aș îngãdui sã vã sugerez — chiar dacã aceasta ar stîrni, ca primã reacție, un zîmbet ironic pe chipurile dumneavoastrã — ce-ar fi ca, mǎcar azi, sã încercãm, ca o mostrã doar, ca un mic exercițiu de comportare, sã ne purtãm curtenitor.

Da, da, curtenitor. Folosiți cuvîntul cu încredere, chiar dacã l-ați uitat. Sã ne purtãm curtenitor cu soția?

Sã-i aducem o floare — deși nu-i ziua ei și nici aniversarea cãsniciei, pe care oricum e posibil sã le fi uitat — și sã-i admirãm grozav meniul pregãtit, ea știe cînd, adesea abia întoarsã de la serviciu și cu grija pentru lecțiile celui mic?

Sã-i mai înregistrãm cu admirație și rochia nouã cumpãratã, deși dv. nu vedeți de fapt nici o deosebire fațã de alta mai veche, și sã ridicați, dacã e posibil, interesul sincer fațã de preocupãrile ei de la serviciu?

Proba de foc ar fi urmãtoarea: încercați — un ceas pe zi, mǎcar — sã vã purtați cu partenerul de viațã așa cum vã purtați cu șeful dv., exclusã fiind, desigur, mica notã de slugãrnicie pe care unii o mai practicã…

E aproape ciudat, dar iatã: deși armonia vieții familiale e atît de vital necesarã fericirii omenești, nu depunem nici pe departe atîtea eforturi cîte facem pentru reușita noastrã profesionalã și socialã. Tocmai aici ne cuprinde lenea. Tocmai aici ne scad voința și stãpînirea de sine.

Păcat: pe urmã plãtim tot noi, și încã foarte scump, aceste momente de slãbiciune.

Ce-ar fi sã încercãm a practica, începînd de azi, și mǎcar un ceas pe zi, dulcea, frumoasa politețe familialã: azi, nici o mustrare, nici un reproș — și mai ales, vai, mai ales făcute în public.

Dimpotrivã, întrețineți armonia zilei de azi cu mici atingeri, cu recunoașterea meritelor partenerului sau partenerei dumneavoastrã.

Scãpați o laudã și o vorbã frumoasã: o sã vedeți ce bine prinde la nevoie, credeți-mã pe mine…

(SANDA F. DIMA)

___________________

1985, ALMANAHUL FAMILIEI

Familia în declin

FAMILIA — o instituție în declin?

Familia, ca mod primar de legătură între un anumit număr de indivizi, pivotînd în jurul relației fundamentale bărbat–femeie, a cunoscut și cunoaște, în timp, interesante schimbări și evoluții, dar ea n-a încetat — și, probabil, nu va înceta nici în viitor — să fie cercul care unește, încă din zorii vîrstei tinere și pînă tîrziu, la bătrînețe, firele unor destine umane inițial independente, paralele, dar resimțind nevoia să se întrepătrundă și să conviețuiască.

„Celula familială asigură, într-o formă instituţionalizată, procrearea, care este o funcţie esenţială pentru perpetuarea şi continuitatea generaţiilor ce compun specia umană. Ea se naşte din căldura acelui instinct, impuls şi sentiment care determină ca două persoane de sex opus să se simtă atrase una de alta, motivîndu-le să se caute, să se apropie, să se unească, de cele mai multe ori pentru întreaga viaţă. Aşa se explică, probabil, de ce, în anumite perioade cel puţin, familia a constituit suportul coeziunii sociale şi păstrătorul tradiţiei, furnizînd energiile necesare funcţionării societăţii ca întreg.

Cu toate acestea, se constată, în societăţile contemporane, fenomene ce par să facă din ce în ce mai dificilă generarea şi regenerarea acestei celule, generatoare, la rîndul ei, de substanţă socială, prefigurînd sau marcînd unele ambiguităţi ale funcţionalului modelului vieţii de familie. Este vorba de o reacţie la nişte tabuuri îndelung întreţinute de vechea societate în jurul sexualităţii, controlată excesiv şi încapsulată în corsetul unor norme rigide, nonpermisive, tinerii par să se îndrepte, astăzi, către o sexualitate practicată liber, omitînd componenta culturală a relaţionării intersexuale. Iar cînd acceptă să devină parteneri de cuplu marietal, ei nu sunt încă suficient de pregătiți pentru a trece de la starea simplă asociație a două persoane de sex opus la sincronizarea și compatibilizarea interpersonală. De aici ivirea timpurie a disfuncțiilor – dezarmoniei, tensiunii, conflicte – care, asociate cu o posibilă descreștere progresivă a intensității motivației funcției sexuale, în raport cu un partener ales, inițial, tocmai pe criterii preponderent sexuale, pot să ducă la dezagregarea cuplurilor maritale. (…)

Familia nu este o unitate fixă, ci una mobilă, cu o istorie ce se înscrie în timp, modelul căsniciei, al maternității și paternității, al bărbăției și feminității fiind expus încercărilor de tot felul. Se mențin, oare, în interiorul lui, pozițiile de egalitate dintre bărbat și femeie, câștigate juridic și educațional, în condițiile în care, cum observă unii specialiști, femeile au rămas tot ele care șterg, spală și schimbă scutecele, spală vasele și fac cumpărăturile și împing aspiratorul prin casă, participând, totodată, și la câștigarea traiului prin muncă? Inegalitatea efectivă a rolurilor ocupaționale și familiale poate naște disconforturi și conflicte. Este evident că mariajul ce se obișnuiește să renunțe la sexualitate, sexualitatea ce refuză să se cupleze cu maternitatea și paternitatea și efectul de multiplicare a părinților copiilor printr-un mecanism de divorț tot mai precoce și mai frecvent nu sînt favorabile conservării familiei ca întreg. (…)

____________________

____________________

1987, ALMANAHUL FEMEIA

„Vă cer mîna fiicei dumneavoastră…”

În problema aceasta, între Ea și El funcționa un acord total, „marea antantă“ cum o numea El, cu un zîmbet superior de om matur și situat în toate cele. Sîntem majori? Sîntem, aproba Ea. Primim repartiție și curînd vom sta pe retribuție proprie? Își continuă El întrebările retorice. (Ea, din nou de acord, cu un aer pe jumătate visător, pe jumătate îngrijorat). Primim. Trăim într-o epocă în care fiecare își alege liber și după vrerea inimii partenerul de viață? Trăim, răspunde Ea, cu voce foarte fermă de astă dată. Deci: ne iubim, ne-am verificat sentimentele, ne căsătorim. Gata! Noi ne hotărîm drumul în viață, nu alții. Ce-i asta să te ceri părinților tăi de soție? întreabă El, cuprins de mîndrie (bărbătească!). Ei aparțin unei generații care nu mai este roaba unor obiceiuri învechite, formale. Ce-i ai să ne ducem cu ochii plecați și să cerem părinților consimțămîntul? aproba și Ea. Îi anunțăm după ce am fost la Ofițerul Stării Civile, numai noi doi, așa, poetic și original“, avansează El ideea, simțind pe buze o ușoară umbră a fundului sufletului că nu-și vor auzi colegii hotărîtul său „Da“ spus pe viață. „N-o să creadă că ne ținem de lume?“ se aude vocea Ei, mai șoptită, mai moale parcă, și în clipa aceea o și cuprinde o părere de rău că nu se va vedea și ea potopită de flori, sărutată de toate rudele și de toți prietenii, și bătrîna de lîngă el, care, știe ea, i-a făcut destule vreme ochi dulci El-ului ei. „Bine, îi anunți tu pe ai tăi și eu pe ai mei“ (oftează El ușurat). Dar numai cu o zi înainte. Bine?“ Ea nu e foarte convinsă că o singură zi va fi deajuns pentru cumpărarea rochiei noi de cununie. Și pe urmă, trebuie cumpărate bomboane și piscoturi, cine a văzut căsătorie civilă fără vîrstea în ciocolată? „Dai înapoi de la mîndria noastră de oameni liberi și independenți de dragul unor bomboane?“ se aude vocea Lui, în care vibrează indignarea de stă gata să-și preia răspunderea unei tinere și solide familii, cu casa ei de piatră cu tot. „Nuuuuu,“ replică Ea cu o demnă negație aprobativă, nu renunț la nimic în lume, dar… (i se aprinde o luminiță salvatoare în minte) n-am actele la mine, mama le ține pe toate, nici nu știu unde, așa că tot trebuie să le cer de la ea“. „Mai bine ceri tu actul de naștere de la mama ta decît să te cer eu de soție de la tatăl tău!“, replică El, cu un bun instinct al conservării, și brusc simte cum sîngele îi invadează obrajii (ah, nenorocitul ăsta de reflex, roșesc ca o domnișoară, se blestemă el cu voce Jăuntrică) și simte cum șira îi face să-i vibreze vocea și se și vede așezat solemn, îmbrăcat în costumul lui de gală cu cravată cu tot, la masa din sufragerie, cu mama Ei de-a dreapta lui, cu tatăl Ei de-a stînga, cu dulceața și gravitatea gîndurilor în față și, ca în Caragiale, oftează El, superior și sugrumade de timiditate numai la gîndul ăsta, și audindu-se pe el bîlbîindu-se: „Vă-vă-vă-ce-cer mîna fiicei…“. Ea tace. De cîteva clipe tace, iar El, preocupat să-și universalizeze conflictele de idei și simțăminte, nici n-a observat. Ea tace grav și visător cîteva clipe lungi, apoi El o aude: „Ba mama ți-ar pregăti și cornuțele tale preferate, sînt sigură. Și ar și începe să lăcrimeze de emoție“. Lui i îngheață sîngele în vine: „Cuuum? Mă trădezi? Ai și început să mă trădezi? Cum, mă lași singur în situația asta, și știi cît de timid sînt… nu, nu, nu e vorba de asta (retractează el bărbătește), ci cîte fiuri sînt în această trecere simbolică a unui tînăr modern peste resturile formalismelor“… Ea nu-l aude. „Cred că și tatei i-ar da o lacrimă la colțul ochiului, oricît s-ar ține de tare. Că doar știi că și el te îndrăgește, mai ales de cînd îl lași să te bată la șah…“

Pe urmă, Ea se scutură de momentul acesta de sensibilitate total nemodernă și-i comunică o hotărîre de neclintit. „Nu, dragule, ai dreptate, nu e cazul. Nu o să ne întoarcem la moaravurile de pe vremea bunicii. Nu ceri nici o mînă. Nu ceri nici o soție. Decît să roșești și să te bîlbîi acolo, în fața mamei și a tatei, și “să creadă că… că… “Unu-ce?“ sare el ca arcul în sus, cuprins de mînie și de o mare demnitate masculină. Un copil? Un papă lapte? Ei bine, chiar diseară, cînd ieșim de la cursuri, mă prezint la ai tăi. Cum zici că se zice?“

— Vă cer mîna fiicei dumneavoastră, se înalță ea pe scaun, simțindu-se brusc o ființă feminină foarte importantă.

— Ți-am spus că nu-mi place formula asta cu mîna, e prea parțială — mai are el curajul să glumească… Eu o să zic „Vă solicit s-o iau în căsătorie pe…“

• Ce-i aia „vă solicit”? Ce, faci o cerere la ICRAL?
• Atunci: vă rog să mi-o dați de soție pe…
• Ce-ai zice de fraza „Noi am vrea să ne căsătorim. Dumneavoastră sînteți de acord să-mi încredințați pe viață fericirea fiicei dumneavoastră?

Cuscrii

Invitația era făcută de două săptămîni și astăzi îi sosise sorocul! Azi era ziua cea mare: azi se vor cunoaște. Ei, cuscrii. Cei mari cu cei mici, părinții Lui și părinții Ei.

De două săptămîni, cuscra mica fierbe, forfotește, trebăluiește, gospodărește, pregătește, gătește, nici curățenia de primăvară nu a fost atît de radicală: să vadă cuscra din ce casă își ia nora. Pînă și Ea, cea mică, „mireasa“, a fost pusă să șteargă geamurile (din camera Ei), și să facă o tavă de cornulețe (una doar) ca mama să aibă conștiința împăcată cînd și-o liuda fata că e o gospodină (nu contează că a „finisat“ ea pe urmă de la cap o alifie de gem și că a salvat în ultima clipă cornulețele de la carbonizare).

De două săptămîni, cuscra mare nu se poate hotărî cu ce să se îmbrace ca să se poată hotărî cu ce să se îmbrace ca să nu fie nici prea-prea, nici foarte-foarte, știi dumneavoastră. Și tot răscolind dulapul, ajunge și dă lîngă fusta bleumarin de lînă, cu guler frumos, și gîndul ei se duce, și nu sînt mulți pe lumea asta, cum i-o fi cînd o să afle mama lui, și o să-i dea să mănînce și ciorăpeii curați la îndemînă, și să-i calcă pantalonii ca să-l trezească dimineața (timp de o săptămînă) înaintea ceasornicului, să-l trimită cumva la cursuri, și să-i pună în ghiozdan ce știe că-i place, și o să vadă ea de mama ei pe stele bunătăți. Offf, oftează cuscra mare. Offf, oftează cuscra mică. Offf, oftează cuscra mică, și-și privește fata cât e de frumoasă, și deșteaptă, și cuminte, cum puține sînt pe lume — asta o spune chiar mama Ei. Cuscrele oftau frecvent de emoții proprii, mai mult înduioșate, decît lacrimogene, oftau (ce contează) pe deasupra mesei pline pînă la saturație, mai precis pînă o dădeai afară (ceea mare).

Cuscra mare ocolea masa cu timiditate în privire și o aruncă o ultimă privire în cuptor.

(La vizita următoare, va fi întîlnirea invers, da…)

În camera alăturată, El și Ea nu-și văd capul de învățătură și de planuri de viitor, și din cînd în cînd își fac declarații șoptite și repezite (sau șoptite și repezite), mai trag de proiecte care așteaptă să fie tras în tuș, creioane colorate, multe de compasuri, pixuri. Și, în mijlocul lor, așezați turcește pe cîte o pernă, ei, scumpii, și o clipă de strînsă concentrare, cu urechile ciulite la ce va… Ce zic dar acești copii ai noștri — se întrerupe Ea o clipă din oftat, tresărind și roșind de bucurie. Se-nțelege, nu aveau de ce să nu rîdă? – Asta-i nocaut! – precizează El – nu-i glas mai tunător ca al tău! – Se-nțelege – răspunde Ea. El, nu, așa de la o clipă unu și ceva se așchide și nu știu ce gîndește, mama mea îl deconspiră mamei tale total, neluîndu-și ochii de pe mine. N-aș fi crezut asta pentru nici un por, că e tocmai acest cuvînt la perfecțiune, așa se anulează – cu el: clar. Merge! Se-nțelege! – adaugă și El.

…În sufragerie, unde ospățul e pe terminate, părinții stau de vorbă, tot despre copii. Te pomenești că îl om și denunțăm? – întreabă brusc îngrijorată cuscra mare. E, de fapt, un fel subtil de a-și ascunde o sursă de contrariatcare a cuprins-o (cînd cuscra mică a zis că fetele sînt mai apropiate de mame și băieții de tați). – Nu e adevărat, nu e, soțul ei se îndoiește și el convins de condiția ei de mamă afectiv privilegiată. – Ba eu aș prefera o nepoțică. – replicase ușor amuțită cuscra mare. Un băiat e un lucru prea catas… – El! – Apare El, plin de farmecul tinerilor, Ea și El, fix în acea cameră. Apariția lor răcori instantaneu sfera ușor tensionată care se strecurase între cele două femei, cuscră mare și cuscra mică, din părțile de cuplu, cum s-ar zice, se trag către cuplul de bază: băieți, femeile par cele convinse cu perseverență dispută:

— Eu vreau un nepoțel.

— Eu vreau o nepoțică.

Vă-mpăcăm pe amîndouă, izvorul bucuriilor tinerii în ris. Aveți numai puțină răbdare să terminăm sesiunea de examene…

Ne băgăm între ei?… Nu ne băgăm?

Așadar, tinerii vor sta la părinți. El. „Pînă-una-alta“, suna decizia lor… „Una“ însemna reparația. „Alta“ — posibilitatea obținerii unei locuințe separate. Pînă una-alta, deci, camera Ei de fată îi va găzdui ospitalier pe amîndoi. El a primit un locșor în dulap și cheile de la intrare. Ea i-a repartizat perna și îngrijire teritorială: „Pune-o lîngă ce zic eu acolo, ba mai sus, ba mai la dreapta, ba… păi de-aia ți-am pus dulapul lîngă perete, ca să nu puie deasupra lui. Ea scoate bieluțele de fier de la pat, ca să urce autobuz și-și scoate urgent vîrful (și pînă se vede varnișeta; El putea, tot de fericire, s-o prindă de mînă — atît de gingașă îi apărea, mama bucătărea, tata aprobator — și abia cînd se punea gospodăreasă singur cînd vor fi la rînd…).

Și într-o bună dimineață nu știm cum se făcu, dar Ea ieși din cameră cam mîhnită, parcă și aproape de lacrimi (spre casa mamei) și soarbe cu poftă cafeluța și micul dejun. El părea încurcat și mai spuse unui prieten: „Săru’mina doamna“ ca de obicei. Seara au mîncat împreună, fără să schimbe o vorbă între ei. A doua zi, El a întîrziat la telefon (și a uitat să-i spună un „telefon!“); iar Ea s-a dus după-amiază (după un telefon) în vizită la părinți. Mama a presimțit — cu sensibilitatea genetică de mamă — că tinerii s-au certat, se apropie catastrofa, Ea se va despărți de acest El pe care l-a scos și l-a îmbrățișat cînd a plecat la război fără sabie și flori și fără bucurii și fără mare grele, și fără vîrste — la vîrstele ei — de la prima vedere.

Pe terasa Lui florile nu înverzesc. Mama o privea cu ochii liniștiți, potrivit perna El. „Nu se amestecă“, și-l privească deloc, deși știe ce i s-ar fi întîmplat în priviri.

„Nu ne-amestecăm, nu ne băgăm“ — hotărîse tata, cu bărbăteasca înțelepciune seculară, și mama consimțea din cînd în cînd, gîndindu-se ce mare nevoie ar avea acum să-i ceară ceva fetei, un bacșiș de rugăciune și o sarma fierbinte.

Dar Ea rămîne o zi întreagă în bucătărie, mîncînd tot ce găsește și demult n-a spus ce i-a zis la confesional, iar El zice că azi nu mai mănîncă, trecuse pe la mama și gustă acolo, la repezeală, ceva. Mama are revelația codului gene­tic: tuplile materne — cum că El nu e al Mierliței pe cît se adevărise. Tot așa are revelația salii și a poze­lor — pe mama, dar zise în taină tuturor: „Ce n-ar strica să mănînce și El, ginerele nostru duminica, dacă nu lasă tot greul pe umerii noștri.“

Tata e simplu și posac, dar prudent. Nu ascund sub tăcere o adevărată furtună. Însă, mama mai des­chide ferestrele brusc (da nu e demn pentru o gospodăreasă singur cînd vor fi la rînd…).

Pe masa de lucru rămîn ne­aranjate prosoapele cu ciorapii, dulăpiorul cu farfuriile și cu vesela s-a dus la piață, dar Ea pleacă să-l ia de la cursuri și se întorc acasă, chiar dacă azi soții sînt egali în toate cele.

Mă rog, cerul cesei s-a acoperit cu nori gri. Și tocmai acum se întîmplă în vizită (nepoțeii, neanunțați!) cuscrii.

„Am trecut pe-aici și-am urcat să vă vedem“, zice mama Ei, privindu-Lui, cu un zîmbet dulce cu prea repede s-a ascuns privirea scoasă. El o recunoaște, camera nu-i e străină…

„Cum, copiii — n-au ajuns încă acasă?“ întreabă el, dînd din umeri. Tata zice că, astfel, poate conferă (numai cu privirea, firește) toate pozele colțişoarelor prea prăfuite — ale camerelor. „E precis mai mică decît cea pe care a văzut-o de-acasă“ — zîmbește ea, cea de după, lăuntrică, mai serioasă.

El zice alte lucruri, uite cum stau îngrămădiți unii peste alții, într-un colț de pat, cu pantofii Lui, ai Lui, nu ai El. Pe seară, pe colțul scaun vede un pulover și o masă alta, cheie, ce geam e cu geamul.

Ei spun: „cum să-i arate altuia, dacă sînt și îl lasă să plece printre bibliotecile, și să fi praf pe rafturile bibliotecii, și a fost ea care și-a pus picioarele reci cînd l-a lăbăieșulul din prima zi, pe dulap, gustul de frișcă mică din ruli părințească.“

Și-n timp ce el, tata, se apucă să joace, ne-medelete o parte de șah, el, calm, vede că se străduiesc la decorațiuni.

(…)

Sculîndu-se de pe scaun și îndreptîndu-se, un aer de mărire, spre bucătărie, mama Ei aruncă peste umăr, cu un subînțeles plin de duioșie:

— Ce să faci, așa-i cu tinerii de astăzi. Aleargă cu sufletul la gură spre căsătorie…

— …de parcă ar pierde ultimul tren, completează și mama Lui, gîndindu-se că soarta a avut odoriul de nimereală în casa asta străină unde s-a dus să-și spele singur ciorapii.

(…)

De Sanda Faur

_______________________

1990, ADEVĂRUL HARGHITEI

Un anacronism: taxa de celibat

Am mai sesizat — în cîteva ocazii — fără nici un efect, trecîndu-se totul sub tăcere asupra unor aspecte, zic eu, deosebit de inumane și, de ce nu, le-aș spune pe nume, acte normative care au lovit și LOVESC asupra retribuțiile noastre (a foarte mulți salariați NEVINOVAȚI) și menționez cum se vede — cu „dinții” — dinții cei care ar trebui să intervină, nu acum, ci chiar după data de 22 decembrie 1989 sau, imediat — în același timp — cu abrogarea odio­sului decret de interzicere a întreruperii voluntare a sarcinii.

M-am referit și mă refer, în concret, la odiosul act normativ Legea nr. 1/30 iunie 1977 vizînd impozitul pe fondul de retribuire unde la Art. 22 prevede că: „persoanele fără copii, căsătorite sau necăsătorite în vîrstă de peste 25 ani care muncesc în unitățile economice de stat și institu­ții de stat, vor plăti o contribuție fixă, lunară, diferențiată în funcție de retribuția tarifară de încadrare, după cum urmează:…” Și aceasta, precizez eu, s-a făcut iar o discriminare, pentru faptul că securiștii, milițienii, ofițerii în rezervă și activi NU au intrat nici acum sub incidența acestei „inovații umane” ceaușiste. Aceștia fiind exceptați. Nu a fost deajuns de usturătoare această LEGE „umană”, colaboratorii celui mai „iubit fiu al poporului” (cred că juriști, filozofi și economiști cu educație „umană”) au intervenit „prompt” cu actul de decret, respectiv cu nr. 409/1985 din 26 XII 1985 care majorează (!!?) respectivul impozit la aproape dublu!

La acest decret m-am referit și am rugat respectiv ca să se revină, dar cenzura și-a făcut efectul că n-a ajuns unde trebuia să ajungă și poate, acum să se facă auzit și prin intermediu Dvs. și dacă nu, voi mă voi strădui să mă fac auzit la FOARTE RECEPTIVELE EMISIUNI, cu adevărat pur UMANE!!: „Europa Liberă” și „Vocea Americii”. Ca cel puțin să audă și să vadă cum se realizează „umanismul” și „democrația” în țara noastră mai cu seamă de la 22 XII 1989.

Precizez că: am împlinit 61 ani și încât în timpul muncii, la scena a II-a a lunii decembrie 1989, respectiv de la 9 I 1990 — din motive de „ieșire la pensie” — în stil sindicalist nu mi s-a reținut acea majorare de 375 lei din salar! pentru că, acum la 9 II 1990, pentru luna ianuarie 1990 să mi se rețină — nici mai mult nici mai puțin de 750 (șapte sute cincizeci) lei! Iată și adevărata față a „democra­tismului”. Se pare că cineva a pus această problemă și i s-a răspuns că „depinde de domnul ministru de finanțe”?!

Poate la domnul ministru al finanțelor, salariul dumnealui, nu se observă, ori are copii, ori trebuia lui dar eu o văd o treabă a Conducerii actuale a Statului, a celor competenți să ado­pte și să abroge acte normative care lovesc direct în oameni. Soția mea are 52 ani, el 24 și-s încă necăsătoriți, pînă cînd se va menține acest act normativ ceaușist.

Îmi amintesc cu precizie o epigramă din timpul regimului dinainte de „democrație” — adică dinainte de 1947 destul de hazlie, unde are locul aici (n-o spun pe hîrtie). Dar, în orice caz, era de forma următoare: toți bărbații necăsătoriți și de la vîrsta de 25 ani plătesc „taxa de celibat”. Ni­ci un caz femeile nu au fost impuse personal ele necăsătorite!

În încheiere, rog din suflet, cît mai urgent să se abroge respectivul act normativ care nu este deloc uman, dar să se revină cu efect retroactiv și să se rețină de la 9 I 1990 doar cei ce doresc și se va aplica începînd de la 1 februarie, numai pentru cei ce îndeplinesc ultimele 2 ani cu vîrstă terminală în unitățile socialiste!!!

Cu stimă și deosebit respect,
Gh. Petrau

_______________

1990, ALMANAHUL SĂNĂTATEA

„APTITUDINI” ȘI INAPTITUDINI PSIHOLOGICE

Considerată de unii o adevărată știință, iar de alții o loterie, căsătoria evidențiază mai mult ca orice altă relație umană modul în care două personalități se acomodează, modelându-se reciproc. De inteligența, de tactul și de capacitatea afectivă a doi tineri abia desprinși de vârsta adolescenței depinde, în fapt, viitorul lor, trăinicia familiei, fericirea sau nefericirea cuplului, a unuia sau altuia dintre soți, sănătatea lor și evoluția copiilor.

Există „aptitudini” deosebite pentru aceasta?
Se poate vorbi despre „inaptitudini” pentru viața de familie?

Sunt întrebări-cheie în jurul cărora a gravitat interviul nostru cu psihologul Mihai Jigău, de la Dispensarul Policlinic al Spitalului „Dr. I. Cantacuzino” din București.

— Ce este familia din punctul de vedere al specialității dvs.?
— Familia este un microsistem integrat sistemului social (cu care este direct interdependent) și care presupune o suită de relații relativ stabile și repetabile între membri – cuplului – de natură biologică, socială, materială și spirituală. Familia reprezintă, deci, un complex de relații sociale și morale, care se îmbină cu procrearea și creșterea copiilor, cu conviețuirea într-o gospodărie. Orice dereglare a acestor relații duce inevitabil la carențe funcționale ale familiei.

— Ce tipuri de relații se stabilesc în cadrul unei familii?
— În primul rând, sunt relațiile dintre soți, și apoi cele dintre generații. Primele sunt caracterizate printr-o serie de îndatoriri legale, dar și moral-etice, cum ar fi: solidaritatea, datoria reciprocă de sprijin moral și material nelimitat în orice problemă, dragostea, respectul, o viață intimă normală și roditoare, o diviziune spontană – sau prin înțelegere – a treburilor casnice și, evident, o întreagă gamă de obligații economice, materiale. Desigur, când vorbim despre relațiile dintre generații, ne referim la relațiile părinți-copii și, ulterior, la relațiile dintre copiii deveniți maturi și părinții deveniți bătrâni.

— Care sunt dereglările cele mai frecvente și cu implicații mai grave ale funcționalității familiei?
— Încetarea vieții conjugale (deși uneori foștii soți continuă să locuiască împreună); părăsirea domiciliului (cu toate implicațiile juridice presupuse de abandonul familial, când nu se mai contribuie material la întreținerea familiei); relațiile extraconjugale ale unuia dintre soți; conflictele din motive materiale și de utilizare a veniturilor; disensiunile privind educația copiilor; repartiția inechitabilă a obligațiilor și muncilor gospodărești și, poate cel mai adesea, eterna nepotrivire dintre trăsăturile majore de personalitate ale celor doi soți, dintre scopurile, concepțiile și principiile lor de viață.

— Cine oferă modelul familiei, ca tip de relații, organizare, atitudini și principii?
— În mod preponderent, familiile de origine ale celor doi soți, dar într-o măsură relativă și modelul social de familie promovat de mass-media, cel perceput de ei în alte familii, rămânând, desigur, loc și pentru o parte inedită, originală, inepuizabilă de organizare și derulare a vieții de familie, pentru că cei doi parteneri sunt ființe unice și irepetabile ca istorie personală și structură biologică și psihologică. (…)

— Adesea, într-o familie nou constituită intervin distructiv socrii. Vă rugăm să vă referiţi la implicaţiile In- dependenţei psihologice, sociale şi economice ale membrilor unui cuplu fami lial nou format. 

— Atitudinea parentală, prin ea însăşi, este infantilizantă pentru copii, aşa că odată cu căsătoria se produce un proces rapid de maturizare psiho-socială, creşte spiritul de responsabilitate şi capacitatea de de- cizie, sporeşte potenţialitatea de relaţionare socială cu grupuri noi de rude şi prieteni. Independenţa economică presupune dezvoltarea spiritului gospodăresc, de economisire şi de ierarhizare a nevoilor individuale şi familiale. 

— Se poate vorbi de o „aptitudine“ a „vieţii in doi“? 

— Desigur. Aceasta con- stă în capacitatea parteneri- lor de a se modela reciproc, de a-l înţelege şi accepta pe celălalt ca o structură de personalitate distinctă şi care trebuie respectată, de a-şi propune şi realiza sco- puri, idealuri şi necesităţi comune; în ultimă instanţă, aptitudinea vieţii în doi pre- supune capacitatea partenerilor de a se adapta la cerințele vieții de familie, procesul adaptării implicând uneori și renunțări.

— Presupune viaţa de familie şi naşterea unui spirit de competiţie intre soţi? 

— Ca în orice alt domeniu, competiţia interumană are un rol dominant pozitiv, implicînd progres, dezvol- tare, perfecţionare. Competiţia între soţi — înţeleasă ca o activitate de ridicare permanentă a nivelului pro- fesional, cultural, intelectual în general — este benefică pentru ambii parteneri, atît timp cît în derularea ei „în- vinsul“ nu este un pierzător, nu se consideră şi nu este considerat ca atare de celă- lalt. Competiţia poate îm- brăca şi forme negative atunci cînd are ca scop ele- mente neesenţiale ale vieţii de familie sau cînd devine scop în siné, caz în care at- mosfera familială devine inevitabil conflictuală. 

Uneori familia trece printr-o situaţie de criză; care sint cauzele şi cum se rezolvă o astfel de eventualitate? 

— O situaţie de criză familială este o conjunctură, uneori aparent fără ieşire, generată de o serie de eve- nimente majore, cum ar fi: conflicte acute şi repetate între parteneri, boală gravă a unuia dintre soţi, decesul unor rude apropiate, pro- bleme profesionale majore, pierderi materiale serioase. Majoritatea acestor situaţii (cu excepţia conflictelor percepute ca ireconciliabile între soţi) sînt rezolvabile în timp (de către înşişi mem- brii familiei, de părinţii cu- plului, prieteni, colegi) şi nu pot afecta familia esenţial, în caracteristica ei de celulă socială. Oricum, pentru evi- tarea unor asemenea situaţii este nevoie de tact, răbdare şi inteligenţă, care, adău- gate dragostei, reprezintă o sumă de „aptitudini“ pentru fericirea familială a celor doi soţi. 

Ion Dumitru

__________________

1990, ALMANAHUL SĂNĂTATEA

DE LA SOȚIE LA MAMĂ

Există în spațiul afectiv, în orice timp și în orice loc, o fotografie nemuritoare: doi oameni — EL și EA — în hainele tinereții lor, solemni, sărbătorești, uniți în marea zi a nunții lor.

Familia constituie un fenomen fundamental al vieții sociale, prima relație socială de comuniune umană, înăuntrul căreia oamenii — bărbați și femei — își orânduiesc viața în comun pe temeiul căsătoriei.

Întemeierea unui cămin ridică probleme dintre cele mai variate, determinate de aspectele biologice, spirituale, general-umane și sociale ale partenerilor. Pot exista discordanțe, mai mult sau mai puțin supărătoare, ce necesită așa-zise perioade de rodaj, în centrul cărora să se ajungă la acea comuniune sufletească și fizică indispensabilă unei căsnicii.

Un psiholog spunea: „Înveți să fii partener în familie așa cum înveți să cânți. Oricine poate. Doar atât că unii se mulțumesc să bată clapele pianului, iar alții cântă Beethoven…“. Pentru primii, lucrurile sunt simple. Pentru ceilalți, ucenicia familiei începe după luna de miere.

Destinul cuplului se făurește în mod deliberat, cu sprijinul reciproc al celor doi parteneri care și-au unit viețile. Bazele sănătății familiei se pun înainte de căsătorie. Rolul profilactic al consultației prenupțiale se concretizează în creșterea nivelului educativ al tinerilor.

Instruirea cu privire la viața intimă, în aspectul ei sexual, trebuie să se facă de către medic și de către părinți. Educarea tinerilor în domeniul funcționării aparatului genital face parte din datoria noastră socială — ca părinți, profesori, medici.

Relațiile dintre sexe s-au schimbat față de generațiile trecute — devenind mai libere, mai deschise, mai reale și mai apropiate. Ele necesită doar o dirijare rațională și atentă, în folosul sănătății tinerilor.

„Luna de miere” — cu emoțiile, bucuriile și necazurile care pot apărea — trebuie să ducă la armonizarea relațiilor dintre cei doi parteneri, la crearea unei simbioze, a unui adevărat cuplu. Însă viața sexuală regulată impune cunoașterea măsurilor de igienă genitală și sexuală, a unor reguli de comportament. O viață sexuală dezordonată, cu excese, este obositoare și dăunătoare sănătății; iar contactele sexuale rare pot cauza nervozitate, agitație, insomnii.

Dacă după aproximativ șase luni de viață sexuală regulată partenera nu prezintă dorință sexuală, acuză dureri în timpul actului sau alte tulburări, trebuie consultat medicul ginecolog pentru identificarea cauzelor obiective sau subiective.

Orice leucoree (scurgere vaginală) trebuie semnalată medicului pentru stabilirea etiologiei și tratamentului corect. Neglijarea, întârzierea sau minimalizarea acestor simptome pot avea consecințe grave asupra viitorului femeii.

Este recomandat ca femeia să meargă de două ori pe an la consultații de rutină și cel puțin o dată la trei ani să efectueze un examen etiologic complet. Autocontrolul sânilor și prezentarea la medic la apariția oricărei formațiuni tumorale nu trebuie neglijate.

În perioada menstruației trebuie evitate: eforturile fizice mari, călătoriile lungi, frigul, umezeala, contactele sexuale și trebuie menținută o igienă genitală riguroasă.

Odată cu înaintarea în vârstă, sarcina și nașterea pot deveni mai dificile, deoarece organismul suferă între timp diverse îmbolnăviri sau intoxicații (în special din cauza fumatului), care reduc rezistența generală. Întreaga structură a femeii este concepută pentru maternitate. Acest rol creator o înnobilează, îi aduce satisfacție și îi menține echilibrul biologic și sufletesc.

Desigur, legislația actuală garantează dreptul fiecărei femei și fiecărui cuplu de a decide dacă și când vor copii. Întreruperile de sarcină se pot face la cerere, în unități sanitare. Totuși, abuzurile în acest sens sau excesul de anticoncepționale pot avea urmări grave, cum ar fi: hemoragii, infecții, perforații uterine, dereglări menstruale, sarcini extrauterine, sterilitate. (…)

Conf. Dr. I. Munteanu, dr Viorica Burada

_______________

1990. TINERETUL LIBER

Se desființează taxa pentru celibat și pentru familiile fără copii?

Așa cum am anunțat în ziarul nostru de marți, foarte multe scrisori și telefoane primite la redacție din partea a numeroși tineri ne solicită, aproape zilnic, să răspundem unei întrebări:

Ce se întâmplă cu Legea 1/1977 și Decretul 409/1985, referitor la taxa pentru celibat și pentru familiile care nu au copii?

Întrebarea ni se pare îndreptățită cu atât mai mult cu cât este cunoscut: legea privind întreruperea cursului normal al sarcinii a fost, pe bună dreptate, abrogată — aceasta fiind una dintre primele măsuri de mare popularitate luate de Consiliul Frontului Salvării Naționale.

Pentru elucidarea acestui aspect, ne-am adresat domnului Nicolae Săndulescu, directorul Direcției veniturilor statului din cadrul Ministerului de Finanțe.

Reporter:
Domnule director, foarte mulți tineri — în special — dar și persoane mature ne solicită răspunsuri referitoare la soarta unei legi extrem de nepopulare, întărită de un decret care, pur și simplu, diminua veniturile unei importante categorii a populației.

Nicolae Săndulescu:
Să facem mai întâi o precizare. Aceste impozite au existat și înainte de emiterea Legii 1/1977. Sigur, sub forma disimulată a impozitului pe salariu, care — între altele — ingloba și o astfel de taxă. Este vorba de Decretul 1086 din 31 decembrie 1966, despre care foarte puțină lume a știut.

Odată cu desființarea impozitului pe salariu, în 1977 s-a trecut la calcularea în sumă fixă a acestei taxe, în funcție de veniturile lunare. Apoi, ea a fost majorată în mod excesiv și nejustificat, devenind astfel sursă pentru fonduri bănești importante.

Reporter:
Spuneți-ne, aceasta a fost o măsură personală a vechiului regim sau ea se regăsește și în legislația altor țări?

Nicolae Săndulescu:
Nu, măsura se aplică, deopotrivă, și în alte țări socialiste sau capitaliste din Europa, dar într-un mod mult mai nuanțat.
În Bulgaria, de pildă, plătesc aceste taxe femeile între 21 și 45 de ani și bărbații care au vârsta cuprinsă între 21 și 50 de ani.
În R.F. Germania, Anglia și Franța, unde impozitul pe veniturile totale este destul de mare, acesta scade în funcție de numărul de copii care apar în familie.
Este, deci, un alt mod de a încuraja natalitatea.

Reporter:
Vorbeați de importante fonduri bănești deturnate. Înțelegem că aceste sume percepute de la tinerii necăsătoriți (încă până cu vârsta de 25 de ani), precum și de la familiile care nu au avut copii, nu au ajuns acolo unde, în mod firesc, toată lumea se aștepta: la instituțiile cu atribuții specifice în întărirea asistenței sociale?

Nicolae Săndulescu:
Exact. Vreau să vă spun că, în perioada 1977–1990, aceste taxe — subliniez încă o dată — deosebit de mari, au afectat aproximativ 1 milion de persoane, de la care s-au încasat sume în valoare de peste 18 miliarde de lei.

Or, asistența socială din țara noastră — toată lumea o știe — a devenit mai precară de la o zi la alta.

Reporter:
Așa stând lucrurile, ce întreprinde Ministerul de Finanțe pentru înlăturarea acestei legi?

Nicolae Săndulescu:
Noi ne-am gândit încă din primele zile ale Revoluției la o serie de măsuri care să conducă la eliminarea acestei stări discriminatorii.

Trebuie să vă mărturisesc că, în momentul de față, avem elaborat un proiect de decret în acest sens, care a primit avizele necesare, inclusiv de la Ministerul Muncii, și care a fost înaintat Guvernului.

Reporter:
Putem comunica cititorilor noștri această veste mult așteptată?

Nicolae Săndulescu:
Da! Cred că da!

LAURENȚIU OLAN

___________________

1991, ZIARUL MAGAZIN

Viață lungă de doriți, trebuie să vă căsătoriți

Când o agenție matrimonială îți spune că celibatul este dăunător pentru sănătate, poți zâmbi.
Dar când o întreagă echipă de cercetători de la Universitatea din San Francisco vine cu dovezi că bărbații celibatari de vârstă medie au o „șansă“ de două ori mai mare decât cei căsătoriți de a muri într-un interval de zece ani, atunci și cei căsătoriți, și cei necăsătoriți se opresc să asculte.

O asemenea știre captează, evident, opinia publică. În ceea ce îi privește însă pe medici, aceștia încearcă să găsească o explicație plauzibilă a acestei diferențe dramatice între cele două categorii sociale.

Astfel, o echipă de la universitatea amintită, condusă de prof. M. A. Davis, specialist în epidemiologie și biostatistică, a analizat efectul condițiilor de viață asupra mortalității.

Având în vedere că o căsătorie acționează într-un fel ca un „tampon social“, cercetătorii s-au așteptat ca persoanele care trăiesc singure — femei și bărbați deopotrivă — să aibă cele mai mici șanse de supraviețuire.

Spre surprinderea lor, aceeași rată minimă de supraviețuire s-a înregistrat și la cei care conviețuiesc cu un partener fără a fi căsătoriți!
„Factorul critic, după opinia lui Davis, ar fi prezența unui soț sau a unei soții.”

Și mai interesant este faptul că rata scăzută de supraviețuire a fost mai des întâlnită la persoanele care erau văduve, divorțate sau trăiau separate, decât la cei care nu fuseseră căsătoriți niciodată.

Trebuie menționat că echipa doctorului Davis a eliminat cu grijă orice altă cauză posibilă a morții, cum ar fi: colesterolul, fumatul sau bolile cronice.

Un prim factor explicativ ar putea fi legat de dieta nesănătoasă a bărbaților singuri — probabil influențată de „tradiția“ potrivit căreia femeile sunt mai bine informate asupra nevoilor nutriționale decât bărbații.

Apoi, intervin și factorii emoționali și sociali. Analiza acestora necesită date suplimentare despre diferențele dintre căsătoriți și necăsătoriți în privința:

• nervozității și anxietății,
• incidenței sinuciderilor,
• accidentelor fatale,
• precum și influenței stresului emoțional asupra mortalității în rândul celor care trăiesc singuri.

Poate că, până la urmă, explicațiile vor fi complexe.
Poate că se vor dovedi mai simple decât ne-am aștepta.

În fond, ceea ce rezultatele arată cu certitudine este că o căsătorie poate asigura o anumită bunăstare, care, de fapt, este primul pas către fericire.

Și ce-ți poți dori mai mult decât un strop de fericire, ca să ai o viață lungă?

Mihaela Dorobanțu

_____________________

1993, MAGAZIN

Celibatari… din convingere?

Pentru multe persoane, opțiunea pentru celibat rămâne neschimbată toată viața.
De altfel, spun psihologii, sunt din ce în ce mai mulți cei care — mai curând decât să se căsătorească — preferă să trăiască solitari sau, în orice caz, nelegați de un partener stabil.

Aceasta nu înseamnă că viața lor ar fi mai puțin interesantă.
Celibatarii convinși susțin că libertatea de a-și organiza viața (sentimentală, dar nu numai), fără să dea socoteală nimănui, este un lucru de preț, la care țin și de care nu ar renunța pentru nimic în lume.

Desigur, adepții vieții conjugale susțin contrariul, argumentând că melancolia, tristețea și stările depresive ale celibatarilor s-ar putea echilibra cu un… suflet statornic alături.

Mai mult, psihologii afirmă că în spatele aparentului cinism al celor necăsătoriți se ascunde un profund sentiment de solitudine.

Oricum, dacă privim atent în jurul nostru, observăm că fenomenul este vizibil și în România, ca oriunde în lume:
numărul celibatarilor este în creștere.

Frecvența maximă se remarcă la cei cu vârsta în jur de 30 de ani.

De ce aleg oamenii celibatul?

Cum explică demografii această tendință?
Se pare că este vorba despre un „amestec” de cauze, precum:

• Neîncredere în instituția căsătoriei
• Exigențe din ce în ce mai mari și mai speciale
• Dificultăți în găsirea partenerului ideal

Pentru unii însă, solitudinea nu este ușor de suportat.
O dovadă în plus? În America, celibatarii poartă la rever un mic dispozitiv electronic, conceput să emită semnale sonore atunci când în apropiere s-ar afla… partenerul ideal.

_____________________

1995, FEMEIA MODERNĂ

ÎNTRE NOI, FEMEILE

Contribuim la eșecurile partenerului prin comportament necontrolat?

Răspunde dr. Florica Trandafir, sexolog

În viața oricărui cuplu apar momente dificile, ce se pot transforma, prin atitudini riscante, în temeri, lipsă de încredere, panică și inhibiție sexuală. Le vom enumera pe cele mai importante.

• Reproșul acuzator.
  Majoritatea femeilor se simt tentate să-l acuze pe bărbat, declarându-se nemulțumite de slaba prestație erotică a acestuia. Este o mare greșeală și un risc, deoarece criticarea sau protestul zgomotos sunt resimțite dezagreabil de majoritatea bărbaților ce au eșec sexual.
• Mânia necontrolată.
  Și mai riscantă este atitudinea pătimașă a femeii, ce poate îmbrăca forma injuriilor, agresiunilor verbale sau chiar fizice. Doresc să vă relatez cazul unui tânăr, proaspăt căsătorit, ce nu a fost apt să-și satisfacă soția, de 2 ori succesiv, motiv pentru care aceasta l-a snopit în bătaie. De la acest șoc, tânărul a devenit inhibat psihic și cuplul a sfârșit să se despartă. Mai grav a fost că, pe parcursul existenței, tânărul, între timp însurat, era blocat sexual la cea mai mică atitudine dură din partea femeilor (ridicarea vocii, reproșul, intenția de violență) și a rămas aproape 18 ani, până când a găsit o parteneră extrem de înțelegătoare și tandră, care a reușit să-l vindece. Așadar, sfătuiesc femeile să nu ridice niciodată vocea sau palma dacă vor să aibă parte de armonie erotică!
• Ironia, persiflarea, batjocura
  sunt atitudini ce denotă lipsa de respect și de înțelegere față de bărbat. Nimănui nu-i face plăcere ca într-o situație jenantă (ce poate fi traversată elegant și discret) să fie umilit prin apelative jignitoare. Voi aduce în discuție un caz ce s-a soldat cu o ruptură definitivă între doi tineri ce păreau formați unul pentru altul. Băiatul nu era un bărbat „bleg, slab de tot”. Acesta, fire sensibilă și mândră, a fost rănit profund de soția lui, care nu a știut să-i mângâie orgoliul, evitând orice comentariu legat de momentele neîmplinirii erotice (neîlipsite în orice cuplu).
• Indiferența ostentativă, tăcerile periculoase.
  Nici astfel de atitudini nu sunt benefice cuplului. Cel mai bine este să se aștepte, cu optimism, toleranță și delicatețe, o altă ocazie, având pregătit — mai bine — terenul (odihnă, bună dispoziție, timp, ambianță etc.).
• Refugiul în brațele altui bărbat
  constituie atitudinea cea mai riscantă. Bărbatul are intuiție și simte când femeia îl înșală. În acest fel este pregătit pasul definitiv pentru o ruptură ce nu-i poate asigura femeii adulterine idealul erotic.

_____________________

1995, FEMEIA MODERNĂ

12 metode de salvare a cuplului

1. În momentul hotărârii de a forma un cuplu, puneți-vă întrebarea: „Ce aștept de la el și ce sunt gata să-i dau în schimb?” Dacă el visează să trăiască la țară, iar dvs. sunteți încredințată că-i veți schimba dorințele, este posibil ca să rămâneți la oraș, dar… singură!
2. Învățați să folosiți amintirile plăcute ale începuturilor pentru a „hrăni” relația actuală („Îți amintești de acea noapte petrecută la cabana sau la mare…”). Omiteti, însă, amănuntele inutile, astfel încât să cădeți, din nou, unul în brațele celuilalt.
3. Ascultați cu interes, fără a vă simți ofensați, opinia partenerului, mai ales dacă este diferită de a dvs. Nimic nu este mai periculos pentru stabilitatea cuplului decât tendința de a instaura ecuația: 1 + 1 = 1. Astfel, poate fi înăbușită personalitatea oricăruia dintre parteneri.
4. Evitați „terorismul” verbal, numai de dragul de a spune ceva, sau a vă impune punctul de vedere, ca și aducerea în discuție a subiectelor triviale. Câte cupluri nu se destramă din pricina reproșurilor primite la nesfârșit despre periuței de dinți sau a lenjeriei intime aruncate în dezordine?
5. Feriți-vă de abordarea superficială a problemelor în patul conjugal. Este dezastruos efectul!
6. Nu uitați micile manifestări de tandrețe (un telefon, „să-i aud vocea”, la serviciu, sau trimiterea prăjiturii preferate).
7. Luați-vă, din când în când, o mică vacanță, lăsându-l să-și petreacă o seară sau un week-end singur.

1. Considerați cuplul ca un „ecosistem” delicat, cu un termometru sensibil, pentru reglarea amănuntelor. Dacă simțiți că atmosfera s-a încins sau vă ard urechile, din pricina auzului „autorităților locale” (numărați până la 20), până când gândurile să revină la temperatura normală, astfel încât să puteți relua discuția.
2. Respectați „regula de aur” a conflictului: nu folosiți, cu niciun chip, atunci când se nasc discuții în cuplu, cuvintele: „niciodată” sau „pentru totdeauna”. Pot deveni fatale!
3. Treceți, cu înțelepciune, peste „descoperirea” neplăcută că partenerul întreține un flirt sau că a avut o relație întâmplătoare cu altcineva. Desigur, infidelitatea lasă urme, dar, mai ales, nu folosiți prilejul pentru a vă lua revanșa. Este catastrofal!
4. Evitați, cu desăvârșire, remarcile jignitoare și invectivele. Acestea erodează și ucid, precum celulele canceroase, stabilitatea cuplului.
5. Nu există nici-o rețetă pentru modul în care poate reacționa partenerul în anumite momente ale vieții, cum îți: nașterea primului copil, șomaj sau alte necazuri profesionale. În astfel de situații, dacă nu puteți stăpâni criza ivită în cuplu, apelați la un sprijin, dar nu din partea familiei sau prietenilor, ci a unui interlocutor neutru.

Formula stabilității cuplului constă în menținerea echilibrului: 5 la 1. Adică, 5 momente bune la un conflict. Cum stați cu scorul în cuplul dvs.?

_________________

1995, FEMEIA MODERNĂ

SCENARII…MATRIMONIALE

„Soțul meu, Ionuț, preferă actul sexual rapid, aproape fugar (deși repetat), și acest lucru nu s-a corectat cu vârsta. Mie îmi place ca intimitatea să fie precedată de un preludiu autentic, concretizat în diferite manevre, tehnici, sărutări, mângâieri, chiar și un mic dialog excitant.
Bărbatul meu, însă, se simte de fiecare dată aproape vexat. Îmi reproșează că asemenea lucruri îl obosesc și seamănă cu o… corvoadă. Nu știu ce să cred. Sunt, oare, o femeie dificilă sau normală? Iar Ionuț, este deficitar la acest capitol?”

Răspunde: Psiholog Maria Șerban-Predescu

Farmecul unei intimități reușite nu constă în săvârșirea rapidă a actului sexual — decât, bineînțeles, în circumstanțe speciale, la vârste foarte tinere, nematurizate erotic, când și satisfacțiile rezultate sunt pe măsură.

Pentru cuplurile avansate ca experiență, adevărata împlinire sexuală intervine mai ales în ambianța care creionează intimitatea.

Cea mai mare parte a femeilor agrează „broderia magică” a preludiului: sărutări tandre, insinuări subtile, mângâieri, care creează o dispoziție emoțională optimă. Din acest punct de vedere, pretențiile pe care le ai sunt perfect normale.

Diferențe de ritm… și natură

Spre deosebire de femei, majoritatea bărbaților — mai ales în acest deceniu grăbit, dezordonat și plin de tracasări — intră mult mai rapid în „startul sexual”.
Nu trebuie să uităm că femeia anticipează mereu posibilitatea procreerii, ceea ce aduce cu sine grijile legate de contracepție, utilizarea prezervativului etc. Toate acestea pot încetini și slăbi o parte din forța dorinței erotice.

Însă, în compensare, natura a înzestrat femeia cu un dar minunat: capacitatea de a gusta voluptatea mai profund decât bărbatul.

De aceea, preludiul sexual este absolut necesar — și nu trebuie redus doar la manevre fizice sau expresii verbale, ci trebuie înțeles ca întregul ambient erotic.

Sfatul psihologului:

Încearcă să schimbi scenariul! În ziua în care intuiești că ar putea avea loc un moment intim (de exemplu, în weekend), pregătește terenul mai devreme:

• Oferă-i câteva priviri expresive,
• Mângâieri și sărutări furate de-a lungul zilei,
• Nu te grăbi să intri în pat — prelungește așteptarea cu puțin mister.

Fă-l să înțeleagă că un bărbat adevărat este controlat, răbdător și receptiv la învățare, chiar și în domeniul tehnicilor erotice.

Important: nu-l brusca, nu-l certa, nu manifesta neîncredere în capacitatea lui de a evolua.
A transforma un „iepure” într-un falnic reprezentant al sexului tare pretinde timp, răbdare și înțelepciune.

_____________________

1995, MAGAZIN

Lipsa iubirii naște femei solitare

Departe de a fi o „invenție” a sfârșitului de secol, solitudinea feminină este un fenomen extrem de complex și foarte vechi. Și, în egală măsură, greu de explicat — poate și pentru că mecanismele care „împing” spre celibat sunt multiple și puțin studiate.

Privind „peste umăr”, în timp, apelăm la cifre. Astfel, potrivit statisticilor, în anul 1880, 73% dintre femeile de peste 50 de ani erau singure, iar dintre acestea, 55% erau celibatare.

Viața acestor femei era, adesea, dificilă. Majoritatea erau casnice, iar cele care aveau o meserie — de regulă, învățătoare sau asistente medicale — erau devotate profesiei și moralei.

Femeile care doreau să profeseze nu erau privite cu ochi buni de bărbații care își doreau soții supuse, gospodine, fără preocupări care le-ar fi putut oferi un posibil ascendent.

Prețul integrării profesionale

Concluzia specialiștilor este clară: solitudinea femeilor, de-a lungul timpului, a fost adesea prețul plătit pentru integrarea și succesul lor profesional.

În ultimele decenii, femeile care au îmbrățișat profesii precum jurnalismul, scrisul, avocatura sau medicina și-au revendicat dreptul de a trăi asemenea bărbaților — cutreierând lumea și iubind doar pe cel care le învăluie cu tandrețe și afecțiune.

Dar, pentru ele, nimic nu este ușor.

Dacă altădată femeile singure simțeau gustul amar al inutilității și frustrării, astăzi lucrurile s-au schimbat. Pe plan psihologic și social, femeile singure se bucură de libertatea și autonomia dorite, dar și de o fericire fără pereche, opinează psihologii.

Ce spun sociologii?

Încercând să stabilească unele dintre cauzele solitudinii feminine, specialiștii analizează și comportamentul bărbaților.
Sociologul Jean-Claude Kaufmann observă că, după vârsta de 25 de ani, femeile își găsesc din ce în ce mai greu un partener.
În schimb, bărbații, odată cu înaintarea în vârstă, caută partenere tot mai tinere. Pentru mulți dintre ei, vârsta devine singurul criteriu de alegere, calitățile reale sau carențele femeii fiind adesea ignorate.

Dar timpul trece repede, mai ales pentru femei. În jurul vârstei de 30–35 de ani, ele încep să audă tot mai clar ceasul biologic și privesc cu îngrijorare viitorul lor conjugal.

Și, dacă astăzi femeile îi acuză pe bărbați pentru singurătatea lor, sociologii par să le dea dreptate.
Pentru că, într-un cuplu, ele sunt cele care clădesc edificiul, își asumă responsabilitățile, în timp ce ei par să se amuze.

Solitudinea nu e lipsa cuplului. E lipsa iubirii.

Filosoful André Comte-Sponville afirmă că nu „falimentul” cuplului produce solitari, ci lipsa iubirii.

Ideea de cuplu de astăzi este complet diferită de cea de acum câteva decenii. El nu mai echivalează cu fuziunea totală a partenerilor și cu promisiunea unei fericiri eterne. Cuplul nu poate anula suferințele și angoasele — nu este antiteza solitudinii.

Ceea ce lipsește cu adevărat femeilor singure nu este cuplul, ci iubirea.

Iar pentru a iubi cu adevărat, trebuie să renunți la ideea că iubirea înseamnă sfârșitul singurătății.
Trebuie să fii pregătit să accepți două solitudini: a celuilalt și a ta.
Și să înveți că viața reală este, de cele mai multe ori, puțin diferită de cea din vis.

De Ecaterina Bătrâneanu

_________________

_________________

1995, MONITORUL DE IAȘI

O dramă a familiei tinere din România

Dacă bani nu sunt, dragoste nici atât!

România era recunoscută pentru numărul mare de tineri care se căsătoreau din dragoste. În prezent, acest renume pare să se piardă, numărul căsătoriilor scăzând considerabil în ultimii ani.

Întemeierea unei familii, acum, este condiționată de factori socio-economici, care de multe ori primează. Și la noi a început să se încetățenească ideea, existentă deja în unele țări vest-europene, că familia reprezintă un sistem de viață opresiv, care stingherește afirmarea personalității. Astfel, a apărut orientarea către „stiluri” de viață alternative, dintre care cele mai răspândite sunt celibatul, căsătoriile fără copii și coabitarea consensuală.

De ce scade numărul căsătoriilor

Aceste tendințe sunt generate de dificultățile materiale pe care le întâmpină tinerii în momentul în care hotărăsc să-și întemeieze o familie și după aceea. Nesiguranța zilei de mâine, lipsa acută de locuințe și spectrul șomajului au făcut ca numărul căsătoriilor să scadă.

În 1994 s-au încheiat 154.200 de căsătorii, cu 7.374 mai puține decât în 1993, ponderea cea mai mare fiind înregistrată în mediul urban. În primul semestru al acestui an s-au încheiat doar 59.000 de căsătorii, cu 7% mai puține decât în perioada similară a anului trecut.

Vârsta medie la căsătorie este de 24 de ani la bărbați și 19 ani la femei. Luna octombrie este considerată luna de „vârf” pentru căsătorii, iar aprilie – cea mai puțin „productivă”.

Gorjul este județul cu cel mai mare număr de căsătorii raportat la mia de locuitori.

Fără casă, fără liniște

Mulți tineri ezită să-și întemeieze o familie din cauza lipsei de locuințe. Cei care se căsătoresc, neavând unde locui, sunt obligați să coabiteze împreună cu părinții, uneori și cu bunicii, în două-trei camere la bloc.

Soții sunt astfel stresați de ideea de a nu fi surprinși că se iubesc „pe furiș” de părinți sau de bătrânii cu insomnii frecvente. Astfel, o relație firească devine o adevărată vină.

Foarte multe familii tinere sunt obligate să locuiască cu chirie, în locuințe particulare sau de stat, ori în cămine de nefamiliști. De multe ori, a trăi într-un asemenea cămin este un act de eroism:

o singură cameră în care să dormi, să gătești la reșou, să speli, să împarți o toaletă comună, iar apa caldă e un lux.

În aceste condiții, viața tinerei familii devine un coșmar, iar dacă apare și un copil, totul se transformă în calvar.

Fără bani nu se poate face casă

Alegerea partenerului de viață nu mai înseamnă doar satisfacție sexuală sau afectivă. Pentru multe femei, căsătoria echivalează cu „achiziționarea” unui nou portofel, pe care trebuie să-l administreze rațional.

Pe piața matrimonială, zestrea rămâne o valoare adăugată la temelia căsniciei. Se împământenește tot mai frecvent ideea că tânărul trebuie să aibă „carte de vizită”: bani, vilă, mașină occidentală, dacă se poate cu șofer, și, eventual, o firmă care să aducă bani de „tocat”.

Tinerii care întrunesc aceste „calități” sunt puțini. Restul se îngrozesc la auzul cuvântului „căsătorie”, știind prea bine implicațiile ei.

Deh, banii nu aduc fericirea, dar lipsa lor sigur destramă iubirea.

Divorțul – o realitate tot mai prezentă

În condițiile unui trai precar, se declanșează tot mai multe conflicte care conduc la despărțiri și implicit la divorț. Numărul acestora a crescut cu 7% în primul semestru al anului față de aceeași perioadă a anului trecut.

Cele mai multe divorțuri apar:

• între 25–29 de ani, la ambele sexe
• la 2–3 ani de la căsătorie la bărbați
• la 3–4 ani de la căsătorie la femei

Cele mai multe cazuri se înregistrează în Arad și Hunedoara, iar cele mai puține în Constanța, Mehedinți și Olt.

În peste 50% din divorțuri, familiile aveau deja cel puțin un copil.

De nevastă te saturi repede?

Să fie oare familia un glob de cristal, în care poți privi lumea în trecut, prezent și viitor?
Câteva voci din realitatea românească:

Mihai Popa, 27 ani:
„Nu m-am căsătorit, deoarece consider că nu mi-a sosit timpul… și-apoi, unde să stau? Tot cu părinții?”

Andreea și Paul N., 26 și 31 ani, ingineri:
„Suntem căsătoriți de aproape 2 ani, stăm cu chirie și plătim 150.000 lunar. Nici nu se pune problema unui copil — nu e de ajuns că ne chinuim noi, să mai chinuim și un suflet nevinovat?”

Viorel Anti, 24 ani, muncitor constructor:
„De-abia îmi ajung banii pentru mine… dar să mai am și pentru altcineva? Mai am timp de copilărit și de nevastă. Și apoi… te saturi repede și de soție!”

Petre Andrei, 46 ani, maistru:
„M-am căsătorit cam tânăr. Nu-mi pare rău. Îmi mai face nevasta ‘dirigenție’, dar poate are dreptate. Problema-i când începe soacra cu morala. Mai bine mă duc la sapă decât s-o aud!”

Maria Păun, pensionară:
„Pe vremea mea, căsătoria era ceva sfânt. Acum, una-două, nici nu știu bine cum îl/o cheamă, și fug la biserică. Apoi, când dau de greutăți, fug la mama și tata. Trebuie să ai capul pe umeri dacă vrei o familie, nu să umbli cu el în nori. Nu-i greu să te însori sau măriți. Mai greu e să trăiești.”

Familia – cetate sau colivie?

Să fie oare familia o cetate în care cei de afară vor să pătrundă, iar cei dinăuntru caută, uneori, să evadeze?

— ION ȚELEANU

____________________

1996, FEMEIA MODERNĂ

3 metode pentru a dezamorsa o ceartă

În unele seri, este de ajuns un cuvânt în plus pentru a ne trezi în spirala infernală a injuriilor… familiale.
Oare, cum ajung două ființe, dotate cu rațiune și care se iubesc, să se insulte pentru o rachetă de tenis lăsată la întâmplare sau pentru o pagină de carte îndoită?

Există, totuși, câteva tehnici pentru a stinge vălvătăile de agresivitate conjugală.

1. Mâna de ajutor.

Un bărbat care atacă este întotdeauna un bărbat care suferă. Înapoiați mingea în terenul lui, întrebându-l:
„În toată compasiunea de care sunteți capabil, ce nu merge?”
De multe ori, el nu așteaptă decât asta.

2. Pocăința parțială.

Încasând criticile lui, admiteți o parte dintre ele. De exemplu:
„E, fără îndoială, adevărat că mi-e greu să le interzic ceva copiilor”, dar fără a căpitul(a) total.

Știindu-se susținut, soțul va simți mai puțin nevoia să argumenteze toată noaptea pentru a dovedi că el are dreptate.

3. Pauza.

Propuneți un armistițiu, cu un neutru:
„Încep să mă enervez, hai să facem o pauză” – mai degrabă decât cu un acuzator:
„Nu mai știi ce spui, ne oprim!”

Hotărâți împreună când veți relua discuția. Și profitați de antract pentru a face câțiva pași sau pentru a asculta puțină muzică.

RODICA ONIGA

________________

1996, FEMEIA MODERNĂ

DIALOGURI FĂRĂ PREJUDECĂȚI

„Violul” conjugal

— Ești de acord cu bărbatul care își forțează soția să întrețină raporturi intime, deși aceasta nu dorește?

— Bineînțeles că nu! O astfel de atitudine trădează lipsă de respect și de considerație pentru femeie. Poți să-mi povestești despre ce este vorba?…

— Sora mea, Irina, are astfel de probleme cu bărbatul ei, Carol. De cele mai multe ori, acesta utilizează intimidarea, agresiunea verbală, amenințarea și, în cele din urmă, chiar și violența fizică, pentru a-și exercita drepturile conjugale.
Din păcate, în situația ei, Irina nu poate să facă mai nimic. Este însă necesară o anumită precizare — este Irina cea mai des relatată. Irina pare femeie ce nu dorește mai niciodată să aibă relații sexuale cu bărbatul ei. Mi s-a spus adesea că „Irina este rece, frigidă”. Irina refuză de la o vreme să răspundă categoric dorințelor bărbatului ei și atunci acesta trece la represalii.

— Faptul că bărbatul Irinei nu a găsit o soluție amiabilă și civilizată pentru a rezolva acest veritabil „război erotic” este regretabil. Eu, însă, cred că și soția sa are o anumită parte de vină, prin faptul că-i refuză soțului orice fel de intimitate.
Nu cumva Irina are un iubit, cu care se înțelege foarte bine și, din acest motiv, îi refuză sistematic pe Carol?

— S-ar putea, mie nu mi-a spus nimic, dar nu cred, deoarece Irina este o ființă foarte delicată și nu s-ar destăinui o astfel de intimitate.

— Dacă așa stau lucrurile, refuzul soției de a întreține relații cu soțul pare plauzibil, dar nu și atitudinea de a fi rece, distantă, la altbarul, și chiar să-i fie credincioasă. Pe de altă parte, atitudinea lui Carol este în parte justificată.
Mă refer la acel tip de bărbat, ce, dacă soția lui legitimează refuzul de a face dragoste printr-un simplu „nu”, consideră că motivul este superficial, neserios, ridicol, refuzat. Cel mai regretabil lucru este însă faptul că bărbatul recurge la forță, doar pentru că nu poate nești drumuri către sufletul sau trupul soției.

Aș sfătui orice femeie să evite tipul acesta de dramă conjugală, care creează fisuri adânci în cuplu și oferă pericolul ocaziei dezagreabile de a se instaura treptat un climat nesănătos. Irina este îndemnată să-și revizuiască atitudinea, căci un soț abătut (dacă așa stau lucrurile), căruia i se refuză totul, care se plătește. Măcar „diplomatic”, este necesar să satisfacă cerințele bărbatului ei.

În același timp, la rândul lui, să renunțe la forță și umilință, dacă dorește să-și câștige nevasta, în loc s-o alieneze. Asta înseamnă respectul! Ceea ce se petrece între ei acum seamănă cu un „viol conjugal” reciproc. Psih. MARIA ȘERBAN-PREDESCU

______________________

1997, EVENIMENTUL SIBIAN

Câte ceva despre…

Fidelitate și gelozie

• Fidelitatea în cuplu este legată intim de sentimentul de securitate emoțională, atât de necesar fiecăruia dintre noi.
• Gelozia poate roade la grinda de rezistență a noului cuplu până ce îl distruge definitiv.
• Gelozia fără temei izvorăște adesea din imaginația unor persoane mai aprinse și mai suspicioase, dar și din nepotrivirea de personalitate dintre cei doi parteneri.
• În dragoste, fidelitatea este regula. Cui nu-i place regula are la îndemână amorul liber și concubinajul, în care obligațiile de fidelitate nu prea există.
• Gelozia și dragostea merg mână-n mână, dar numai până la o anumită limită. De acolo mai departe, gelozia devine o boală periculoasă, greu de tratat.

___________________

1997, FEMEIA MODERNĂ

DUPLICITATEA ÎN CĂSNICIE – o bombă cu efect întârziat

Atitudinea duplicitară, la care recurg în mod curent unii oameni în raporturile lor cu cei din jur, reprezintă una din gravele „maladii morale” ale personalității acestora. Duplicitarul adoptă două atitudini sau roluri între care există o gravă ruptură: de pe o parte, ideile și convingerile intime de un anumit fel, iar de pe altă parte, un mod de acțiune, manifestare de alt fel.

În viața de familie în general, în cea a cuplului în special, duplicitatea este deosebit de păgubitoare. Se cunosc numeroase cazuri în care partenerii constată că nu se cunosc unul pe altul nici după zeci de ani de conviețuire. Momentul revelației, în care celălalt „și-a dat arama pe față”, este dureros, generând conflicte, dezamăgiri, frustrări, sentimentul că toată viața conjugală a fost o minciună.

Am început prin a vă prezenta „fața neagră” a problematicii, dar este necesară precizarea că duplicitatea în viața cuplului presupune o gamă variată de atitudini, de la micile minciuni necesare și până la ipocrizie și fățărnicie.

Simularea

Simularea desemnează efortul depus de cel în cauză pentru a face să pară adevărat ceva ireal, dând celor din jur, în mod intenționat, o impresie falsă cu privire la firea sa ori cu privire la scopurile pe care le urmărește. Această falsificare a adevărului este folosită cu scopul de a obține avantaje materiale sau morale.

Căsătoria din interes se înscrie în sfera gravă al atitudinilor simulate, când unul dintre parteneri (sau chiar amândoi!) își urmărește, în mod ascuns, doar propria stare de bine, lezând pas cu pas siguranța afectivă a soțului/soției.

Disimularea

Disimularea este o formă mai blândă a comportamentului duplicitar și desemnează efortul conștient întreprins pentru a masca, a tăinui unele stări sufletești, intenții sau acțiuni. Și în cazul disimulării trebuie să facem distincție între diferitele forme în care soții își ascund, unul față de altul, din anumite motive, stări sufletești ca mânia, furia, gelozia sau dragostea exagerată.

Există, desigur, în realitatea vieții, disimulări cu caracter altruist sau, dimpotrivă, tăinuiri egoiste. Din prima categorie face parte comportamentul disimulant al soțului care „își lasă la ușă” necazurile de la serviciu și al soției care își ascunde îngrijorarea legată de problemele materiale ale familiei sau de sănătatea unuia dintre copii.

În cea de-a doua categorie, disimularea apare ca expresie a prezentării unor trăsături negative de caracter, pe care soțul sau soția caută să le ascundă sub haina unor însușiri sufletești frumoase. O soție prea tandră în public ascunde aversiuni față de partener, tot așa cum un soț care își copleșește consoarta cu daruri tăinuiește un adânc sentiment de vinovăție, cine știe ce grozăvie…

În afara câtorva situații în care comportamentul duplicitar are niscai circumstanțe atenuante, nu există scuză pentru partenerii de viață care își ascund, sub „masca” cinstei și a altruismului, interesele meschine.

Copiii sunt primii care sesizează „putreziciunea” unei astfel de vieți conjugale și nu vor ezita s-o sancționeze, câteodată prea târziu, când ei înșiși vor fi adoptat modelul comportamental al propriilor părinți.

CRINA TĂNASE, psiholog

________________

1998, AGENDA MAGAZIN

Motive greșite pentru căsătorie

• Teama de independență
  Oricine se căsătorește din teama de a nu trăi independent, o face neîntemeiat. Sunt tineri care, atunci când ajung să înfrunte viața prin propriile lor forțe și să depindă doar de ei înșiși, se înfricoșează, refuză această experiență, „își permit” să se îndrăgostească și se căsătoresc.
  Oamenii care nu au la activ câțiva ani de viață independentă ajung să regrete că s-au căsătorit prea devreme.

• Dorința de a-și contraria părinții
  Pentru că adolescenții vor să-și dovedească lor și lumii întregi că sunt în stare să gândească singuri, fără a fi călăuziți de părinți, ei se încăpățânează adeseori și se căsătoresc.

• Fuga de acasă
  Este poate cea mai tristă situație când cineva se căsătorește nu pentru că se simte atras de o persoană, ci pentru că este subjugat de altcineva.
  O tânără sau un tânăr care nu mai poate suporta atmosfera de acasă simte adeseori o puternică atracție pentru ideea de căsătorie, încât practic este gata să accepte pe oricine numai pentru a face acest pas.

• Teama de celibat
  Oamenii iau adesea hotărâri nechibzuite de teamă. Cei ce presupun că vor avea puține ocazii de a se căsători, spun „da” la prima ofertă, fără a lua în considerație însușirile celui care o face.

• Căsătoria terapeutică
  Una din erorile psihologice care aduce mari nenorociri într-o căsnicie este mila față de celălalt. De obicei, acțiunea eșuează.
  Cel care se căsătorește pentru a fi un terapeut al partenerului riscă să ajungă la un comportament opus celui dorit, ceea ce înrăutățește situația.

1. I. B.

____________________________

1998, COTIDIANUL

Avantajele și dezavantajele celibatului

Avantaje:

• Celibatarii au casa dotată cu cele mai noi și moderne aparate menite să le ușureze și să le înfrumusețeze viața.
• Petrec mult timp în compania computerului sau a televizorului.
• Cheltuie mai mulți bani pentru îmbrăcăminte, cosmetice și hobby-uri.
• Au o viață mondenă mult mai intensă (participă la petreceri, merg la restaurante, discoteci, spectacole).
• Își permit mult mai des un concediu în străinătate.

Dezavantaje:

• Celibatarii se îmbolnăvesc mai des decât semenii lor căsătoriți.
• Programul lor de viață este, de obicei, dereglat (mese neregulate, compuse cu precădere din conserve sau hrană rece, culcare la ore târzii).
• Sunt frecvent și mari fumători.
• Suferă adesea de depresii și insomnii.
• Sunt singuri și triști în preajma sărbătorilor și vacanțelor.

__________________________

1998, FEMEIA MODERNĂ

Din secretele pactului de neagresiune dintre SOACRĂ ȘI NORĂ

Purtați-vă cu nora, chiar de la prima întâlnire, ca și cum ar fi fiica dvs.

Nu-i împărtășiți dorința pe care ați avut-o, de a vă vedea băiatul însurat abia peste câțiva ani.

Chiar dacă a spart unul din paharele serviciului de cristal, nu-i faceți observație.

Locuiți împreună? Lăsați-i ei plăcerea de a spăla și călca lenjeria și hainele fiului dvs.

Nu-i dați de înțeles că este neîndemânatică la treburile gospodărești și faceți-i loc în bucătărie, ori de câte ori dorește să pregătească o „surpriză culinară” soțului ei.

Stăpâniți-vă curiozitatea și nu cotrobăiți în cameră și printre lucrurile lor.

Nu încercați să-i sfătuiți pe tinerii căsătoriți în probleme financiare sau în orice alte situații, decât în cazul în care ei vă solicită părerea.

Nu vă amestecați în disputele dintre cei doi și nu luați apărarea băiatului, mai ales dacă este greșeala lui; ideal ar fi să încercați să-i țineți partea ei.

Când tinerii doresc să meargă la un spectacol, nu vă plângeți că n-ați mai văzut un film de un an și nu ați mai intrat într-un local de doi ani!

La primul copil, acordați-le tot sprijinul, dar lăsați-le libertatea să-l crească și să-l educe așa cum cred ei de cuviință.

Foarte important! Purtați-vă cu nora așa cum ați fi vrut să se poarte soacra cu dvs.

MARGARETA CHELBAȘU

________________________

1998, FEMEIA MODERNĂ

Sfatul parapsihologului

„Soțul meu, alcoolic fiind, s-a sinucis.
Cu toate că mi-ați făcut cunoscută viața mea anterioară și m-ați sfătuit să nu mă avânt într-o nouă căsătorie, singurătatea și traiul greu de fiecare zi m-au făcut să mă recăsătoresc. Actualul meu soț este văduv, fosta lui soție murind anul trecut de ciroză în urma alcoolismului. În apartamentul nostru se petrec lucruri de coșmar. Mobila trosnește, noaptea se aud izbituri în uși, în pereți se aude un țănțănit de ceas care se transformă în scârțâit de ușă. Zgomotul se mută din perete în perete. Într-o noapte, soțul meu a sărit din pat, a aprins lumina și mi-a spus că cineva l-a plesnit peste obraz. Avea fața roșie și se lupta cu cineva să-i țină mâna ca să nu mai dea. Îi merge foarte rău în ultima vreme. Deși este un bun meseriaș, abia mai găsește de lucru. Parcă fuge norocul din calea lui, a noastră.”

Răspuns:

Dragă A.E., faptul că v-ați recăsătorit cu un om cumsecade este îmbucurător. Ați reușit să vă rupeți de ghinionul ce v-a fost predestinat în privința bărbaților. Aveți totuși probleme îngrijorătoare cu sufletul fostei soții a actualului soț, suflet transformat în strigoi, care vă bântuie casa, îl plesnește din răutate și gelozie, face zgomote menite a vă distruge liniștea în casă. Pentru a scăpa de vizitele lui neplăcute vă dau următoarele sfaturi:

chemați de urgență un preot pentru sfințirea locuinței;

puneți câte o căpățână de usturoi pe fiecare dulap din casă pentru alungarea strigoilui;

păstrați toată noaptea un bec aprins în dormitor;

dacă soțul va mai fi agresat de ființa nevăzută, să se apere cu un cuțit, lovind în direcția de unde simte că vine agresiunea, iar dumneavoastră să mergeți prin cameră cu o lumânare aprinsă în mână;

vă voi trimite două ritualuri creștine pentru alungarea demonilor. Folosiți-le amândoi;

nu vă înspăimântați și nu vă pierdeți curajul! Dacă veți da dovadă de slăbiciune și teamă, veți ajunge la cheremul demonului în care s-a transformat răposata!

Grupaj de NINA PETRE, parapsiholog

______________________

1998, MONITORUL DE IAȘI

Femeie divorțată = certificat de proastă calitate

La români, consumul exagerat de băuturi alcoolice reprezintă una dintre principalele cauze ale divorțului. Datorită educației primite, atât bărbații, cât și, mai ales, femeile consideră că o eventuală despărțire de partenerul de viață ar constitui un stigmat pentru tot restul vieții.

În cazul divorțurilor din mediul intelectual, se ajunge deseori la meschinării de tot soiul, pentru a demonstra în fața instanței vinovăția soțului sau a soției.

Familia, considerată celula de bază a societății mileniului doi, rămâne probabil, mult timp după anul 2000, aceeași „instituție” micro, care gravitează în jurul intereselor a doi oameni – în mod normal, un bărbat și o femeie – ajunși împreună ca urmare a unui complex de factori.

Educația și prejudecățile sociale

Civilizațiile europeană și nord-americană au impus ca standard familia dinamică, în care femeia ocupă un loc cel puțin la fel de important ca partenerul de viață. La români, însă, vreme de peste 40 de ani, au fost decernate mii de medalii „Mamă eroină”, iar interesul de partid și de stat, rezumat în deviza „țării cât mai mulți copii”, s-a suprapus peste o educație rigidă, generatoare de complexe și prejudecăți.

Iată ce spuneau colegele de muncă ale unei muncitoare de la uzină, proaspăt divorțată:

„Oare tovarășa Ionescu chiar nu-și dă seama de gravitatea lucrurilor? Să-l părăsească pe tovarășul Ionescu, un element de bază al orașului nostru, doar pentru că mai bea câte un pahar, ca tot omul? Și ce dacă a bătut-o, merita, nu vedeți cum umblă boită la ochi și cu fuste până la genunchi?”

Rigorile morale impuse de statul socialist și teama de a deveni subiect de bârfă au făcut ca, de multe ori, femeile nemulțumite de relația cu partenerul să renunțe la ideea despărțirii. Compromisul le-a obligat să suporte, peste limite admisibile, alegerile greșite.

Eticheta: “Femeie divorțată”

Două cuvinte altfel banale – „femeie divorțată” – au ajuns să fie echivalate cu un certificat de proastă calitate, indiferent de cauzele reale care au dus la destrămarea căsniciei.

În instanțele de tip socialist, se oferea un „timp de gândire” de 6 luni, cu speranța împăcării. Chiar și după schimbarea regimului, mulți nu găsesc puterea de a renunța la o viață în doi, chiar și când dragostea s-a transformat în ură.

De ce nu se mai poate împreună?

Motivele cele mai des întâlnite ale divorțului:

• consumul exagerat de alcool;
• infidelitatea;
• gelozia extremă;
• precaritatea financiară;
• o educație modestă.

Românii, fiind printre cei mai mari consumatori de alcool din Europa, ajung acasă cu frustrări și nervi, descărcându-se adesea pe partenerele lor.

„De ce nu-i gata masa?”,
„Unde e revista Playboy?”,
„Ți-am zis să nu-mi dai bere fără alune!”,
„Miști ca melcul prin casă!”,
„Să nu te mai prind uitându-te la idioții din «Șeicul»!”,
„N-ai dus gunoiul, ai stat și te-ai holbat în oglindă toată ziua!”

Toate acestea sunt replici reale din dosare de divorț din instanțele ieșene, repetate de femei care nu au mai suportat umilința.

Bărbatul stăpân, femeia sclavă

Mulți bărbați privesc încă soția ca pe o sclavă, menajeră și instrument de satisfacere sexuală, fără a accepta ideea unui parteneriat. Lipsa respectului reciproc duce inevitabil la despărțire.

O profesoară universitară şi-a ridicat fusta în faţa judecătorului, pentru a-i arăta vînătăile

Magistratul Valeriu Diaconii, preşedintele Curţii de Apel Iaşi, a participat ca judecător la zeci de procese de divorţ.

„Au fost cazuri în care, deşi soţii aflaţi în faţa instanţei făceau parte din aşa numita clasă înaltă, îmi era penibil că aparţin categoriei intelectualilor şi aveam mai multă stimă pentru un oarecare badea Gheorghe, de la ţară. La intelectuali, s-a mers uneori pînă la orice limită a bunului simţ, pentru a se demonstra că celălalt este vinovat. Un cadru didactic universitar şi-a ridicat fusta în cap pentru a-mi arăta vînătăile pricinuite de soţ, în timp ce acesta a scos din geantă un făcăleţ, invocînd faptul că partenera de viaţă l-ar fi bătut”, ne-a povestit judecătorul Valeriu Diaconu.

Tot ca un fapt inedit, în cursul unui proces de divorţ, un profesor universitar a solicitat instanţei ca, în afară de partajarea bunurilor comune, să se ia în considerare inclusiv împărţirea unui pachet de cafea şi a unei sticle de vin, pe care profesorul le adusese din Italia.

Ca o observaţie generală, s-a constatat că intelectualii ajung deseori la meschinării extreme pentru a-şi demonstra nevinovăţia în faţa judecătorilor. Bărbaţi cuprinşi de gelozie şi-au urmărit soţiile ca în filmele poliţiste de proastă factură, au făcut fotografii “compromiţătoare” şi au adus în instanţă martori strînşi “cu japca” de pe străzile Iaşului.

Bunurile obţinute înainte de căsătorie nu se împart la divorţ

Cea mai dificilă activitate pe care o desfăşoară judecătorul pe parcursul unui proces de divorţ este cea legată de atribuirea supravegherii copiilor rezultaţi din căsătorie. În familiile modeste, cu venituri mici, de obicei soţul renunţă la îngrijirea copiilor în favoarea soţiei. Legea spune că instanţa trebuie să ţină seama de interesul major al copilului, iar dacă sînt mai mulţi copii, judecătorul se orientează spre a nu-i despărţi.

O problemă nu lipsită de importanţă în cadrul unui divorţ constă în atribuirea bunurilor dobîndite în timpul căsătoriei. Dacă la un moment dat se mergea pe principiul 50%-50%, ulterior s-a dovedit că mai echitabil este să se ia în considerare contribuţia fiecăruia dintre soţi la cumpărarea bunurilor.

„Trebuie să se ţină seama de contribuţia pe care o aduce soţia într-o familie, chiar nesalariată fiind. Aportul femeii în gospodărie, conform practicii judiciare, poate fi cuantificat, evaluat, ajungîndu-se astfel pînă la recunoaşterea unei contribuţii egale cu cea a soţului aflat în cîmpul muncii”, ne-a mai declarat Valeriu Diaconu.

Legea spune că bunurile dobîndite de fiecare dintre soţi înaintea căsătoriei nu pot constitui obiect al partajului, indiferent la cîţi ani de la căsătorie intervine divorţul. Acelaşi regim îl au bunurile cîştigate în timpul căsătoriei de unul din soţi ca urmare a unei moşteniri, la fel ca şi cîştigurile nominale de la jocurile de noroc.

Procesele de divorţ – între realitate şi uzură

Procesele de divorţ se pot desfăşura, la cerere, cu uşile închise, dacă judecătorul consideră că cei doi soţi pun în discuţie aspecte care le pot afecta demnitatea, prestigiul sau pot avea consecinţe negative asupra copiilor.

Absolut inconştienţi cu privire la soarta copiilor lor, judecîndu-se în procese de uzură, uneori pe durata a doi ani de zile, mulţi dintre cei ce renunţă la partenerul de viaţă rămîn după divorţ cu amintiri dintre cele mai neplăcute, poate chiar cu sechele. Unii dintre ei au puterea şi norocul de a-şi reface viaţa, ceilalţi însă nu reuşesc să scape de coşmarurile trecutului.

 (Adrian Onciu)

___________________

1999, LIBERTATEA

Nevestele fac bine la carieră mai mult decât celibatarii

Un studiu efectuat de specialişti în statistică ai guvernului american s-a soldat cu o concluzie surprinzătoare: bărbaţii însuraţi şi cei care au copii au mai mult succes în profesie decât burlacii.

Autorii studiului susţin că bărbaţii familişti chestionaţi de ei câştigă, în medie, cu 2.000 de dolari pe an mai mult decât cei necăsătoriţi. Tot ei spun că această diferenţă se datorează confortului psihic pe care îl oferă o viaţă de familie armonioasă.

“Legăturile amoroase în care se implică nu le oferă, de obicei, un echilibru bărbaţilor celibatari”, afirmă statisticienii americani.

Mai mult decât atât, spre deosebire de relaţiile maritale, aceste iubiri neconvenţionale creează stres, care are efecte negative asupra carierei ambilor parteneri.

_________________

1999, REVISTA 22, supliment gratuit, nr 85

(…)

Majoritate vs. individ

Cuvântul „homosexual” a apărut prima oară în limbajul medico-legal, în Germania anului 1869. Interesant este că a precedat cu 11 ani termenul de heterosexual! Majoritatea s-a definit după o minoritate și în funcție de aceasta. Nu știu dacă, lingvistic, lucrul acesta s-a mai întâmplat vreodată. Dar axiologic, da: ca să stabilești norma, ca să îndeplinești criteriile de majoritate trebuie să ai termen de comparație; trebuie să ți se conștientizeze existența unui punct în care norma nu funcționează. Acesta poate să fie în afara normei, dar tocmai el o definește. După cum spunea Leslie Marmon Silko, scriitoare cu piele de culoare din America: “We invented white people.”

Și pentru că în jurul normei împărtășite, majoritatea ar trebui deci să se extazieze de normalitatea sa. Numai că lucrurile nu se întâmplă așa. N-am văzut niciodată doi adolescenți îmbrățișându-se pe stradă și strigând: „Și tu ești heterosexual? Ah, ar trebui să vii la clubul nostru!” Pentru că nu există doar o singură normă. Sexualitatea e una; etnia, religia, clasa socială, educația sunt alte norme. Și sunt atât de multe și atât de întrepătrunse, încât, dacă tragi linie, constați că majoritatea nu există. Nimeni nu vrea să fie „băgat în aceeași oală” cu o mulțime de oameni din cauza unei simple trăsături comune. Nimeni nu vrea să dea socoteală pentru o mulțime de oameni cu care are în comun o singură trăsătură. Sau nimeni n-ar trebui să dea socoteală.

Pentru că ceea ce nu va înceta să mă uimească, în orice interviu, articol de ziar etc., este că, după ce dictează regula, ierarhizează conform acestei reguli, majoritatea se simte îndreptățită să încalce toate celelalte reguli. Un homosexual invitat la un talk-show este invariabil întrebat despre viața sa personală; ori, din câte știu, asta este o încălcare a unei norme de conviețuire socială dintre cele mai vechi, dacă nu o impolitețe, pur și simplu. El trebuie să dea socoteală de toate faptele, intențiile sau intențiile presupuse ale celor respinși pe baza aceleiași norme de la Eden și până la Geneva încoace. Mesajul e multiplicat de zinele însele: „asta e regula și tu nu o îndeplinești, asta e anormal: ai înțeles că ești anormal și, cu curiozitate, cât de anormal ești?”

Într-o țară în care promo-urile hot-line pentru bărbați heterosexuali înfățișează scene de lesbianism, iar telenovelele nu au inamici inteligenti, mă simt eu însămi printre barbari. 

Emilia Stere

Să fim mândri

Situația gay-lor și a lesbienelor a fost proastă, este proastă și întotdeauna va fi proastă. Aceasta este una dintre cele mai frecvente verdicte auzite din partea gay-lor și lesbienelor care au cunoscut pe durata activității mele desfășurate în cadrul proiectului în parteneriat între NVVH-COC (Organizația Națională Olandeză de Advocacy a Gay-lor și Lesbienelor) și ACCEPT.

Privind retrospectiv, pot conchide că în această țară schimbarea — chiar dacă aceasta este schimbare este lentă. Eu cred, după mai bine de un an și jumătate de preocupări vizând situația gay-lor și lesbienelor în România, mă simt câteodată obosit, chiar iritat.

Cel dintâi răspuns la aceste probleme vizează modificarea Codului Penal (adăugarea articolului 200) care nu s-a produs atunci când noi așteptam să se întâmple, chiar după ani și ani de eforturi.

Poate că al doilea răspuns la aceste probleme îl găsim în aceea că și gay-ii și lesbienele din România nu văd un interes imediat și concret în viața de zi cu zi. Mai întâi-adevăr, încă nu există bancuri, magazine și reviste ale minorității, mass-media adevărată că homosexualii nu există dacă ține de mână cu partenerii lor pe stradă.

Este însă și vremea seama și de faptul că, în iunie și decembrie 1998 au apărut 13 articole despre ACCEPT și activitatea sa în cele mai importante ziare și în toată publicitatea. În aceeași perioadă, ACCEPT a fost invitată să participe în 4 programe TV și 4 programe radio. Cel mai multe dintre hot-line pentru bărbați heterosexuali înfățișează scene de lesbianism, iar telenovelele nu au nimic inteligent de spus, și știri uneori nu înșiră primele barbare.

Cel mai dese atacuri au venit de la persoane în întrunirile sociale ale ACCEPT-ului, care au întrebat să nu-și ascundă identitatea lor sexuală, identitatea pe care și-o asumă deschis. Nu este aceasta un semn clar al succesului? Mai mult: ACCEPT a trimis Ministerului Justiției propriul proiect de lege pentru modificarea articolului 200. Nu în ultimul rând, ACCEPT sprijină alte grupuri de gay și lesbiene din țară.

Să fim mândri de mișcarea noastră pentru apărarea drepturilor minorităților sexuale. Să celebrăm de menține ACCEPT. Să fim mândri că suntem gay și lesbiene și să apărăm această apartenență ca pe ceva nobil și prețios. Cel mai mare dușman al comunității de gay și lesbiene nu mai este autorul, ci ignoranța, negativismul și lipsa de inițiativă.

Dennis Van Der Veur

___________________

2000, CRONICA ROMÂNĂ

Gelozia – o emoție mai firească decât am vrea să recunoaștem

Ne place sau nu să o recunoaștem, pe fiecare dintre noi l-a mușcat de inimă gelozia, măcar o dată în viață. Deși trece drept o latură urâtă a caracterului uman, adevărul este că gelozia este la fel de naturală și greu de explicat ca și iubirea.

Pentru a înțelege mai bine cum stă treaba, trebuie știut că „gelozie” nu înseamnă doar durerea încercată de cineva care se consideră părăsit de persoana iubită (în sens erotic), ci este un termen mult mai larg.

Gelozia este greu de evitat și apare strâns legată de relațiile individului cu ceilalți: mamă, prieteni de același sex sau „din tabăra adversă”, colegi de serviciu, chiar și animalele de companie.

Tipuri de gelozie (după psihologul Mazur):

1. Gelozia-invidie
   Afectează oamenii plini de sine, care nu suportă ca partenerul să le fie superior în vreo privință.
2. Gelozia-posesie
   Întâlnită la cei care se consideră… stăpânii partenerului, nerespectându-i acestuia dreptul la opinie și la libertate.
3. Gelozia-excludere
   Este de fapt teama de a fi exclus din sfera de interes a persoanei iubite, chiar și când neglijarea este cauzată de probleme de serviciu sau relații externe.
4. Gelozia-competiție
   Singura formă de gelozie care poate deveni benefică. Se referă la comparația cu cei din jur, ceea ce poate duce la autodepășire – în carieră sau viața personală.
5. Gelozia-egocentrică
   Apare când unul dintre parteneri declară că celălalt este „liderul”, dar acționează ca și cum ar fi el cel care ia toate deciziile (valabil pentru ambele sexe).
6. Gelozia-neliniște
   Frecventă la persoanele anxioase și nesigure, care trăiesc cu teama constantă că vor deranja sau vor fi respinse.

Concluzie

Gelozia este, în esență, teama că o relație importantă ar putea suferi. De aici rezultă și tendința de a deveni posesiv, ceea ce amplifică frustrările și senzația de insecuritate.

____________________

2000, FEMEIA MODERNĂ 

Rutina, cel mai mare dușman în căsnicie

Când plictiseala se strecoară în cuplu

Atunci când plictiseala începe să se strecoare în viața unui cuplu, este un semnal clar de alarmă.
Rutina care se instalează într-o relație matrimonială – ca urmare a unor evenimente majore precum nașterea unui copil, influența rudelor, modificările fiziologice ale vârstei – poate, în timp, ucide dragostea.

Un moment de cotitură: nașterea primului copil

Prima schimbare profundă în viața unui cuplu apare odată cu venirea pe lume a primului copil.
Mulți părinți își concentrează atenția exclusiv asupra noului născut, iar în timp renunță la propria intimitate.
Situația se agravează adesea odată cu nașterea celui de-al doilea copil.

Dar nu doar maternitatea sau paternitatea prost înțeleasă duc la destrămarea căsniciei.
Pierderea locului de muncă, stresul profesional – resimțit mai puternic la bărbați – accentuează distanțarea, în timp ce femeile tind să își găsească refugiu în gospodărie, în creșterea copiilor și îngrijirea soțului.

Străini sub același acoperiș

Cei doi soți, cândva foarte îndrăgostiți, ajung să se simtă ca doi străini, să evite intimitatea, ba chiar să refuze să discute despre problemele lor.
Se simt frustrați și, în cele din urmă, încep să se urască.
Pentru unul dintre ei, întoarcerea acasă devine o adevărată tortură.

Lipsa de comunicare afectează relația fizică

Lipsa de comunicare și absența intereselor comune duc inevitabil la răcirea relațiilor intime:

• soții nu se mai mângâie,
• nu se mai sărută ca înainte,
• relațiile sexuale devin tot mai rare și, în cele din urmă, dispar complet.

Se poate iubi o viață întreagă?

Este, oare, posibil să iubești pe cineva până la sfârșitul vieții?
Mii de cupluri afirmă că da, este posibil.
Care este secretul lor?

Fiecare pereche are un motiv personal, dar un lucru este sigur:

„Dragostea nu se păstrează fără eforturi.”
– Loredana Spahiu

_________________________________

2003, FLACĂRA IAȘULUI

O poveste fără sfârșit: gelozia

Svetlana NEDELCU

Dacă ne gândim bine, am putea afirma că gelozia are vârsta omenirii, primul biped muncit de această suferință fiind, probabil, vreun titular de peșteră “muşcat” de cuvintele galeșe, involuntar otrăvite, ale inocentei sale jumătăţi, care se va fi arătat încântată, în gura mare, de (nțțț!)… «bermudele» ingenios cârpite din blană de mamut ale vecinului de peste drum; sau de vitejia acestuia în priponirea mai știu eu cărei jivine fioroase care dădea târcoale hoțești turmei sale de bizoni; sau…

Cert rămâne, în orice caz, un lucru:
Dacă pentru unii, bărbați și femei, gelozia este condimentul obligatoriu al adevăratei iubiri, pentru alții, nici ei puțini, acest sentiment nu numai că ar degrada demnitatea “trestiei gânditoare”, dar nici n-ar avea vreo legătură reală cu dragostea.

Iar în privința geloșilor, s-ar zice că, începând cu epoca de piatră, trecând prin eroii lui Shakespeare și Caragiale și ajungând până la băţoșii manageri sau patroni de Internet-Cafe-uri, mari diferențe în manifestarea acestei “maladii” nu prea există.

Cel puțin, aceste concluzii se desprind cu limpezime și din răspunsurile câtorva respondenți ai unui chestionar-fulger „la temă”:

Răzvan, 26 ani:
„(…) Aa, nici vorbă de gelozie! Ar fi curată tâmpenie să fiu gelos, când se știe că, peste tot în lumea asta, femeile sunt, numeric, superioare bărbaților. Așa că, dacă-mi face una vreo figură nasoală (mi s-a mai întâmplat), atunci pa și puși! Alta la rând, că, vorba ceea, am de unde alege!”

Lola, 32 ani:
„Să-l ferească sfântu’, să-l prind cu vreuna sau măcar să aud că mă-nșeală cu cine știe ce fufă! Nici nu vreau să mă gândesc, nici nu concep că ar putea fi atâta de ticălos, să-mi facă una ca asta, după câte sacrificii am făcut ca să rămânem împreună! Că n-am ținut cont nici de părinți, nici de nimeni care mă sfătuia (sic!) că, cică, «să-l las, că nu-i de mine și nu mă merită».
Pur și simplu, cred c-aș fi în stare și de crimă, dacă m-ar înșela. Da’, sinceră să fiu, nu cred că s-ar obosi el să alerge după altele: e așa de… cum să vă spun?… bleguț, săracu’!”

Vanda, 18 ani:
„Ha-ha, unde nu dă Dumnezeu să mă-nșele, dracului, o dată! Abia aștept, fiindcă ăsta ar fi pretextul cel mai mișto pentru mine ca să scap de el. Că prea e plictisitor și mă scoate din papuci, cu amoru’ lui leșinat. Parc-ar fi bunelu’!”

Marian, 50 ani:
„Apăi, duduie dragă, cu tranziția asta a noastră, care nu se știe unde o să ne scoată, cine mai are chef și timp să se gândească la… gelozii? Că, a mea nu mă mai «înșeală», sărăcuța, decât cu derbedeii ăia de pe la televizor. Cu ăia care joacă la telenovele, da, așa cum spuneți Dvs… Eh, când eram și io mai tânăr, recunosc că eram oleacă mai gelos.
De-un exemplu, pe un șef de-al meu: avea ăla un Mercedes! I-l făcuse cadou sau i-l vânduse un fost coleg de școală fugit «afară» și ne înnebunea pe toți cu mășina aia!”

Alin, 45 ani:
„Gelozia? O umilință în plus, în viața asta, și așa destul de mizerabilă! Spuneți și Dvs., dacă n-am dreptate: păi, dacă ea nu mă mai iubește, ce pot eu să-i fac?
S-o leg de calorifer, ca să nu fugă după cine știe ce nenorocit mai tânăr ca mine? Niciodată!”

Gabriel, 31 ani:
„Iubirea și gelozia sunt incompatibile, doamnă! Numai un nebun își mânjește dragostea pentru femeia lui cu tot felul de bănuieli și gânduri zbanghii.
Asta-i părerea mea, chiar dacă n-am prea multă experiență în chestiile astea.”

Lórin, 29 ani:
„Cel mai nașpa e când tu știi precis că ea te iubește și, cu toate astea, îi fug ochii și după altul!
Ei, atunci să te văd ce faci, că nici de bătut nu-ți vine s-o bați, pentru că și tu o iubești și ți-e și milă, într-un fel, de ea, că-și bate joc de viața ei.”

_______________

2003, RONDUL

Cum să prinzi un infidel? 

Infidelitatea în era tehnologiei

Suspicioșii au la dispoziție o gamă largă de sisteme de supraveghere, de la camere foto fără fir până la camere video “deghizate” în ceasuri. Un întreprinzător american profită din plin de faptul că, în epoca internetului, nici infidelitatea nu mai este ce a fost odată.

Hotărât să facă avere, John LaSage a pus în vânzare, prin intermediul unei pagini de internet, mijloace tehnice mai mult sau mai puțin sofisticate, destinate celor care bănuiesc că partenerul îi înșală.

„Nu sunt de părere că a-l spiona pe celălalt este un lucru sănătos, într-o relație. Dar, pe de altă parte, nici nu poți trece peste infidelitate, în cazul în care nu ai o dovadă a existenței ei”, declară LaSage.

Un site pentru „inimile frânte”… și nu numai

Pagina de internet a lui LaSage, www.chatcheaters.com, nu este doar un loc de întâlnire pentru „inimile sfărâmate” care caută sfaturi despre cum să îți refaci viața după un eșec sentimental. Aici se găsește și o ofertă vastă de dispozitive de spionare, inclusiv unul inventat de un român.

Gama de produse „anti-infidelitate”

Pentru partenerii suspicioși, oferta este generoasă:

• Camere foto fără fir – mascate sub forma unui pix, costă 449 dolari.
• Camere video deghizate – în ceasuri deșteptătoare, detectoare de fum, aparate de aer condiționat etc.
• GPS Tracker – localizează un automobil oriunde pe planetă, înregistrează trasee timp de 18 zile, costă 445 dolari.
• Spector Internet Monitoring Software – un soft de doar 20 dolari care monitorizează toate activitățile de pe computer (site-uri, emailuri, taste apăsate etc.).
• Reportofon digital – pentru 200 dolari, înregistrează până la 16 ore de conversații; ușor de ascuns, puțin mai gros decât un pix obișnuit.
• CheckMate – test de infidelitate de 50 dolari, ce detectează urme de spermă pe până la 5 articole de lenjerie, rezultatul fiind gata în cinci minute.

Românul care a „patentat” patul vigilent

Un dispozitiv inventat de românul Vasile Prițcă detectează infidelii prin trimiterea unui SMS ori de câte ori sunt identificate mai multe persoane într-un pat. Potrivit ziarului Boston Herald, sistemul funcționează pe baza unor senzori de greutate, care compară greutatea actuală cu cea memorată a partenerului „oficial”.

___________________________

2004, JURNALUL NAȚIONAL

VICTORIE! Românii au învins cu amorul toate regimurile

Pofta de sex a românilor a fost la cheremul comuniștilor. Au dat un decret și au sperat că ne vom înmulți cât vor ei. N-a fost așa. A fost dramatic. Dar românilor nu le-a pierit niciun moment cheful de a face dragoste. Mai bătrânește. Chiar și acum, când în sex-shop-urile de la București sunt aidoma celor de la Amsterdam, românii fac dragoste fără sofisticării prea multe.
– MAGDA MARINCOVICI

Dragoste cu prețul decretului: Anii ’50–’80 în România

În anii ’50, exemplul Uniunii Sovietice se regăsea în toate aspectele vieții, inclusiv în planificarea familială. După modelul impus de fosta URSS, România a legalizat în 1957 avortul la cerere — devenind astfel singura metodă oficială de control al fertilității.

Între 1957 și 1966, pentru doar 30 de lei — aproximativ cât o sticlă de vin — româncele puteau scăpa de o sarcină nedorită. Dar, brusc, în 1966, autoritățile de la București schimbă radical politica avortului: De la 1 octombrie, intră în vigoare Decretul 770, care interzice avortul la cerere, cu excepții extrem de limitate (cazuri de viol, incest sau vârsta mamei peste 45 de ani).

Sunt interzise toate metodele de contracepție, iar în paralel apar așa-zise stimulente pronataliste — toate cu scopul de a stopa declinul natalității. Între 1966 și 1989, româncele active sexual trăiesc un adevărat Ev Mediu. Frica, teroarea, stresul, mita și chiar moartea devin realități cotidiene pentru orice cuplu care voia să facă dragoste în siguranță.

Pe piața legală nu existau anticoncepționale, nici măcar prezervative. Cei mai norocoși le puteau procura “pe sub mână”, dar calitatea era îndoielnică. Nu întâmplător, prezervativele erau poreclite „galoși”.

Decretul de tristă amintire prevedea și pedepse severe pentru medicii care efectuau, dar și pentru femeile care apelau la avorturi ilegale. Cei prinși riscau până la 10 ani de închisoare. Efectele au fost dezastruoase: numărul avorturilor ilegale a crescut exploziv, fiind realizate cu cele mai periculoase obiecte – sticle, fuse de tors, bețe, chiar și vitamina C, folosite empiric pentru „întreruperea” sarcinii.

Patul conjugal devenise Patul lui Procust: intimitatea și plăcerea sexuală erau amputate de normele absurde ale decretului. Pentru scurt timp, după intrarea în vigoare a decretului, natalitatea înregistrează un salt – de la 14 la 27 de nou-născuți la mia de locuitori. Dar prețul este unul dramatic: cohorte de copii nedoriți — așa-zișii „decreței” — vin pe lume, iar mii de femei își pierd viața în urma avorturilor empirice.

Mii de copii au rămas orfani și au fost dirijați spre cămine de stat, mii de bărbați au rămas văduvi, iar numeroși medici și asistente au ajuns în închisoare pentru încălcarea odiosului Decret 770. Decizia unui avort aparținea nu doar medicului, ci și procurorului.

România a devenit, curând, țara cu cea mai mare mortalitate maternă din Europa. Oficial, între 1966 și 1989, peste 10.000 de femei au murit ca urmare a unor avorturi provocate în condiții insalubre și periculoase. În plus, se estimează că aproximativ 100.000 de copii au fost plasați în instituții de stat de către familii care nu aveau posibilitatea de a-i crește.

Paradoxal, după o scurtă revigorare a natalității, tendința a intrat din nou în declin, ajungând la valori similare celor din perioada în care avortul era legalizat.

În pat cu partidul 

Controlul politic al vieții intime funcționa perfect. La partid se știa tot: escapadele amoroase ale angajaților, intențiile de divorț, părăsirea căminului conjugal — toate influențau șansele de avansare sau creșterea salariului.

Asta nu înseamnă că românii s-au călugărit. Dimpotrivă — au făcut sex în vecini, la serviciu, au avut copii din flori. Decretul nu i-a oprit, ci doar i-a împins în clandestinitate. Oriunde găseau o ființă dispusă să-și piardă capul, riscând, o făceau — cu pasiune și teamă.

După 20 de ani

După căderea regimului Ceaușescu și liberalizarea avorturilor, româncele au tras o concluzie clară: facem sex, dar nu facem copii. România a devenit lider european la rata avorturilor, iar deși în scădere, fenomenul se menține la cote ridicate.

Cu doar câteva excepții și modificări, noua legislație privind avortul nu diferă mult de cea din 1957. „În ultimii ani se raportează o utilizare largă a avortului provocat. Ratele României se apropie de cele din Federația Rusă”, precizează dr. Alin Stănescu, director adjunct al Institutului de Ocrotire a Mamei și Copilului.

Oferta de contraceptive s-a diversificat semnificativ, dar cererea este, în continuare, scăzută. Medicul obstetrician-ginecolog Daniel Popescu subliniază că „oferta produselor anticoncepționale locale și generale este foarte bogată, cu o pondere semnificativă de metode hormonale”.

Aceasta reflectă, din păcate, o educație sexuală slabă și persistența unui concept învechit: acela conform căruia femeia trebuie să se ocupe singură de planificarea familială.

De la „galoşi” la prezervative aromate şi cu biluţe

În septembrie anul trecut au fost date publicităţii rezultatele unui sondaj realizat de Mercury Reserch privind utilizarea contraceptivelor.

Sondajul, efectuat pe 451 de femei între 18 şi 60 de ani, arată că în România, ca de altfel în majoritatea ţărilor europene, prezervativul este în topul contraceptivelor, urmat de pilule şi metoda calendarului.

Explicaţia este complexă:
„Prezervativul este relativ ieftin, oferta este foarte diversificată, este o metodă ce prezintă un grad foarte scăzut de a înregistra o sarcină, protejează de infecţii cu transmisie sexuală, este uşor de folosit“, spune medicul primar obstetrică-ginecologie Daniel Popescu.

În prezent, oferta de prezervative din România este similară celei din ţările UE. Prezervative cu diverse arome, în diferite culori, cu striaţii, biluţe…

Ele sunt utilizate în special de tineri care conştientizează din ce în ce mai bine pericolul pe care-l reprezintă sexul neprotejat.

________________

2006, GAZETA DE SUD

Infidelitatea emoțională și sexuală

Camelia CIOCĂNARU

Din orice unghi aţi privi problema, infidelitatea este cel mai sigur şi scurt drum către sfârşitul unei relaţii. Aproape de fiecare dată, atunci când unul dintre parteneri îl înşală pe celălalt, încrederea se pierde şi sunt puţine şanse de a o recăpăta.

Două tipuri de infidelitate

Potrivit cercetărilor făcute de specialişti, se cunosc până în prezent două tipuri de infidelitate.

În primul rând, se vorbeşte despre infidelitatea sexuală, atunci când bărbatul nu are nici un sentiment pentru partenera sa şi este interesat numai de satisfacţia pe care o obţine alături de ea în pat.

Al doilea tip de infidelitate este cea emoţională. Aceasta intervine atunci când bărbatul se simte atras, din punct de vedere emoţional, de altă femeie. Acesta găseşte compania unei femei, alta decât partenera, agreabilă, se simte bine în preajma ei, îi place să-i vorbească şi îşi fac unul altuia confesiuni. Bărbatul ajunge într-un final să îşi dorească să-şi petreacă timpul liber în compania ei şi nu a partenerei sau a soţiei.

Un studiu realizat recent arată că 75 la sută dintre femei se simt mai trădate de o infidelitate emoţională decât de cea sexuală. Aceeaşi categorie de femei a precizat că este foarte greu să delimitezi cele două tipuri de infidelitate pentru că ambele rănesc sentimentele partenerului, indiferent de nivelul relaţiei.

Infidelitatea emoţională

Acest gen de infidelitate este, după părerea majorităţii femeilor, mai periculoasă pentru o relaţie.

Doamnele sunt conştiente că, în afară de ele, sunt multe alte femei frumoase şi bărbaţii sunt stimulaţi vizual. Acest lucru nu scuză infidelitatea sexuală, dar este binecunoscut faptul că o parte a reprezentanţilor sexului puternic îşi controlează cu greu dorinţele sexuale.

Situaţia devine şi mai greu de suportat pentru o femeie atunci când constată că partenerul ei devine foarte ataşat de altă persoană. Ea simte adesea că nu mai prezintă interes pentru partenerul ei şi nu îi mai satisface acestuia nevoile emoţionale.

Acest comportament este mai greu de depistat. Infidelitatea sexuală este mai uşor de dovedit. Se poate afla dacă două persoane au întreţinut relaţii sexuale sau nu, dar ce anume defineşte infidelitatea emoţională din punctul de vedere al unei femei?

Exemplu relevant

Un exemplu relevant de infidelitate emoţională este acela când un bărbat iese de mai multe ori cu o colegă la discuţii în afara programului, discuţii care au loc de obicei într-un local.

În majoritatea cazurilor, cei doi discută ceva mai mult decât o simplă problemă de serviciu. Cu timpul, se creează între ei o legătură emoţională prin intermediul căreia îşi fac schimb de gânduri şi de sentimente.

Bărbaţii infideli din punct de vedere emoţional încep să-şi pună întrebarea dacă să se mai întâlnească sau nu cu acea femeie, pentru că sunt conştienţi că ea înseamnă mai mult pentru ei decât o simplă prietenă sau colegă şi trăiesc un oarecare sentiment de vinovăţie.

Infidelitatea virtuală – cât de periculoasă este?

Alt exemplu de infidelitate emoţională care a câştigat din ce în ce mai mult teren în ultima perioadă este infidelitatea virtuală. Un bărbat poate sta conectat ore în şir pe internet pentru a vorbi cu o persoană anume. Discuţia cu aceasta devine din ce în ce mai interesantă, iar bărbatul ajunge să piardă noţiunea timpului şi astfel soţia sau prietena îi reproşează acestuia că petrece prea mult timp la calculator. Infidelul devine mai interesat de discuţia virtuală decât să-şi petreacă timpul în compania iubitei.

Acest exemplu ilustrează cel mai bine infidelitatea. Dacă bărbatul nu a mai văzut-o pe acea femeie până atunci, este mai puţin influenţat de gândul unei infidelităţi sexuale.

Atunci când doamnele sunt în căutarea unui partener, ele analizează foarte atent comportamentul emoţional şi intelectual al acestuia, încercând să şi-l închipuie în postura de tată şi de soţ. Pe de altă parte, bărbaţii obişnuiesc să se concentreze mai mult pe calităţile fizice ale partenerei, ajungând până la a se întreba dacă este capabilă să-i satisfacă fanteziile sexuale.

S-a dovedit că femeile investesc multă afectivitate într-o relaţie. Din acest motiv, ele se simt trădate şi dezamăgite când constată că partenerul lor preferă compania altei femei, chiar dacă nu s-a ajuns şi la o relaţie sexuală.

Infidelitatea sexuală

Al doilea tip de infidelitate este cea sexuală. În momentul în care bărbatul ajunge să facă dragoste cu altă femeie, iubita acestuia pune sub semnul întrebării calităţile sale în pat şi se întreabă ce îi oferă în plus cealaltă femeie.

Se creează astfel un cerc vicios: bărbatul îşi înşală partenera, aceasta ajunge să nu-şi mai dorească să facă dragoste cu el şi astfel îl determină pe acesta să petreacă şi mai mult timp cu cealaltă femeie. Acesta este începutul sfârşitului relaţiei.

Acest tip de infidelitate apare cel mai frecvent în contextul unei aventuri de o noapte. Bărbatul nu este atras emoţional de femeie şi nu îşi doreşte să petreacă mai mult de o noapte cu ea. În general, bărbatul este atras emoţional de partenera sa, dar poate în relaţia lor sexuală a intervenit rutina sau simte nevoia să experimenteze ceva nou.

În cele mai multe cazuri, când este descoperită aventura bărbatului, partenera acestuia nu-i mai acordă circumstanţe atenuante şi nu-i mai dă ocazia să se justifice, punând capăt relaţiei.

Cu toate astea, situaţia nu este tot timpul albă sau neagră. Există şi o categorie de doamne, cele care pun accentul mai mult pe sex şi, în general, aceste femei sunt preocupate mai mult de cariera lor, de propria imagine.

Alte femei care consideră infidelitatea sexuală mai periculoasă pentru relaţie sunt şi acelea în ochii cărora partenerul este un obiect folosit pentru satisfacerea propriilor fantezii sexuale. O dată înşelate sexual, aceste doamne pun capăt relaţiei pentru că nu suportă gândul ca partenerul lor să satisfacă şi alte femei.

Nu este greu de reperat această categorie de doamne pentru că, adesea, ele nu investesc prea multă afecţiune în relaţie, cei doi nu-şi fac schimb de gânduri şi sentimente, ceea ce înseamnă că relaţia lor este pur sexuală.

V-a înşelat. Acum ce urmează?

Un bărbat care şi-a înşelat partenera are două variante:

• el poate să nu-i spună partenerei şi să spere că aceasta nu va afla,
• sau poate să-şi recunoască greşeala şi să-şi asume vina.

Bărbaţii care îşi recunosc vina se află la mâna partenerei, ea fiind cea care ia o decizie. Aceştia au cel puţin conştiinţa curată că şi-au recunoscut greşeala şi se ştie că un lucru recunoscut este pe jumătate iertat.

Cei care îşi ascund aventura pot complica şi mai mult lucrurile, pentru că atunci când va afla, femeia nu numai că va fi supărată că bărbatul a înşelat-o, dar şi că a minţit-o şi i-a ascuns aventura.

Oricare ar fi alegerea infidelului, el trebuie să se aştepte la ce este mai rău şi să fie conştient de faptul că, dacă a fost o dată iertat, cu siguranţă nu se va întâmpla la fel şi a doua oară.

A înşela sau a nu înşela?

Bărbaţii care se lasă purtaţi de val atunci când cunosc o femeie frumoasă şi uită că acasă au o familie pe care o pot pierde din cauza unei nopţi de amor ar trebui să se gândească de două ori înainte de a înşela emoţional sau sexual.

În ceea ce priveşte legătura emoţională dintre parteneri, atunci când se ajunge la un impas în relaţie, cea mai bună soluţie pentru împiedicarea unei aventuri este ca ambii parteneri să încerce să găsească alte modalităţi de comunicare şi să se implice în activităţi care să-i unească emoţional.

Când vine vorba despre o aventură sexuală, bărbatul ar trebui întâi să încerce să îmbunătăţească relaţia existentă şi să nu se grăbească să se arunce în patul altei femei. Dacă pur şi simplu relaţia nu merge şi partenerul are o fire aventurieră pe care nu poate să şi-o ţină în frâu, se impune o discuţie în cuplu şi poate cea mai bună soluţie ar fi despărţirea.

_____________________

2010, MAGAZIN

Infidelitatea este provocată de un hormon

Nu întotdeauna infidelitatea este un semn al unei căsnicii tulburate. Este ca o boală care distruge rădăcinile unei plante sănătoase. Știrile despre infidelitate sunt, de-a dreptul, uluitoare. Chiar dacă peste 90% dintre persoanele căsătorite condamnă relațiile extraconjugale, statisticile demonstrează altceva. Peste 15% dintre soții și 25% dintre bărbați au o relație în afara căsătoriei.

Cel mai alarmant este faptul că aceste statistici nu vorbesc despre impactul emoțional pe care îl are infidelitatea asupra vieților acelor persoane. Durerile și supărările de neconsolat duc, de cele mai multe ori, la anxietate, la nopți nedormite, la gânduri grele, la necazuri aproape de neconceput. Adeseori, partenerul credincios are puterea de a trece peste acest coșmar, însă cicatricile din suflet rămân și pot avea consecințe de lungă durată, cu care cei doi soți se vor confrunta ani de zile.

Ultimele cercetări în materie de infidelitate, după cum arată studiile realizate de cercetători de la Universitatea Texas, susțin că femeile tinere care produc în mod natural cantități mari de estrogen – un hormon legat direct de fertilitate – au tendința mult mai crescută decât femeile cu niveluri mai scăzute din acest hormon să schimbe mai des partenerii sau să fie infidele într-o relație.

Kristina Durante, psiholog în cadrul Universității Texas din Austin, este de părere că „aceste femei sunt gata să se bucure de oportunitățile care apar și continuă să profite de disponibilitatea bărbaților de câte ori au ocazia”, ele considerându-se mai atrăgătoare decât alte femei. Studii anterioare demonstraseră deja că femeile care produc cantități mari de estrogen sunt percepute de către cei din jur ca fiind mai atractive și mai fertile.

De acum, pare-se, pentru femeile infidele va fi mult mai greu să-și ascundă „călcatul pe alături”. Potrivit ultimelor cercetări, bărbații sunt mult mai pricepuți la detectarea infidelității decât femeile. Oamenii de știință de la Universitatea din Richmond, America, au descoperit că bărbații sunt în stare să identifice o femeie care își înșeală partenerul în 9 din 10 cazuri de infidelitate. În același timp, susțin cercetătorii, bărbații sunt mai speriați de infidelitate, unii ajungând să o vadă și acolo unde nu există.

Cu toate acestea, femeile sunt mai discrete. Ele pot ascunde mai ușor o relație extraconjugală, statisticile arătând că doar 10% recunosc faptul în sine.

Dacă ar fi să le dăm crezare cercetătorilor americani, asta înseamnă că există mari șanse ca mulți dintre oameni să se îndrăgostească din nou de persoana care le-a aprins inima prima oară. Studiind peste 14 ani acest gen de relații, profesoara de psihologie Nancy Kalish, de la Universitatea Sacramento din California, a ajuns la concluzia că „aceste legături amoroase nu seamănă deloc cu cele obișnuite”. Consecințele regăsirii primei iubiri pot fi devastatoare și, uneori, duc la destrămarea căsniciilor celor care se regăsesc.

Psihologii susțin că, în zilele noastre, relațiile dintre foștii iubiți se reiau mult mai ușor datorită internetului. Să fie și acesta un semn de infidelitate bazat pe afectivitate și stocare a sentimentelor?

Oricare ar fi cauza, infidelitatea provoacă disconfort, suferință, tulburări de tot felul. Fie că este femeie, fie că este bărbat, cel care ajunge în ipostaza de infidel trebuie să se gândească la consecințe. Mai devreme sau mai târziu, chiar dacă unii pot ascunde bine acest pas greșit, adevărul iese la suprafață.

– N. Floria

________________________________

2022, DILEMA VECHE

Ideologia culpabilității

Stela Giurgeanu

Cuvîntul anului  2022, potrivit Merriam- Webster, este gaslighting, termen care defineşte „manipularea psihologică a unei persoane, de obicei pe o perioadă lungă de timp, determinînd victima să-şi pună la îndoială validitatea propriilor gînduri, percepţia asupra realităţii sau a amintirilor, manipulare care, de obicei, duce la confuzie, pierderea încrederii şi a stimei de sine, la o incertitudine emoţională sau instabilitate mentală şi o dependenţă faţă de manipulator“. Termenul, a cărui căutare a crescut în acest an cu 1.740%, îşi are de fapt originea într-o piesă de teatru poliţistă, scrisă de Patrick Hamilton, în 1938, Gas Light. 

Acţiune se petrece în Londra anilor 1880, avîndu-i ca protagonişti principali pe soţii Manningham. Jack, în aparenţă un soţ ideal, iubitor şi extrem de grijuliu, se dovedeşte a fi un manipulator, ţesînd în jurul soţiei sale, Bella, o întreagă pînză de păianjen menită s-o convingă pe aceasta că îşi pierde minţile. Ascunde lucruri prin casă, acuzînd-o pe ea că le-ar fi rătăcit, îi exploatează sensibilităţile, spunîndu-i că totul e în imaginaţia ei, dispare de acasă, asigurînd-o că fost tot timpul prezent, după cum o asigură şi că lumina lămpii cu gaz este constantă şi că nu clipoceşte, cum are ea „impresia“. Bella, care la început încearcă să se apere, să se dezvinovăţească, sfîrşeşte prin a ceda în faţa scenariilor acestui soţ „perfect“, preferind să creadă că într-adevăr ea este de vină şi că îşi pierde minţile, decît a-1 suspecta pe el de manipulare. 

Ieşind din sfera ficţiunii, termenul gaslighting a intrat în atenţia publică abia prin anii 2000, patentat de Robin Stern, psihanalistă americană la Universitatea Yale şi director asociat al Centrului Yale pentru Inteligenţă Emoţională, prin cartea sa din 2007, The Gaslight Effect. Nu este vorba despre un termen nou, susţine Stern, acesta fiind folosit în sfera academică încă de prin anii ’80, în studiile referitoare la psihologia socială a femeilor – „antrenate să fie dependente de ideea de relaţie şi cuplu, ceea ce le-a impus o vulnerabilitate extrem de exploatabilă, iâcîndu-le să accepte şi, mai mult, să-şi însuşească defecte inoculate de parteneri“. 

Totuşi, nu doar femeile sínt victime ale acestui fel de manipulare, care se dezvoltă, potrivit psihanalistei, în relaţii bazate pe jocuri de putere. „Deşi este cel mai frecvent întîlnit în mediile romantice, acest joc cu lumina lămpii cu gaz se poate întîmpla în orice tip de relaţie în care o persoană devine atît de importantă pentru cealaltă, încît victima nu vrea să-şi asume şansa de a o supăra sau de a o pierde, cum ar fi un şef, un prieten, un frate sau un părinte, aşa că preferă să se desconsidere pe sine decît să-şi impună personalitatea.“ aslighting este, aşadar, o formă de manipulare, însă ce anume o diferenţiază de alte tactici, precum şantajul emoţional sau chiar pura minciună? 

Controlul psihic – căci exploatează cele mai profunde nesiguranţe şi vulnerabilităţi şi nu este vorba doar despre a influenţa pe cineva în a crede ceva din exterior, ci de a-i sedimenta nesiguranţe interne. Cei care folosesc această tactică sínt maeştri ai aparenţelor, masca lor socială arătînd un individ extrem de generos, jovial, autentic şi fără secrete, şi, cel mai important, un om extrem de raţional. Drept care nimeni nu-1 poate bănui de planuri ascunse, deşi, tocmai în spatele acestei faţade de perfecţiune, manipulatorul îşi construieşte planurile cu dibăcie. Victima unui asemenea manipulator va fi, pe de o parte, bulversată de masca socială a perfecțiunii – „Este un om atât de minunat, n-ar putea să-mi facă rău” – și, pe de altă parte, de teama că nimeni nu ar crede-o, victima manipulării ajunge în impas. Ca orice tactică de manipulare, efectele pot fi devastatoare, susține Robin Stern.

Nu doar că victima își pierde încrederea în sine, dar se poate afunda într-o eternă călătorie interioară, înspre niște defecte inoculate de manipulator. Va începe să creadă că este, într-adevăr, o persoană fără valoare, ba chiar una profund „rea”.

„Subminarea emoțiilor și sentimentelor unui partener este o modalitate de a nega realitatea acestuia. Negarea continuă a modului în care se simte celălalt partener în legătură cu o situație merge mână în mână cu a-l convinge că percepțiile îi sunt greșite. Invalidarea emoțională din acele momente are ca efect convingerea celeilalte persoane că, într-adevăr, își imaginează sau inventează scenarii, când, de fapt, ceea ce simte sau experimentează este real.” – Robin Stern. (…)

De exemplu, dacă în relaţia cu partenerul ajungi să te întrebi, de mai multe ori pe zi: „Nu cumva reacţionez exagerat?“, dacă te simţi adesea confuz, isteric, dacă te surprinzi cerîndu-ţi în permanenţă scuze, dacă începi să minţi pentru a evita dezamăgirile, dacă începi să ai probleme în a lua pînă şi cele mai simple decizii şi dacă ajungi să crezi că ai luat-o razna.

Despre cei care folosesc o asemenea tactică de manipulare, Stern declară că sínt nişte extraordinari cunoscători ai firii umane. Ştiu să se facă plăcuţi, să cîştige încrederea, să te facă să te simţi cel mai important om din lume, tocmai pentru a-ţi depista acel călcîi al lui Ahile – căci atunci cînd ai încredere deplină în cineva, îţi dezvălui toate vulnerabilităţile – „iar aceşti manipulatori ai lămpii cu gaz cunosc foarte bine ce instrument puternic este descoperirea punctelor slabe“.

Totuşi, de ce, anul acesta, termenul a fost atît de căutat? Explicaţia celor de la Merriam-Webster este epoca fake-news, a teoriilor conspiraţiei şi a trolilor de pe Twitter, vremuri în care realitatea este pervertită în atîtea scenarii încît nu mai ştii ce să crezi şi ce să simţi.

Pe de altă parte, de vreme ce gaslighting-ul este nu atît o manipulare a opiniilor despre lume, cît despre sine, probabil că răspunsul ar trebui căutat şi în altă parte, şi anume în societatea bîntuită de o puzderie de stihii acuzatoare. Cînd zilnic sîntem blamaţi – omorîm planeta, n-avem o gîndire corectă şi o simţire morală, nu ne creştem copiii cum trebuie, nu sîntem implicaţi civic, nu facem sport, nu mîncăm sănătos etc., etc. -, cum ni se schimbă percepţia asupra propriei persoane?

Vinovaţi fără vină

Presiunea socială ne ghidează alegerile – susţine Elsa Godart, psiholog şi filosof, autoarea unui eseu apărut în 2021, En finir avec la culpabilisation sociale: …pour étre enfin libre. Godart analizează blamul social de la firul ierbii la discursurile publice privind corectitudinea politică şi ecologia, dibuind în responsabilitatea socială impusă de la amvon un soi de tutelă morală ideologică – în fapt, un pat al lui Procust.

Societatea s-a împărţit, de ani buni, în acuzatori şi acuzaţi – pandemia acţionînd ca un accelerator al radicalismului. Acel „Dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră“ anulează nuanţele, dezbaterea calmă, posibilitatea ca fiecare să-şi spună şi să-şi argumenteze punctul de vedere.

Principiile culpabilizării sociale, susţine Godart, se bazează pe injoncţiuni care vin din toate părţile, iar ecourile ideologice se fac resimţite nu doar la nivelul firului ierbii – să ai grijă la ce spui, căci niciodată nu ştii cum îţi vor fi răstălmăcite cuvintele -, ci chiar în propria mentalitate.

„Mănîncă cinci fructe şi legume pe zi; triază cum trebuie gunoiul menajer; urmează codurile sociale; afişează o viaţă reuşită pe reţelele de socializare; fă sport; fii sociabil; asumă-ţi libertatea şi fii feministă pînă în vîrful unghiilor (care să fie neapărat date cu ojă); zîmbeşte… zîmbeşte în permanenţă, chiar cînd lucrurile merg prost, chiar cînd nu-ţi este bine, nu te plînge niciodată, căci ar fi incorect politic, de vreme ce mereu va exista cineva care suferă mai mult decît tine; trebuie să ai orgasm, dacă nu, trebuie să ai o conversaţie serioasă cu clitorisul; fă-ţi păreri politice şi exprimă-ţi-le; fii pozitiv şi debarasează-te de gînduri negative; fii un părinte bun; educă-te în permanenţă.

Toate aceste injoncţiuni permanente, din ce în ce mai numeroase, mai sufocante, mai intruzive, m-au făcut să nu mai ştiu prea bine unde anume mă situez. Şi, mai ales, m-au făcut să mă simt vinovată, o vină care mi-a invadat modul de a gîndi şi de a acţiona, pînă cînd am scăpat, puţin cîte puţin, frîiele propriei existenţe. Iar această culpabilizare m-a impregnat cu sentimentul că nu sínt în stare să fac niciodată ceva cum trebuie.“

Cum în societatea de azi informaţia (care abundă) nu mai înseamnă neapărat cunoaştere, ci este des folosită ca instrument de manipulare, indivizii sínt predispuşi la o stare de confuzie – oare gîndesc cum trebuie, acţionez cum trebuie? -, ceea ce, potrivit lui Godart, paralizează libertatea de a face alegeri personale.

„Această stare perpetuă de îndoială de sine omoară spiritul critic, iar dacă îndrăznesc să nu gîndesc la modă, mi se face imediat ruşine de mine, iar această atitudine creează premisele unei servituţi sociale.“

Cultura perfecţiunii personale ne supune în permanenţă unei autoevaluări devastatoare, de vreme ce începem să ne privim prin ochiul critic al societăţii. O societate care, de altfel, ne îndeamnă să fim „cea mai bună versiune a noastră“. Rămîne însă să ne întrebăm dacă această cea mai bună versiune spre care sîntem ghidaţi este a noastră sau a unei societăţi care a îmbrăţişat ideologia culpabilităţii.

_____________________________

2023, DILEMA VECHE

Întotdeauna tu, niciodată eu sau despre violenţa invizibilă

Atunci cînd sîntem într-o relaţie de orice fel, fie că e de iubire, fie că e prietenie, fie că e una profesională, şi avem sentimentul că trebuie să mergem în vîrful picioarelor s-ar putea să fim victimele fenomenului de „g a slighting“, adică o formă de violenţă psihologică invizibilă.

Termenul de „violenţă psihologică“ este intrat de puţini ani în vocabularul colectiv şi conştientizat ca fenomen care se petrece şi la care am fost şi sîntem expuşi fără a ne da seama. Acelaşi lucru se petrece şi cu cel de g a slig h tin g. Ne este încă puţin cunoscut la adevărata lui dimensiune şi nici nu realizăm cît de răspîndit este de fapt.

Informaţiile de specialitate au început să pătrundă şi mulţi dintre noi putem să numim şi să înţelegem ce ni se întîmplă. Iar, uneori, cei care-1 practică nu sínt conştienţi că sínt într-un dezechilibru intern şi că îi abuzează pe ceilalţi.

La baza acestui fenomen poate sta o structură perversă de tip psihopat, care manipulează şi răstălmăceşte, scoate din context, astfel încît interlocutorul să aibă senzaţia că nu a reţinut şi nu a înţeles corect, tiparul cognitiv al acestora este „niciodată problema nu e la mine, ci la ceilalţi pentru că nu înţeleg ceea ce spun“.

Cel care face g a s lig h t are întotdeauna dreptate, în percepţia proprie. Aceste persoane sínt mereu însetate de validarea propriilor percepţii, obţinînd-o prin forţa manipulativă a comportamentelor şi cuvintelor, abuzîndu-1 pe celălalt şi uzînd de tiparul cognitiv „eu sínt în regulă, toţi cei care nu sînteţi în acord cu mine nu sînteţi în regulă, problema e la voi, niciodată la mine“.

Uneori aceştia îşi construiesc un dialog intern de tip delir în care ei sínt victime şi deţin adevărul, iar problema este aceea că ceilalţi nu îi înţeleg, le greşesc şi nu le sínt recunoscători.

Structurile de personalitate care funcţionează prin acest tip de violenţă invizibilă nu consideră că greşesc vreodată sau, dacă admit că au greşit, este doar manipulare, nu intemalizează cu adevărat mesajul. Urmează un mare „dar şi tu ai făcut“ cu care aduc în dialog ceva prin care învinovăţesc victima.

Pentru a avea dreptate, scot din context şi răstălmăcesc adevărul încercînd să-l impună cu agresivitate, uneori prin genul de comunicare de tip „mahala“, astfel încît victima acestuia, dacă nu are suficientă putere interioară şi nu este conştientă că tocmai este supusă unui abuz emoţional psihologic, se va îndoi şi se va retrage cedînd manipulării şi violenţei psihologice.

Lucrul acesta se întîmplă deoarece e greu să ţii piept unui agresor cu atitudine de mahala, iraţional şi cu un delir în care doar vrea să i se dea dreptate, şi chiar mai mult, să îţi ceri scuze pentru că nu ai înţeles adevărul acestuia, care este unicul adevăr, nu există un altul.

Aşadar observăm că agresorii îşi menţin puterea prin înfricoşare şi prin abuz psihologic.

Dacă ne vom uita cu aplecare spre a înţelege ce îl face pe un om să ajungă aici şi să utilizeze g a slig h tin g -ul la adresa celorlalţi vom descoperi, deloc surprinzător, că au avut parte de o copilărie în care au fost abuzaţi şi manipulaţi fix în acest fel.

Deci o dată este un comportament învăţat din mediul formator, al doilea aspect este un mecanism de apărare în scindarea psihică, produs de suferinţa datorată mediului, un mecanism dezvoltat pentru a se apăra şi supravieţui. La vîrsta adultă se manifestă şi prin aceste comportamente pasiv-agresive la adresa celorlalţi.

Întîlnim fenomenul de gaslighting în manifestări diferite, cum ar fi tonul înăbuşit care trădează furia mocnită interior, politeţea pe care o sesizăm spusă printre dinţi, diminuarea reuşitelor celorlalţi, ambivalenţa comportamentului, cînd prietenos, cînd distant, poziţionarea superioară şi inducerea sentimentului că ţi se face o favoare dacă eşti văzut, inducînd altruismul ca manipulare, minţitul şi negarea a ceea ce ei au spus sau au făcut.

IHh, T u, nu ne înşelăm cînd le sesizăm, chiar sîntem abuzaţi şi cel mai X ”H sănătos este să ieşim din astfel de relaţii, deoarece nu va putea exista niciodată o relaţie sănătoasă cu un om care nu greşeşte niciodată (de parcă ar exista un asemenea om) şi nu este dispus să facă paşi în spate şi să reflecteze asupra sieşi.

Nu, nu ne înşelăm, iar cel mai bun indicator este corpul nostru care semnalizează prin starea de încordare, de atac, de paralizie sau de tensiune resimţită. Atunci cînd într-un dialog cu cineva trăim aceste stări, cel mai sănătos pentru noi este să ne vedem de drum.

Nu va exista cale de compromis deoarece de obicei se asociază şi cu trăsături de caracter mercantile, perverse, manipulative, iar pe termen lung ajungem să ne îmbolnăvim. Relaţiile în care sîntem condiţionaţi spre a satisface ego-ul imens şi iraţional, de cele mai multe ori, al altcuiva, în care ni se induce că ni se face un favor şi ni se permite să fim prin preajmă au la bază structuri narcisice sau antisociale. Efectul este de suferinţă psihologică intensă.

La nivel social întîlnim deseori mentalitatea de tipul: „Vai, ce a păţit săraca! Dar… şi ea/el are o parte de vină“, sau „Nu a fost suficient de prudent/ă“, sau „Avea fusta prea scurtă“. Cu siguranţă că aţi întîlnit deseori diverse remarci care ţin de domeniul iraţionalului şi cu toate acestea se găseşte o vină şi celui/ei care este partea vătămată.

După cum observăm, toate aceste mesaje pe care le auzim deseori şi pe care le rulăm fără a fi conştienţi de impactul lor în noi, dar şi în ceilalţi, aduc suferinţă psihologică, invalidare a persoanei, comunicare pasivagresivă, modul condescendent de adresare, dispreţul latent.

De multe ori aceste forme de comunicare sínt subtile, nu neapărat foarte evidente, astfel încît putem pleca din conversaţie cu senzaţia că poate ni s-a părut, că poate nu am reţinut sau nu am înţeles noi, problema e la noi, niciodată la cel care foloseşte violenţa invizibilă.

De altfel, e foarte cunoscut modelul tiparelor cognitive propus de psihiatrul psihanalist Eric Beme, cel care a creat teoria analizei tranzacţionale. Unul dintre aceste tipare cognitive după care unii oameni funcţionează este: „Eu sínt OK, restul lumii nu este OK“, tipar care, din păcate, aduce multă suferinţă psihologică şi o abordare distorsionată asupra realităţii.

La baza acestui model, de cele mai multe ori, vom observa o structură narcisică, iar în unele situaţii se poate împleti cu una dintre cele mai urîte trăsături de caracter: perversitatea.

Narcisismul se formează în perioada de pruncie, cînd copilul devenit azi adult a avut parte de îngrijitori indisponibili emoţional, critici, competitivi, care au utilizat comparaţia ca mod de educare, nemulţumiţi de copilul din faţa lor.

Narcisicul nu îşi asumă niciodată nimic, manifestă o mare forţă în a deforma realitatea unei situaţii încît te dezorientează indiferent de cît de evident este adevărul, se victimizează şi te va transforma pe tine în agresor utilizînd etichete la adresa ta, căutînd nu numai să te confuzeze, dar şi să îţi invalideze judecata proprie şi, implicit, sănătatea mentală.

Atunci cînd eşti invalidat şi nevăzut, insuficient iubit, apreciat şi mîngîiat, cînd eşti umilit şi nedreptăţit, comparat şi niciodată suficient, una dintre rănile pe care le dezvoltăm este rana narcisică ce se va manifesta la vîrsta adultă nu doar prin narcisismul evident de grandoare şi posesiune, ci inclusiv prin nevoia de atenţie, obţinută deseori într-un mod inadecvat şi zgomotos, alteori prin acte comportamentale pasiv-agresive, de manipulare, care pot degenera în patologii psihiatrice, odată cu înaintarea în vîrstă.

Şi aici avem două aspecte: patologii înalt funcţionale şi patologii decompensate în delir şi cu elemente psihotice. Tot aici putem întîlni structurile fanatice.

Amos Oz, în cartea sa Cum să lecuieşti un fanatic, descrie structura acestora în felul următor: „în cele mai multe cazuri, fanaticii nu ştiu să numere decît pînă la unu, doi e o cifră prea mare pentru ei“. După cum scrie Oz, un fanatic poate ajunge oricine, această genă malignă e prezentă în firea omenească, devine o structură de personalitate care vrea să aibă dreptate — dreptatea lui care e una subiectivă — cu orice preţ.

Dar fanaticul s-a transformat aşa dintr-o nevoie de a fi văzut, special, din expunerea la traumă în pruncie, deci e un narcisic la baza căruia se adaugă trăsături perverse şi disonanţa cognitivă.

Termenul de „perversitate“ vine din latinescul „pervertere“ care înseamnă a inversa, a schimba sensul. Avem aşadar o structură narcisică ce are nevoie de atenţie specială, manifestată subtil prin acte de hărţuire morală (cuvinte, comportamente, gesturi, mimică), prin care inversează cuvintele spuse de altcineva, le oferă o interpretare proprie, le scoate din context şi le utilizează într-un mod trunchiat, le răsuceşte pentru a se pune pe sine în valoare şi a demonstra că punctul lui de vedere este cel corect şi că are dreptate, iar la final îţi solicită nu numai să-i ceri scuze, dar şi să crezi şi să-ţi însuşeşti adevărul lui, să fii convins că a avut dreptate, iar tu ai fost într-o uriaşă eroare de gîndire.

Practic, nu numai că ne invalidează, dar sădeşte o asemenea confuzie încît ajungem să ne îndoim de propria judecată, dar şi de propria simţire, adică un atac atît de subtil la propria identitate încît e greu sesizabil, iar noi riscăm să ne îmbolnăvim.

A trăi în asemenea relaţii înseamnă, la un nivel biochimic al corpului, o stare de alertă, de permanentă vigilenţă, de apărare, care implică un stres constant ce riscă să se cronicizeze şi să se decompenseze, după un timp, într-o boală de natură psihică sau fizică.

Relaţiile pe care le avem au un cost, depinde cît de mare este acesta, iar mulţi dintre noi, de frica singurătăţii, acceptăm violenţa invizibilă. Dar singurătatea nu este cel mai mare bau-bau al vieţii noastre, are multe beneficii şi, oricum, majoritatea trăim sentimentul de singurătate, fie că sîntem într-o relaţie, fie că avem statut de celibatar.

Cătălina Dumitrescu, psiholog clinician şi psihoterapeut