1966, FAMILIA

IUBIRE ȘI CUNOAȘTERE (extras)

Temenii nu sînt întotdeauna în cadrele sale de noţiuni. Cunoaşterea necesită uneori un efort de clarificare a sensurilor uzuale.
Iubirea e o evidenţă: cînd e ea prezentă sau cînd lipseşte. E o evidenţă şi pînă la urmă este şi o opţiune. Un fel de opţiune pentru o evidenţă — paradoxală definiţie, dar nu lipsită de temeiuri. Iubirea e o evidenţă care se alege.
Este clar, însă, că numai o anume experienţă a cunoaşterii poate să fundamenteze această evidenţă clară, irefutabilă — iubirea. Psihologic vorbind, iubirea nu e posibilă fără o anumită experienţă de cunoaştere. Iubirea e o formă de cunoaştere.
În acelaşi timp însă, iubirea este şi o premisă a cunoaşterii. Poate părea un paradox, dacă ne gîndim la rigorile metodei ştiinţifice. Totuşi, în mod curent se admite că iubirea e o condiţie pentru cunoaşterea unui obiect, în special pentru cunoaşterea de sine.
Psihologic vorbind, premisa cunoaşterii este o motivaţie afectivă a acesteia. În cazul iubirii, condiţia afectivă e foarte intensă şi motivantă. Poate de aceea se şi afirmă că iubirea e o premisă a cunoaşterii.
Cunoaşterea, la rîndul său, are două forme: una teoretică şi una practică.
În iubire e prezentă mai ales cunoaşterea practică, în accepţia de vie experienţă existenţială.
Iubirea e o experienţă de viaţă, profundă şi complexă.
Acest aspect este de altfel destul de bine reliefat în lucrările ce studiază problemele sexualităţii. Este cunoscută ideea că sexualitatea nu se reduce la funcţia de reproducere şi nici chiar la dimensiunea fiziologică, ci are o semnificaţie mai profundă, existenţială.
Această semnificaţie este în strînsă legătură cu iubirea. În felul acesta iubirea se leagă de condiţia omului, de faptul de a fi om.
Problema iubirii este, în această viziune, o problemă fundamentală a umanului.
Psihologi, fenomenologi, discipoli ai existenţialismului, sociologi, au demonstrat în mod convergent faptul că sexualitatea este o formă de manifestare a existenţei umane, iar nu o simplă funcţie biologică.
Astfel, E. Minkowski consideră că sexualitatea este o formă de participare la fiinţa vieţii, adică o formă de manifestare a acesteia.
Bachelard acordă sexualităţii o semnificaţie poetică, de reverie.
E. Strauss a interpretat sexualitatea ca o structură de conduită, specifică unei existenţe umane, iar nu ca un instinct pur biologic.
M. Boss, 1957, într-o lucrare inspirată de concepţia heideggeriană, arată că sexualitatea nu trebuie înţeleasă ca o funcţie izolată, ci în cadrul întregii structuri existenţiale, şi că în acest cadru ea îşi găseşte adevărata sa semnificaţie.

Această concepţie a fost de altfel susţinută în mod constant de filosofia existenţialistă. Heidegger, în “Fiinţă şi timp”, descrie structura existenţială a omului (Dasein-ul), insistînd asupra semnificaţiei afectivităţii ca mod de revelare a lumii. În această viziune, iubirea este un mod privilegiat de deschidere către fiinţă. Şi pentru K. Jaspers, iubirea este o formă de comunicare existenţială, adică o relaţie autentică între două fiinţe umane. P. Tillich a vorbit de iubire ca de o tendinţă spre reunificarea a ceea ce este separat, ca de o manifestare a curajului de a fi.

Aceste direcţii, în ciuda diversităţii punctelor de vedere, converg asupra unui fapt esenţial: iubirea este o formă de viaţă umană, o expresie a modului specific de a fi al omului.
În această calitate, iubirea este şi o formă de cunoaştere.
Aceasta reiese şi din faptul că prin iubire omul îşi dezvăluie dimensiunile sale profunde şi se angajează într-o existenţă autentică.
Cu alte cuvinte, iubirea este un mod de a trăi autentic, o formă de comunicare autentică, o cale de acces la adevărata fiinţă a celuilalt, un mod de cunoaştere existenţială.
Este deci iubirea o formă de cunoaştere? Şi dacă da, în ce constă specificul acestei forme de cunoaştere?

Răspunsul la această întrebare se impune cu atît mai mult cu cît iubirea este o temă favorită a literaturii şi un concept frecvent utilizat în filosofia existenţialistă.
În afară de abordările de inspiraţie fenomenologică şi existenţialistă, sînt numeroase şi încercările de a înţelege iubirea în cadrul ştiinţelor umane.
S-a pus problema raportului dintre iubire şi sexualitate, dintre iubire şi cunoaştere, dintre iubire şi creaţie etc.
Un fapt este cert: iubirea a devenit o temă de reflecţie filosofică şi ştiinţifică.
Un fapt la fel de cert: iubirea este o temă de inspiraţie poetică şi artistică.
Se pune întrebarea: cum se împacă aceste două aspecte?
E vorba de o simplă alăturare, sau între cele două aspecte există o unitate mai profundă?
Întrebarea aceasta este de fapt o problemă fundamentală a culturii: problema unităţii dintre cunoaştere şi creaţie, dintre ştiinţă şi artă.
Că iubirea e o temă poetică este un lucru arhicunoscut. Că iubirea este un fapt existenţial este de asemenea arhicunoscut.
Problema care se pune este dacă iubirea poate fi considerată şi o formă de cunoaştere.
Aceasta este, de altfel, ideea pe care a susţinut-o constant cultura umanistă.
Şi nu întîmplător.
Iubirea face parte din acele realităţi care implică întreaga fiinţă a omului şi care angajează în mod profund conştiinţa sa.
În acest sens, iubirea este o formă de trăire, de cunoaştere şi de creaţie, în acelaşi timp.
Omul cunoaşte prin iubire. Omul creează prin iubire.
Aceasta este ideea pe care dorim să o susţinem în cadrul acestui eseu.
Vom încerca să arătăm că iubirea este o formă de cunoaştere specifică. Vom încerca de asemenea să arătăm că iubirea este o premisă a creaţiei.
Numai pornind de la această idee putem înţelege faptul că iubirea este o realitate umană profundă.
Numai astfel putem înţelege faptul că iubirea este un factor de formare a personalităţii.

RADU ENESCU

_____________

1966, FEMEIA

Înregistrarea căsătoriei

«Numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi prevăzute în prezentul cod» (Codul familiei, art. 3).

— Declaraţia de căsătorie se face personal de viitorii soţi la comitetul executiv al sfatului popular în raza căruia domiciliază unul dintre ei.

— Dacă unul dintre viitorii soţi nu se află în localitatea în care urmează să încheie căsătoria, rezolvarea va putea face declaraţia de căsătorie la delegatul de stare civilă din localitatea în care se găseşte.

— Acte necesare: buletinele de identitate, certificatele de naştere în original şi copii simple sau legalizate, dovada desfacerii căsătoriei anterioare (dacă este cazul), certificatele medicale constatoare ale stării sănătăţii viitorilor soţi.

— Consimţămîntul viitorilor soţi se va lua după trecerea termenului de 8 zile de la data la care a fost făcută declaraţia de căsătorie, constatîndu-se că cerinţele legale sînt îndeplinite, că nu există opuneri întemeiate la căsătorie şi nici împiedicări legale.

— Actul de căsătorie se semnează de soţi şi de delegatul de stare civilă care a luat consimţămîntul soţilor (Decretul nr. 278/1960)

Drepturile și obligațiile soților

«Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie. Soţii hotărăsc de comun acord în ce priveşte căsătoria».

— Numele soţilor, dreptul de a purta numele unuia dintre ei, unul sau nume reunite, sau de a-şi păstra fiecare numele anterior.

— Drepturile părinţilor se exercită numai în interesul copiilor

— Obligaţia soţilor de a locui împreună decurge din natura relaţiilor conjugale. Părăsirea domiciuliului conjugal poate constitui o vină a soţului, iar îndepărtarea de la domiciliul familial poate constitui o infracţiune sancţionată de legea penală.

— Obligaţia de sprijin moral şi fidelitate reciprocă este apărată prin prevederi ale Codului familiei şi Legii penale.

— Soţii sînt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei.

— Pensiă de întreţinere poate fi stabilită şi în timpul căsătoriei dacă unul dintre soţi refuză să contribuie, în raport cu mij

loacele sale, la cerinţele gospodăriei.

— Dacă soţii au divorţat, dreptul la întreţinere continuă pentru soţul care se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă provenită înainte de căsătorie sau în timpul căsătoriei, precum şi atunci cînd incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei ca urmare a unei împrejurări în legătură cu căsătoria. În aceste cazuri, cuantumul pensiei de întreţinere poate fi stabilit pînă la o treime din venitul net al unui; dacă întreţinerea se datorează şi copiilor, cuantumul pensiei de întreţinere nu va putea depăşi jumătate din acest venit. Soţul din vina exclusivă a căruia s-a pronunţat divorţul nu va putea beneficia de pensia de întreţinere decît un an. În toate cazurile, dreptul la întreţinere încetează prin recăsătorire (Decretul nr. 779/1966).

— Bunurile dobîndite în timpul căsătoriei sînt bunuri comune ale soţilor.

— Salariile soţilor sînt bunuri comune.

— Munca femeii în gospodărie pentru educarea şi creşterea copiilor constituie o contribuţie la dobîndirea bunurilor comune.

— Bunuri proprii ale soţilor sînt cele dobîndite înainte de încheierea căsătoriei, cele dobîndite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie al unuia dintre soţi, bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii, premii, recompense, manuscrise ştiinţifice sau literare, precum şi alte asemenea bunuri prevăzute de lege.

— Sumele depuse la C.E.C. de unul dintre soţi sînt bunuri comune sau bunuri proprii, după cum se încadrează în una dintre cele două situaţii reglementate de Codul familiei.

— Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, la cererea unuia dintre soţi, poate fi admisă de tribunal pentru motive temeinice, în interesul căsătoriei şi al familiei.

Indemnizaţia de naştere

«Se instituie indemnizaţia de naştere, care se acordă mamei pentru fiecare copil născut, începînd cu cel de-al treilea copil. Cuantumul indemnizaţiei de naştere este 1 000 de lei şi se acordă pe baza certificatelor de naştere a copiilor» (Decretul nr. 954/1966, art. 1).

— Indemnizaţia de naştere nu este impozabilă şi nu poate fi urmărită pentru datorii.

— Se acordă mamei, in diferent de venituri şi stare civilă şi independent de faptul că este sau nu angajată în muncă.

— În cazul naşterilor gemelare, la calculul drepturilor de indemnizaţie, fiecare copil născut se consideră o naştere.

__________________________________

1966, FEMEIA

soția omului celebru

Două femei care au trăit alături de oameni celebri — Maria Tulescu şi Alice-Vera Călinescu — ne-au vorbit despre ele, despre viaţa lor în tovărăşia a doi dintre aceia care prin operele lor au dat noi străluciri artei şi culturii româneşti.

Totul în chipul ei e calm, tenace. Zbuciumurile inimii răzbat doar în clipiri dese de gene, iar lacrimile bine zăgăzuite nu-şi ies din rînd, pe obraz, ne spune Maria Tulescu.
— Au fost, toate, bucurii. De o modestie cît de cuprinzătoare…
Am fost colegi de facultate de medicină. Nouăsprezece ani a durat această aşteptare. El era mai mic cu o zi, visînd ştiinţa dintîi ale vieţii, întîlnindu-mă pe mine. Eu visam urcuşul în meseria de doctor, o profesie cu destine — fie ale celor mai sus de profesionalism. Extraordinară. Ne consolam amîndoi. Eu învăţam pînă noaptea tîrziu, el mă aţintea cu ochii lui adînci, calzi. Nu schiţa nici un gest. Şi acest calm al înţelepciunii a rămas. Ce ar putea fi căsnicia? Un drum de pietre? O soartă?
Îl ştiam pînă în adîncul sufletului lui, îi ştiam fiecare gest, fiecare clipă a bucuriei şi tristeţii…
— Am făcut şi primele gărzi: dîndu-i seama, el

mă însoţea adăpostit. Soţul meu începuse şi să preconizeze manuale de bază. Ne duceam împreună la Şcoala Oficiului tuturor. Acum cînd în portmînul soţului meu găsesc adesea cutii de culori… Era el cel care m-a trimis prin director Angelescu. Marius Bunescu şi-a plecat în faţa chipului meu.
Apoi au început premiile, muncile, munca de răspundere. Soţul meu a fost calm, blînd, refuzînd orice laudă. Lucram întocmai. Am plecat în Italia, în Spania, în Iugoslavia, în Bulgaria, dar soţul meu îşi găsea timp şi pentru casă.
Am trecut amîndoi prin mari dureri, dar ne-am regăsit mereu. Am crescut un copil de o mare bunătate. Acum a devenit de o excepţională inteligenţă. Am făcut un pas şi am descoperit ceva nou: am fost martorii tuturor emoţiilor din faţa mulţimii care ne-a întâmpinat la Bucureşti.
Am fost o umbră albă. Am fost sprijinul, mîna lui stîngă. Mă mîndresc. Maria Tulescu este medicul cu o înaltă conştiinţă profesională. Şi a fost totul. El mi-a plătit părinţii pentru că nu i-a avut. Eu l-am înălţat alături de ceilalţi. Şi dacă această casă a fost umbrită de vocile unora ce o invidiau, nu pot decît să mă mîndresc. Am trăit 45 de ani în aşteptare, am hrănit mereu în inima mea

Vera — aşa o numea soţul ei — îl cunoştea mai bine, o privea. Vîrsta nu i-a răpit candoarea. Ingenuă, în sensul sublim al cuvîntului, cu suflet de copil şi inteligenţă matură. Lămurind singură înţelenea subliniei şi simpatiei.

Tace. Două figuri inconfundabile. În aceeaşi aşteptare. Ele, aşteptînd, ca să îi an în urmă, la cursurile sale, pe profesorii cu priviri de poveste.

Avea 18 ani cînd s-a căsătorit cu George Călinescu? Nu ar fi spus niciodată că a reuşit acest fapt! Ce harăm? Energia şi adorarea, e o răbdare culturală, inepuizabilă.
34 de ani, de trudă şi de tăcere. Alice-Vera a înţeles judecata ei asupra dragostei: niciodată un cuvînt, ci un gest, o clipă.
Era singura lui fiică. Ea tăcea. Călinescu avea o linişte a spiritului pe care o proteja.
Viaţa i-a dat mult. A fost deseori abuzată. Calmă, cu o forţă de concentrare neobişnuită, ştia că nu poate fi înlocuită.
O soţie pînă în cenuşa rămasă, profund simţită, profundă şi sinceră, pură şi puternică, în faţa morţii a spus: «Să-l însoţesc cu mîndrie!»
Numai cei care l-au cunoscut pe genialul Călinescu ştiu ce înseamnă această afirmare lăuntrică. Vera a fost sprijinul lui, sprijinul ideal, soţia ideală.
Alice-Vera Călinescu poate vorbi mult… Cu toată strălucirea unui destin.

Dacă cei din jurul unui scriitor nu-i arată minimei recunoaşteri, dacă soţia nu înţelege minunea de la fiecare pas, nu-l însoarce, atunci ce e? El ar trăi într-o casă de sticlă, ar mînca o pîine de sticlă, ar iubi un singur om, pe ea!

———————————

1966, FEMEIA

Tipul surorii și soției devotate

Între femeile cărora le-a fost hărăzit să împărtășească tovărășia omului de geniu sau de talent — a bărbatului cu spirit creator, există multe care și-au câștigat dreptul la recunoștință și omagiu pentru marea înțelegere și devotamentul profund de care le-au dovedit în vecinătatea acestor exemplare umane rare.
Prin puterea lor de comprehensiune și spiritul de sacrificiu, astfel de femei au contribuit, din umbră, modest, la realizarea operelor ce se înfăptuiau alături de ele. În spațiul culturii române și universale, dintre femeile ale căror nume se leagă de marile spirite luminate, amintim astăzi pe Harieta Eminovici, sora lui Mihai Eminescu, și pe Sașa Odobescu, soția scriitorului Alexandru Odobescu.

Harieta Eminovici

Dăruirea de sine cu care Harieta (sau Henrieta) Eminovici l-a îngrijit pe Eminescu în anii când, cuprins din nou de boală, poetul s-a retras în căsuța din Botoșani, în care locuia sora lui mai mică, este pilduitoare.

Lovită ea însăși de o infirmitate pe care o suporta cu stoicism, Harieta nu-și putea mișca picioarele decât cu ajutorul unor mașinării de fier, în greutate de 3 kg. Când fratele nefericit s-a îndreptat spre ajutorul ei, Harieta n-a pregetat să-i dea toate îngrijirile. Avea conștiința geniului lui Eminescu și a considerat că destinul îi încredințase nobila misiune de a-l salva.

Deși nu învățase carte — cunoscuse doar abecedarul — era dotată cu o inteligență ieșită din comun, care stârnise admirația fratelui poet: «Mai am o soră, un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon și cu o înțelepciune naturală».

Pe jumătate moartă, cum spunea el, Harieta fusese lovită de apoplexie.

Eminescu a încuviințat să se organizeze ajutoare bănești, rezultate din concursuri publice, prin liste de subscripție. Banii erau administrați cu grijă, făcându-se economii, căci Harieta nutrea dorința secretă de a-și cumpăra o căsuță în care să se poată retrage cu Eminescu, decisă fiind să-l îngrijească până la moarte, cu toate că aceasta presupunea din partea-i enorme sacrificii — de tot felul, dar mai ales de ordin fizic.

Grava suferință a lui Eminescu reclama prezența Harietei la căpătâiul său de câteva ori pe zi. Sora devotată îi era sprijinul trupului chinuit, parcurgând de fiecare dată distanța ce i se va fi părut enormă. Se mișca greoi, producând un zornăit de fiare; uneori, pentru a evita zgomotul, își scotea mașinăriile de mers, târându-și cu mare dificultate picioarele.

Pentru a ajunge din interiorul casei până la ușa de intrare îi trebuia o jumătate de oră, după cum au lăsat mărturie doi dintre prietenii lui Eminescu ce l-au vizitat la Botoșani în acel an, 1887–1888.

Pe ulița Sf. Nicolae nr. 1, locuitorii micuțului oraș din nordul Moldovei zăreau deseori tabloul devenit familiar: o femeie oloagă ce-și plimba fratele cu înfățișare absentă, definitiv întors într-o lume abisală.

Harieta i-a dăruit lui Eminescu o calitate unică de afecțiune, ce cuprindea conținutul sentimentului matern și iubirea de soră, împinsă dincolo de limitele obișnuitului, izvorâtă din marea prețuire pe care i-o stârnise geniul și din compasiunea pe care i-o inspira suferința.

După moartea lui Eminescu, viața ei și-a pierdut sensul. A mai supraviețuit doar câteva luni, stingându-se la 14 octombrie 1889.

Sașa Odobescu

În lumina mărturiilor ce ne vorbesc despre ea, soția scriitorului Alexandru Odobescu, Sașa, apare ca o ființă superioară, cu capacitatea aproape unică de a înțelege psihologia subtilă a complexei personalități care a fost soțul ei.

Femeie tânără, cu o bună educație și solide concepții despre viață, Sașa a vegheat cu tact și discreție, într-o tovărășie de peste treizeci și cinci de ani, existența tumultuoasă a scriitorului.

Cu gând bun și mărime de suflet, a urmat un drum adeseori anevoios.

Înzestrată cu o mare frumusețe fizică și provenind dintr-o familie cu titluri nobiliare, într-o epocă istorică în care boierimea, indiferentă la suferințele poporului, trăia în bogăție și fast, Sașa părea pregătită pentru o viață de bucurii superficiale.

Destinul a făcut însă ca să cunoască alături de soțul ei o viață plină de agitație.

A fost alături de el în redactarea operelor lui, păstrând legătura cu elevii devotați ai lui Odobescu — care a fost și profesor universitar de arheologie la Universitatea din București — și cu admiratorii scrierilor sale.

Prin discipolii soțului său, Sașa întreținea nu numai imaginea unui scriitor de talent, ci și a unui dintre cei mai erudiți oameni de cultură ai secolului al XIX-lea românesc.

Sentimentul trăirii lui venea din conștiința legăturii spirituale cu scriitorul.

A suportat, fără să se plângă, suferințe de un dramatism puțin întâlnit.

A rămas, admirabilă, blândă, bună, înțeleaptă, a căutat și a găsit mereu, cu strădanie, soluțiile optime posibile pentru a asigura fericirea soțului pe care îl considera o valoare a culturii noastre.

S-a stins în mizerie, nonagenară, într-o modestă ambianță, echilibrată de ideea împlinirii unui ideal.

Fostul cercetător pasionat al biografiei lui Odobescu i-a căutat zadarnic mormântul. Nici o inscripție nu ne mai întreține astăzi trecerea ei pe pământ.

Odobescu, tulburat profund de întâmplări personale și de propria boală, a decis să-și curme existența. Sașa nu a reușit să-l salveze.

Supraviețuindu-i mai bine de douăzeci și cinci de ani, Sașa Odobescu și-a petrecut ultimele zile în respectul pentru memoria soțului ilustru. S-a preocupat, cu grijă pioasă, de retipărirea operei sale.

A rămas întipărită în conștiința contemporanilor, transmisă și posterității, ca tipul femeii desăvârșite, în mâinile căreia se poate încredința liniștea și echilibrul complexului suflet al omului excepțional.

ELENA PIRU

„Dragostea este asemenea unei bătălii.
Pe câmpul său de bătălie nu au ce căuta cei lași, căci aici trebuie să înduri adesea multe lucruri neplăcute și aspre.”
(OVIDIU: „Arta iubirii”)

___________________________________

1967, FEMEIA

«ACEL CEVA CU TOTUL NOU CARE SE NUMEȘTE NOI»

— 15?… un april. 75% — doi mai mulți.
CECILIA BANC, ingineră chimistă. Bine de contabilizat, nu însă și de explicat — pare-mi-se. Dar, oricum, acești 10% ar merita doriți și așteptați.
După părerea mea, în cea mai proprie relație socială, cea a căsătoriei, nu pot lucra legile fierului. În locul legii forței divine de altădată s-a instalat mult mai personalizata și mai fin nuanțata lege a unității de sentiment. Noi = femeie + bărbat care nu s-au pus pe lume un

copil nu se simte cu adevărat fericit, împlinit decât în viața de doi. Oferă celuilalt satisfacția de a vedea cât de mult timp tinerețea se poate încredința unei ființe spre a i se dărui total — complet — pe drumul împlinirilor, care se așează cu adevărat numai în dublu exemplar. A fi doi înseamnă a gândi în doi, a avea gânduri convergente. A însemna efectiv principiile de a îngriji cu dăruire pe cel de alături.
A-ți iubi aproapele — spunea cineva — înseamnă a-i oferi posibilități. Iubirea este, deci, în mulți mai mare măsură o atitudine, o poziție față de celălalt. Se vorbește prea pu

țin despre bucuriile muncii în doi, de perechea de intelectuali, care trece prin viață umăr la umăr. De succesul în doi.
Cred că în felul acesta devine clar rolul soțului — acela de a consolida și în același timp de a adânci fericirea soției.
Să dai doi copii pentru restul vieții tale este totuși o jertfă. La 22 de ani îți dorești o fată. La 22 de ani poți să iubești și să dorești un copil.
SORINA NICOLAE, profesoară.

Viața în doi este totodată o unitate care înțelege firea, compatibilitățile, dragostea, comunicarea. Se știe: două caractere ca doi dinți în aceeași roată. O roată se învârtește datorită unei îmbinări. Doi oameni se pot învârti pe aceeași orbită de viață. Experiența ne confirmă că soțul și soția trebuie să fie prieteni, buni colegi, confidenți, cei mai buni tovarăși.
Totul pornește de la un dialog, de la o discuție sinceră, de la o încredere neștirbită, de la încredințarea totală în celălalt, de la convingerea că aceasta este ființa cu care poți să-ți duci viața. De la iubirea care a fost și a rămas singura.
Când o femeie iubește, totul se schimbă în jurul ei, chiar și lucrurile devin mai bune.
O viață în doi înseamnă împărțirea bucuriilor, a greutăților. Înseamnă unirea gândurilor într-un singur cuget. Când ajungi să înțelegi viața în doi, nimic nu ți se pare greu, totul devine simplu.

MARIA COTRUȚA, ingineră.
Istorisirile experiențelor proprii ale vieții în comun pot porni de la un punct minim — un vis — un ideal — la a trăi alături de un om, a te învăța cu gândul că de azi înainte nu mai ești doar tu.
Dar Maria, gazda, un fost locotenent, bărbat pe atunci trecut de 30 de ani, hotărât, prea sobru — venea dintr-o viață de luptă, de răspunderi.
Căsătoria nu însemna pentru el începutul unei vieți de familie, ci dimpotrivă: o ultimă escală.
Nu, nu o căsătorie fericită. Maria e sinceră.
— M-a făcut să înțeleg altfel căsătoria. Aveam impresia că totul este pe viață. Dar de fapt fiecare dimineață trebuia să fie o nouă confirmare. Mi-am dat seama că nu poți trăi liniștit alături de un om decât dacă în fiecare zi îl recucerești, îl reînnoiești, îl resusciți.

O viață în doi primește sens numai atunci când fiecare își formează caracterul prin celălalt.
A iubi înseamnă a te încrede în omul de care ești îndrăgostită, cu care îți dorești să rămâi, cu care te căsătorești. Dar a iubi mai înseamnă și a ști să recunoști punctele slabe ale celuilalt, să le înțelegi, să le înfrunți cu răbdare.
În viața în doi poate apărea gelozia, lipsa de comunicare, rutina, oboseala, poate chiar plictisul.
Dar dacă ai încredere în celălalt și îl iubești, dacă știi să i te dăruiești total, nu ajungi la tulburări de com

portament, chiar și la acele neînțelegeri de la copii și teme, care dau uneori crize din ce în ce mai dese.

Cred că înainte de a-ți forma un ideal de viață împreună, părinții au datoria de a discuta responsabilitatea viitorului cu copiii. Să le spună care sunt riscurile și beneficiile.

Să li se vorbească, clar, despre viața de cuplu. Să se vorbească normal și condiționat.
C. CHIRCULESCU-RADU, consilier educativ, Liceul Radu Negru, București.

— Dacă părinții știu să-și crească copiii, dacă nu deprind de mici anumite spaime, tensiuni, insatisfacții — copiii vor ajunge oameni normali. Noi, la Liceul Radu Negru, am avut două băieți la 18 ani, două fete de 16 ani — căsătoriți legal, în școală. Ambii învățau bine. Au devenit de-a dreptul populari în liceu.
E de neimaginat pentru unii. Dar a fost posibil. Pentru că aveau sprijinul părinților, al curajului de a vorbi, al înțelegerii. Pentru că nu au pornit pe drumul căsătoriei sub impuls sau presiune. Și-au dat seama că vor să rămână împreună și au făcut pasul.

Chiar și din aceste câteva opinii se lasă înțeles că viața în doi nu este o aventură și nici o încercare provizorie. Ea este o realitate. O luptă și o împlinire. O întîmplare și o construcție.

_______________

1967, FEMEIA

zece bărbați care nu și-au spus numele
de DOREL DORIAN

1. — Drept să vă spun, m-am și plictisit de atîta „în doi“. Cînd e acasă ea (soția), cînd e plecată ea… Ce facem noi, bărbații, în clipa cînd dragostea „arde pe veci“?
   — Cum adică? Adică sînt gata de căsătorie numai la tinerețe, și pînă la moarte?

Rînd însă și un adevăr: viața stabilizează, nu doar lovește.

1. — Senelejec, eu nu mai cred în iubirea în doi. Nu știu cum ați formulat întrebarea. Eu am trăit o viață alături de o femeie frumoasă.

III. — Era prea mult… o doamnă de modă nouă, educată, îndrăzneață, cultă.

1. — Sîntem căsătoriți de aproape 6 ani, dar sînt și bărbat și femeie în această casă. Zic asta ca să accentuez un adevăr…
2. — Răspunsul, dacă puteți înregistra sinceritatea: Prima, a cărei față de neuitat m-a urmărit și după căsătorie, a fost o mare dragoste. Pe urmă au fost multe altele.

— Și nevasta?

— Soție, mamă, devotată. Ceva între. Eu am rămas cu convingerea că există mari iubiri, dar că ele nu rezistă.

1. — Îmi dau seama că ceva nu funcționează. E o spaimă. Ea e frumoasă, bine crescută. Poate tocmai de aceea m-am și însurat cu ea. Poate că și din cauza asta ne-am despărțit. (De 4 luni.)

VII. — Soția mea e o femeie extraordinară. Mi se pare că nu e înțeleasă pe măsură. Și nici eu.
Mi se pare că unii bărbați au o muzică interioară mai melodioasă, dar nu știu s-o exprime.

Ca să vă fie clar, domnule, prefer poezia.

VIII. — Drame e, după mine, că oamenii se însoară fără să se cunoască înainte. Mi s-a întîmplat de trei ori să cunosc fete, să le cunosc, tot mai mult, pînă am descoperit că nu le cunosc.
Și încă ceva: oamenii nu își mai înțeleg propriile lor preferințe. O fată tăcută nu e neapărat femeie bună, bunărea, să însuți cu o fată mai voluntară, mai independentă și după un timp îmi spune că îi preferă pe alții, mai temperați, mai moi…

— Și ce se face cînd vezi…

— Faci el de a fi pe vers, pe preferințele lui…

1. — Unii spun că respectul și încrederea reciprocă sînt baza unei vieți de familie. Și așa o spun specialiștii, nu mai zic nimic. Dar, dovedit științific, în familie, despre bărbat, despre vericitatea preferinței, atunci să vezi ce dă cu spatele.

— Și nu vă răzbunați niciodată?

— M-am învățat. Nu mai scot un cuvînt.

1. — Cred că nu știm să trăim împreună. Adică nu știm încă… (Șase luni de la căsătorie.)

X — Se discută prea mult despre respect și pe noi ne-am rezervat fără prea multe discuții. (21 de ani de la căsătorie.)

____________________________

1968, FEMEIA

cine vă inițiază în viața de familie?
de AURA ARACHELIAN

La sondajul de față au fost chestionate 100 de fete, între 17 și 24 de ani, absolvente de liceu, studente în primii ani și muncitoare, logodite sau nu.
Nu am dat nici un nume, ci am dorit doar inițialele și vîrsta. La 18 ani încep să prindă viață visurile, speranțele, fiecare imagine subînțeleasă dintr-o propoziție calmă, din dorința de a întemeia o familie.
Sondajul caută să încerce, în limitele impuse chiar de caracterul anchetei și să afle gîndurile și visurile adolescentelor.

CUM VREȚI SĂ ARATE VIITORUL DVS. SOȚ?

Neavînd ambiția de a afla identitatea reală a tinărului care i-a inspirat marelui Will tragica poveste de dragoste a Iuliei din Verona, nu știm ce înălțime avea Romeo.
Cert este că știm pe baza unei dateor fizice imaginate de cele 100 de fete care au răspuns la sondajul nostru.
În majoritatea cazurilor — la întrebarea: „Cum vreți să arate viitorul d-voastră soț?“ — răspunsul s-a mărginit să noteze înălțimea aflată la hotarele superioare ale speciei: între 1,83, și 2,01 m sînt limitele în care sînt fixate, în majoritatea lor, răspunsurile date pentru statura bărbatului ideal: 1,88,94 înălțimi (răspunde F.A.).
Dacă este ale tinerii sînt, în majoritatea lor, destul de greu de întîlnit în realitate (media de înălțime la bărbați, în ciuda creșterii ei sensibile, nu a atins încă 1,70 m), în schimb, împărtășind practicile ale imaginatului Romeo au numele ocupațiilor curente, cele de conducători gospodării, dorinți și „calități soț“! Sondajul a cules următoarele răspunsuri:
— Vreau un soț care să muncească, să fie serios, să mă iubească, să înțeleagă copii, să știe să gătească, să facă piața și să-mi ajute la curățenie. Eu bucătăreasă nu; eu consider asta o înjosire». (G.M.); «Să păstreze curățenia și să calce rufele!» (P.E.); «Să spele vasele și să calce jupoane (n.n. — parcă nu se mai poartă!?)».
«Să spele vasele și să scoture covoare» (sic!) (F.M.); «Cămășile bărbătești le calc eu. S-o respecte pe mamă» (S.E.). Din celelalte răspunsuri, 7 fete chestionate prețin viitorului logodnic dragoste și respect — și toate acestea s-ar face parchetul. Numai 9 răspunsuri se înscriu în ordinea lucrurilor consacrate: «Să știe să păstreze curățenia».
O altă fată îl prețuiește pe viitorul soț pentru «bună dispoziție și simțul împăcării prejilitor».

La asemenea aspirații, nu se subînțelege un grad înalt de conștiință gospodărească a Julietei. Dar…

BĂRBATUL RISCĂ SĂ DEVINĂ UN SUFERIND HEPATIC!

O evaluare aproximativă a motivelor cel mai des invocate pentru care sînt intentate divorțurile, indică printre cele mai frecvente motive faptul că ea nu știe să gătească. Cu ce vine tînăra soție în întîmpinarea exigențelor gospodărești reclamate de soț? Ancheta noastră a investigat, prin cîteva întrebări elementare, zestrea de cunoștințe gospodărești ale tinerelor: 1. Duci căsătorie vreți să aveți o menajeră? 2. Doriți să răspundeți singură de gospodărie? 3. Vă gîndiți să vă ajute mama-soacră?
La prima întrebare au răspuns aproximativ 9 fete chestionate. La a doua, 68 de fete și-au exprimat adeziunea, în timp ce restul de 24 au declarat că vor ajutorul mamei sau al mamei- soacre. Existînd o orientare aproape generală în preluarea responsabilității gospodăriei — sursă și de mari satisfacții — și pretind, în plus, viitorului soț o participare activă în treburile gospodărești, firescă ca suma gospodăriei celor practici gospodărești să fie recunoscută clar și precisă. Rezultatele anchetei indică însă, din contrariu, o răspundere nuanțată doar în întrebări tratate. Sondajul fusese orientat binar și întrebat:

1. Cum se calcă o cămașă bărbătească? Pe ce parte se calcă?
2. Cum se cos un nasture de la guler și un pantalon bărbătesc?
3. Unde se țin făina și zahărul?
4. Unde se țin cartofii și ceapa?
5. Unde se țin rufele curate?
6. Ce se face cînd se arde mîncarea?
7. Care e procesul complet de spălat al rufelor?
8. Care e ordinea curățeniei?
9. Ce se face cînd nu merge mașina de gătit?
   La prima grupă de întrebări, majoritatea răspunsurilor au fost negative (notele prin „nu știu“), sau inversînd ordinea firească a întrebării, pentru ca la ultima întrebare din prima grupă, majoritatea subiectelor să fie indusă în eroare, apreciind cantități diferite de sodă, deși formula dată de noi era puerilă și contraindicată.

La grupa a doua de întrebări, rezultatele anchetei au fost satisfăcătoare. Ele ne privesc după regulile de ordine ale bunului simț.

«Se taie frunzele (!) și se rulează într-o sticlă (!). În rest, gospodăria e o treabă simplă.» «Se udă și se toacă.» «Se varsă apa.»
Fetele declară — în mare parte — că gospodăria nu e o artă, dar că știu să țină curățenia.

«Să fac piața și să îmi ajut soția în toate cele.» (S.C.); «Cred că se cade să fac de toate» (R.I.); «Vreau o soție curată, să calce rufe și să spele» (D.P.); «Și eu voi face curățenie» (V.A.)

Ne-am fi așteptat ca la prima întrebare, din ultima grupă, răspunsul corect să fie unanim. Eroare! Majoritatea răspund aproximativ: „Supa este făcută numai din păsăre, ciorba poate fi făcută cu roșii, cartofi, etc. din numitul borș.“ (L.I.); „Supa n-are borș, ciorba se face cu borș.“ (F.D.); „Nu voi găti niciodată. Mie nu-mi place“. (S.M.)

LA CE VÎRSTĂ DORIȚI SĂ VĂ CĂSĂTORIȚI?

98 la sută dintre adolescentele chestionate, au propus lor mărturisire, văd în căsătorie o situație socială superioară, un cadru favorabil stabilirii unor relații afective, calde, un prilej de comuniune ideală.

Iată din acele răspunsuri pe care le-am socotit mai caracteristice: „Doresc să mă căsătoresc la 23–24 ani“ (M.M.); „La 19 ani“ (A.N.); „După ce-mi voi face o situație, mi-aș dori să ajung mai voi căsători. Cred că la 20 de ani“ (C.E.); „Cît mai curînd posibil“ (F.I.)

Întrebarea „De ce vă căsătoriți?“ a primit în majoritatea cazurilor răspunsuri care atestă profunzimea și seriozitatea sentimentului: „Deoarece cred că acela cu care voi face o viață va fi un om“ (E.C.); „Pentru că vreau să am un om apropiat, care să mă înțeleagă“ (F.D.); „Ca să nu fiu singură“ (C.F.); „Din dragoste“ (A.Ș.); „Fiindcă la o vîrstă anumită simți nevoia să ai alături pe cineva“; „Să împărtășească bucuriile și tristețile“ (M.B.); „Să am un tovarăș de viață“ (V.V.)

CINE VĂ INIȚIAZĂ ÎN VIAȚA DE FAMILIE?

Majoritatea răspunsurilor primite ne duc invariabil la aceeași întrebare: „Cine vă inițiază pentru viața de familie?“ Desigur, problema se pune nu numai pentru fete, ci și pentru băieți.

Cu precădere în rîndul părinților se află cheia legăturii la rezolvarea creării un prileji de apropiere și de a aduce un aport decisiv în sânul familiei, părinții rămînînd atît de necesari în procesul educativ atît de nuanțat, ce se desfășoară în multe etape și stiluri în formarea tinerilor.

Se știe că în mediul urban problema este sensibil diferită de cea din mediul rural. Cu toate acestea, nu s-a putut ajunge la un rezultat sigur. Poate tocmai pentru că nu s-a gîndit niciodată un program serios și necesar.

Răspunsurile date la întrebările formulate în ancheta de față, privind inițierea lor în deprinderea aptitudinilor gospodărești, răspunsul este cu totul nemulțumitor. Și cînd te gîndești că folclorul a conservat atîtea forme sublimatele de inițiere a tinerei!

Veche obicei a părinților incluși în viața modernă?, „Dar în viața sexuală? Cu această întrebare, subiectii cărora mama le-a spus cîte ceva, foarte evaziv, sînt extrem de puține. În schimb, prin escaladarea problemelor și afirmării, citim printre rînduri, cărți și răspunsuri sunt edificatoare: „Mi-a spus mama“ (A.A.); „Citesc singură, eu găsesc“ (M.M.); „Autoînstruire“ (H.C.); „Auzind pe stradă“ (L.F.); „Nu cred că e necesar“. (I.F.)

Desene de Ligia Macovei 

_______________________

1969, FEMEIA

Categorii de bărbați 

În mod precis, populaţia masculină s-ar fi împărţit în trei mari categorii, în următoarea ordine preferenţială:

CATEGORIA I: Sensibilii.
Bărbaţii tandri, delicaţi, atenţi, care nu uită niciodată ziua de naştere a soţiei. Care nu citesc ziarele acasă, la masă. Care ţin minte că vorbele dulci şi complimentele se spun şi după logodnă. Care nu consideră că mărţişorul e o prejudecată de origine păgână şi că ziua de 8 Martie s-a demodat. Care nu sînt de părere că a purta pe stradă un buchet de flori (cu direcţia spre casă!) e ceva compromittor. Care ştiu că ei trebuie să coboare primii din tramvai, pentru a putea să întindă mâna şi să ajute astfel soţiei. Care nu cred că sînt centrul universu’ui şi că totul se învîrteşte în jurul strălucitoarei lor persoane…

CATEGORIA A II-A: Gospodarii. Bărbaţii care ştiu să facă — bine, ieftin şi rapid — cumpărăturile. Care au înţeles că muncile mai grele alterează prematur frumuseţea feminină (şi, în consecinţă, le îndeplinesc ei). Care ştiu suficientă matematică pentru a-şi ajuta feciorul dintr-a şasea să-şi rezolve problemele pe-a doua zi. Care nu cred că singurul lucru pentru care merită să faci economii trebuie să poarte marca «Fiat» sau «Renault». Care nu au pasiunea ciorbelor cotidiene şi se multumesc, la două zile, cu ochiuri la capac şi salată verde. Care aduc la chenzină plicul intact. Care repară singuri fierul de călcat şi televizorul. Care urăsc fotbalul şi-l socotesc o reminiscenţă a voluptăţilor barbare…

CATEGORIA A III-A: Sensibili şi gospodari în acelaşi timp.
Categorie ideală, deci inexistentă. Însumînd 99% din voturile — desigur, zadarnice — ale femeilor.

1% din consoartele anchetate mărturiseau, cu o fărîmă de simţ autocritic şi autoironic, că în postura de bărbaţi:
— ar învăţa arta flaterei — femeile cred atît de mult în cuvintele frumoase (fie ele şi goale!);
— nu şi-ar arăta slăbiciunile: femeia se simte atît de tentată să le speculeze!
— i-ar da întotdeauna dreptate, fie şi de formă; femeia ţine atît de mult să aibă ultimul cuvînt.

Tare mi se pare că acest 1% are cea mai mare dreptate. Gîndiţi-vă că bărbaţii pămîntului ar face parte din cele trei categorii mai sus enunţate şi visate: nu credeţi că ar fi o mare plictiseală pe suprafaţa bătrînei Terra?

SANDA FAUR

___________________________________

1970, ALMANAHUL LITERAR/h2>

PENTRU BĂRBAT, IUBIREA
Înseamnă femeie, PENTRU FEMEIE, CUPIL
un interviu cu TRAIAN HERSENI

Amabil cu ziariştii (respectă şi înţelege această profesiune, pe care a practicat-o mulţi ani), de o profundă căldură faţă de cei mai tineri, efect al calităţilor sale de profesor, doctorul docent Traian Herseni, şef de secţie la Institutul de Psihologie al Academiei, m-a primit în modul cel mai firesc, deşi era presat de timp, în „fereastra” dintre două treburi foarte importante: după o şedinţă de analiză cu doctoranzii în cadrul Institutului şi înaintea unei noi deplasări la Făgăraş, unde, împreună cu un grup de colaboratori, face de mai multă vreme o serie de studii de psihologie industrială.

Acest savant, care se ocupă de antropologie, psihologie, sociologie, de ştiinţa educaţiei şi care s-a dăruit cu generozitate muncii de cercetare, ca şi aceleia de profesor universitar, nu are nici pe departe „morga” asociată de obicei oamenilor de ştiinţă. Discută cu mine, cu dezinvoltură, despre modă, susţinînd că nu e nici o tendinţă de masculinizare a fetelor în faptul că ele poartă pantaloni, pentru ca imediat să treacă la teoriile lui Marcuse şi la influenţa lor în rîndurile tineretului din Occident.

Pentru Almanahul Literar 1970, i-am propus o serie de întrebări cu privire la psihologia comparată a bărbatului şi a femeii.
CICI IORDACHE

C.I.: Aţi definit cîndva bărbatul şi femeia, printr-o magistrală metaforă, ca versanţi ai aceluiaşi relief uman. Deci, avînd enorm de multe trăsături comune, dar şi infinite deosebiri. Care sînt acestea, pe plan psihologic?
Tr.H.: Există, în fiecare zonă de cultură, un ideal de femeie (de unde: „femeia ideală”) şi un ideal de bărbat (de unde: „bărbatul ideal”), chiar mai multe idealuri pentru fiecare, aflate în competiţie, care pot servi, prin comparaţie, ca etaloane de măsurare şi, deci, de stabilire a gradului de feminitate şi masculinitate al fiecărei persoane în parte. Mitologia greco-romană, de exemplu, a promovat trei tipuri fundamentale de femeie: Junona (soţie şi mamă), Venus (amantă), Diana (fecioară); fiecare, cu psihologia şi destinul ei.

Cercetările ştiinţifice moderne, întreprinse de pe poziţii evoluţioniste, iau ca punct de plecare funcţiile biologice primordiale ale femeii şi ale bărbatului, care generează cu necesitate diferenţieri psihice ireductibile. Pe planul vieţii animale, rolul masculului este să fecundeze, de unde trăsăturile lui de agresivitate şi dominanţă, pe cînd rolul femelei este să nască, de unde trăsăturile ei mai blînde şi mai paşnice. La nivel uman, diferenţele acestea se sublimează şi se culturalizează, totuşi unele tendinţe se păstrează. Psihologia feminină se dezvoltă pe linii mai calde şi mai fine, de sensibilitate, sentimentalitate, imaginaţie, pe cînd psihologia masculină se dezvoltă pe linii mai reci şi mai dure, de raţionalitate, voluntarism, calcul şi sete de putere.

C.I.: Care va fi anatomia viitoare a bărbatului şi a femeii? În unele teorii, e vizată un fel de unificare, ajungerea la un singur trup de o perfectă structură biologică.
Tr.H.: Este vechiul ideal elen, al androginului, dar nu cred că ne găsim într-o direcţie de dezvoltare de acest gen, afară dacă nu se va ajunge într-o zi la „incubatoare” umane, care să facă inutilă gestaţia. Deosebirile dintre trupul femeii şi trupul bărbatului au rădăcini biologice foarte profunde, care încă n-au dispărut şi nu tind să dispară. E mai simplu să acceptăm diferenţele şi să tindem spre o perfecţiune de „ramură”, spre trupuri frumoase de femeie şi trupuri frumoase de bărbat. Frumuseţea este polimorfă. Există o frumuseţe a liniei curbe, a rotunjimii, a ovalului, a ondulaţiei şi o frumuseţe a liniei drepte, a unghiurilor, a cuburilor, a masei, după cum există o frumuseţe a graţiei şi alta a forţei. Trupurile omeneşti se pot dezvolta în direcţii diferite, totuşi ele pot fi foarte frumoase, pînă la perfecţiune, în funcţie de canoanele respective. Realizarea depinde în cea mai mare parte de noi, de dezvoltarea, răspîndirea şi aplicarea culturii fizice şi de spiritualizarea ei prin elementele esenţiale ale civilizaţiei.

C.I.: Efebii vechilor greci sînt o eroare a fluxului biologic sau excepţiile care vor confirma regula unei structuri biologice viitoare?
Tr.H.: Poate că nici una, nici alta. Efebii au fost produsul stadioanelor şi al olimpiadelor, ca şi produsul artelor plastice care i-au idealizat şi le-au transmis imaginea sub forme nemuritoare posterităţii. Personal, cred că mai e ceva: factorul etic. Frumuseţea efebilor provine nu numai din armonia cvasimuzicală a trupului, ci şi din armonia mai profundă a spiritului, ea era o frumuseţe virginală, expresie a purităţii civice, a liniştii interioare, a certitudinii metafizice.

C.I.: Este bărbatul o fiinţă biologic închisă?
Tr.H.: La grad egal de fecunditate biologică, bărbatul e mai disponibil decît femeia pentru alte activităţi decît cele primordiale. Funcţia biologică a bărbatului este sporadică şi efemeră, pe cînd pentru femeie ea înseamnă maternitate. Totuşi, nici bărbatul nu este o fiinţă biologic închisă, numai că el este deschis exclusiv spre femeie, pe cînd femeia este deschisă spre bărbat, ca spre un simplu mijloc, în timp ce este complet deschisă spre copil, ca spre o finalitate supremă. Pentru bărbat, iubirea înseamnă femeie; pentru femeie, copil. Deosebirea este de ordin existenţial: din acest punct de vedere, special, bărbatul este infinit mai egoist şi superficial decît femeia, pentru că el nu urmăreşte decît plăcerea de a avea, pe cînd femeia deţine capacitatea de a se depăşi, de a exista nu numai „în sine şi pentru sine”, ci şi prin altul şi pentru altul, care este într-un fel fructul sau rodul ei. Desigur, femeia rodeşte prin bărbat, dar faptul acesta nu modifică situaţia. Pe planul vieţii, al existenţei naturale, numai femeia este roditoare.

C.I.: Femeia contemporană tinde să se egalizeze cu bărbatul, rivalizînd în performanţele acestuia. Ce explicaţie daţi, ca sociolog şi psiholog, acestei tendinţe?
Tr.H.: Fenomenul este strict istoric. Au fost timpuri, în care lucrurile s-au întîmplat exact invers. Aţi auzit, desigur, de obiceiul „cuvadei”, întîlnit la unele popoare mai puţin dezvoltate, care cerea bărbaţilor să se aşeze în pat şi să simuleze durerile facerii, în timp ce soţiile lor năşteau cu adevărat. De altfel, majoritatea performanţelor, la care vă referiţi, nu sînt prin esenţa lor bărbăteşti, ci pur şi simplu omeneşti. Este dreptul femeilor să le revendice, din moment ce au fost îndepărtate pe nedrept de pe tărîmul lor. Marile activităţi sociale şi culturale sînt deschise deopotrivă pentru toţi oamenii. Ele sînt ale oamenilor, nu ale sexelor.

C.I.: O alertă perpetuă între cei doi poli umani este cunoaşterea reciprocă, pătrunderea în intimitatea spirituală şi afectivă, atingerea „inefabilului”, intangibilului. Care este stimulul acestei situaţii?
Tr.H.: Nevoia de întreg. Cînd eşti parte, nu te poţi realiza pe deplin, nu poţi deveni tu însuţi, decît cu concursul celeilalte părţi. Nici femeia, nici bărbatul nu pot deveni un om complet, decît unul prin celălalt, adică împreună. Se caută, pentru că se întregesc reciproc.

C.I.: Legată de această întrebare, v-am pune alta, referitoare la marea problemă a omului contemporan, pe care arta încearcă de cîteva decenii s-o rezolve: „comunicabilitatea” om–om, femeie–bărbat. Este ea posibilă? Ce factori o condiţionează?
Tr.H.: În ultimă analiză, nu sînt comunicabile decît elementele raţionale (logice) ale fiinţei noastre. Tot ce este în afara conştiinţei şi a raţiunii, tot ce ţine de domeniul inconştientului, al iraţionalului sau extraraţionalului, este necomunicabil. Cu cît ne raţionalizăm mai profund, cu atît avem şansa de a ne cunoaşte şi a ne face cunoscuţi. Pentru toate celelalte aspecte ale vieţii noastre, nu avem altă cale de a le trata, decît prin simpatie, dragoste, înţelegere şi toleranţă, raporturi umane care stau la îndemîna tuturora.

C.I.: Socrate vorbea despre trei mari principii de fericire: sînt fericit că sînt om şi nu animal; bărbat şi nu femeie; grec şi nu barbar. Ne puteţi da o replică a secolului XX?

Tr.H.: Sînt fericit că nu trăiesc într-o epocă istorică, în care să fiu nevoit să gîndesc, în această privinţă, ca Socrate, care rămîne, bineînţeles, unul dintre marii gînditori ai lumii. Pentru noi, azi, este limpede că, dacă n-ar fi existat animalele, n-ar fi existat nici oamenii, din moment ce descindem din ele. Şi ni se pare tot atît de limpede că, dacă n-ar exista femeile, n-ar exista nici bărbaţii, afirmaţia inversă fiind tot atît de adevărată. Nu ştiu de-aş fi fost mai fericit, dacă aş fi fost femeie, dar ştiu sigur că o bună parte a fericirii mele o datorez mamei mele, soţiei mele, adică unor femei şi îmi place să cred că şi eu am fost, pentru ele, un izvor de fericire. Deci ajungem, pe căi diferite, la aceeaşi concluzie: femeia şi bărbatul nu fac decît împreună umanitatea, a fi om înseamnă în acelaşi timp femeie şi bărbat, într-un raport ontologic indisolubil, care este însăşi existenţa sau viaţa noastră.

_________________________

1970, ALMANAHUL LITERAR
Secțiunea: Automobilism

FEMEIA, REGINA NEÎNCORONATĂ A PRUDENŢEI

Numărul femeilor care şofează astăzi tinde să se apropie de acela al bărbaţilor. Şi, dacă ascultăm părerea specialiştilor — instructori, medici, psihologi, şoferi cu multă experienţă — există o mare diversitate de stiluri în conducerea automobilului. Amatori sau profesionişti, şoferii prezintă particularităţi de comportament, în funcţie de temperament şi de înclinaţii, de vîrstă sau de sex, de reflexe sau de starea sănătăţii.

Pornind de la datele şi de la experienţa specialiştilor, vom încerca să precizăm aici statutul femeii-automobilist, o categorie privită cu oarecari rezerve.

CEVA COMPLICAT, CARE TREBUIE STĂPÎNIT

Astfel îi apare automobilul, în general, celui ce vrea să-l abordeze. Femeile, susţin experţii în materie, întreţin cu automobilul raporturi mult mai subtile şi mai complicate, decît bărbaţii. Această situaţie se datorează, poate, faptului că femeia, în linii mari, are o mai slabă pregătire tehnică, iar maşina păstrează în ochii ei un anumit mister.

În ciuda acestei constatări, femeile care învaţă şoferia, fie în şcoli, fie sub supravegherea unei persoane mai experimentate, dau aproape întotdeauna dovadă de foarte multă perseverenţă, de răbdare şi de pricepere.

Femeile au, de asemenea, calitatea excepţională de a nu demobiliza în faţa eşecurilor inerente începutului, de a persevera în executarea unei manevre sau operaţii dificile, pînă în momentul în care o deprind corect.

Unele candidate la obţinerea permisului de conducere sînt, e adevărat, handicapate de o profesie care nu are nici o legătură cu tehnica. Funcţionarele, de pildă, îşi însuşesc mai anevoie arta conducerii. Altele, însă, cum ar fi tehnicienele, muncitoarele, ingineriţele, adică femeile pe care practica de toate zilele le-a familiarizat cu mecanica, ajung să o stăpînească relativ uşor.

ŞOFER «EN-TITRE»

Odată ajunsă posesoare a permisului mult rîvnit, femeia dovedeşte mari calităţi de conducător auto. O primă remarcă e aceea că psihologia feminină prezintă o particularitate constantă: femeia devine mai greu victimă a iluziei că obţinerea carnetului echivalează cu stăpînirea perfectă a volanului.

Ea priveşte trecerea examenului doar ca pe o etapă, iar lucrul acesta o scuteşte de multe neplăceri, fiindcă rămîne mereu atentă şi continuă să respecte cu stricteţe regulile de circulaţie.

Rezultatele, în acest sens, sînt elocvente: în raport cu numărul lor, femeile sînt angajate într-un procent mult mai redus de incidente rutiere decît bărbaţii. Pe parcursul anului 1968, spre exemplu, automobilistele din România au fost implicate în mai puţin de 2% din numărul total de accidente petrecute din culpa conducătorului auto.

Pe categorii de contravenţii, ele deţin de asemenea recorduri minime: numai 1% din cauza vitezei excesive, 0,5% din cauza depăşirilor neregulamentare, 0,5% din pricina neacordării priorităţii etc.

La volan, femeia respinge hotărît tentaţiile zeului Bachus, dintr-un respect covîrşitor faţă de zeul şoselelor, chiar dacă el n-a fost încă nominalizat.

Ziaristul francez Jean Yves Montagu ne furnizează o importantă remarcă, în ceea ce priveşte psihologia conducătoarei de automobil:

«Femeia abandonează total ideia de competitivitate pe şosea. Ea manifestă o grijă şi o solicitude maternă faţă de pasagerii pe care-i transportă. Dimpotrivă, bărbatul, care se vrea stăpînul şoselei, tolerează cu greu orice remarcă privitoare la excesele sau la scăpările sale».

ŞOFER PROFESIONIST?

«În ultimii ani, figura şoferiţei profesioniste a început să devină o prezenţă cotidiană la volanul troleibuzelor, al autoutilitarelor şi chiar al autobuzelor».

Sînt cuvintele şefului adjunct al Direcţiei Circulaţiei din Inspectoratul General al Miliţiei, colonel Victor Beda.

A fi şofer, e o meserie de mare răspundere, în care femeile se afirmă viguros. Trebuie să remarcăm totuşi aici un oarecare procent de accidente produse din vina femeilor vatmani, fie din cauza slabei pregătiri profesionale, fie din pricina emotivităţii sporite, specifică sexului frumos.

Fenomenul, însă, după opinia specialiştilor, a fost prea puţin studiat pînă azi şi n-au fost încă luate toate măsurile necesare evitării lui.

ELE SÎNT MAI PRUDENTE, MAI SUSCEPTIBILE DE PERFECŢIONARE

Afirmaţia aceasta, o fac absolut toţi cunoscătorii în materie. Iar M. Trintignant, marele campion francez al curselor de automobilism, declară:

«Este un fapt în afara oricărei îndoieli, că femeile sînt mai perfectabile; ele îşi corectează greşelile şi îşi îmbunătăţesc stilul de la un an la altul. Convins de superioritatea lui, bărbatul nu acceptă sfaturi. Femeia, la volan, mai mult sau mai puţin complexată de ironia conducătorilor bărbaţi, rămîne în permanenţă o elevă».

Dacă, la capitolul cunoştinţelor teoretice, amănunţite, femeia mai şi gafează uneori, îi revine în schimb meritul de a fi, cît timp se află la volan, regina neîncoronată a prudenţei.

E un lucru matematic verificat, că ea e aceea care se asigură dacă uşile sînt bine închise, dacă drumul e liber, dacă benzina va fi sau nu suficientă pentru traseul pe care şi l-a propus etc.

Aceeaşi prudenţă o sfătuieşte să evite excesul de viteză, iar ea, în cele mai multe dintre cazuri, dă curs, ascultătoare, acestei poveţe.

CONCLUZIA?

Iată părerea psihologului M. Lucet, cercetător al Organismului Naţional de Securitate Rutieră (Franţa):

— Într-un fel, femeile se comportă asemenea unui bărbat mai vîrstnic decît ele. Calităţile lor de conducător sînt incontestabile.

Opinia lui autorizată, credem noi, marchează perspective încurajatoare, pentru femei, în acest domeniu relativ nou al activităţii lor.

Iar circulaţia rutieră, în concluzie, va avea numai de cîştigat de pe urma prezenţei tot mai active a femeii la volan.

ELISA MADOLCIU

_______________

1970, FEMEIA

ANCHETĂ INTERNAȚIONALĂ

FAMILIA SE TRANSFORMĂ, în ce sens și pînă unde?

Evoluția istorică a căsătoriei și familiei, relațiile dintre membri săi dețin un loc de frunte în cercetările sociopsihologice. Așa cum reiese și din ancheta internațională a Almanahului Femeia la care au răspuns personalități din diferite țări, concepția despre rolul și funcția familiei contemporane apare ca un larg evantai, cu aspecte infinite.

_______

Florica Andrei
judecător la Tribunalul Suprem al Republicii Socialiste România:

mentalitate, educație, opinie publică

Procesul de cunoaștere reciprocă este un principiu al căsniciei. El se referă în primul rînd la sensul voinței conjugale, formarea de obișnuințe comune, ca expresie a unor deprinderi, aspirații, aprecieri — cu privire la viață, la om, pe de o parte, iar pe de altă parte la muncă, la gospodărie, la familie, la educarea copiilor. Aceste aspecte capătă importanță nu numai pentru viața cuplului în ansamblul ei, dar și pentru evoluția unei societăți civilizate.

Pentru a realiza o asemenea finalitate este necesară educarea tinerilor înainte de căsătorie. Ei trebuie să fie formați cu spiritul de răspundere în fața unei perspective social-umane. Numai în acest fel se poate realiza o deplină democrație în cadrul familiei.

Unul din momentele de criză ale familiei — spuneau în ancheta noastră unii dintre participanți — îl constituie ruptura de familie a unor tineri necopți. Una din metodele de prevenire a acestor rupturi este educarea tineretului în sensul unei conștientizări superioare a ideii de căsătorie și familie. Se impune de asemenea o mai mare grijă față de pregătirea tinerilor pentru viață. Aceasta înseamnă nu numai instruirea lor, ci și formarea lor morală, cultivarea respectului față de valorile vieții, a sentimentului de responsabilitate în fața problemelor vieții de familie. În legătură cu aceasta trebuie subliniat rolul educativ al activității de presă, al literaturii, al artei, al întregii vieți spirituale a societății.

Înfăptuirea acestor sarcini implică realizarea principiului egalității, a libertății individuale, poate fi izvor de contradicții între soți, în special atunci cînd crezul femeii nu este respectat. Se impune, de aceea, o educare a bărbatului în același sens cu educarea femeii.

Profesiile întrerup la început, deseori, viața de familie. Aceasta înseamnă că, într-o perioadă de timp, relațiile de familie nu se manifestă ca un factor de echilibru în formarea personalității tînărului.

Conducerea societății, prin organismele ei specializate, trebuie să-și fixeze drept obiective, educarea unor bărbați și femei noi, cu o viziune modernă asupra căsniciei și familiei. Acest obiectiv trebuie urmărit cu perseverență, prin mijloace educative eficiente, dintre care mijloacele de influențare ale opiniei publice, ale literaturii, artei, sînt deosebit de importante. Într-o asemenea educație trebuie să se regăsească tradițiile poporului nostru, conținutul eticii sale socialiste, normele sale de conviețuire civilizată, egalitatea deplină între partenerii vieții. Iată cum trebuie să acționeze mentalitatea, educația, opinia publică.

KIRSTEN RUDFELD
adjunct de șef de departament în Ministerul Muncii din Danemarca:

succesul unei căsnicii depinde de mulți factori

Familia pare că o instituție importantă în toate culturile și sînt convinsă că și în viitor va fi la fel.

Dar în societatea modernă familia nu mai are un rol protector, economic de consum, ci un rol afectiv. O căsătorie de astăzi nu mai este «aranjată», ea este de regulă un rezultat al unei înțelegeri. Acestea sînt premisele succesului unei căsnicii.

Pentru ca această înțelegere să aibă un sens practic se lovește în cadrul unui mediu de viață deosebit de complex. În Danemarca, de exemplu, una din cele mai mari probleme ale căsniciei este dacă partenerii sînt pregătiți din punct de vedere emoțional pentru durabilitatea unei căsnicii și pot face față momentelor de criză. De aceea, în Danemarca, accentul cade în ultima vreme pe dezvoltarea sentimentelor de răspundere față de viața de familie.

Aș dori să subliniez în legătură cu această temă și rolul pe care îl joacă femeia în familie. În Danemarca, 55% din femeile în vîrstă între 20 și 60 de ani sînt salariate. Acestea sînt și mame, și gospodine (desigur, ele sînt ajutate în mod important de către soți și de asistența de stat, care poate fi împărțită direct altceva).

EMILIENNE BRUNFAUT
președinta Federației belgiene a femeilor de cariere liberale și comerciale:

sînt pregătiți tinerii să se accepte ca egali?

Mediul familial este influențat de evoluția rapidă a lumii, totul constituind un fluid de norme, structuri și sancțiuni în care intervin permanente schimbări sociale. În momentul în care tinerii își asumă roluri de soț și soție, de părinți, de educatori, ei nu mai sînt singurii purtători ai ideilor morale actuale, religioase, educaționale și educative. Acești tineri, cu o formare profesională diferită, vor trebui să reziste la influența familială, să se adapteze cerințelor unei vieți sociale care adesea îi depășește, să învingă tradiții și forme de autoritate, contradicții din plan social, economic și familial.

Mediul familial joacă un rol hotărîtor în formarea noii generații. El va trebui să-și formeze deprinderi noi, nu în sensul unor norme impuse de sus, ci al unor exigențe izvorîte dintr-o simțire reală, comună, obiectivă. Consider că familia de mîine nu va putea fi decît o unitate în cadrul căreia fiecare își va asuma propriile răspunderi și va respecta individualitatea celuilalt.

Consider că prima probă a unui cuplu este aceea de a se accepta, de a se înțelege, de a trăi egalitar.

Tinerii de astăzi sînt produsul unei epoci în care în țările «mari», marcate sociologic de industrializare și de mecanizarea totală a muncii, relațiile interumane tind să se reducă la un sistem de norme. În România se conturează în mod clar un nou tip de femeie, o femeie activă, lucidă, care privește relațiile familiale cu luciditate și maturitate.

O căsnicie reușită cere multă răbdare și dragoste, eforturi comune și respect reciproc. Este vorba de o relație de participare, de încredere, de iubire, care nu se poate realiza fără înfrîngerea propriului egoism. A reuși în viața familială înseamnă a ști să suporți un eșec, a învăța să suferi, a ști să ceri iertare și să ierți, să-ți afirmi personalitatea și să accepți personalitatea celuilalt. Acestea sînt premisele unei căsnicii reușite, rețeta fericirii în viața familială.

Femeile din țările industrializate sînt din ce în ce mai independente, dar acest lucru nu diminuează rolul lor în familie. O femeie inteligentă nu va neglija niciodată acest rol. Este vorba de o completare reciprocă a soților, bazată pe respect și pe prietenie. Dincolo de această teorie, viața de familie este plină de dificultăți, dar rămîne una dintre marile probleme fundamentale.

________________

1972, FLAMURA

MĂRTURII — Întreținut de… nevastă

Am surprins, într-una din zile, o discuție între doi – se pare – tineri soți. El voia să cumpere un serviciu de masă, ea niscaiva ustensile de bucătărie. I-am urmărit alegând, discutând, cumpărând. I-am urmărit cu plăcerea cu care privești fiecare început. Și poate cu înțelegerea bucuriei lor, a celor doi, a dragostei pe care vedeam că o investesc, odată cu banii, în obiectul dorit și necesar.

Și, paradoxal, mi-am amintit de alți oameni, de alte cupluri, a căror bucurie nu există, sau a pornit cu începuturi de ratare în alcătuirea gradată și atât de frumoasă a căminului. De oameni despre care mi s-a vorbit cu jenă, dar și cu dispreț, ca despre cazuri rușinoase de boală – de boală a conștiinței, a bunului simț – pe care noi, ceilalți, n-o putem nici înțelege și nici ierta. Discutam într-una din zile cu câțiva tovarăși de la Consiliul popular al orașului Bocșa despre astfel de „cazuri“, am putea să le spunem sociale. Ca exemplu tipic au considerat dânșii pe Nicolae Guran, de meserie – șofer.

Într-o societate în care egalitatea femeii cu bărbatul a devenit o certitudine consemnată de practica cotidiană, dumnealui, soțul, se mai consideră încă suveran. Și, în virtutea acestei suveranități absolute, a preluat „frâiele“ propriei căsnicii, trimițindu-și nevasta la treabă, iar dumnealui așteptând – acasă (sau prin alte locuri), în compania diverșilor prieteni, tot atât de puțin ocupați.

A privi cu indulgență un astfel de caz, o atare interpretare a vieții de familie, nu este nici măcar posibilă. Pentru că, trecând peste dictonul „casa mea – imperiul meu“, la ora actuală, cel puțin depășit, nu facem altceva decât să cerem respectarea legilor sociale general valabile, respectarea celei mai elementare norme de etică a echității. Sigur, majoritatea femeilor sunt salariate. Dar nu pentru a hrăni un soț exploatator, ci pentru a fi utile societății.

Ar putea, eventual, riposta cineva „dacă ei îi place…“. Puțin probabil să-i placă. Mult mai probabil este că acceptă un atare sacrificiu în speranța unei redresări morale a soțului său, a tatălui copilului său. Mult mai probabil că îl acceptă cu acea resemnare tristă, poate chiar dramatică ce i-a înlocuit bucuriile și speranțele căsniciei.

Societatea însă nu poate accepta astfel de existențe parazitare, adevărați contravenienți ai normelor de etică socială care, credem, ar trebui trași la răspundere cu aceeași scrupulozitate cu care sunt pedepsiți toți contravenienții.

RODICA POPESCU

______________

1973, CONTEMPORANUL JURIDIC

Tot despre căsătorie

— Desigur, fiindcă dragostea este acaparatoare, exclusivistă, fiindcă în dragoste nu se împarte, familia noastră este monogamă.
Care alta ar putea fi semnificaţia textului din Codul familiei: „este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită“?

— Ai dreptate. Textul consacră principiul monogamiei. Dar această monogamie — şi este un adevăr vechi de când lumea — n-a fost fundamentată întotdeauna pe dragoste.
„Cel dintîi antagonism de clasă care apare în istorie coincide cu dezvoltarea antagonismului dintre bărbat şi femeie în familia monogamă, iar cel dintîi asuprire de clasă coincide cu asuprirea sexului feminin de către cel masculin“, remarcă, genial, Engels.

Monogamia a început cu monogamia femeii. Ea era cea care procrea, ea trebuia să dea deplină certitudine soţului asupra copiilor veniţi pe lume. Moştenitorii de drept ai averii fiind copiii, asupra lor nu trebuia să planeze nici un dubiu.

Femeia, bun al bărbatului, roabă înainte ca robia să fi existat, omorîtă dacă nu era credincioasă, l-a făcut pe Solon să o considere prima dintre sclave, iar pe Aristot să afirme că mulţumeşte zeilor că s-a născut bărbat şi nu femeie. Femeia monogamă, bărbatul poligam practicînd adulterul făţiş sau mai puţin făţiş este şi acum tabloul familiei în capitalism.

De altfel, legea îl şi favorizează: adulterul, de cele mai multe ori, este prevăzut cu pedepse mult mai grave pentru femeie şi mult mai puţin grave pentru bărbat.

— Cred şi eu. „Legiuitorul“ a fost întotdeauna bărbat. N-am auzit vreodată să se spună „legiuitoarea“!
Am impresia însă că nici în bătrînul nostru Cod civil concepţia n-a fost sensibil schimbată în ce priveşte raportul de forţe bărbat-femeie.

— După cum ne relatează Sofia Nădejde, într-un articol „Femeia şi legea“, tot în Contemporanul, dar din 1881 (citat de Tudor R. Popescu în excelentul său „Tratat de drept al familiei“), în arhiva guvernului român provizoriu din 1848 s-a găsit un proiect de lege în care, după ce se constata că „robia s-a desfiinţat“ şi că „robul cel mai nenorocit a fost pînă acum femeia“, în art. 9 se decreta: „Femeia este liberă şi deopotrivă cu bărbatul“.

Proiectul de lege, ce se plasează mult înaintea timpului său, n-a fost însă niciodată adoptat, iar Codul civil, intrat în vigoare în 1865, punea pe femeie „sub protecţia bărbatului“. Expresie eufemistică, pentru că de fapt „protecţie“ însemna supunerea totală faţă de bărbat.

Abia Constituţia din 1948 consacră deplina egalitate între sexe şi abrogă nenumărate dispoziţii din Codul civil, după care:

• tatăl singur exercita „autoritatea părintească“,
• în caz de dezbinare între tată şi mamă, consimţămîntul tatălui era de ajuns,
• femeia măritată nu avea alt domiciliu decît al soţului,
• sau cea privind regimul dotai.

Despre bigamie şi impedimente legale la căsătorie

— Să ne întoarcem la monogamie. Care sînt consecinţele juridice pentru o persoană căsătorită ce se mai căsătoreşte o dată?

— Pe planul dreptului penal, comite infracţiunea de bigamie, ce se pedepseşte destul de aspru:
închisoare corecţională de la unu la cinci ani.

Pe planul dreptului familiei, această a doua căsătorie este sancţionată cu nulitate absolută.

— Alte impedimente la căsătorie?

— Rudenia. În privinţa aceasta există un consens unanim.
Căsătoriile între rude sînt interzise atît din consideraţiuni:

• biologice (sănătatea copiilor este periclitată în uniunile dintre rude apropiate),
• cât şi morale (ar afecta negativ viaţa de familie).

Este oprită căsătoria:

• între rude în linie dreaptă,
• şi în linie colaterală, pînă la gradul al patrulea inclusiv.

— Adică veri. Şi totuşi sînt căsătorii între veri.

— Cu încuviinţarea specială a Comitetului executiv al Consiliului Popular şi numai pentru motive temeinice.

Mai este oprită căsătoria:

• între cel care înfiază (sau ascendenţii lui), şi cel înfiat (ori descendenţii acestuia),
• între copiii celui care înfiază şi cel înfiat sau copiii acestuia,
• între cei înfiaţi de aceeaşi persoană,
• între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa.

Toate aceste impedimente au în vedere în primul rînd consideraţiuni morale puternice.

Comparativ cu legislaţia burgheză

Legislaţia burgheză cunoaşte mai multe impedimente la căsătorie decât legislaţia noastră:

• căsătoriile între naş şi fină,
• între soţii divorţaţi (care nu se mai pot recăsători),
• căsătoria pentru femeie este oprită în termenul de 300 de zile de la încetarea căsătoriei anterioare (aşa-zisul termen de viduitate),
• impedimente de rasă, culoare, confesiune.

Un eminent civilist francez scria într-un tratat recent, cu toată sinceritatea, că:

„Ar fi ipocrit să nu recunoască barierele pe care le ridică la căsătorie inegalităţile de clasă sau rasă“.

Evident, tot ceea ce ţi-am relatat pînă aici nu sînt decît nişte date cu totul sumare. Dreptul familiei le-a preluat şi le-a dezvoltat amplu.

— Bănuiesc. Ars longa, vita brevis, cum spunea Hipocrat.

Sanda Ghimpu

__________________

1973, CONTEMPORANUL JURIDIC

• —AMBII, şi el şi ea, au zis „da“.
  În limbajul vostru, deci, un act de voinţă creator de efecte juridice. Şi totuşi căsătoria nu este considerată un contract. De ce?

— Motivele sínt multe şi întemeiate. Desigur, acest da este o condiţie sine qua non la încheierea căsătoriei. Dar, alături de da-ul celor două părţi, intervine rolul delegatului de stare civilă în faţa căruia căsătoria se încheie. Apoi, de regulă, un contract poate conţine variate clauze, iar părţile, pe parcursul lui, îi pot aduce, de comun acord, modificări. Statutul juridic al căsătoriei însă nu poate fi schimbat în niciun chip. Este prestabilit de lege. Cei doi, odată căsătoriţi, se supun unor reguli pe care legea le-a fixat în mod imperativ.

Unui contract părţile îi pot pune capăt prin voinţa lor comună sau, în anumite situaţii, prin voinţa numai a uneia din ele. În căsătorie, dacă nu intervine instanţa judecătorească ce, prin hotărîrea ei, să pronunţe desfacerea căsătoriei, uniunea dintre soţi nu poate fi sfărîmată.

Iată deci, enumerate pe scurt, numai cîteva consideraţii care au dus la concepţia definirii căsătoriei nu ca o convenţie, ci ca o uniune liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, în care ambii au drepturi egale, în scopul întemeierii unei familii.

— Ai încredere în căsătorie?

— Mă provoci. Se spune că Napoleon ar fi afirmat că dacă omul n-ar trebui să îmbătrînească, nu i-ar dori niciodată căsătoria. Cred însă că a fost o glumă, pentru că el însuşi s-a căsătorit tînăr şi numai o dată! Da, am încredere. Am încredere în căsătorie, însă în concepţia legii noastre.

— Mai limpede.

— Egalitatea deplină a bărbatului cu femeia, relaţii de familie întemeiate pe prietenie şi afecţiune reciprocă, pe sprijin moral şi material reciproc.

— Şi cu concepţia „bărbatul — şeful familiei“, ce facem?

— Reminiscenţe burgheze. De altfel, e greu să mai fie el şeful cînd nu mai reprezintă puterea economică. Femeia a devenit azi o forţă prin cultură, participare la viaţa socială, ca şi prin faptul că aportul ei concret în căsnicie este egal cu al bărbatului şi — de ce să nu fiu obiectivă? — de multe ori chiar mai mare. Ştii ce spunea Engels: supremaţia bărbatului în căsătorie este o simplă consecinţă a supremaţiei lui economice şi cade de la sine odată cu aceasta. Iată deci că se realizează o egalitate efectivă, justificată de o participare efectivă, sub toate aspectele, a femeii cu bărbatul în această uniune liber consimţită.

— Am auzit deseori spunîndu-se: „căsătoria la noi are caracter civil“. Care este semnificaţia juridică exactă a acestui caracter?

— Căsătoria se încheie valabil în faţa delegatului de stare civilă. Desigur, nimic nu se opune şi la celebrarea religioasă a căsătoriei. Constituţia noastră consacră libertatea exercitării cultului religios, numai că încheierea religioasă a căsătoriei nu are nici o relevanţă, nici un efect juridic.

De altfel, laicizarea căsătoriei, înlăturarea caracterului ei de mister, de taină, a avut loc la noi de mult, odată cu intrarea în vigoare a bătrînului nostru Cod Civil, adică în 1865. Uluitor de avansată concepţie, nu? Gîndeşte-te că şi azi mai sînt ţări în care există un drept de opţiune între căsătoria civilă şi cea religioasă, ambele cu aceeaşi valoare, iar în alte ţări chiar — puţine, e drept — căsătoria mai are încă un caracter exclusiv religios.

— Şi condiţiile pe care legea le impune cu privire la căsătorie?

— Sînt numeroase. Legiuitorul le-a instituit cu grijă în considerarea încheierii unor căsătorii temeinice. Noi, juriştii, le împărţim în condiţii de fond şi condiţii de formă ale căsătoriei.

Printre condiţiile de fond: un minimum de vîrstă. Pentru bărbaţi — 18 ani, iar pentru femei — 16 ani. Un maximum de vîrstă însă nu există.

— Niciodată nu e prea tîrziu pentru fericire!

— Probabil aşa s-a gîndit şi legiuitorul cînd nu l-a fixat.

În legătură cu vîrsta femeii, pentru motive temeinice se poate încuviinţa şi căsătoria la 15 ani. Dispensa de vîrstă se dă de către Comitetul executiv al Consiliului Popular Judeţean sau al Capitalei în cuprinsul căruia îşi are domiciliul femeia şi în temeiul unui aviz dat de un medic oficial. Se admite în general printre motivele temeinice starea de graviditate a femeii. Pot fi şi altele. Legea nu le enumeră şi bine face.

Apoi vin în ordine condiţiile de sănătate. Viitorii soţi sînt obligaţi să-şi comunice starea sănătăţii lor, iar suferinzii de anumite boli sînt împiedicaţi să se căsătorească. Liberul consimţămînt este o altă condiţie de fond a căsătoriei. El trebuie să fie actual, adică dat în momentul căsătoriei (promisiunile de căsătorie nu au valoare juridică), personal şi exprimat simultan.

— Cum simultan?

— Pentru încheierea căsătoriei ambii soţi trebuie să fie prezenţi. Căsătoria prin procură nu este admisă de legea noastră. Împrejurările cu totul excepţionale în care se poate deroga de la această regulă nu fac însă decît să confirme regula.

Asupra rudeniei, impediment la căsătorie, merită să mă opresc mai mult; ca şi asupra condiţiilor de formă. În însemnările viitoare, deci.

Sanda Ghimpu

____________

1973, ORIZONT 

Munca socială, condiție a emancipării femeii

de Nicolae Stanciu

Trecerea revoluţionară la socialism desfiinţează condiţiile inegalităţii de milenii a femeii în raport cu bărbatul și deschide procesul complex al emancipării reale a femeii. Noile condiţii și sarcini istorice implică în mod necesar o nouă imagine de sine a femeii, imagine — rezultatul năzuinţei ei libere cu privire la sine, realizabilă prin potenţarea libertăţii în procesul real al confirmării, al atingerii modelului năzuinţei sale.

Realizarea unei esenţiale transformări în conştiinţa de sine a femeii ca om al unei noi subiectivităţi cere evident depăşirea în fapt a oricărui sentiment de frustrare și a oricărui complex de inferioritate, întreţinute în întreaga istorie anterioară de inegalitatea economică și de influenţa modelatoare a moralelor represive. Trecerea la socialism nu înseamnă și înlăturarea automată din conştiinţa oamenilor — bărbaţi și femei — a ideilor, sentimentelor, care au ca obiect presupusa inferioritate a femeii faţă de bărbat în privinţa capacităţii ei de desfăşurare a unor activităţi sociale valoroase și diverse.

Este vorba despre opinia sceptică, de neîncredere în forţele, capacitatea femeilor — în ciuda unor dovezi senzoriale contrare; este manifestarea atenuantă a poziţiei burgheze de negare a statutului și rolului social al femeii. Argumentul „de bază“ adus în sprijinul acestei opoziţii este absenţa unui rol istoric valoros al femeilor atât pe plan economic, cât și pe plan spiritual. Deşi în mare parte exactă, această constatare eludează însă esenţialul: absenţa sau prezenţa sporadică a femeii în diferite sectoare de activitate socială se datoreşte tot bărbaţilor care au redus sfera de preocupări a femeii la treburile casnice, reprimând mai mult sau mai puţin brutal orice dorinţă a acesteia de a se afirma pe planul realizării social-politice.

Ca atare, susţinerea acestui argument înseamnă absenţa înţelegerii marxiste a situaţiei istorice a femeii sau, în caz contrar, prezenţa unei profunde ipocrizii. Tind să cred că adesea prezenţa în formă sceptică a prejudecăţii inferiorităţii femeii se datoreşte unei comodităţi — fie la bărbat, fie la femeie. Astfel, în condiţiile actuale ale afirmării femeii pe toate planurile activităţii sociale, bărbaţii care nu sunt dispuşi la un efort de autoperfecţionare se văd depăşiţi valoric fie de soţie, fie de colegele de serviciu. În locul unei preocupări permanente de autodepăşire, ei recurg la prejudecată pentru ameţirea amorului propriu, produs al prejudecăţii superiorităţii bărbatului și al viziunii concurenţiale asupra relaţiei dintre femeie și bărbat.

Când atitudinea sceptică se întâlneşte la femei, se pare că ea are la bază fie absenţa unei tării, a încrederii în forţele proprii, a perseverenţei principiale, fie comoditatea care le duce într-o clară dependenţă morală și chiar economică faţă de soţ — prezenţă intimată și anacronică a parazitismului și lipsei de personalitate.

Rezervele în recunoaşterea egalei capacităţi sunt argumentate uneori cu ajutorul diferenţelor descoperite între ei de ştiinţe. Se cunoaşte că biologia și psihologia au ajuns în mod obiectiv la concluzia existenţei unor diferenţe în privinţa capacităţii de efort fizic, în raportul gândirii cu afectivitatea etc., între femei şi bărbaţi. Aceste rezultate au fost speculate de unii în favoarea bărbaţilor. În subtext este ideea mecanicistă după care egalitatea dintre bărbat și femeie ar fi justificată numai atunci când toate activităţile desfăşurate de bărbat ar fi îndeplinite la aceiaşi parametri și de femeie, uitându-se evident și raportul invers. Cu alte cuvinte, femeia ar trebui să-şi însuşească viziunea bărbatului asupra vieţii, să-l copieze.

În condiţiile unei certitudini senzoriale a potenţialului de muncă al femeilor, al afirmării tot mai depline a lor în procesul edificării societăţii socialiste, opinii și atitudini de acest tip sunt un serios impediment în calea emancipării femeii, a realizării rapide a progresului social, astfel că se impune o atitudine intransigent critică faţă de ele și faţă de orice opinii sau atitudini negative cu privire la statutul și rolul social al femeii.

Aşa cum sublinia Engels: „prima condiţie prealabilă pentru eliberarea femeii este ca întregul sex feminin să se întoarcă la munca socială“. Reiese clar că, pentru a depăşi caracterul formal, limitat al emancipării femeii în societatea burgheză, „întregul sex feminin“ trebuie să se integreze în activitatea socială, economică, politică, culturală.

Ca atare, integrarea tot mai deplină a femeilor în efortul susţinut al poporului semnifică posibilitatea reală a manifestării capacităţilor lor de creare și transmitere a valorilor materiale și spirituale socialiste, a rolului de subiect al autoconstrucţiei personalităţii lor. Întoarcerea întregului sex feminin la munca socială în diferitele ei forme este o necesitate obiectivă în socialism; construirea înaltelor obiective sociale și morale socialiste nu este posibilă decât prin unirea energiilor întregului popor într-un singur torent, prin solicitarea exercitării atitudinilor şi capacităţilor fiecărui individ, a perfecţionării lui continue, prin asumarea egală a responsabilităţii de bărbaţi și femei pentru viitorul ţării.

Una din premisele de importanţă maximă pentru participarea femeilor la viaţa socială este înscrierea în Constituţia ţării noastre, în fruntea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a principiului egalităţii în drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice, juridice, sociale și culturale, fără discriminare de sex, naţionalitate, rasă sau religie. Spre deosebire de Constituţiile burgheze care înscriu principiul egalităţii în drepturi și respectiv al egalităţii în drepturi a bărbatului cu femeia, Constituţia noastră socialistă prevede faptul că statul garantează această egalitate în drepturi, neîngăduind nicio îngrădire a drepturilor sub pedeapsa prin lege. Egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul nu rămâne o simplă expresie ca în dreptul burghez, întrucât statul socialist creează garanţiile materiale ale exercitării drepturilor. Partidul nostru a considerat emanciparea femeii ca unul din obiectivele importante ale luptei pentru desfiinţarea exploatării omului de către om, pentru atingerea idealului social și eticii comuniste.

Plenara C.C. al P.C.R. din 18–19 iunie 1973 reafirmă înalta preţuire pe care partidul nostru o acordă considerabilei contribuţii a femeilor la evoluţia progresivă a ţării noastre, a rolului lor în creşterea și educarea copiilor, în formarea şi dezvoltarea tineretului în spiritul principiilor eticii și echităţii comuniste, al demnităţii și patriotismului socialist. Plenara a subliniat măsurile diverse care s-au luat în ultimul timp pentru uşurarea îmbinării armonioase în viaţa femeii a rolului de mamă, educatoare, soţie cu participarea la viaţa economică, socială, politică şi culturală.

Hotărârea plenarei cuprinde sarcini pentru toate organele și organizaţiile ce compun sistemul democraţiei în ţara noastră în vederea mobilizării şi organizării participării efective a femeilor la progresul ţării, în conformitate cu locul și importanţa obiectivă a femeii în societatea noastră. Înfăptuirea obiectivelor hotărârii plenarei din 18–19 iunie 1973 va duce la creşterea aportului femeilor la îndeplinirea sarcinilor complexe ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate, la dezvoltarea și conducerea economică, ştiinţifică și culturală, a vieţii politice a ţării noastre, la asigurarea condiţiilor necesare manifestării multilaterale a forţelor creatoare ale femeii, la o nouă etapă a emancipării ei generale, la ridicarea întregului popor pe noi culmi ale nivelului de trai și civilizaţie.

NICOLAE STANCIU

_____________

1974, FEMEIA

Dragostea în căsnicie

Convorbire între psihologii Geta Dan Spânoiu și prof. Dr. Decent C.I.Botez

— Propun, tovarăşe profesor, să lăsăm deoparte, desigur pentru moment, psihologia muncii.
Pe acest teren ne întîlnim mai des şi vă cunosc opiniile. Prefer un subiect mai delicat pentru o conversaţie între un bărbat şi o femeie. Şi tocmai pentru că este delicat, nu ar trebui, zicând, să-l ocolim nici în discuţii şi nici în studii psihologice.

— Sunteţi de acord cu ceea ce spune Elwin Toffler, că schimbările rapide din societatea contemporană alterează sentimentele din ce în ce tot mai des între soţi şi de aici un număr mai mare de divorţuri?

— Nu sînt de acord, fiindcă sentimentul de dragoste exprimă o esenţă umană, care izvorăşte dintr-un splendid mănunchi de trebuinţe complementare, generînd, la rîndul lui, sentimente de tandreţe, de căldură sufletească, de devotatie…

— Cred că greşeala pe care o fac suprarationaliştii viitorului decurge din faptul că încearcă să explice omul şi toate coordonatele vieţii acestuia printr-un singur principiu, cel al tehnicizării.

— Nu neg ceea ce spune Eulah Laucks într-un articol al său, şi anume că impactul tehnologiei este cumulativ, resimţindu-se şi în familie — acest cadru tradiţional de umanizare şi civilizaţie. Cred, totuşi, că nu are dreptate cînd spune că nicăieri această dislocare nu este mai pregnantă decît în familie, fapt care a condus la ideea crizei mariajului.

— Să nu ne speriem de idei care se decretează ca noi sau deturnătoare. Ideea crizei mariajului nu este nouă. A cunoscut-o Evul mediu, atunci cînd se înfruntau cele două morale — cea creştină, care considera familia sacră, şi cea cavalerească, păgînă…

— Vorbind de aceasta din urmă, trebuie să ne gîndim neapărat la Tristan şi Isolda, nu?

— Exact, pentru că povestea lor este un simbol al recunoaşterii dragostei.

— Dar cei doi eroi se iubesc cu o pasiune mistuitoare în afara familiei, ei se înşeală astfel cu iluzia libertăţii şi plenitudinii dragostei şi tocmai de aceea sfîrşitul este tragic.

— De aceea, dă-mi voie să te completez. Acelaşi lucru remarcăm dacă privim prin retrovizorul timpului ceva mai tîrziu. În societatea burgheză a apărut o reacţie similară. Influenţat de ambianţa culturală, de literatura şi arta, tineretul a construit ideea „aimer c’est vivre“ („a iubi înseamnă a trăi“), ca o reacţie la mariajul mercantil şi la plictisul rezultat de aici.

— Vreţi să spuneţi că ne sîntem în faţa unui adevăr şi a unei exagerări în acelaşi timp?

— Intocmai. Este vorba de un adevăr, dacă ne gîndim la reconsiderarea sentimentului de dragoste, şi de o exagerare privind autonomia ei în afara căsătoriei.

— Probabil că dacă ar fi apărut o serie de condiţii, ca independenţa femeii, egalitatea ei cu bărbatul, desprinderea de concepţii religioase, ipotetic vorbind, am fi întîlnit şi ideea mariajului temporar, despre care vorbesc unii specialişti în prezent?

— Foarte posibil, pentru că, de fapt, reacţiile împotriva familiei, la care ne-am referit mai sus, nu sînt întîmplătoare şi nici un simplu simptom al dispariţiei familiei — acest cadru care de milenii şi-a dovedit utilitatea. Ele sînt, mai curînd, o ripostă la rămînerea în urmă a familiei faţă de schimbările petrecute în societate. Putem vorbi şi în cazul bazei afective a familiei de o confuzie de idei şi sentimente la nivelul persoanelor în cauză. Astfel de stări sînt caracteristice pentru stadiile de implantare rapidă a ideilor noi, a valorilor noi.

— Nu cumva şi dragostea din romanul şi filmul „Love Story“ se înserie în acest context?

— Desigur. Este o reacţie faţă de dragostea caracterizată, în general, tinerele de astăzi. Tinerii de azi au toate condiţiile de a cunoaşte dragostea în toată plenitudinea ei, fără toate limitările şi obstacolele provenite din prejudecaţiile de clasă, de familie, de avere. Toate dramele, dramele pasionale, începînd cu Romeo şi Julieta, prezintă conflictul tragic dintre dragoste şi obstacolele care i se opun: prejudecăţile instituţiilor perimate. Azi toate aceste bariere nu mai există şi dragostea se poate desăvîrşi în căsătorie, ajungînd la acea plenitudine a personalităţii şi a vieţii care poartă numele de fericire.

— Cred că nicăieri, în literatura zilelor noastre, această fericire nu se desprinde mai pregnant decît din actul de căsătorie din „Love Story“, care este cu adevărat un acord profund între cei doi tineri. Şi acum să trecem la problema mult discutată a adaptării structurii şi stilului de viaţă ale familiei la structura şi stilul de viaţă ale societăţii, pentru ca ea să-şi conserve toate virtuţile. Fiind vorba de crearea unor mentalităţi noi privind poziţia, rolul, potenţialul de care dispune fiecare membru al cuplului familial. Fiind vorba, în ultima instanţă, de echilibrarea multiplanelor planuri ale vieţii de familie, şi în aşa fel încît să nu-l compromită pe cel mai intim, care le aparţine, şi pe care se construieşte cu adevărat un cămin fericit: sentimentul de dragoste.

— Complet de acord! Dar să nu ne înşelăm că este aşa de uşor…

— Cine a spus că este uşor? Nu uitaţi că eu am pe lîngă o profesie şi o familie. Fiecare dintre noi încercăm un echilibru, reuşim mai bine sau mai puţin bine, mai întotdeauna sau uneori, total sau parţial, dar numai aşa putem avansa. Nici cea mai simplă problemă de aritmetică nu se rezolvă frontal.

— Este o indiscreţie dacă te trădez că i-ai propus soţului să meargă singur la spectacol fiindcă aveai un articol de scris?

— Deloc. Aceeaşi recomandare mi-a făcut-o el într-o zi cînd dorea să meargă la un meci de fotbal. Acord deplin, nu?!

— Vezi, aici e problema! Depinde de fiecare cum ştie să-şi dirijeze conduita pentru a-l respecta pe celălalt.

— Curios. Sunteţi bărbat şi, după cîte constat, nu evoluaţi în sensul ideii lui Al. Mirodan, care, în revista „Femeia“, la rubrica „Un bărbat şi o femeie“, spunea că femeia decide dacă o căsătorie reuşeşte sau nu.

— În materie de decizie şi de succes al mariajului n-aş putea spune că îl contrazic pe Al. Mirodan, dar nici că sînt de acord cu el.

— Strategie?

— Nicidecum! În primul rînd, este o iluzie să crezi că deciziile raţionale privind relaţiile afective în mariaj sunt decisive. Factorii care intră în joc sunt nenumăraţi.

— Un psiholog francez spune că dragostea este un sentiment atât de complicat încât trebuie să fii mai curând poet ca să-l poţi descrie. În realitate, este o adevărată construcţie a vieţii afective în familie şi dacă nu este întreţinută ea se destramă. Numai ce se observă un lucru: căsătoria din dragoste, care pentru străbunici mai curând e dovadă de slăbiciune decât de profunzime morală, are azi rădăcini adânci în cultura noastră. Dragostea devine, dintr-un interes periferic (urmând a fi creată după legiferarea familiei), o justificare primară a acesteia. În momentul căsătoriei, dragostea reprezintă însăşi raţiunea vieţii. Ce păcat însă că această raţiune nu mai este întreţinută ulterior, prin conduita celor doi soţi. Acelaşi de la început, îi întâlneşti totuşi după câţiva timp, parafrazându-l parcă pe B. Croce, lamentându-se că „familia este mormântul dragostei“. Eu aş crede că este o logică răsturnată a realităţii în aceste lamentări. Poate mai corect ar fi să spunem că „lipsa dragostei este mormântul familiei“.

Căsătoriile care au ajuns la acest moment al deznădejdii sunt victime a mai multor confuzii. În primul rând se pare că cei doi membri ai cuplului au plecat la drum înşelându-se cu destulă uşurinţă şi astfel au luat o simplă dorinţă de dragoste drept un sentiment care ar susţine o construcţie mult mai serioasă, durabilă: cazul celor care decid în mare grabă să se căsătorească.

— Dar pomeneaţi de mai multe confuzii?

— Dacă ar fi să le enumerăm pe toate, ar trebui să scriem un tom. Dar să încercăm să punem un punct pe i. De ce am trece aşa uşor cu vederea că mariajul se bazează pe elemente ale comportamentului sexual, afectiv, intelectual, motivaţional? Fie că oamenii sunt sau nu conştienţi de existenţa lor, acestea acţionează. Iată de ce un sentiment de dragoste trebuie întreţinut, nu înlocuit cu uşurinţă.

OBICEIURI DE CĂSĂTORIE LA DIFERITE POPOARE

AZTECI. Tânărul îşi ia rămas bun, în cadrul unei ceremonii, de la tinerii de aceeaşi vârstă cu el. Cu această ocazie, bătrânilor care s-au ocupat de educaţia lui, li se dă drept dar o secure de obsidian şi li se cere voie ca acesta să se căsătorească. La nuntă, tinerii miri sunt aşezaţi pe un covor şi li se dau daruri simbolice. Fetele primesc haine bărbăteşti, iar băieţii îmbrăcăminte femeiască. Mantia bărbatului e cusută de cămaşa fetei, simbol al legăturii dintre cei doi. Apoi li se aduc mâncăruri pe farfurii şi se servesc reciproc.

ESCHIMOŞII. Căsătoria lor se pune la cale de către părinţi, care iau în considerare consolidarea relaţiilor de prietenie. Nunta se face numai atunci când bărbatul îşi poate întreţine familia. Acesta cumpără fata cu diverse daruri şi o aduce în satul lui, luând obligatoriu cu dânsa opaiţul, oale de piatră şi unelte de cusut. Dacă nu se înţeleg, se despart foarte uşor.

MATO GROSSO. Băieţii se căsătoresc după ce dau o probă de curaj şi destoinicie. Pentru a fi acceptat drept soţ, tânărul aduce alesei sale un vânat. Dacă aceasta îl prepară, înseamnă că îi place. Pentru a-i verifica curajul este introdus într-un bazin în care se găseşte un peşte feroce, pe care trebuie să-l prindă. În acest caz este acceptat. Dacă moare, alt tânăr îşi încearcă norocul. O altă probă constă în defrişarea unei bucăţi de junglă, pe care trebuie s-o cultive cu mâna. Abia când rodeşte pământul se poate căsători.

GUINEEA ŞI SENEGAL. Logodna tinerilor trebuie încuviinţată de părinţii băiatului şi ai fetei. Uneori logodna se face când fata are 4–5 ani, dar când ajunge la timpul măritişului acest lucru nu se face fără voia ei. Între timp, tânărul face daruri părinţilor şi fetei. Dacă fata poartă darurile primite, tânărul trimite socrilor un nou dar: un clapon şi un pui negru. Nunta se face în perioade legate de munca câmpului şi este condiţionată de câştigarea unui lot de pământ cultivabil. Nunta are loc numai într-o zi de luni, miercuri sau vineri.

________________

1977, ALMANAHUL PĂRINȚILOR

CORESPONDENȚA SPIRITUALĂ ÎNTRE SOȚI
Reportaj-anchetă de DINCA SOARE

Din realitatea cotidiană spicuim la tot pasul frămîntări ca acestea: Cum ne putem armoniza interesele și gusturile, cînd eu lucrez la spital, operez oameni, tremur pentru viața lor, iar soția mea face muncă de birou? Ce pot eu discuta cu soțul meu, cînd vine obosit de la uzină și n-are chef de vorbă, iar eu sînt plictisită de treburile casei, de copii? Putem noi discuta despre cărți citite sau artă, cînd nici unul din noi nu avem timp pentru aceasta? Eu mai citesc cîte ceva, dar cînd să discuți cele citite cu cine?

Tovarășa ȘTEFANIA ANASTASIU ajunsă în uzină, fiindcă între meseria de stomatolog și nevoia imperioasă de muncă în sistemul armelor muncii s-a dovedit a fi mai mare aceasta din urmă, își amintește de momentele importante de învățătură din familia proprie, despre echilibru. El i-a permis împlinirea deplinei încrederi în viața de cuplu. „Este importantă, spune dânsa, acea comunicare a ideilor, a gusturilor, a convingerilor care trebuie să devină în mod deosebit un obicei de zi cu zi. Adică să nu mai neglijăm să discutăm, să ne întrebăm, să ne dăm cu părerea, să ascultăm. Soțul meu are convingerea că oamenii inteligenți trebuie să vorbească mult între ei, să nu se lase copleșiți de muncile zilnice și să nu piardă contactul sufletesc unul cu altul. În felul acesta ne susținem și muncim cu spor. Iar dacă a fost nevoie, am renunțat și eu la anumite lucruri care mă plictiseau și nu-l interesau și pe el. Sau invers.”

La rîndul său, tovarășul profesor NICOLAE SAFTU de la un liceu din Pitești, preciza: „Este îmbucurător faptul că soția mea și eu ne-am găsit mereu un punct comun. Discutăm mult. Uneori în contradictoriu, dar cu dorința sinceră de a lămuri lucrurile. Așa se face că în viața noastră nu au apărut conflicte majore. Cred că e nevoie de o reală prietenie între soți și, în același timp, de o afecțiune bazată pe sinceritate.”

În același sens domnul I.M. Pan, economist, ne povestea: „În familie noi nu ne cenzurăm. Vorbim deschis despre profesie și despre toate domeniile de interes comun. Ne place să ne sfătuim, ne consultăm și hotărîm împreună orice decizie. Ne unește și o pasiune comună: lectura. Ne place foarte mult să discutăm despre ceea ce citim.”

La aceeași concluzie ajung și soții care lucrează în același loc. Iată ce ne spunea tovarășul Valentin, în unul din marile centre industriale ale țării: „Soția mea și cu mine ne completăm perfect. Lucrăm în același atelier, dar pe linii diferite. Cînd ne întîlnim în pauze, schimbăm idei, ne ajutăm, ne încurajăm. Cînd plecăm acasă avem mereu ce să ne spunem. Ne povestim una-alta, rîdem împreună. Cred că tocmai această armonie este secretul fericirii noastre.”

La această observație, tovarășul ALEXANDRU STĂNESCU, strungar, adaugă: „Eu cred că doi oameni care își unesc destinul pe toată viața, prin sentimente puternice și nu din obligație, au datoria să comunice mereu. Numai așa se poate păstra căldura relației și educația copiilor lor.”

Din același spirit vorbește și tovarășul ȘTEFAN IONIȚA, pensionar: „E important ca soții să încerce să se înțeleagă, să nu se izoleze unul de altul. Să-și stimuleze gustul de muncă și de viață prin sfaturi, prin îndemnuri, dar mai ales prin sinceritate. În familie trebuie să existe și înțelegere și încurajare, altfel oboseala și rutina pot umbri liniștea căminului.”

Există însă și căsnicii ca un haos, unde viteza mare a orânduirii face viața confuză, febrilă, plăcerile trecătoare nu stau decât tensiunea la o oră- pauză, luxul searbăd nu întregește falsa idee de belșug, dominația bărbatului se confundă cu bărbăția, femeia e „decorativă”, iar dragostea se stingea până la epuizare. Dacă ambii soți sunt uniți în acest clocot logic, rădăcina împreună și cresc haotic (aparent, o comunitate fără căsnicie), dar dacă vor păli separat decad și spiritual.

Am întâlnit acum câțiva ani doi bătrâni care, în ciuda anilor mulți și grei de uzină, duceau o viață liniștită, dar disciplinată, din prietenie, din respect unul față de celălalt. Nu mai aveau acele vorbe dulci de început, dar felul în care se priveau, cum își căutau ochii, cum își zâmbeau sau tăceau, era o dovadă vie a unei înțelegeri care trecuse peste toată rutina unei vieți de muncă. Într-o zi, el mi-a spus: „După ce s-au dus toți ai noștri și am rămas numai noi doi, am înțeles că fericirea nu vine din întâmplare, ci se clădește încetul cu încetul, în timp, cu înțelepciune, cu răbdare și dragoste.”

Tovarășa VALENTINA PANDURU, ingineră electronistă, este de părere că „viața de familie presupune adaptare, înțelegere și împărtășire a sentimentelor, deciziilor, aspirațiilor. Nu înseamnă că femeia trebuie să renunțe la personalitate, la gândire critică, dar trebuie să învețe să împărtășească din tot ce simte și să primească în schimb o sinceră afecțiune.”

Gândindu-mă la propria experiență, aș spune că drumul în comun străbătut treaptă cu treaptă alături, cu năzuința de desăvârșire a eului spiritual al fiecăruia din cei doi soți îi aduce mereu alături, în acțiunea lor comună de a modela caractere integre, sensibile și cu aceeași dorință de desăvârșire la copiii lor. Consider că acesta este elementul esențial care unește doi soți în lupta lor comună pentru asigurarea stabilității familiei lor, în realizarea acelei armonii absolut necesare, într-un climat moral sănătos al unei familii moderne.

Ne-am adresat cu aceste probleme și studentului PETRESCU TEODOR, din anul III al Facultății de psihologie, care este căsătorit de circa un an și are o fetiță de șapte luni. El considera că o condiție a corespondenței spirituale între soț și soție nu este nicidecum nivelul egal de pregătire și cultură sau profesiile asemănătoare. Doi soți pot corespunde sub acest raport și totuși să nu aibă aceleași vederi, aprecieri, fapt ce-i poate duce la neînțelegeri. Deci, altul e factorul ce determină armonia în cămin, anume cel afectiv. Oricâtă atracție ar simți cineva pentru cultura altei persoane de sex opus, dacă nu intervine și un factor de natură afectivă, nu se poate realiza o relație durabilă.

Totuși, diferențele spirituale pot duce și la complexe de inferioritate, uneori nefaste pentru căsnicie. Un soț cu complexe de inferioritate, de pildă, devine insuportabil. Pentru soție.

_____________

Există și oameni care te resping, prin faptul că-și arată prea mult inteligența, mai ales cu scopul vădit de a pune în inferioritate pe alții. Un om cu adevărat inteligent își ascunde superioritatea. Acest lucru e foarte supărător. O spun sincer, de multă vreme mă gândesc la asta. Aș zice că e necesar o înțelegere mai profundă între sexe, mai ales a femeii față de bărbat. Multe femei sunt inteligente, înțeleg și acceptă asta, mai ales când e vorba de o serie de lucruri legate de comportarea, manierele, atitudinea lor în familie, în societate sau în alte locuri unde e simplu, dar esențial, faptul că ele confundă drepturile egale cu o superioritate pe care și-o atribuie uneori fără temei. E necesar să facă o diferențiere între acestea și cele specifice feminității.

Acestea sunt carențe serioase în educație. Cred, de aceea, că ele ar trebui să beneficieze de o pregătire corespunzătoare, încă din școală și familie. Ar trebui să existe o permanentă educație spirituală, care să modeleze sufletul copiilor în spiritul unei relații echilibrate între sexe, bazate pe încredere reciprocă, respect și preocupări de autodeterminare.

__________________

1977, CUVÎNTUL NOU

Mic dicționar juridic

BUNURI ALE SOŢILOR

Potrivit Codului familiei, soţii dispun, în căsătorie, de două categorii de bunuri: bunuri comune şi bunuri proprii, fiecare categorie avînd un regim juridic special, strict reglementat de lege sub aspectul dobîndirii, folosirii, înstrăinării şi urmăririi ei.

Astfel, conform articolului 30 din Codul familiei, bunurile comune, sînt cele dobîndite de oricare din soţi în timpul căsătoriei. Este, deci, indiferent dacă ele sînt dobîndite prin muncă comună ori separat, ori dacă în actul de achiziţie, figurează numai unul dintre soţi, fiind suficient doar ca dobîndirea lor să se facă în timpul căsătoriei.

Întrucît bunurile comune, sînt afectate susţinerii sarcinilor căsătoriei, soţii au asupra lor un drept de proprietate în codevălmăşie, iar nu pe cote părţi, neputîndu-se stabili dreptul fiecăruia dintre ei asupra acestora şi nici împărţi bunurile comune conform acestui drept, decît cu ocazia desfacerii căsătoriei, sau, în mod excepţional, pentru motive temeinice în timpul căsătoriei, conform articolului 36, alineatul II. Împărţirea se face în raport de contribuţia fiecăruia dintre soţi, ţinîndu-se seama, în această privinţă şi de aportul soţiei la creşterea copiilor şi rezolvarea treburilor casnice ceea ce, în practică, a făcut ca, de regulă, împărţirea bunurilor să se facă în mod egal.

Cît timp bunurile nu sînt împărţite, soţii pot exercita fiecare, chiar separat acte de administrare şi folosinţă, însă cînd e vorba de terenuri sau construcţii nici unul din soţi nu poate încheia acte de înstrăinare decît cu consimţămîntul expres al celuilalt soţ.

Bunurile comune pot fi urmărite de regulă, numai pentru datorii ori cheltuieli comune, făcute în legătură cu nevoile obişnuite ale căsniciei.

Prin excepţie la cele mai sus stabilite, anumite bunuri sînt, potrivit articolului 31 din Codul familiei, bunuri proprii ale soţilor şi anume: bunurile dobîndite înainte de căsătorie, cele dobîndite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei, bunurile dobîndite cu titlu de premiu sau recompensă, despăgubirile plătite pentru pagube pricinuite persoanei şi valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

În legătură cu bunurile proprii, soţii pot face singuri acte de administrare, folosinţă şi dispoziţie, fără a avea deci nevoie de consimţămîntul celuilalt soţ.

Calitatea de bun comun este prezumată de lege, iar calitatea de bun propriu trebuie dovedită.

(V. M.)

______________________________

CERINȚELE SOCIALE, EDUCATIVE ȘI POLITICE ALE FAMILIEI
MARIA BOBU,
membră a Biroului
Consiliului Național al Femeilor

De-a lungul existenței sale milenare în vatra strămoșească, poporul român a acumulat și a transmis, ca pe niște giuvaere de mare preț, tradiții morale cu o intensă forță de înrîurire. Familia s-a dovedit a fi leagănul în care fiii acestui pămînt au deprins înălțătoarea iubire de patrie, apărarea înflăcărată de libertate și dreptate socială, respectul pentru muncă, cinstea, sinceritatea, curajul și pasiunea pentru demnitate.

Astăzi, în condițiile edificării construcției socialiste îndreptate spre comunism, familia românească are o adevărată și reală misiune istorică. Partidul, personal tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al partidului, președinte al republicii, acordă o înaltă prețuire familiei, nucleul de bază al societății — femeii-mame, rolului pe care aceasta îl are în creșterea și educarea copiilor, în dezvoltarea continuă a națiunii noastre socialiste. Programul Partidului Comunist Român, Carta fundamentală a societății noastre, consfințește înalta poziție a familiei, a femeii în structura noilor relații de familie de principii sociale, familie de egalitate, respectul, afecțiuni și încrederii reciproce între soți.

Familia contemporană beneficiază de marile prefaceri economice, sociale și politice ale socialismului. Dezvoltarea bazei tehnico-materiale, consolidarea și perfecționarea noilor relații de producție, a proprietății socialiste, ridicarea continuă a bunăstării materiale și spirituale, noua conștiință a oamenilor, schimbările efectuate în legislație și moravuri constituie premise obiective ale unor inevitabile transformări ale familiei. Fiind un fenomen social, familia cunoaște o permanentă evoluție în structura și funcțiile ei, în caracterul legăturilor familiale, în raportul dintre latura material-economică și cea spirituală a vieții și activității familiei. De aici rezidă importanța plasării familiei, ca entitate socială de bază, pe linia dreaptă de evoluție și împlinire ale societății socialiste și comuniste, creșterii rolului său educativ și politic în devenirea comunistă a patriei.

Ridicînd pe o treaptă superioară vechile tradiții românești ale unor familii puternice, cu mulți copii, în țara noastră familia este înconjurată față de material și moral care se acordă — concediu de maternitate plătit, program redus de muncă în perioada de alăptare, asistență medicală gratuită, creșterea continuă a rețelei de creșe și grădinițe de cămin, dezvoltarea de servicii și prestări sociale care degrevează familia de multe din treburile casnice din trecut. Toate acestea și încă multe altele fac parte integrantă din acțiunile întreprinse de partid pentru creșterea nivelului de trai material și spiritual al maselor populare. O altă măsură a conducerii de partid în legătură cu majorarea retribuției reale a oamenilor figurează în cincinalul 1976—1980, sporirea alocației de stat pentru copii în medie cu 30 la sută, ajutoare ce se acordă mamelor cu mai mulți copii care se vor ridica, conform prevederilor anterioare, de 6 ori — reprezintă o nouă expresie a grijii partidului pentru creșterea bunăstării poporului, pentru sprijinirea familiei.

Toate măsurile de prevederi referitoare la ridicarea nivelului de viață, sporirea veniturilor, asistență socială etc. sunt de natură să creeze condiții tot mai bune pentru îngrijirea și educarea copiilor, pentru formarea multilaterală a tinerei generații.

Modernizarea vieții social-economice, urbanizarea, mobilitatea socială sporită a familiei, schimbările în structura și funcțiile ei, perfecționarea ei ca atare — toate acestea fac ca alături de alte schimbări ea să nu-și piardă rolul, ci să capete proporții și valențe noi funcția educativ-socializatoare a familiei. Socialismul a eliminat contradicțiile dintre familie și educația copilului, idealul vieții și împlinirea individuală fiind o componentă a idealului social; sarcinile familiei se zidesc în dezideratele procesului educativ al societății. Părinților le revin atribuții sporite pe două planuri, cu dublă interferență: pe de o parte — în cadrul educației, pe de alta — în procesul de formare a unui nou om cu profil moral, politic și spiritual — pe data învățați și deveniți educatori, în același timp acest parcurs și-l exercită rolul de educatori ai propriilor copii. 

Nicolae Ceauşescu, adre săndu-se pionierilor, şi educa torilor — nu pentru că rolul familiei în educarea copiilor se situează pe ulti mul plan, ci dimpotrivă, pe primul şi pentru că se adresează tuturor părinţilor cu chemare de a acorda mai multă atenţie, mai multă grijă educării şi creşterii copiilor patriei noastre. Fie care părinte, ocupându-se de propriii săi fii, trebuie să se ocupe şi de alţi copii, care au nevoie de sprijinul şi educaţia tuturor. În acest sens a fost constituită în 1976 „Comisia Naţională pentru familie şi copii” — un nou for consultativ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, care, prin activitatea şi deciziile sale, răspunde în mod direct la noile cerinţe, fundamentale, ale societăţii socialiste.

Programul Partidului Comunist Român, care îşi are rădăcinile adânci în realitatea vieţii noastre, confirmate înalt prin noile relaţii de familie de principii socialiste, bazate pe egalitate, respectul, afecţiunea şi încrederea reciprocă între soţi.

În acest spirit şi sub îndru marea permanentă a tovarăşei Elena Ceauşescu au acţionat şi comitetele şi comisiile fe minine care au organizat, în colaborare cu alţi factori educa ţionali, ample acţiuni politico-educative în rândul maselor de femei, având în vedere că în socialism familia reprezintă acea unitate socială cu cea mai lungă durată de influenţă educativă. În acelaşi sens au fost întreprinse acţiuni susţinute de către Consiliul Naţional al Femeilor şi comitetele şi comisiile femeilor organizate în diferite ramuri de activitate şi în special femeile din învăţământ. Ele au fost axate pe acţiuni educative care vizează familia, educaţia copiilor, întărirea unităţii familiale, a tinerei generaţii. Acestea au fost susţinute şi de organizaţiile UTC şi de sindicate care sprijină eforturile tuturor femeilor şi ale familiei şi sprijină integrarea acestei activităţi în cerinţele vieţii sociale.

În familia românească a exis tat dintotdeauna cultul pentru muncă, pentru împlinirea destinului prin muncă cinstită, concepţiile despre muncă şi viaţă ale părinţilor punându-şi o amprentă decisivă asupra copiilor.

______________________

1978, FEMEIA

TIMPUL FEMEII ÎN FAMILIA MODERNĂ

Timpul liber al femeii? Într-adevăr, ce este acela timp liber în condițiile în care și soția și soțul lucrează, iar odată ce femeia se întoarce acasă o așteaptă treburile gospodărești? În mod firesc ne punem această întrebare când există copii de crescut și educat, teme de îndrumat și evident, de timp pentru îndatoriri de ordin social?

Apoi femeia trebuie și ea, ca și bărbatul, să se perfecționeze profesional? Apoi femeia trebuie și ea, ca și bărbatul, să se perfecționeze profesional? Apoi femeia trebuie să muncească după un program strict, pe baza unui acord de partajare de sarcini, atât în producție, cât și în familie cât și în activitatea socială diurnă.

Începând cu 1978, se va trece la prima etapă de aplicare a săptămânii de lucru reduse, care va cuprinde ramuri și sectoare unde lucrează un număr însemnat de femei și astfel se va mări considerabil disponibilul de timp la dispoziția femeii. Totuși, cea mai importantă rămâne organizarea timpului femeii în cadrul familiei, care este o problemă de actualitate în familia modernă.

Așadar ce este acest timp liber și ce știm să facem cu el?

SE CERE O DELIMITARE
LUCREȚIA SABĂU
tehniciană la întreprinderea Textila Timișoara, secretara comitetului de partid al fabricii, delegate la Marea Adunare Națională

— De ce-ți ziceți timp liber? Eu nu-l aș spune așa. Creează, în mintea noastră modernă, confuzii. Uite, aș fi de acord să-i zicem timp disponibil, timp al femeii disponibil în afara muncii, în afara îndatoririlor față de copii și față de soț.

— Na-ți de ce să le despărțim? Nu a zis nimeni că bărbatul din familie nu trebuie să participe la toate îndatoririle, dar și femeia are un statut de muncă.

— Dar și la locul de muncă?
— De aceea lucrurile de familie tot la femei atrag cele mai multe eforturi. Poate de aici și ideea de delimitare. Poate în instrucțiunile de partajare a sarcinilor se va ridica nivelul de conștientizare, de a se manifesta pe plan social. Toate acestea cer, dincolo de ideal și de efort, timp. Ordinea socialistă a realizat un șir de transformări radicale în condiția femeii, condiție în care și-au spus cuvântul și în specificul familiei. Dar nu-i totul realizat: dacă nu ajungem la o delimitare, indiferent de schimbările produse în familie, femeia se va vedea împărțită în mai multe locuri și se va concentra într-un fel de tipar vechi: femeia muncitoare, mama, soția, gospodina, militanta. O consumă mai mult sau mai puțin timp? Lucrurile nu mai pot fi separate. Ele trebuie să rămână un tot unitar, cu sarcini educative și îndatoriri gospodărești. Apoi în privința locuinței și a spațiului de locuit — și aici intervin condiții. În cazul nostru este un ajutor mare: grădinița de copii în care îți știi copilul supravegheat. Apoi asistența medicală, cooperarea în limitele decente, coechipiere bune în muncă.

— Nu prea există!
— Trebuie creat. Eu o să mă refer acum nu la ce este, ci la ce ar trebui să fie în interiorul familiei, în cadrul unui climat mai curat, în climat de întreprindere și de cartier de familie. Mă refer la un program care să includă și curățarea drumului de mituri în legătură cu rolul femeii.

— Scurtarea drumului dintre concepție și realitate nu se face numai pe baza dispoziției de a înlătura un obicei, o atitudine. Se cere întărirea cooperării de către întreprindere și loc de muncă. Nu numai acasă. Timpul disponibil al femeii trebuie regândit ca un întreg, al familiei, al fiecărei unități sociale.

Apoi mai este problema apropierii familiei de cartier, de muncă, de întreprindere, de asociație. Apoi mai este problema apropierii familiei de cartier, de muncă, de întreprindere, de asociație. Poate de aceea, în cadrul cartierelor se cer: biblioteci, săli de sport. De asemenea, în cadrul întreprinderii trebuie organizate activități în funcție de timpul real al femeii. Știu pozele de la Timișoara sunt dovezi ale acestui progres. Asemenea facilități creează un buget de timp disponibil extrem de prețios femeii.

_________________________

1979, ȘTIINȚA ȘI TEHNICA

SEXUALITATEA, CĂSĂTORIA ȘI FAMILIA (XXXIII)

Etiologia psihogenă a insuficienței sexuale masculine este mult mai frecvent întâlnită decât cauzalitatea organică, atât în situația impotenței sexuale primare, cât și în cazurile de impotență sexuală secundară.

Deși nu în exclusivitate, totuși în mare măsură, impotența sexuală secundară psihogenă este o impotență conjugală sau selectivă (față de o anumită parteneră constantă), rolul partenerei în geneza unor deficiențe sexuale masculine psihogene și, prin corolar, în terapia acestor tulburări, apărându-ne drept primordial (Robert și Claire Gellman — 1975).

Ne vom referi la două categorii de impotențe sexuale secundare psihogene: la categoria reacțională psihică și la categoria nevrotică, diferența dintre aceste două categorii constând în particularitățile factorilor cauzali determinanți și în fondul psihic preexistent.

Impotența sexuală secundară reacțională psihică implică, în mod obligatoriu, unul sau mai mulți factori traumatici psihici, grefați pe un fond somatopsihic, în care se pot admite unele particularități, una dintre manifestări fiind și deficitul comportamental sexual. Deși în mod normal ne referim la subiecți masculini cu un comportament sexual aflat în limite fiziologice normale, trebuie să admitem existența unor trăsături favorizante somatice și psihice, ținând fie de tipul structural individual, de unele particularități neuropsihoendocrine, fie de factori diverși exterogeni, înregistrați îndeosebi în etapele de formare psihosocială a individului. Cazurile cu etiologie unică psihogenă trebuie înțelese în sensul că trăsăturile preexistente somatopsihice și factorii de ambianță au numai valoarea unor elemente de facilitare a acțiunii nocive a factorilor etiologici determinanți, cu mare utilitate în înțelegerea procesului de alterare a dinamicii sexuale, ca și în formularea prognosticului și în alcătuirea schemei terapeutice adecvate.

Fără a detalia problema acestei complexe factorialități exogene, atragem atenția asupra calității cuplului conjugal, relațiilor dintre parteneri, tipului de viață conjugală, particularităților dinamicii sexuale de cuplu. Sunt aspecte de mare însemnătate ce nu trebuie neglijate într-o explorare sexologică de cuplu, dată fiind multitudinea factorilor psihici traumatici incriminabili. Factorialitatea traumatică psihică trebuie identificată, de cele mai multe ori, în domeniul relațiilor partenerilor de cuplu, ținând nu neapărat de specificul dialogului sexual dintre cei doi parteneri, ci vizând atitudinea și comportamentul partenerei față de soț, modul de integrare a acestuia și reactivitatea la factorii traumatogeni.

Fără pretenția de a oferi o „listă” completă a acestor traume sau microtraume posibile intraconjugale, amintim: conflicte conjugale fără caracter sexual, cu motivări diverse, însă repetate, ce pot apărea la cupluri neadaptate (uneori și adaptate), alterând armonia conjugală, disociind progresiv cuplul; conflicte conjugale cu caracter sexual, intervenite la cupluri aparent adaptate, cu o stereotipie sexuală de cuplu în limite normale, dar cu parteneri cu discrepanțe de tip structural; o altă grupare, mult frecventă în cazuistică, se referă la incidentele psihice microtraumatice vizând ambianța actului sexual sau ambianța maritală de cuplu (factorii inhibitogeni posibili fiind multipli, raportabili la ținuta și atitudinile partenerei, comportamentul ei, cadrul ambiental etc.).

Traumei sau traumelor psihice le urmează o reacție psihică de frustrare, de depresiune, de ostilitate, de dezafectare etc., inhibiția comportamental sexuală fiind motivată în aceste condiții. Inhibiția sexuală apărută în urma factorului incitativ traumatic generează la început un eșec erectil, apoi, prin retrăirea stării de dezamăgire, de orgoliu lezat, de frustrare, ajungându-se la diminuarea libidoului, la pierderea capacității de receptare favorabilă a incitațiilor erotice etc. De aici repetarea unor inhibări erecționale, traduse fie prin incapacitate de erecție, fie prin erecție insuficientă sau instabilă, prin imposibilitate copulatorie sau copulație nesatisfăcătoare.

Atragem atenția că filiera patogenică prezentată constituie numai una dintre posibilități, dat fiind că există nenumărate alte tipuri de situații faptice, între care enumerăm: traumă nerepetată, eșec erectional major, cu răsunet factic persistent, echivalent unei angoase, orice tentativă de relație sexuală cu partenera fiind ineficientă, indiferent dacă „raporturile” nesexuale de cuplu au devenit între timp optime. Un alt tip de situații (cu un prognostic mai grav însă) este dat de cuplurile unde se înregistrează repetat traume, unde „comunicarea” se estompează progresiv, răsunetul primului eșec erectional imprimând alterarea treptată a întregii dinamici sexuale masculine. De asemenea, „imaginea” unor necorespondențe antagonice între parteneri, imprimată din ce în ce mai puternic la partenerul masculin, indiferent dacă vina aparține sau nu în exclusivitate acestuia, generează — prin prisma aceleiași formule fiziopatologice neuropsihice — primul eșec sexual.

Deși ne-am limitat la cauzele exclusiv psihice ale deficitului sexual, considerăm necesar să amintim că, în afară de factorii endogeni și exogeni enumerați, poate fi adăugat și un posibil mecanism endocrin patogenic (paralel cu cel psihogen inhibitor), cu efecte negative asupra secreției gonadotrope, care se sumează în efectul deficitului erectional sexual.

În cadrul categoriei de impotență sexuală secundară psihogenă la care ne-am referit este vizată îndeosebi erecția — în sensul dificultății instalării și trăiniciei acesteia. Totodată, amintim și tulburările de ejaculare, o manifestare frecventă fiind ejacularea precoce, urmând diminuarea libidoului, dizorgasmia fiind inevitabilă.

Prognosticul este variat, depinzând de parametrii ce țin atât de subiectul masculin, dar și de parteneră, tulburarea fiind, până la urmă, o tulburare a vieții de cuplu, a comunicării, inclusiv sexuale, dintre parteneri. Prognosticul ne apare drept favorabil în multe cazuri, cu condiția unei nealterări de durată a raporturilor partenerilor, a unei situații conflictuale remediabile și a unei colaborări efective și loiale a partenerei, sub un consiliat psihomedical competent.

Terapia este atât medicamentoasă (axată pe etiologia deficitului de potență, vizând reechilibrarea neurovegetativă a subiectului masculin, tonifieri generale etc.), cât și psihică (psihoterapie), urmărind dezinhibările, reapropierea partenerilor, adaptarea sau readaptarea lor la o schemă adecvată particularităților lor psihosomatice.

_______________________

1981, FEMEIA

1981, FEMEIA

DRUMUL ÎN DOI TREBUIE PREGĂTIT

Mergem întotdeauna alături cu cei care ne plac. Dar de ce ne plac, mergem cît timp ne vom discuta bune — ne vom discuta, să de bine nu vom discuta, ci ne vom înţelege şi ne vom sprijini, cînd împreună să progresăm, sînt mici probleme. Şi noi nu probleme oarecari, ci noile care trebuie să stea în balanţă la luarea deciziei de a merge alături.

Este vorba mai întîi de un proces de autocunoaştere, apoi şi de cunoaştere reciprocă şi de autoacordare, dacă din punct de vedere afectiv şi moral se potenţial comun sau care se completeze între ele, ori se poate care să facă totuşi casă bună împreună, să nu se acelaşi drum şi viaţa fie o osteneală zadarnică, chiar imposibilă.

E limpede şi că, uneori, procesul de cunoaştere şi de întîlnire între doi tineri pe bazele noii unităţi de viaţă asemenea rapiditate încît e nu au timp să afle dacă sînt compatibili sub numele de familie al partenerului care s-a declarat „unul” alături o viaţă întreagă. Cel puţin ca şi-aşi propus. La proba contrariei, şi într-un număr tot mai decepţiile… toate acestea grăbesc şi mai tare procesul de constituire a noului cuplu, mai ales că totul pare altfel înainte de a spune acel „Da” fatal.

De a doua zi, toate par însă mai altfel şi tinerii parteneri se lovesc de „pragul de sus” cum se spune: ori încep să vadă rolul mai gri şi să se simtă înconjuraţi de aspecte neprevăzute, numai că diferenţele din cei doi par a avea alte rezolvări posibile.

Auzim deseori că tinerii „iubesc şi se iau”, dar cînd încearcă să descifreze ce înseamnă pentru ei acest sentiment de dragoste, aflăm cu surprindere că nu spun nimic în afară de cuvîntul „dragoste”. Am testat pe 600 de femei această întrebare şi am rămas miraţi cînd nu mi-au putut decodifica în cuvinte sentimentul cu care l-au pus la baza unităţii lor de viaţă.

Graba caracterizează, în primul rînd, fetele, întrucît ele se şi maturizează mai repede şi simt nevoia de a prelua independenţa vieţii de cuplu, într-o societate care le dă odată cu certificatul de naştere dreptul la egalitate deplină. Dar această egalitate este de multe ori resimţită chiar de cele care ar trebui să le asigure în fapt. Astfel, ele perpetuează modelele tehnicii de alegere a partenerului după criterii care nu se armonizează cu principiile justiţiei şi echităţii socialiste, consideră actul căsătoriei mai important decît principiile care ar trebui să stea la baza constituirii cuplului viabil în noua unitate de viaţă familială. Aceasta şi în ideea că fiecare din cei doi trebuie să fie în stare a-l modela după sine pe partenerul său. Nu de sine seamănă similitudinea de preocupări, de interesele socio-profesionale, de tipul de familie, de modul ocupării pentru deveni un cuplu — unităţi de bază a societăţii în perioada fertilităţii — sînt realităţi sociale.

Acest mod de a gîndi nu este mai fericit pentru un tînăr care, mai matur sau mai mică, va merge în asemenea cazuri frustrat de viaţa de familie.

M-a surprins întotdeauna faptul că o tînără se întîlneşte adesea cu un băiat pe măsura concepţiei sale despre moda de azi, că poate rode de-abia intrată în portul L, că nu face nici un efort de a gîndi la potrivirea dintre ei ca fire, ca temperament, la conformitatea dintre gusturile şi concepţiile lor, la similitudine de privelişti viitoare investiţii.

Dacă tinerii de acum un secol nu discutau despre delul lor privitor la numărul de copii, la marca de automobil sau numărul de camere ale apartamentului, cei din ziua de astăzi ar trebui să ştie precis în ce îşi vor investi eforturile de muncă şi aspiraţiile de viitor, în ce măsură li se completează profesiile sau aspiraţiile pentru petrecerea timpului liber şi cît de sinceri sînt în privinţa părerilor despre egalitatea sexelor şi respectul fiecăruia de celălalt.

De multe ori ne pare exagerat — ca să nu spun ipocrit — comportamentul bărbaţilor care iau în vorbe apărarea «bietelor femei suprasolicitate de muncă — la serviciu şi acasă —» dar care nu au nici un gînd să facă acelaşi lucru şi în fapte. Unde sînt cei care îşi dispută rarul şi scumpul timp liber? Partenerul care şi-o doreşte alături? De ce ar fi o jertfă şi răsfăţată în continuare un partener cînd cel mai apropiat de suflet şi egal cu ea — partenerul ei! — se plînge şi nu s-aî creeze condiţii mai bune pentru confortul şi alături celuilalt. Şi totuşi, ce este de preferat în familie — convieţuirea în continuarea uneia existente? Lipsa de intimitate şi respect faţă de personalitate, atunci din cei doi soţi, îndreptăţeşte, la un moment dat, să se producă această deteriorare a relaţiilor, sau punerea pe socoteală a lor, atunci cînd nu mai aveau obiect de reconsiderare?

Desigur, uneori este foarte greu să renunţi la ani de convieţuire armonioasă şi la toată investiţia de afecţiune şi trudă, dar rămîne cel puţin intactă imaginea acestei perioade şi speranţa de a-ţi restabili respectul faţă de propria personalitate. Dealtfel şi unele sentimente cad odată cu generaţiile. Dacă acest conflict este conştientizat de unul din parteneri, el poate înlocui tensiunea, chiar şi autoanaliza de sine şi confruntarea sentimentelor cu cei mai cunoscuţi ai psihicului uman. Aici este nevoie de ştiinţă şi solicitare. Există în multe tări şi la noi s-au înfiinţat şi s-au organizat servicii speciale pentru ocrotirea cuplului în problemele acestuia de viaţă. Multe familii au fost astfel salvate de la despărţire. Interesant de reţinut, din experienţa acestor servicii, este că nu puţine au fost cazurile de reîntoarcere alături a celor doi parteneri — nu pe principiul des separée de facere (cu referire la propria persoană), ci pe convingerea de a trăi din nou în comun — a unei pregătiri pentru înţelegerea altfel a căsătoriei.

În încheiere, aş dori să accentuez încrederea mea că femeia româncă relativ, nu noul context socio-politic, nu mai mult se poate afirma, atît ca mamă, cît şi ca soţie, cît şi ca fiinţă ce dă dovadă de demnitate, de respect faţă de sine însăşi. Ea trebuie să fie acea femeie modernă, realistă, echilibrată, harnică, care îşi împarte autoritatea şi sarcinile cu partenerul în tot timpul convieţuirii lor conjugale. O asemenea distribuire a autorităţii în familie o va ajuta să-şi regîndească maniera în care poate fi solicitată în privinţa sarcinilor gospodăreşti şi în privinţa investiţiei de afecţiune faţă de ceilalţi membri ai familiei sale. Cuvîntul «dragoste» trebuie să fie caracteristic tuturor membrilor familiei şi să formeze acea atmosferă duioşie şi gingăşie care să coloreze existenţa, imprimîndu-i pentru restul vieţii un rost aparte. Cînd această atmosferă nu se spune cuvintele iubirii… ci prin circuirea tonului, nu se indică nevoia de a face lucruri de serviciu casnic, ci numai unei trebuie să-l simtă pe celălalt. Într-o asemenea familie, fiecare clipă de iubire trăită pentru partener şi pentru copil înseamnă de a fi harnică şi muncitoare, frumoasă şi de a se menţine frumoasă şi cea mai iubită pentru toţi ai ei.

Şi întrucît au baza acestor împliniri nu poate sta numai în cuvinte de admiraţie, ci soţii şi copiii trebuie să se conducă reciproc în spiritul acestui nobil ideal de viaţă şi de viaţă de familie.

Pentru aceasta ar merita să întemeiem şcoli în care să învăţăm cum să trăim mai bine, să învăţăm ce înseamnă o viaţă ideală de familie, ale cărei arte aduc echilibrul şi armonia microgrupului familial.

VALENTINA NEGRIŢOIU
sociolog

___________________________

1984, ALMANAHUL PĂRINȚILOR

pedagogia familiei
Cum se învaţă „profesiunea“ de soţ şi părinte

Dacă însuşirea şi exercitarea unei profesii, în general, este un proces programat şi, deci, controlabil, învăţarea „profesiunii“ de soţ şi părinte rămîne, în mare măsură, unul aleator, puţin verificabil şi, din păcate, supus, în primul rînd, influenţelor directe ale modelului familial de provenienţă.
De felul cum părinţii au reuşit copiii să evolueze în timp, poate depinde soarta şi şansele reuşitei de autovalorizare şi satisfacţie ale noilor părinţi.

Fericirea conjugală şi eficienţa educativă parentală este o împlinire fericită sau are un determinism bio-psihologic şi social, a cărui cunoaştere ne-ar putea ajuta să-l stăpînim?

După opinia noastră, adaptarea armonic şi eficientă a soţilor la profesiunea de părinţi este o artă care se învaţă şi se însuşeşte în timp cu toţii merită şi trebuie să învăţăm ştiinţa de a genera la alţii, mai ales la generaţia tînără, cultul pentru ştiinţa şi arta educaţiei raţionale, conştiente şi a relaţiilor afective-sexuale armonizate. Cu alte cuvinte, de a transforma sentimentul iubirii într-o educaţie de sex şi viaţă pentru întreaga viaţă, educativă sub semnul binelui şi frumosului, al sănătăţii şi al sănătăţii.

Eşecul parental este atît una eşec conjugal – deşi nu toate disarmoniile conjugale conduc spre eşecul parental. Cu toate acestea, cel mai des, neasumarea conştientă a rolului şi misiunii elevate şi dinamice ale funcţiei parentale şi conjugală şi partajarea greşită sau necorespunzătoare a responsabilităţilor educative familiale conduc la dezorientări, adolescentul se simte, astfel, debusolat şi incapabil de a se încadra şi reuşi în viaţă.
Tratată doar ca un joc probabilist al existenţei – ea în punctul-se supusă unei învăţări sistematice. În fiecare epocă, au existat şi există modele de soţ şi soţie reuşite sau ratate. Copiii învaţă ce văd la părinţi şi cum se raportează ei înşişi la cunoştinţele şi realităţile obiective.
În educaţie nu poate fi vorba de întîmplare şi hazard, ci de competenţă şi siguranţa unui drum de formare asumat conştient.

Este necesar ca în educaţia tinerilor să se introducă ştiinţa relaţiilor interumane, în spiritul umanismului, al respectului şi înţelegerii faţă de sine şi ceilalţi.

Aptitudinea de a comunica, de a-şi forma o adevărată „cultură psihoerotică“.

Aptitudinile de părinte în cîştigarea şi păstrarea încrederii, comunicării şi înţelegerii, ele minimizează conflictul generaţiilor, pe lungul proces de educaţie şcolară care precede formarea propriei familii. Cîteva cunoştinţe de sexologie pot clarifica unele esenţiale în formarea viitorului rol conjugal şi parental competent, sănătos.
Dintre acestea, deosebit de importante sunt informaţiile referitoare la caracteristicile psihosexuale ale adolescenţilor, la caracteristicile de personalitate care conduc spre un mod de viaţă specific feminin/matern şi masculin/patern şi spre realizarea intimităţii. Confortul psihic al individului, precum şi identităţile sale psihosexuale, sînt esenţiale pentru dezvoltarea ulterioară a conduitei, atitudinilor şi aspiraţiilor specifice sexului (băiat, fată) căruia îi aparţine. Acest confort psihic creează o stare de siguranţă proprie dezvoltării armonioase a personalităţii şi un optimism şi o clarificare a scopurilor şi idealurilor proprii.
Complexele de inferioritate şi de nesiguranţă, cauzate de furtul dreptului de cunoaştere a realităţilor biologice ale sexului, favorizează în multe cazuri ostil-punitive (conştiente sau inconştiente) faţă de sexul opus. Este necesar ca tinerii să adopte o atitudine „băieţească“ de încredere în sine, să atragă afecţiunea partenerului, să se simtă satisfăcuţi în realitate sau cu ideea reuşitei. De asemenea, este fundamental ca băieţii şi fetele să fie formaţi în ideea de a fi harnici şi muncitori, de a se face remarcaţi prin frumuseţea şi mai ales prin empatia tot mai evidentă.

Şi întrucît au baza acestor împliniri nu poate sta numai în educaţia şcolară, ci şi copiii trebuie să se conducă reciproc în spiritul unei atmosfere de respect şi colaborare.(…)

_____________

1985, FEMEIA

MARINA GRAF
Educați soțul!

(Fragment)

Sînt unii bărbați și unele femei predispuse să acorde o atenție exagerată nimicurilor din viața de zi cu zi? E ceea ce m-a determinat să expun în cele ce urmează concepția mea filozofică, care-mi ușurează mult viața de familie. Pentru mine e clar că, spre exemplu, este imposibil să rezolvi calitatea „materiei prime” printr-o metodă adecvată oricît de redusă.
Dar dacă există posibilitatea de a alege, este preferabil un bărbat blînd, maleabil, a cărui porție de mîncare este moderată și care este încîntat să facă treabă din gospodărie.
Bucătăria dă unei femei mai multă bătaie de cap decît orice. Aceasta s-a dovedit prin studierea a 1.000 de bărbați însurați. Venind acasă, 999 au dorit să știe ce este de mîncare și doar unul s-a dus în bucătărie să vadă dacă borșul dă în foc.

Firește, există și lipsite de efect persoane din perspectiva de a-și găsi un soț între cei care preferă mîncarea apropiată de natură, mai ales în ceea ce privește mîncarea. La prima vedere este convenabil un soț care mănîncă hrana crudă. Servește-i o farfurie de tulpini verzi (ca felul întîi) și trei morcovi cruzi curățați bine (ca felul doi) și ești liberă să lipsești următoarele trei ore ca să-ți aranjezi părul la coafor sau să schimbi cîteva cuvinte cu o prietenă.
În vremea asta, soțul abia va fi terminat de mestecat. Totuși, pregătirea hranei crude necesită ingrozitor de mult timp. Cei ce sînt dispuși la o asemenea dietă mănîncă în principal fructe și legume. Din anumite motive, nu vor mînca însă nici să-i pici cu ceară cartofi nefierți, iar restul legumelor îl vor sub formă de salate.

Și dă-mi voie să-ți spun că în timpul pe care l-ai fi petrecut pregătind o salată ai fi putut termina o tocăniță de pui cu sos beșamel.

Cum te asiguri că un asemenea aspect trivial al vieții — mîncarea — nu subminează fericirea familiei? Începe acțiunea subtil și cu discreție:
„Știi, dragul meu, că am citit ieri un articol interesant în revistă. Se pare că lucrurile foarte dulci reduc viața pe jumătate.”

Soțul, care tocmai se ospăta cu clătite cu gem, va da la o parte farfuria.
„Șoarecii care au fost hrăniți cu gem și-au pierdut blana integral.” Soțul tău își trece involuntar mîna peste coama lui, încă decentă, de păr.

Din clipa aceea, clătitele — care sînt o pacoste la gătit — dispar din meniu. Și tot așa: e bine să te ghidezi după lista de bucate mai complicate la gătit decît fiertul macaroanelor. E greu de spus cît timp va fi necesar pentru o asemenea campanie. Totul depinde de pofta de mîncare și de stabilitatea psihică a soțului tău.
Pentru ipohondri sînt suficiente două-trei săptămîni, dar pentru ceilalți ar putea fi nevoie de un an și bine ca să le înfrîngi rezistența.

Ai răbdare, într-o zi sau mai tîrziu sosește ziua cînd vei auzi:
„Știi, dragă, mi se pare că mîncăm prea mult. Hai să fim mai ponderați.”
Această zi (și nu ziua nunții!) va trebui să o sărbătorești an de an ca început al unei vieți conjugale fericite.

Firește, nu e bine să întreci măsura. La urma urmelor, scopul nu este de a-i inspira soțului tău aversiune față de toate felurile de mîncare.
Așa ceva ar fi lipsit de sens. Un soț suferind nu va mai fi în stare să efectueze mutatul mobilei de colo-colo, spălatul ferestrelor și al dușumelei, vopsitul ușilor și al dulapurilor, văruitul.

____________________

1990, ACASĂ

1990, ACASĂ

CUM VEDEȚI VIAȚA INTIMĂ?
Răspunde sexologul GALINA IVANTOVA

N-avem încă, probabil, ziare sau reviste care să scrie și încă deschis despre relațiile intime dintre bărbat și femeie, despre necesitatea ridicării nivelului educației sexuale. Ca psiholog în problema relațiilor sexuale, cum apreciați acest interes brusc față de această temă?

— Pentru a aprecia cât mai exact situația existentă și pentru a trage niște concluzii juste, să ne amintim despre îndelungatul „tabu” asupra tuturor problemelor legate de sex. În conștiința multor oameni a existat multă vreme ideea că relațiile sexuale au ca scop perpetuarea speciei și nimic mai mult. Se considera așadar că femeia, jucând un rol pasiv, trebuia doar să contribuie la satisfacerea necesităților fiziologice și senzuale ale bărbatului. O astfel de atitudine față de sex ia la noi acum o mare amploare. Relațiile sexuale nu au decât un singur sens – sunt mijlocul prin care se obține o satisfacție fiziologică. Dar lumea erotică este mult mai bogată. În această sferă se împletesc într-un nod foarte strâns multe feluri de relații umane cum sunt: atenția reciprocă, tandrețea, duioșia, știința de a împărtăși bucuria celuilalt, de a-ți înfrâna dorințele egoiste. Relațiile intime dintre un bărbat și o femeie mai sunt numite și apropiere, ori aceasta este posibilă numai atunci când amândoi au aceleași trăiri psihologice, aceeași atracție sufletească unul față de altul.

Spiritualitatea relațiilor sexuale… Neobișnuită asociere de cuvinte.

— Nu putem decât regreta că în societatea noastră lipsește cu desăvârșire un astfel de punct de vedere asupra acestor relații. Rezultatul – nivelul scăzut al vederilor noastre despre sex; ceea ce conduce la niște principii primitive. Intrând în relații intime numai de dragul rezolvării unor descărcări fiziologice, bărbatul și femeia manifestă, firește, un interes crescut față de tehnica relațiilor sexuale. Dacă însă aceste așteptări sunt înșelate – lucru care se întâmplă destul de des – apare deziluzia care împinge la căutarea unor noi parteneri. Cauza este una singură – nici o tentație și nici o tehnică nu ne va aduce satisfacție atâta timp cât relațiile sexuale presupun doar satisfacții fiziologice, fără a vedea în ele apogeul apropierii spirituale. Chiar și de cele mai tari senzații te poți sătura la urma urmelor, pe când comunicarea spirituală, hrănită de profunde relații emoționale, este inepuizabilă.

— Dar cum s-ar putea schimba concepția despre viața sexuală, cum s-ar putea scăpa de stereotipia cuibărită în conștiința noastră?

— Acesta-i un proces îndelungat, deloc ușor, care cere răbdare și tact. Pentru a înainta pe calea cea bună nu ne este de nici un folos o propagandă a relațiilor sexuale așa cum există ele acum. Am în vedere acele articole și interviuri superficiale cu accente erotice care apar destul de des în presa noastră sau, ceea ce este și mai rău, acele reflecții pe care ni le oferă micul ecran. Și câte generează un tehnicism al gândirii și reduc relațiile sexuale la plăcerea apropierii intime.

Firește, nu sunt împotriva învățării unor metode, mijloace și tehnici ale jocului sexual. Dar s-a întâmplat să aud că dacă femeia nu are satisfacție în relațiile sexuale, aceasta se întâmplă din cauza imobilizării psihice. Vreau să subliniez că nu este vorba aici despre anomalii sexuale, ci despre atitudinea față de relațiile sexuale ca parte din cultura comunicării dintre oameni. Deși în aparență nu-i ușor de crezut, cele mai tari senzații te pot plictisi în timp. Numai comunicarea sufletească profundă poate aduce armonie în viața intimă.

Intr-adevăr, sexologii și-au schimbat astăzi punctul de vedere. Ei nu mai consideră relațiile intime doar ca act sexual, ci ca un mod de comunicare cu întreaga personalitate a partenerului, ca o formă de înțelegere reciprocă în plan afectiv și intelectual.

— Mă gândesc dacă nu grăbim lucrurile, obținem în minimum de timp maximum de rezultate. Cum se explică această tendință?

— Putem lua, nimic de zis, câte ceva de la francezi, de la americani, de la indieni, dar nu cred că merită să-i copiem. Lipsa unor cunoștințe, încercarea de a transfera mecanic pe terenul nostru experiența altor civilizații nu poate duce la rezultate bune.

ATUNCI CE-I DE FĂCUT PENTRU ÎNCEPUT?
— Este nevoie de o discuție deschisă despre cultura sexuală. Trebuie pusă la punct o literatură de specialitate. 

_______________________

1993, TINERETUL LIBER

Bărbații tineri preferă femeile mature?

Femeia matură, însoțită de un bărbat mai tînăr decît ea, face obiectul unor numeroase glume și caricaturi. De obicei, bine situată material, bîntuită de spaima bătrîneții, ea aruncă un văl interesant și ridicol asupra unei legături menite să sporească activitatea sexuală. El este tînăr, ea obosită — iată multe din sensuri și principii greșite. Era doar vorba de sexualitate și de forță agresivă.

Aceasta este forța clișeelor, a stereotipurilor. Să cităm accentuat: „Sindromul gigolo-ului” recunoscut ca adevăr de toți care gîndesc că bărbații n-ar trebui să fie atrași decît de femei de vîrsta lor sau mai tinere, iar femeile, bineînțeles cele „de treabă”, nu ar trebui să se căsătorească cu bărbați de vîrsta lor sau chiar mai tineri. Acest stereotip, sexist, nu este primul și nici ultimul pe care istoria și societatea ni-l impune, dar, cum o vedem, este pe cale de a se dizolva.

Investigînd fenomenul într-unul din cabinetele premaritale, am constatat, la verificarea vîrstei noilor cupluri formate, o tendință evidentă de creștere a numărului de căsătorii în care bărbații sînt mai tineri decît viitoarele partenere de viață. Această tendință s-a accentuat în ultimii ani, în special. Astfel, dintr-un număr de 591 de cupluri studiate în căsătorie în lunile ianuarie-februarie 1993, în Capitală, am constatat 58 de cazuri în care bărbații erau mai tineri decît soțiile. Diferențele variau de 2-3 ani pînă la 10-15 ani. În unele cazuri aceste cupluri alcătuind un procentaj de aproximativ 10 la sută din numărul total al căsătoriilor, deci un procent semnificativ.

Să consemnăm, așadar, concret, din discuțiile purtate, de ce sînt atrași tinerii de femeile mature. Iată exprimată opinia tinerilor în două cupluri perfect reușite, după propria lor părere.

1. „Trebuie să admit că nu m-am simțit la prima întîlnire în doi chiar în largul meu. Mă temeam că o să fiu indiferent din cauza tinereții mele. Uneori am crezut chiar că-și bate joc de mine. Dar, totodată, mă simțeam foarte bine alături de ea. Cum să spun? Nu trebuia să dovedesc că sînt un amant formidabil, cum trebuie, adeseori, să pari în fața femeilor tinere. Și, în același timp, simțeam că nici ea nu face dragoste pentru a dovedi ceva, cum fac tinerele. Această relație, deși intimă și bine, regăsită pentru mine, lăsa o femeie, mult mai puțin experimentată, cu relații mult mai sigure și pentru care nu era cu siguranță, primul bărbat. Or, ea îmi arăta, fără rezerve, că o făceam fericită.” — A, de 27 de ani. Soția sa, C., de 41 de ani, adăugă: „Pentru mine, e parte a fericirii. De ce să o refuz?”

Iată un nou „caz” în care A., laborantă, mamă a două fetițe de 12 ani, este căsătorită pentru a doua oară cu un tînăr medic D. El are 38 de ani, el 23 și nu mai fost căsătorit.

Ea afirmă umilită: „Bineînțeles, familia mea a fost șocată — mi-a prevestit o prăbușire în doi ani de la căsătoria cu un «copil de vîrstă»”. Soția sa, A., povestește: „Și eu nu am spus despre D. că îl întîlneam, pentru că eram în căutarea unei iubiri și iată că se pare că a găsit-o în mine. Nu l-am lăsat să vorbească, nu mi-a păsat. Și chiar dacă ar fi fost adevărat, ce conta? Aveam amîndoi ce ne doream. Cînd, însă, despre latura sexuală, am reușit să ne adaptăm unul la celălalt, putem să realizăm un echilibru”. D. intervine: „Găsesc că femeile tinere nu sînt suficient de serioase. Sînt foarte inteligente și bine instruite, dar nu sînt destul de exacte în ceea ce decît la propria persoană. Găsesc că multe nu aduc nimic în real aport pentru biografia de cuplu. Multe relații, chiar și numai în sfera sexuală, se dovedesc sărace, colectate pe pămînt.”

Este clar, așadar, că barierele artificiale, regulile arbitrare și restricțiile inutile contravin idealului realizării «depline» al bărbatului și femeilor sînt pe cale de a dispărea. Fiecare este dator să știe care este profilul de această libertate, cum s-o folosească.

1. G.V. CĂLIN

__________________

1995, FEMEIA MODERNĂ 

ECHILIBRUL FAMILIAL

În viața cuplului, a soților, trebuie să existe permanent preocupare pentru crearea unei atmosfere de echilibru, de încredere și respect reciproc. Neînțelegerile de plan afectiv, intim, dintre soți influențează negativ procesul educativ și liniștea copiilor. Aceeași situație se poate reflecta și în calitatea realizării sarcinilor profesionale. O dată cu trecerea anilor, relațiile intime ale cuplului suportă unele modificări față de primii ani de căsătorie. Înclinarea, uneori, spre negativ a comportamentului este relaționată sexuale precoce, dezordonate și întâmplătoare din vremea tinereții. De asemenea, excesele în raporturile intime, abuzurile duc la „îmbătrânirea” precoce, la lipsa de interes, la slăbirea afectivității dintre soți. În scăderea tonusului celor doi parteneri, impotența la bărbați, frigiditatea la femei, pot fi implicate cauze de ordin somatic, endocrin, neurologic.

 Cauzele somatice sunt legate de dezechilibrul endocrin, de stările toxice. Abuzul de alcool, medicamente cu efect tranchilizant acționează asupra echilibrului vieții cuplului. Avorturile repetate, pe lângă disfuncțiile ovariene ce pe care le produc, implică indirect și stări tensionale, gelozie, teamă de actul sexual, lucruri care, mai devreme sau mai târziu, iscă ceartă și răcirea atmosferei familiale. Trebuie știut însă că nevrozele, de diferite tipuri, nu implică, în mod obligatoriu, scăderea potenței, mai ales când se evită automedicația și tratamentul este făcut strict sub control medical. Trecând peste o perioadă de tensiune, problema principală a soților este de a crea, din nou, în atmosfera de familie o stare de relaxare, de reconfortare, cu un regim de viață ponderat, fără excese, cu petrecerea timpului liber în mod plăcut, în mijlocul naturii. Uneori este necesară internarea temporară a unuia dintre soți, mult mai eficientă decât un tratament medicamentos, care dă rezultate pe o perioadă scurtă de timp, după care crizele reapar. Știind că, atât fizic cât și psihic, bărbații sunt diferiți de femei, că în general le revine întreținerea familiei, mijloace materiale, că sunt nervoși, orgolioși și nu cedează, chiar când se știu vinovați, ca specialiști sfătuiesc femeile ca ele să fie cele care aduc liniștea și calmul în familie. Se spune că bărbații sunt „copii mai mari”: deci, tratați-i ca atare, se vor simți iubiți, ocrotiți și vor ști că după o zi de muncă se întorc cu drag într-un cuib plăcut, în care răbdarea și înțelegerea topesc supărările și nemulțumirile uneori evențiale nereușite profesionale. Evitând certurile și mai ales învinuirile fără motiv, iscate dintr-o gelozie nejustificată, ambii soți pot crea o atmosferă intimă și caldă, în care nu-și vor pierde dragostea și respectul unul pentru celălalt. Alături de echilibrul psihic, o casă curată, o stare de igienă permanentă vor asigura sănătatea fizică și plăcerea conviețuirii sub același acoperiș.

DORINA ALDEA
medic primar psihiatru

______________

1995, FEMEIA MODERNĂ 

ESTE BINE SĂ AJUȚI BĂRBATUL CÂND ARE DIFICULTĂȚI DE REALIZARE A ACTULUI INTIM?

Răspunde dr. FLORICA TRANDAFIR,
medic sexolog

Un răspuns unic, tranșant, nu este posibil. Dificultățile de realizare a actului intim sunt destul de numeroase, plecând de la libido (dorință), erecție și ajungând la copulație și obținerea orgasmului. Pe fiecare din aceste trepte intermediare care jalonează actul intim — în ansamblu — se pot insera momente de dificultate. Acestea pot fi reale sau aparente, obiective sau subiective, de conjunctură (întâmplătoare) sau habituate (de deprindere). Femeia, în oricare din aceste ipostaze, va avea un anume rol și adevărata armonie erotică se clădește cu un efort de înțelegere, ajustare, gingășie, empatie și sensibilitate.

Unii bărbați au nevoie să fie ajutați la începutul actului intim, prin atitudinea femeii care îi permite, înțelege, gândește de nimic, și se dăruiește. Teama de sarcini nedorite, indiferența sau chiar ostilitatea pot împiedica, din start, realizarea actului intim. Dacă bărbatul este cel care nu dorește acest fapt, deoarece este obosit, nervos, prost dispus, suferind de treburi profesionale sau, pur și simplu, „nu are chef”, este greșit ca femeia să se forțeze nota. Aici femeia trebuie să dea dovadă unui tact desăvârșit și chiar dacă poartă în suflet o anumită nemulțumire, iar în trup starea de neîmplinire, este preferabil să aștepte momentul propice amândoura. 

Atunci când bărbatul dorește actul intim, dar are dificultăți în debutul sau în timpul acestuia este, de asemenea, un mare risc să încercăm „să-l ajutăm” insistent, fără acceptul și cooperarea lui. Cu siguranță se va simți frustrat și va deveni și mai inhibat. Dacă îl cunoaștem bine (și așa ar trebui), vom ști să-i menajăm susceptibilitățile și să-i creăm acele laturi „forte” ce care răspunde el bine. Uneori, este suficientă o mică pauză, chiar în toiul diliculității, pentru organizarea unui alt ambient, punem un disc, antrenant, tragerm storurile, facem un duș revigorant, gustăm un pahar cu băutură. Altfelori, schimbarea poziției actului intim îi poate declanșa virilitatea, adormită de monotonie. Cel mai bine este să avem însă, ca femei, dominantă, grija pentru a nu se rata actul intim. „A preveni este mai ușor decât a trata” se aplică foarte bine și în domeniul eroticii. Dacă bărbatul simte că suntem deosebit de interesate pentru consumarea actului intim, se poate speria de perspectiva eșecului. De aceea, femeia va avea grijă să moduleze atmosfera prin așa-numita „temporizare”: „Avem tot timpul, în fața noastră, dragule. Dacă ești, acum, puțin obosit, culcă-te și ne vom întâlni, pe poiecta noastră dragă, după ce te vei odihni!” Bineînțeles că pentru această strategie este necesar ca partenerii să se cunoască, să se iubească, să locuiască împreună. Iată de ce este inoportunt un astfel de „model” pentru cuplurile care se cunosc întâmplător, se văd ocazional și se împreunează când pot ori unde pot!

______________________

1995, FEMEIA MODERNĂ 

ESTE DĂUNĂTOARE AGRESIVITATEA FEMEII ÎN RELAȚIILE INTIME?

Răspunde dr. FLORICA TRANDAFIR,
medic sexolog

Într-un singur caz, conduita agresivă a femeii este benefică în raporturile intime: atunci când partenerul ei, din anumite motive, suferă de inhibiție psihică și trebuie deblocat. În celelalte cazuri, bărbatul nu acceptă, nici psihologic, nici comportamental, ca femeia să preia frânele actului sexual. Mi se pare firesc, până la un punct, ca inițiativa erotică să nu degenereze în agresivitate — nici într-un caz, să nu aparțină femeii. Primesc numeroși pacienți, dar și paciente, care se declară nemulțumiți de faptul că sunt agresați să răspundă unor inițiative erotice, atunci când ei nu o doresc. Sigur, nu discutăm în acest context violul, care este o problemă penală. Am să vă relatez cazul cel mai reprezentativ privind repercusiunile violenței asupra bărbatului. Tratez, la ora actuală, un tânăr, în vârstă de 27 de ani, foarte reușit ca bărbat. Poate și din acest motiv, a fost subiectul agresiunilor femeilor ce și-l doreau partener sexual. 

Dorind să scape de această adevărată teroare a sex-apel-ului său, s-a însurat. Soția, de teamă că ar putea-o înșela cu alte femei, a aplicat o tactică distructivă, asemănătoare soartei femeilor de care a încercat să scape, prin însurătoare. După 10 zile de la consumarea căsătoriei, tânărul a fost forțat de soție să întrețină relații sexuale mult mai des decât e firesc (zilnic, timp de mai multe luni). Ceea ce este regretabil, soția născocea cele mai fanteziste metode și tertipuri, pentru a-i trezi apetitul bărbatului și a-i slăbi impulsul către alte femei. Cum era și normal, tânărul a făcut nevroză sexuală. Deși din punct de vedere hormonal, anatomic și funcțional este apt să întrețină raporturi intime, el a devenit parțial impotent. O impotență de natură psihică, o formă de refuz față de conduita abuzivă a nevestei. Dacă nu i-ar fi jenă, tânărul ar fi dispus să divorțeze. Dar îi este teamă de complicații.

Ca medic sexolog, le sfătuiesc pe femei să nu încerce niciodată să forțeze nota. Agresivitatea este ca un bumerang: se întoarce împotriva femeii și riscă să dezechilibreze, decisiv, armonia erotică. Nimănui nu-i place să fie făcut împotriva propriei voințe ceva, și, cu atât mai mult, într-un domeniu atât de delicat ca relațiile intime. Gingășia, protecția, sensibilitatea, atribute ale feminității moderne, nu trebuie jertfite pe altarul unor clipe efemere de plăcere incertă.

_________________________

1995, FEMEIA MODERNĂ

ÎNTRE NOI, FEMEILE

ESTE DĂUNĂTOARE CUPLULUI INIȚIATIVA EROTICĂ A FEMEII?
Răspunde dr. FLORICA TRANDAFIR, sexolog

S-a creat, de-a lungul timpului, falsa impresie că actul intim ar trebui să fie provocat numai de bărbat, iar femeia să se mulțumească cu acceptul sau, în cel mai rău caz, cu refuzul acestuia. În relațiile sexuale dintre tineri, la ora actuală, a apărut un pronunțat… asalt din partea femeii, care dorește împlinirea erotică în aceeași măsură cu bărbatul. Lucrul acesta apare profund justificat. Nu este greșit, nici ieșit din comun ca femeia să aibă inițiativa actului intim. În cele mai multe dintre cazuri, s-a dovedit că bărbatul… asaltat se simte măgulit și — în parte — chiar incitat de dorința femeii. După opinia noastră, are și de ce. Femeia dornică de contact sexual este preferabilă celei indiferente, apatice, obosite sau repulsive. Totul este ca inițiativa erotică să nu devină agresivă, întrucât poate duce la efecte inverse, bărbatul nefiind pregătit, apt, bine dispus sau dornic de contact sexual. 

Aceasta este o regulă fundamentală, valabilă și pentru bărbatul căruia îi aparține inițiativa. Ce le sfătuim noi pe femei? Să încerce tentativa preludiului erotic având în minte și în suflet nu consumarea actului sexual cu orice preț, ci împlinire și dorință reciprocă. Dacă ea este atentă la reacțiile bărbatului, observând măsura în care acesta este capabil, ori dornic să finalizeze actul sexual, este foarte bine. Dacă apar blocaje, inhibiții sau temeri, asociate cu impotența parțială sau totală, ori cu ejacularea precoce, femeia va avea de-a face cu un moment delicat, de care depinde reacția ulterioară a bărbatului. Știind cât de mare importanță acordă acesta finalizării cu succes a actului sexual, îndrăznim să avertizăm femeile că orice inițiativă erotică seamănă, într-un fel, cu expresia „bate și ți se va deschide”. Noi am zice, în plus: da, dacă bărbatul este acasă…

___________________

1995, FEMEIA MODERNĂ

Fantezia sexuală – un handicap?
Răspunde dr. MIRELA BRĂDEAN — sexolog

„Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos“, sună un precept biblic. Altfel spus, tactul, atenția și respectul reciproc nicăunde nu sunt atât de necesare ca în sfera intimă. Tot ceea ce este plăcut pentru ambii parteneri este permis fără limită atâta timp cât limita nu reprezintă pentru unul dintre ei un tabu, o frontieră dincolo de care nu trebuie trecut.

Imaginația (fantezia) își are rădăcinile în propriul nostru corp, afirmă psihanalistii. De aceea, ea trebuie formată și dezvoltată în fiecare dintre noi. Așa cum un copil este învățat să meargă, să scrie, tot așa fiecare trebuie să învețe cum să-și trăiască propria sexualitate. Se cuvine știut că echilibrul sexual nu se realizează de azi pe mâine, ci în timp, prin comunicare directă, deschisă, între parteneri, care, lăsând frâu liber fanteziei, respectă totusi o altă regulă de aur: ceea ce nu-i place unuia, indiferent cât îi place celuilalt, nu mai trebuie aplicat. Și, deși fiecare persoană are dreptul să ia decizii privind conduita sa sexuală, tot ce se referă la aceasta nu trebuie să constituie o decizie unilaterală, ci să fie rezultatul unui acord reciproc în cadrul cuplului. În concepția modernă, reciprocitatea înseamnă a-ți cunoaște propriile sentimente, idei și pretenții despre sex, dar, mai ales, a cunoaște și a înțelege pe cele ale partenerului. Lipsa de comunicare, tendința de a presupune că celălalt „ar trebui să înțeleagă“ duc la conflicte care despart, înainte de a se stabili o relație serioasă sau, uneori, chiar mult timp după.

Cum în dragoste fantezia este forța de acțiune, de atracție și de menținere a acesteia, iar mângâierile, sărutul, poezia, dansul, jocul sunt doar câteva elemente de exprimare a imaginației, comunicarea verbală și nonverbală reprezintă „cheia psihologică“ a unei sexualități sănătoase și satisfăcătoare, făcând din relația sexuală o bucurie perpetuă și nu o îndatorire de rutină.

_________________

1995, FEMEIA MODERNĂ

DIALOGURI FĂRĂ PREJUDECĂȚI

MIRACOLUL TANDREȚEI

— Ori de câte ori căsnicia noastră traversează unele eclipse, există întotdeauna un remediu la care apelez, când eu, când soțul meu, Barbu. Este ca un fel de floare miraculoasă, al cărei parfum, încărcat de amintiri și de doruri, ne face să traversăm mai ușor capcanele vieții. Cred că știi despre ce este vorba.
— Bănuiesc, dar te-aștept să-mi mărturisești.
— Vezi, dragă prietenă, focul mistuitor al iubirii, care pârjolește anii tinereții clocotitoare și anii de năvalnice, zămisleste, la cei ce conviețuiesc an de-a rândul în armonie, un mugure, un vlăstar fermecat, numit tandrețe. Îmi place să-l văd, cu ochii minții, ca un mugur, pentru că asta îmi creează senzația de prospețime, de întregire perpetuă și, de fapt, așa trebuie să fie tandrețea, fără sfârșit, fără osteneală și fără bătrâneți. Sunt măritată cu Barbu de aproape 20 de ani și pot spune că, după atâția ani de primi iubiri, acum dragostea noastră este învăluită de acest miracol al sufletelor, care ne ocrotește ori de câte ori avem o criză.

Poate părea un cuvânt prea pufos și de neînțeles, dar între noi nu au existat niciodată suspiciuni otrăvitoare, gelozii nefondate sau respingeri fizice. Întotdeauna am avut grijă ca, la sfârșitul unor discuții mai aprinse, ori, pur și simplu, senzația asprimelor atmosferei cotidiene, să o presărăm cu o expresie tandră, care să-i asigure celuilalt că stimă, prețuirea, lăuntrul nostru sufletesc există acolo, intact, și că viața merge înainte, cu meandrele ei pline de farmec, de pericole, cu bucurii și cu necazuri, dar mult mai suportabilă când o trăiești cu cel drag.

— Bănuiesc că între voi, așa cum stau lucrurile, nu s-a pus problema despărțirii.
— Bineînțeles, suntem maturi și suficient de înțelepți să înțelegem că o existență dusă până la capăt, în doi, adică în comuniune, complementaritate, susținere, sau, spunându-se desori, este infinit mai avantajoasă, mai benefică sufletului și trupului, decât singurătatea sau prin variante ale compromisului. Este adevărat, se pretind multe renunțări la capricii și egoisme, onestitate, fair-play conjugal chiar, dar privind atent cu ochii minții, oricine nu lucid constată că numai aceste caracteristici șlefuiessc adevăratul OM. Cei mai mulți privesc relațiile conjugale sau parteneriale ca un fel de business, de genul „are cine-mi face mâncare”… „am un adăpost”… „am poziție socială cu un bărbat bogat”… „m-am căpătuit și-am scăpat de burlăcie sau de singurătate”. Chiar când există între doi tineri spiritus ludic și iubire, el nu poate supraviețui decît într-un climat de înțelegere, devotament, elasticitate, chiar multe compromisuri, dar peste toate aceste formule, mai mult sau mai puțin convenționale, există o valoare fundamentală care protejează, purifică și întărește relația dintre ei și ea și-i conferă stabilitate, coeziune, rezistență la erodările timpului. Cine nu înțelege că într-o familie adevărată se oferă și se pretinde egal, dăruire, nu se poate numi partener al gândirii ascunse, considerându-l pe partener omul vieții tale, supus de jocul, el nesupus al recurtor al alinării tuturor riscurilor de tot felul, al necazurilor, care nu apar niciodată, uneori, de la sine.

Cine înțelege că într-o viață petrecută sub „acoperișul” cuiva dăruiește, valurile și furtunile se limpezesc ca prin minune este un om cu adevărat împlinit sufletește.

Psih. MARIA PREDESCU ȘERBAN

____________________

1995, FEMEIA MODERNĂ

SUNT DĂUNĂTOARE FANTASMELE EROTICE PENTRU RELAȚIILE CUPLULUI?

Răspunde dr. FLORICA TRANDAFIR,
medic sexolog

Când unul dintre partenerii cuplului dispune de un plus (i-am putea spune surplus) de imaginație, el este în general dezavantajat, dacă lasă frâu liber fanteziei erotice. Fantasmele apar ca o reacție de neîmplinire erotică și nu sunt, prin ele însele, dăunătoare cuplului, decît dacă devin obsesive sau se asociază cu frigiditatea, în cazul femeii, sau cu tulburări de erecție, libido sau ejaculare, la bărbat. Îmi amintesc, cu această ocazie, de cazul unei tinere, care avusese, sansa, de a fi fost considerată extrem de seducătoare și senzuală, să zic, de câțiva parteneri, ce nu reușiseră s-o satisfacă, din punct de vedere erotic. Cauza? Unul dintre ei era foarte grăbit să se înfrupte din farmecelor trupului ei, altul era vulgar, iar al treilea, brutal. De aceea, Adela începuse să aibă teamă de bărbați, să-i ocolească și să se refugieze în lumea reveriilor erotice (a fantas- melor), care o aduceau într-un prag de beatitudine senzorială.

Acest moment este, însă, dăunător pentru viața intimă a femeii, deoarece poate pregăti terenul pentru dereglări reflexe majore ale dorinței de obținere a orgasmului (poluții în somn, anorgasmie), dereglarea instinctului erotic care poate atrage după sine lipsa sau o formă particulară de frigiditate („mă dor, unele mișcări ale bărbaților”). Ei bine, este riscant să intri în căsătorie, sperând că viața conjugală, cu tot ce înseamnă ea, îți va rezolva toate inhibițiile pe care le-ai căpătat în urma unor experiențe eșuate. De aceea, la începutul căsătoriei, cei doi parteneri ar putea comunica, deschis și sincer, despre tot ceea ce îi frământă, la acest delicat și esențial capitol? Dacă, însă, femeia, din jenă, refuză să discute cu soțul și se complace în același tip de resemnare, de a visa cu ochii deschiși ceea ce ar putea obține, cu anumită trudă, prin comunicare, riscul de a-și perpetua frigiditatea este foarte mare. O femeie poate aprinde lângă un bărbat murdar, insensibil, rece, excesiv carnal sau grăbit. El o poate ajuta să iubească, nu însă și pe oricine, nu însă dacă înțelege ce se întâmplă în visul ei sufletesc și trupesc. Este, deci, o înțelepciune sănătoasă, la care au acces numai acele cupluri în care tronează sensibilitatea, dragostea și dorința de a-l face fericit pe celălalt cu care îți depeni existența de zi de zi.

______________________

1995, FEMEIA MODERNĂ

ÎNTRE NOI, FEMEILE
SUNT RAFINAMENTELE SEXUALE UN STIMULENT PENTRU RELAȚIILE INTIME?
Răspunde dr. FLORICA TRANDAFIR,
medic sexolog

În sens figurat, rafinamentele sexuale sunt asemenea condimentelor cu care se agrementează gustul bucatelor: din fade, ele devin picante, mai plăcute la gust și mai stimulative pentru apetit. Nu orice bărbat sau femeie cunoaște, însă, „secretul” acestora, care nu sunt nici vicioase, nici condamnabile, dacă au acceptul de ambele părți. Fostul model al generației adulte, caracterizat prin pudoare, reținere și slabă informare, a creat, din nefericire, un mare handicap femeii, prin concepții eronate. Așa se face că tânăra generație nu a avut nici de unde, nici de la cine învăța unele lucruri firești, naturale, care pot îmbrăca și forme rafinate la ceea ce privește comportamentul sexual. Lipsa unei necontrolate a literaturii sau a imaginilor audiovizuale cu substrat pornografic (de după Revoluție) a pus peste acest gol de informații, denaturându-le forma și frumusețea de fond, care, de care orice cuplu are dreptul să beneficieze.

În practica mea, de medic sexolog, am întâlnit multe femei care au mărturisit că le este jenă să solicite partenerului lor anumite rafinamente sexuale, cum ar fi: sărutul insistent al sânilor, mângâierea lor sensibilă sau profundă, ocuparea de poziții, decât cea clasică. Acestea sunt legate de o idee falsă — că numai curvele pot cere… păcătoase înclinații către viața erotică. O astfel de teamă poate genera erori. Îmi amintesc de un caz, o tânără de 27 ani, căsătorită de 3 ani, care suferă de o formă particulară de frigiditate, deoarece se rușina să solicite soțului său, să o mângâie și să o țină la piept, în dormitor, înainte de a avea actul sexual.

Chiar de la debutul relațiilor intime, tinerii ar trebui să prefere rafinamentul și să se străduiască să-l descopere. Acest aspect de finețe este deosebit de valoros și dă savoare relației. Nu este o rușine, nu este imoral, dacă cei doi parteneri se iubesc și sunt de acord să încerce variate forme de manifestare erotică, în care este inclus și rafinamentul sexual. Acesta este, fără îndoială, benefic pentru evoluția unui cuplu. Dar, atenție! Se poate aluneca, pe nesimțite, inspre artificial, nenatural, sofisticat, cu orice preț, dacă se acordă acestui aspect un rol prea important. De aceea, eu sfătuiesc femeile să nu apeleze la rafinamente, ca scop în sine, ci numai atunci când momentul concret o cere. Nu refuza, niciodată, brutal și definitiv, o invitație, de acest gen, a bărbatului. Și, vorba zicalei: „pofta vine mâncând”. Deseori, nefiind invitat, nu știe bine ce femeia să forțeze bărbatul, dar nici să-l aștepte pasiv, în dormitor, în acea clipă, un anumit moment sacru. A fi femeie, înseamnă să ai rafinament, să ai tact, să placi și reconfortant mai bine să te prevină.

De reținut: rafinamentele sexuale se învață pe parcursul unei relații erotice de durată, având la bază respectul pentru partener, decența și bunul simț. A le confunda cu ceea ce unii numesc „a fi depravat” este o eroare gravă. Ele fac parte din trăsăturile sacre ale femeii și bărbatului, pe care Dumnezeu le-a înzestrat, cu dragoste, cu simț și cu sensibilitate. Dar și cu filtrul rațiunii și al discernământului.

__________________

1996, DILEMA

Bărbatul și Femeia

Bărbat sau femeie, nici unul nu scapă de prejudecățile ce se tot țin scai de un sex sau altul.
De mic, fetiței i se bagă urechile în așteptarea cerceilor. Vizibil marcate, micuțelor li se dă sarcina „liber” să se îmbrace în roz și să se joace cu mămicile, pisicuțele sau, indienii, cu păpușile (colecția li se face doar uriașelor și altor blânzi, acceptați de ambele tabere). Du-te vino-ul sexual din adolescența târzie după sine alte momente tandre. La înrăgătura iubirii fetele sunt sfătuite (de mai înțeleptele membre, tot feminine, ale familiei) să fie în defensivă, și nu în ofensivă. Prejudecățile tradiționale spun că o fată „trebuie să pună ochii pe un băiat”, ci invers. Rolul lor este să plângă în restul scenelor, când iese afară bărbatul de serviciu, crispat, sobol(jn…). Declarația de dragoste trebuie să vină de la el, pentru ca fata toate acele răspunsuri le are. Ea, conform obiceiului, își manifestă preferințele discret, direct sau indirect, printr-un comportament discret, afectuos. Și nu provoacă nici o emoție, altfel riscă să joace, în viață, nu rolul de femeie frumoasă și cuminte, ci pe cel al vampei ostentative din telenovele.

Pentru căsătorie, o fată nu trebuie numai să aștepte, ci să se păstreze. Maeștrii în prejudecăți (precum Barbara Cartland, autoare prezentă în Cartea Recordurilor prin numărul imens/imund de romane siropoase produse) consideră căsătoria drept cariera femeilor. Veșnica schemă a fetei sărace și plăcute care, cu tenacitate, pune mâna pe moștenitorul bogat și puțin mai copil, salvându-l, astfel de viciiata societate ne-a fost atât de inoculată prin toate mediile posibile, încât aproape că am ajuns s-o adoptăm (noi, femeile). Variația românească a tiparului sus-amintit, prezentă, de altfel în anunțurile matrimoniale, este mai simplistă: se caută femei gospodine și bărbați salariați, deci cu venituri.

Mai departe, prejudecata neoasă în privința căsătoriei capătă o tentă mai economică: timpurile odioasului mituiau cuplul deformat de faimosa și unit întru stat la coadă și pus bani la C.E.C. pentru urmași și pomeni.

Această viziune pesimistă se încadrează în prejudecțiile personale ale autoarei articolului. Mă mir că, afară prejudecățile conjugale ale unora dintre semnatari, ajung să-și formeze propriile „prejudecăți-replică”. Riști, astfel, să cazi în prejudecata că „vedeți femeia prea puternică, cea mai puternică, mult mai puternică, de neîmblânzit, capabilă să „ducă” totul. Sau prea miniatură, cu mintea și memoria coastei lui Adam.

Nu afirm sau nu contest adevărul sau minciuna acestor prejudecăți. Cred însă că orice concluzie generalizată, sădită în fapte de putere, inexactă, hilară și, ca atare, neconectată.

Iaromira POPOVICI

____________

1997, FEMEIA MODERNĂ

Partenerul nostru

ALTRUISMUL VIEȚII ÎN DOI

ÎNTRE NOI, FEMEILE

Cei mai mulți dintre bărbați doresc să fie tratați de soție asemănător cu ceea ce se întâmplă în căminul copilăriei, când mama sau vreo soră le oferă tot confortul necesar unei existențe protejate. Viața în doi implică un set considerabil de responsabilități care pretind renunțarea, cu nostalgie și cu un anumit regret, la vechile comodități infantile. O parte din aceste responsabilități pot deveni piatră unghiulară a existenței conjugale, deopotrivă liant între EL și EA sau un spinos subiect de disensiune înfierbântate de clocotul argumentelor „eu nu am timp”, „asta este de competența ta”, „nu-i treaba mea să…”, „n-am fost obișnuit să…”

Analiza atentă și nepărtinitoare a biografiei partenerului nostru, obiceiurile și tradițiile pe care le-a acumulat în propria-i familie, structura achizițiilor zonale (Ardeal, Banat, Moldova, Dobrogea, Oltenia, Maramureș) ne vor oferi, cu siguranță, repere de a decide oportunitatea unor strategii pentru o conviețuire armonioasă. Egoismul partenerului este frecvent întâlnit în cupluri, iar o translație, perceptibilă și conștientă către teritoriul sacru al altruismului conjugal este o tentație coerentă și în egală măsură lucid-sentimentală. Un argument real, o rugăminte sinceră și patetică, un exemplu concret de devotament, reproșul abil deghizat sub masca supărării „dulci”, dialogul constructiv, comunicarea liberă și degajată, împărțirea sarcinilor gospodărești sub pecetea consensului, sunt toate câte ce netezesc asprimile vieții în doi, inițiativele incendiare de cele mai multe ori, ale părinților, vecinilor, prietenilor trebuie anihilate cu tact și diplomație. Fermitatea de catifea în aplicarea unor reguli și convingințe, ce vor face din cămin o redută puternică de stabilitate, ne stă nouă, femeilor, în putință. Avem de partea noastră miraculoasele arme cu care am reușit, dintotdeauna, să învingem bătăliile pentru fericirea în doi: intuiția, feminitatea, răbdarea, toleranța și generozitatea. Cu astfel de „ingrediente” psihologice, altruismul partenerului nostru se va modela în paralel cu al nostru. Pentru că, nu-i așa, îi vom pretinde acestuia ceea ce noi înșine suntem capabile să oferim în materie de altruism: dăruire de sine, abnegație, toleranță, sacrificiu și generozitate, sub semnul atotputernic al lui Eros.

MARIA

______________________________

1998, FEMEIA MODERNĂ

Pilula de sezon
De ce întorc BĂRBAȚII capul după FEMEI?

Vara, totdeauna, femeile ni se par – de ce fapt, nu ni se par, ci chiar sunt! – mai frumoase ca în oricare alt anotimp. Vara, de fapt, toate femeile sunt frumoase, iar cele foarte frumoase devin și mai frumoase. Gândind superficial și vulgar, am fi tentați să credem că surplusul acesta de frumusețe nu este decât o atractivitate feminină sporită – datorată mai puținății veșmintelor, subțirimii și transparenței lor… Rochiile sunt croite mai cu agrafe: mai scurte, mai decoltate, mai ușurele și mai vaporoase. Atât de jinduitele forme devin acum o dată dar bănuite, și ispititoarea lucire a pielii – femeie știe prea bine că… bărbații sunt proști de mai altfel. Antivehiculate superioritățile – fizică și intelectuală – a bărbatului pălește în fața șarmului feminin ușor agresiv. (Prostia lor nu frumusețe ar trebui să fie un argument mai mult decât suficient ca femeie să nu se mai simtă cu nimic inferioare și discriminate!)
Un bărbat… sedus este la fel de ușor de abandonat ca și o femeie sedusă. O femeie doar inteligentă e mai slabă decât o femeie doar frumoasă. Sunt acestea doar câteva din motivele pentru care frumusețea unei femei poate fi o armă mai puternică decât de numai pentru bărbați. Frumusețea sublinează spiritualitatea, în vreme ce reciproc nu e neapărat valabilă! (Nu pe puțini bărbați i-am auzit, de altfel, confesându-se că le e mai comod lângă o femeie inteligentă decât lângă o femeie frumoasă, dar că se simt, în schimb, mai flatăriți stând lângă o femeie frumoasă decât lângă una inteligentă, mai invidiați, cu orgoliul masculin mai satisfăcut…) Cu ani în urmă, îmi amintesc, un fost coleg de facultate, un băiat spirtiual dar cu o biografie – până atunci – nu tocmai generoasă, copil de la munte, pleca pentru prima dată la mare. Era emoționat. Știindu-l un misogin înrăit, l-am avertizat: „Ai grijă, pe plajă tot femeile o să-ți iasă înainte!” Mi-a trimis o ilustrată: „Dom’le, să știi că ai dreptate! Mi s-a dat, și i s-a tras”, când s-a întors din vacanță, cât fusese el de misogin înainte, s-a însurat!

Vara, toate femeile sunt frumoase: blondele – mai blonde, brunetele – mai brunete, șatenetele – mai șatene. Nu fiindcă rochiile sunt mai scurte, pantalonii mai mulați. Ci fiindcă lumina verii le spiritualizează, într-un chip mai anume, frumusețea.
De-aceea, bărbații întorc mereu capul după femei: fiindcă vara, femeile sunt întotdeauna de frumoase și fiindcă nu e bărbat care, măcar o dată în viață, să nu se fi simțit poet – de dragul unei singure femei!

GEORGE IANCU

_____________________________

1998, FEMEIA MODERNĂ

Femeia de 50 de ani…

E ușor să dai sfaturi unor femei aflate în plină forță și vigoare, e lesne să le spui cum să-și construiască o carieră, cum să se bată pentru drepturile lor, cum să adopte mijloace contraceptive eficiente și cum să-și aleagă partenerii de viață. Dar ce-ar trebui să facă femeile în jur de 50 de ani, care reprezintă o categorie specială în istoria postdecembristă a României?

Pe cele mai multe dintre ele le vedeți la piață, îmbrăcate ponosit, neparfumată, pe o sacoșă, două, trei în mână, triste și în ignorare aproape totală.

Unele au venit la oraș în urmă cu treizeci și ceva de ani, forțate de soartă, de cutremur, de familie, au terminat o facultate, s-au angajat și au muncit cu sârg. Acum sunt înșirate, la fel ca marfa, pe rafturile unui regim — regimul care proscrie vârsta a doua — și nu mai au nici o șansă. Îmbătrânite prematur, neînțelese, condamnate, sunt, cel mult, subiecte de glume în familie sau la serviciu. Li se pare că viața lor se reduce la orele petrecute în bucătărie, în piețele prin care se învârt amețite de prețuri, la copii care se chinuie să apuce un drum în viață, la bufeurile cauzate de menopauză, la suferințele de tot felul. Sumbru tablou, nu-i așa? Ați putea spune că este o viziune exagerată a ceea ce simt majoritatea femeilor din România care au în jur de 50 de ani. Existența de la o zi la alta îmi dă însă dreptate.

O statistică simplă, obținută cu greu de la Ministerul Sănătății, arată că, la nivelul anilor ’97-’98, femeile din această grupă de vârstă prezintă cele mai grave dezechilibre psihice, iar numărul celor care apelează la servicii medicale este în creștere. Starea lor nu interesează pe nimeni. De altfel, acest gen de femei nu se încadrează în nici un fel de standard.

Oferta lor pe piața muncii este inexistentă. Orice tânăr are prioritate. Oare nu e lipsit de logică și de bun-simț să le ignori tocmai pe cele care au muncit pe brânci până acum? Într-o țară civilizată, femeile de 50 de ani au un rol important de îndeplinit. Sunt cele care pot vorbi cu rost, care se pot implica în organizarea unor societăți de binefacere, de caritate sau cu scopuri umanitare. Programele sociale sunt singurele care le pot ajuta. În acest sens, ele ar trebui încadrate în categoriile defavorizate, li s-ar cuveni o altfel de protecție. Nu uitați, femeia de 50 de ani de azi este produsul unui regim care le-a supus pe toate la o sumă sacrificială. Sunt victimele mutilante ale ororilor comunismului și de indiferența tranziției.

VIOLETA BAUR

____________________________

1998, FEMEIA MODERNĂ 

Soțul tău e indiferent și „uită” de tine?
FII MAI INDEPENDENTĂ DECÂT EL!

Ești căsătorită de… ani. N-ai fost tocmai femeia visurilor bărbatului tău. Tu știi bine și te-ai împăcat cu asta, nici el n-a venit pe un cal alb din depărtări magice. Cu toate astea, căsnicia voastră FUNCȚIONEAZĂ. Copiii cresc frumos, patrimoniul familial se mărește, chiar dacă trăim vremuri grele. Ai dori să fii pentru el cea mai cea…? Sigur că da, dar cum ai putea s-o faci fără să-i stârnești bănuieli nedrepte? Fără să-i dai de înțeles că indiferența lui te deranjează. Câteva soluții, care pot fi adaptate de la caz la caz, pot fi de folos.

1. a) Evită să-i dai telefon la serviciu, doar ca să-l întrebi ce face, și spui banalități. Încetează brusc să i te mai adresezi doar din dorința de a face conversație și lasă-l pe el să aibă inițiativa.
2. b) Dacă l-ai învățat că în privința sexului tu faci mereu primul pas, a venit vremea să dezvălui: fii sfioasă, evazivă, ca la prima întâlnire; nu răspunde imediat „avansurilor”, lasă-l să aștepte, să vadă „la fapte” și încet, încet nu-și regăsi bărbăția pierdută.
3. c) Renunță la obișnuita ținută de casă formată din trening sau capot. Fardează-te discret, chiar dacă nu pleci nicăieri, și parfumează-te; nici nu va avea pe cine să fie gelos, dar tu vei atrage atenția.
4. d) Renunță la atitudinea „de așteptare”. Fii mereu pe punctul de a pleca sau a veni. Să-ți faci un program încărcat, mergi la cinema, la teatru, la spectacole, întreabă-l dacă vrea și el; iar dacă refuză dintr-una, știi că îți va fi greu să mergi singură la început, dar nu vei rămâne multă vreme fără companie.

1. e) Dă-i mereu impresia că timpul tău e prețios, să aleagă mereu după tine, să prindă greu câteva minute disponibile; va avea sentimentul că nu-i mai aparții toată, și va crede că s-ar putea să te piardă.

Atenție! Conduita ta trebuie să fie ireproșabilă. Va trebui să-i stârnești interesul, nu gelozia. Ținta este un nou mod de viață, independent de al lui. Cu cât ești tu mai independentă, cu atât el se va simți mai liber… să alerge după tine.

1. f) El are atâtea preocupări extra-conjugale. Urmărește numeroasele campionate de fotbal, se întâlnește cu amicii, merge la pescuit, la vânătoare, pierde ore în fața calculatorului, cu tablele… Tu, în schimb, îi dăruiești tot timpul liber cu desăvârșire și-l aștepți, iar când vine îl bați la cap. Soluția? Fii mai ocupată decât el. Orice activitate este binevenită: o slujbă în plus, activitate la o sală de sport, prietene de taclale, un curs oarecare. Organizează-ți viața în așa fel încât să nu mai ai timp să te plângi că te neglijează, că te plictisești în orele libere, în care el ar trebui să fie cu tine.

MIHAELA RĂDULESCU

______________________________

1998, JURNALUL NAȚIONAL

Optsprezece trucuri prin care o soţie poate să-şi „dreseze“ soţul

La începutul unei căsătorii, totul este nou, totul este frumos. Din păcate, luna de miere trece foarte repede şi, încetul cu încetul, apar micile frecăuşuri care, de multe ori, se amplifică fără rost. Pentru a veni în ajutorul soţiilor care încă mai speră să aibă un soţ perfect, mai există o speranţă. Vă prezentăm, în continuare, 20 de mici şmecherii prin care o soţie poate să încerce să-şi modeleze tovarăşul de viaţă.

Necazurile menajului

• Nu-i place să ducă gunoiul la ghenă. Faceţi o mică înţelegere cu un vecin, eventual unul mai arătos, să vă ducă el gunoiul măcar de câteva ori. Efectul este garantat.
• Nu vă ajută niciodată să spălaţi vasele. Şi pentru asta există un leac. Daţi-i câteva zile să mănânce în farfurii de plastic. Veţi constata că, foarte curând, veţi fi întrebată unde e detergentul de spălat vasele.
• Uită să se şteargă pe pantofi când intră în casă. Găsiţi o fotografie reuşită a actorului sau cântăreţului dumneavoastră preferat şi lăsaţi-o pe mijlocul preşului de la intrare. Se va şterge pe pantofi cu excesiv de multă grijă.

A uitat să mai fie galant

• Nu are asupra lui vreo fotografie de-a dumneavoastră. Strecuraţi-i una în portofel, nu înainte de a o unge bine cu „Superglue“.
• Nu-şi mai aminteşte aniversarea zilei dumneavoastră de naştere sau a căsătoriei. Luaţi o cariocă roşie şi încercuiţi datele respective pe calendarul din bucătărie sau în cel din agenda personală.
• A uitat să vă mai invite la un restaurant. Rataţi, din greşeală, mâncărurile lui preferate şi ascundeţi cu grijă numerele de telefon ale firmelor care aduc pizza la domiciliu.
• Nu vă mai oferă flori. Faceţi-l gelos şi trimiteţi-vă singură câteva buchete de trandafiri roşii. De regulă, şmecheria funcţionează.
• Nu mai e la fel de iubăreţ ca-n prima zi. Uitaţi-vă amândoi la un film mai fierbinte, din cele difuzate pe la miezul nopţii. Dacă nici asta nu ţine, încercaţi şi cu „Viagra“, medicamentul care face din nimic bici.

Obiceiurile urâte

• Se scobeşte în nas. Faceţi-i o fotografie în „exerciţiul funcţiunii“. Nu uitaţi să o măriţi cât mai mult.
• Îşi invită prea des amicii acasă. Înaintea vizitei aveţi grijă să ascundeţi sticlele de băutură din casă.
• De cum intră în casă se trânteşte pe canapea şi stă cu ochii numai în televizor. Înlocuiţi canapeaua cu una mai puţin comodă sau, dacă nu, ascundeţi măcar telecomanda şi propuneţi-i un joc „Joc-gheaţă“ ca s-o găsească.
• Vă bârfeşte părinţii. Amintiţi-i că încă nu şi-au făcut testamentul sau faceţi-l să creadă că tocmai au câştigat la Loto.
  Va trece, cu siguranţă, la sentimente mai bune.

_____________________________

1999, AGENDA MAGAZIN

Fazele critice din viaţa unui cuplu

Dragostea şi sexualitatea reprezintă fundaţia relaţiei de cuplu. Schimburile de sentimente sunt lianţi acccesori între elemente. Dar numeroşi factori pot modifica echilibrul. Primii doi ani de căsnicie constituie prima etapă dificilă, care poate fi sursa deziluziei dacă soţul (soţia) nu se comportă aşa cum s-a aşteptat partenera (partenerul) lui (ei).
Convieţuirea conjugală devine atunci un nod în care cei doi parteneri îşi reglează conturile. Apoi apare poate primul copil. Cei doi soţi trebuie să înveţe să ducă o viaţă de familie în trei. Unele femei îşi schimbă comportamentul. Viaţa sexuală trece pe planul al doilea, soţul se simte neglijat. Următorii şapte ani sunt o altă fază importantă. Apar diferite capcane, obişnuinţa într-o căsnicie, care trebuie surmontate. Apoi cei doi au trecut de a doua tinereţe. Copiii au crescut, sunt pe drumul lor… şi cuplul rămâne din nou singur, în faţa unui nou examen nu întotdeauna este pozitiv. Cel mai bun mod de a depăşi aceste crize este dialogul.

1. M.

________________________

2000, FEMEIA MODERNĂ

2000, FEMEIA MODERNĂ

SEXUL PROTEJAT – O NECESITATE

Cabinet de sexologie

Un studiu comandat de Durex, cel mai important nume de pe piaţa mondială a prezervativelor, a evidenţiat faptul că, în ce priveşte sexul, tinerii români de astăzi sunt mai responsabili decât generaţiile anterioare. Conform studiului, 70% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 15 şi 19 ani folosesc de fiecare dată prezervativul atunci când fac sex cu o persoană întâlnită recent.
Spre deosebire de ei, doar 56% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 20 şi 29 de ani şi mai puţin de jumătate dintre cei din grupa de 30-39 de ani procedează astfel.

În timp ce 82% dintre tineri şi-au schimbat comportamentul o dată cu teama HIV/SIDA, doar ceva mai puţin de jumătate dintre tinerii din grupa de 20-29 de ani declară că această teamă le-a influenţat viaţa şi am putea afirma că doar 51% din aceştia pot fi consideraţi responsabili pentru că au recunoscut că au folosit prezervativul ultima dată când au făcut dragoste pentru prima oară.

Studiul a evidenţiat faptul că românii fac dragoste, în medie, de 127 de ori pe an, iar dintre tinerii de 17 ani care au început viaţa sexuală, 17% au declarat că au aşteptat până s-au simţit pregătiţi. De asemenea, aproape 30% dintre femei au aşteptat până în ziua nunţii.

Românii sunt o naţie romantică. Cei mai mulţi dintre ei preferă să facă dragoste în patul cu aşternuturi de satin, pe poziţia secundă ca loc de desfăşurare venind baia sau duşul. Pe de altă parte, cei mai mulţi spun că viaţa lor amoroasă este considerabil mai puţin importantă decât banii, viaţa de familie sau recesiunea.

Cel de-al doilea DA este spus mai repede?

Cei care se căsătoresc a doua oară duc cu ei în noua căsnicie experienţă, înţelepciune, autocunoaştere. Din acest motiv, bărbaţii şi femeile din această categorie reuşesc să învingă mai bine şi mai repede obstacolele.
A doua căsnicie este, de obicei, mai reuşită pentru că cei doi au putut deja să-şi caute partenerul perfect. Ştiu foarte bine ce vor şi nu sunt fără defecte. Ştiu mai ştiu că o căsnicie obligatorie a vieţii comune înseamnă şi mult compromisuri. Statisticile dovedesc că în timp ce recidivele primei căsnicii s-ar putea considera înlănţuirea lunilor de miere, în a doua căsătorie tocmai începutul este mai critic. Aceasta din cauză că soţii observă mai repede problemele. În schimb, au mai multe şanse, mai multă practică în demanearea situaţiilor conflictuale, deci ştiu ce trebuie făcut până la moarte.

Interesant este că cel de-al doilea DA este pronunţat mai repede decât primul. Motivul este cel mai adesea durerea provocată de divorţ, singurătatea şi determină pe parteneri să îşi dorească refacerea mai rapidă a vieţii. În majoritatea cazurilor, femeile se aruncă cu capul înainte în a doua căsătorie, pentru a se vor consola de suferinţă sau să dovedească fostului soţ că sunt mai atrăgătoare.

Deşi vindecarea sufletească când femeia e încă singură, se face mai greu, ea nu este imposibilă. Părerea specialiştilor, a cercetătorilor, este că al doilea DA este rostit mai mult de femeile tinere. Dar şi cele trecute de 40 de ani consideră a doua căsnicie ca fiind ultima lor şansă. Unele femei ştiu că se simt încă în putere, că vor să îşi împartă viaţa cu un nou soţ. Şi soţii recăsătoriţi simt nevoia de a încheia un ciclu, încheind al doilea soartă pe cont descu o mai bine.

CEARTA, un fel de a spune „te iubesc”?!

Există cupluri care au nevoie de certuri zilnic. Zilnic provoacă scene, se îmbufnează, ţipă, urlă, gesticulează. Fără cotidianele încleştări, cei doi parteneri ar fi nefericiţi.

Copii şi părinţi transformaţi în arme

Dacă problemele ivite într-un cuplu sunt, direct sau indirect, izvorâte din trecutul familial, ele pot capăta o mare varietate de forme.
Psihologul Prieur, terapeut familial, consideră că la baza unei relaţii conflictuale se află, în mod inconştient, modelul familial. „La baza unei relaţii conflictuale – spune el – se află tipologia familială pe care o poartă fiecare cu sine, încercând, mai mult sau mai puţin conştient, s-o retrăiască în cadrul cuplului”.

Copiii sunt arma cel mai des folosită. Nu din întâmplare se înregistrează o recrudescenţă a neînţelegerilor când copiii ating vârsta adolescenţei. Mamele simt nevoia de a-şi reface viaţa. Copiii ridică între ei şi părinţi obstacole nebănuite… În cazul separării, pensia alimentară ori vizitele devin excelente mijloace de răzbunare.

O altă armă la îndemână: părinţii în vârstă, care trebuie întreţinuţi de tânărul cuplu.

Ce e de făcut? Cine plăteşte? Cât? Întrebări ce transformă viaţa într-un ring de box.

Mărul discordiei: bani şi sexul

Banii ocupă un loc de frunte în certurile cuplurilor: cei câştigaţi, cei cheltuiţi, cei moşteniţi, cei datoraţi, provocând nesfârşite reproşuri.

Sexualitatea generează situaţii „de ale” de refuz, de respingere, chiar agresiune, atunci când comunicarea are de suferit. Soţul mă dezamăgeşte? Îl refuz. Soţia mă umileşte? O determin să mi se supună – acesta este mecanismul.

_______________________

2000, FEMEIA MODERNĂ

Elisse Kraft

INFLUENŢA SUBCONŞTIENTULUI ASUPRA COPILULUI

Forţa inconştientului este atât de mare, încât motivează permanent şi insesizabil acţiunile noastre, chiar dacă ele au fost sau nu conştientizate. Părinţii, călăuziţi de concepţia raţionalistă despre om şi permanenţi angajaţi de cele mai bune intenţii, se tem înfrunţi cu eşecul pe care îl au în ceea ce priveşte educaţia copiilor lor şi nu înţeleg cauza. Admiţând numai motivaţiile lor conştiente de tipul „Orice părinte doreşte binele copilului său”, părinţii exclud influenţele inconştiente asupra copiilor. În acest caz se produce un dublu dialog între copil şi părinte, unul într-un regim conştient, şi un altul inconştient (vezi: „Psihanaliză şi educaţie” de Georges Mauco). De aici rezultă faptul că efectele neprevăzute ale educaţiei sunt rezultatul forţelor şi interacţiunilor inconştiente nerecunoscute şi scăpate de sub control.

Care este calea prin care inconştientul copiilor poate fi sub control? Iată: tendinţele inconştiente rămân cu încărcătură structurală atâta timp cât nu sunt recunoscute de instanţa conştientă (adică sunt refuzate), pentru că principiul lor este obţinerea satisfacţiei imediate. Dar în momentul în care sunt recunoscute de conştient şi mediate prin cuvânt, ele nu mai au această violenţă care cere descărcare imediată.

În practica mea, într-un caz în care mama şi fetiţa ei se suportau greu şi ajunseseră chiar să se ocolească, am sfătuit-o pe mamă să permită fetiţei şi chiar să o stimuleze să-şi exprime gândurile ostile la adresa ei. Rezultatul a avut o dublă eficienţă: pe de o parte, neaflând blocat de interdicţii şi fiind transpus în cuvânt, impulsul s-a pierdut foarte repede, iar pe de altă parte, mama a aflat cum gândeşte sincer fetiţa sa şi a început să-şi schimbe acţiunea de educator. Iată înalta calitate de filtru şi de factor cenzurant a transpunerii prin cuvânt a impulsurilor afective.

O altă lovitură de care părinţii trebuie să ţină seama este aceea de educaţie afectivă. În cadrul acestei educaţii unul din scopuri este ambivalenţa copilului. Aceste lucruri înseamnă că el îndreaptă asupra părinţilor atât iubirea cât şi ura sa. În familie, copilul învaţă iubirea faţă de părinţi (şi faţă de fraţii săi, dacă există) şi astfel, învingându-şi ura, se va transforma într-un om cu sentimente sociale pozitive.

Un alt scop al educaţiei parentale este îndreptat spre independenţa copilului. Să nu uităm un lucru: constrângerea a fost cuvântul de ordine al epocii comuniste, ce a hiperfortificat la oameni dorinţa de supunere, explicându-se în acest mod vremelnica viabilitate a regimurilor politice dictatorialce. Eu, ca psiholog, dar şi ca pedagog, susţin cu tărie că trebuie înlăturată orice constrângere din educaţia copilului.

Din punct de vedere psihanalitic, condiţionarea întăreşte patologia, în loc să o înlăture, pentru că duce la uzarea vieţii imaginative, fantastice, şi se opune favorizării afective, şi nu actual constrângerii. Există o corelaţie între acest plan, dorinţa lor de a accede cât mai bună imagine a părinţilor, regulile standard de acţiune, saturi presiţi direcţionate.
Dar telul demn de urmat într-o educaţie bună este acela de a înţelege ce se întâmplă în mintea copilului, ceea ce implică dezvoltarea capacităţilor empatice ale părinţilor.

Din punct de vedere strict familial, independenţa copilului este mult mai greu de atins, întrucât părinţii fac din copil unicul lor scop. Aceste tendinţe au fost numite „violenţe educative”, pentru că ele îl silesc copilul să urmeze o linie conformă cu dorinţele, cu voinţa părinţilor, şi nu cu tendinţele sale fireşti de dezvoltare. Aceste tendinţe sunt o sumă între necesitatea socială şi propria natură.

Miza independenţei copilului este chiar aceea de a face faţă cu succes greutăţilor vieţii, de unde rezultă în final recompensa: fericirea sa intrinsecă.

_________________

2015, JURNALUL NAȚIONAL

Mentalitatea mioritică perpetuează inegalităţile dintre bărbaţi şi femei

Femeile din România – cei mai perse

Potrivit studiilor europene legate de egalitatea dintre femei şi bărbaţi, România este pe ultimul loc, în urma analizei a şase domenii: muncă, venituri, educaţie, timp liber, putere politică şi economică, sănătate. Indexul Egalităţii de Gen în cazul României este de 33,7%, în timp ce Suedia, Finlanda şi Danemarca se află pe primele locuri din Uniunea Europeană, cu 74,2%, 72,7% şi respectiv 70,9%.

MARIA COMAN

Mediatizarea cazului Vaslui ne face să credem că în acea zonă geografică numărul agresiunilor sexuale este mult mai mare faţă de alte zone, dar în realitatea violenţele sexuale sunt peste tot în România. Datele statistice deţinute de Poliţia Română şi Consiliul Superior al Magistraturii ne indică faptul că în fiecare judeţ au loc violuri, însă aceste date sunt plângerile înregistrate, nu numărul real al agresiunilor sexuale, care este mult mai mare. Anul trecut, Poliţia a înregistrat un număr de 875 de violuri, iar Parchetul a trimis în judecată 469 persoane pentru această infracţiune.

Ordinea patriarhală, o „materie predată” acasă şi la şcoală

Contextul politic, social, cultural din istoria României a menţinut pentru mult timp femeile în poziţia de cetăţeni de rangul doi. În 1998, în Codul Penal exista încă prevederea conform căreia un violator era scutit de pedeapsa cu închisoarea dacă victima accepta să se căsătorească cu agresorul. A fost eliminată abia în anul 2000, prima lege pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie a fost introdusă în 2003. Ordinul de protecţie există abia din anul 2012. În 2013 au existat propuneri pentru introducerea violului în legea medierii – a degreva sistemul juridic de infracţiunile mai puţin grave.

Cultura românească e una patriarhală, care oferă legitimitate inegalităţilor dintre femei şi bărbaţi. „De mici suntem socializaţi în roluri de gen clar definite, învăţăm ce trebuie şi ce nu trebuie să facă o femeie sau un bărbat. Învăţăm de acasă că femeile sunt cele care sunt responsabile cu muncile de îngrijire a copiilor sau a altor dependenţi, cât şi a gospodăriei, iar aceste munci au loc în fiecare zi – gătit, spălat, călcat, curăţenie etc. În acelaşi timp, aflăm că bărbaţii sunt cei care aduc bani acasă şi că aceste munci nu pot fi făcute de bărbaţi, că este «treabă de femei». Această ordine patriarhală este consolidată în sistemul de învăţământ care, prin exemplele oferite în manuale, încurajează această împărţire a rolurilor de gen. Astfel se creează relaţii inegale de putere între femei şi bărbaţi, în care tot ceea ce fac bărbaţii este mai valorizat, mai important şi mai bine plătit decât ceea ce fac femeile. Relaţiile inegale de putere între femei şi bărbaţi sunt cele care conduc la acte de violenţă asupra femeilor, tocmai pentru a întări aceste relaţii de putere”, spune Andreea Braga, de la Centrul Filia – ONG care luptă împotriva inegalităţilor de gen.

Tot de când suntem copii aflăm despre violenţa asupra femeilor. Dacă nu suntem noi martori sau victime, cu siguranţă cunoaştem o rudă sau o vecină care este victimă a unei forme de violenţă (…)

Acte de violenţă pentru „reconfirmarea” relaţiilor de putere între sexe

România are 33,7%.

Reacţiile celor din jur prin care este chestionat comportamentul femeilor („Dar cu ce l-ai supărat?”, „Nu i-ai gătit cum trebuie?”, „Sigur l-ai provocat, că nu te bătea el de nebun”), cât şi lipsa unor reacţii care să condamne comportamentul agresorilor ne face să înţelegem că violenţa împotriva femeilor este tolerată şi că este un subiect tabu.

Diferenţe nord-sud

Există diferenţe semnificative între cultura sudică şi cea nordică privind diferenţele dintre femei şi bărbaţi. Patriarhatul nu există numai în România, ci şi în diferite alte state ale lumii, însă diferenţa în cazul ţărilor nordice constă în faptul că au adoptat politici publice de combatere a inegalităţilor de gen, iar acest lucru se reflectă inclusiv la nivel politic, unde femeile au o reprezentare de peste 40% în Parlamentele naţionale (cazul Suediei de exemplu). În România avem doar 13,4% femei în Camera Deputaţilor, 8,39% în Senat, sub 4% primari de comune, oraşe sau doar 10 femei preşedintă de Consiliu Judeţean.

Elevii din România nu află aproape nimic despre drepturile femeilor, despre egalitate de şanse sau antidiscriminare. Din păcate, în continuare copiii şi tinerii nu învaţă nimic despre drepturile lor sexuale şi reproductive, despre ce înseamnă consimţământul şi ce înseamnă agresiunea sexuală. Educaţia cred că joacă un rol important pentru a schimba mentalităţile patriarhale şi inegalităţile de gen dintre femei şi bărbaţi.

— Andreea Brînda, Centrul Filia

____________________________

„Cei doi vor fi un trup“

Egalitatea ontologică dintre bărbat şi femeie

Petre GURAN
Dilema veche, 2016

„Feminismul“ evanghelic pare să fi fost lăsat în umbră de o întemeiere patriarhală a primelor comunităţi creştine, patriarhalism moştenit şi continuat de Biserică de-a lungul secolelor.

Cel puţin aceasta este teza unei teologii feministe contemporane, ataşată unei mişcări sociale specifice Occidentului în secolele XIX–XX, anume emanciparea politică şi economică a femeii.

De aici s-a hrănit şi fantezia literară în jurul Mariei Magdalena, reprezentată ca un apostol feminin exclus din grupul fondator al creştinismului şi ocultată ulterior de tradiţia bisericească.

Ipoteza nu are nici o bază în observarea formării textului evanghelic. Dacă o asemenea intenţie de ocultare ar fi existat, orice urmă şi mai ales poziţia privilegiată ar fi fost omise în Evanghelii.

Or, tocmai Evangheliile atestă această poziţie preeminentă a Mariei Magdalena şi exaltarea femininului aşa cum am descris-o în articolul anterior.

Sf. Pavel şi „feminismul“ Evangheliilor

Să vedem cum se raportează la „feminismul“ Evangheliilor Sfântul Pavel, cel asupra căruia au căzut acuzaţiile de misoginism.

Primul context în care apare tematica egalităţii dintre bărbat şi femeie este cel al relaţiilor de cuplu. Aici trebuie să citim:

• Capitolul 7 din Epistola I către Corinteni a Apostolului Pavel
• împreună cu fragmentul din Evanghelia de la Matei 19, 3–12

…plasînd chestiunea cuplului în contextul împărăţiei lui Dumnezeu.

Astfel, problema cuplului are atît caracter social, cît şi caracter spiritual.

Aspectul social: paternitate şi control

Atîta timp cît identitatea individului s-a construit începând cu întrebarea „Al cui eşti?“, a existat necesitatea controlului social al raporturilor sexuale, cu impact asupra procreaţiei.

În majoritatea societăţilor arhaice (cel puţin cele mai bine cunoscute istoric), paternitatea determină statutul social al pruncului.

Relaţia de cuplu este astfel subordonată procreaţiei.

Excepţia o reprezintă accidentul în raporturile sexuale, care induce haos şi tensiune în grupul uman patriarhal. Rezolvarea spirituală a acestui accident o vom discuta mai jos.

Aspectul spiritual: unitate ontologică și noutate evanghelică

Dincolo de imperativul social, noutatea pe care o introduce Evanghelia este:

Afirmarea unităţii ontologice a cuplului, care exclude inegalitatea.

De aceea, superioritatea patriarhală a bărbatului descrisă în Deuteronom 24 ca drept de dispoziţie al bărbatului asupra femeii este:

• emulată
• şi înlocuită cu obligaţia bărbatului faţă de femeie

De aici şi observaţia ucenicilor care subliniază noutatea:

„Dacă aşa este starea omului faţă de femeie, atunci nu e de folos să se însoare.“

Castitatea – o treaptă superioară a fiinţei

Observaţia ucenicilor, deşi denotă obtuzitate spirituală, va fi transformată de textele pauline în deschidere asupra fecioriei sau castităţii ca stare spirituală, ca pregătire pentru o treaptă superioară a fiinţei:

„…cei care se fac fameni pentru împărăţia cerurilor“.

Iată textul evanghelic:

„N-aţi citit că Acela Care i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a făcut? Şi a zis El: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup; aşa încît nu mai sînt doi, ci un singur trup. Deci, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă.“

Ei I-au zis: Atunci, de ce Moise a rînduit să-i dea carte de despărţire şi s-o lase? El le-a zis: Din pricina învîrtoşării inimii voastre v-a dat voie Moise să vă lăsaţi femeile, dar la început n-a fost aşa. Iar Eu vă spun că, în afară de vina desfrînării, oricine îşi va lăsa femeia şi va lua alta săvârşeşte adulter; şi cel ce a luat-o pe cea lăsată, adulter săvîrşeşte. Ucenicii I-au zis: Dacă aşa este starea omului faţă de femeie, atunci nu e de folos să se însoare. Iar El le-a zis: Nu toţi pricep acest cuvînt, ci aceia cărora le este dat. (…) că sînt şi fameni care s-au făcut ei înşişi fameni de dragul împărăţiei cerurilor. Cine poate înţelege, să înţeleagă“.

Dacă dorești, pot continua cu restul articolului sau furniza și celelalte secțiuni legate de interpretarea paulină și implicațiile asupra egalității spirituale și sociale.

____________

2019, CUVÂNTUL LIBER

Atenţie!
FEMEILE PUTERNICE RISCĂ SĂ ATRAGĂ BĂRBAŢI NEPOTRIVIŢI

Deşi femeile puternice îşi doresc să aibă alături bărbaţi echilibraţi, care nu încearcă să le controleze şi cărora nu le este frică de ele, psihologii susţin că de multe ori acestea se aleg cu bărbaţi nepotriviţi, incapabili să le iubească şi să le aprecieze la adevărata lor valoare.

În opinia specialiştilor, cauzele pentru care femeile puternice atrag bărbaţi nepotriviţi sunt tocmai calităţile pe care acestea le au – forţă interioară, încredere în sine, altruism şi „inimă mare”.

Noroc că, indiferent de greşelile pe care le fac, femeile puternice ştiu că din acestea învaţă lecţii valoroase pentru viaţă, trec peste eşec şi merg mai departe.

Totuşi, psihologii spun că şi în această situaţie „este mai bine să previi decât să vindeci”, prezentând motivele pentru care femeile puternice atrag bărbaţi nepotriviţi.

• Sunt altruiste – Sunt puternice şi încrezătoare în propria persoană, aşa că sunt în stare să iubească cu un altruism pe care mulţi oameni nici măcar nu îl pot înţelege. Iubirea este un lucru natural pentru aceste femei, aşa că nu fac decât să atragă bărbaţi nepotriviţi, pentru că se grăbesc să aibă grijă de oameni, indiferent dacă aceştia se poartă la fel sau nu.
• Sunt conduse de compasiune şi de dorinţa de a repara – Femeile puternice nu sunt neapărat un judecător nepriceput al caracterului, însă acestea văd cele mai bune faţete ale oamenilor şi îi iubesc în ciuda defectelor lor. De multe ori, partenerii pot profita de acest lucru. Inima unei femei puternice este destinată vindecării altora, mai ales atunci când vede pe cineva care suferă. În loc de a recunoaşte că este sarcina oamenilor de a se repara singuri, femeile puternice încearcă să facă tot ce pot chiar şi atunci când nu este problema lor. Acestea se îndrăgostesc de bărbaţi nepotriviţi, crezând că pot fi cele care să îi ajute. Însă nu ajung decât să sufere ele în cele din urmă.
• Uneori, sunt intimidante – Femeile puternice intimidează uneori neintenţionat bărbaţii care intră în viaţa lor. Nu este vorba despre faptul că sunt prea agresive sau prea intense, ci despre faptul că bărbaţii nu se simt suficient de confortabil cu propria persoană pentru a accepta o femeie care este sigură pe sine.
• Nu sunt obişnuite cu cineva la fel de puternic – Femeile puternice atrag bărbaţi nepotriviţi pentru că se grăbesc să fie într-o relaţie. Pentru că au fost dezamăgite în trecut şi au impresia că trebuie să fie cu oricine, nu să aştepte persoana potrivită pentru ele, se conving singure că nu există o persoană potrivită pentru ele. Trebuie doar să aibă răbdare, pentru că există partenerul perfect pentru fiecare.
• Uneori, sunt prea independente – Femeile puternice se bazează pe propriile forţe în cele mai multe cazuri pentru a reuşi în viaţă. Bărbaţii nepotriviţi pot crede că aceste femei par prea independente pentru o relaţie, însă partenerul potrivit va şti că această independenţă este cea care le defineşte pe femeile puternice şi că este o calitate, nu un dezavantaj.
• Au învăţat să se salveze singure – Femeile puternice continuă să se îndrăgostească de bărbaţi nepotriviţi pentru că, de-a lungul timpului, au crezut că au nevoie doar de propria persoană pentru a reuşi. Deşi sunt incredibil de puternice şi de independente, chiar şi cei mai puternici oameni au nevoie de un umăr pe care să plângă uneori.

Dacă o femeie este convinsă că nu are nevoie de cineva sensibil, care să aibă grijă de ea, s-ar putea să îşi schimbe părerea când va întâlni partenerul potrivit, care să o înţeleagă cu adevărat şi care să îi iubească în mod egal puterea şi blândeţea.
(L.P.)

___________________

2020, DILEMA VECHE

Familia familiei
Orişicine e cazul să aibă o familie.
Chiar şi familia însăşi.

Spre teroarea învăţăceilor, există familii nu doar de oameni, ci şi de cuvinte. Mirii şi miresele, cumnaţii şi cumnatele, nepoţii şi nepoatele „familiei“ sínt cuvinte precum „familiar“, „familiarism“, „a (se) familiariza“, „a defamiliariza“ (?) ş.a.

Oaia rătăcită a familiei e însă femeia, derivat din acelaşi latinesc „familia“, unii ar zice că această etimologie dovedeşte o reverenţă faţă de cea care încorporează esenţa venerabilei instituţii conjugale. Alţii, dimpotrivă, văd aici reminiscenţele unei atitudini maciste: „familia“ e „celălalt“, iar „celălalt“ e „femeia“. Cu mireasmă m atriarhală sau iz patriarhal, cert e că, din start, avem de a face cu o înrudire de neignorat.

„Familiar“ vrea să zică, e limpede pentru toată lumea, „ştiut“, „cunoscut“, „obişnuit“ — de parcă familia ar fi prin definiţie apanajul predictibilităţii, al rutinei. Cu referire la limbaj, adjectivul mai capătă nuanţa simplităţii, a directeţii, tot aşa cum, despre atitudini, pare să însemne şi „prietenos“, „apropiat“. Oricum ideea e că „în familie“ lăsăm eticheta şi meşteşugul deoparte ca să ne putem simţi, literalmente, „acasă“.

Pot îndrăzni să susţin că, în ce mă priveşte, vocaţia profesională se pune cumva în răspăr faţă de „familiarismul“ familiarului casnic? Într-una dintre teoriile de impact profesate pe la mijlocul veacului trecut de către un grup de experţi reuniţi sub eticheta „formalismului rus“ se afirma că esenţa literaturii — a artei, în fond — este darul ei de a ne împrospăta privirile pe care le aruncăm lumii şi existenţei. Formaliştii numeau acest fenomen „insolitare“, smulgerea din rutina obişnuinţelor de receptare, pe de o parte, sau a stereotipiilor de creaţie, pe de altă parte. Creatorii şi interpreţii lor, criticii, istoricii, se îndeletnicesc prioritar cu „defamiliarizarea“. Cînd eram decan la Litere, primeam inevitabil o mulţime de mesaje în care mi se cerea părerea — autorizată prin funcţia deţinută! — despre cum se spune/se scrie corect cutare sau cutare lucru. Mă ve deam nevoit să răspund că eu mă ocup cu literatura şi că scriitorii sínt tocmai cei care „strică“ limba în permanenţă şi nu pot fi luaţi ca reper pentru corectitudinea academică a rostirii.

Familie lărgită
Într-o familie, una dintre cele mai interesante relaţii este aceea de cuplu. Care, la rândul ei, are uneori tendinţa de a se „deschide“, de a se complica prin invitaţiile adresate unor terţi. Nu e vorba despre verii de gradul al treilea, despre soacre şi cuscre, ci despre personaje din afara „familei lărgite“ în sensul propriu, juridic sau cultural.

De exemplu, despre personajele imaginare. Sau cele literare. Despre amintirile cu o putere afectivă covârşitoare. Despre relaţii anterioare, care rămân — în memorie sau în psihismul celor implicaţi — nu doar vii, ci adesea prioritare faţă de relaţia prezentă. Despre fantasmele de tot felul.

Literatura e, de altfel, plină de asemenea scenarii în care prezenţa unei „a treia persoane“ (nu neapărat reală) introduce tensiune, gelozie, frustrare sau dramă în cuplu.

Se poate spune că familia e „lărgită“ de toţi cei care locuiesc în imaginarul nostru şi pe care îi ducem cu noi în relaţiile cele mai intime.

Se mai poate spune, totodată, că familia — chiar şi în forma ei modernă, minimalistă — nu e niciodată simplă. Poate fi mică, dar nu e simplă.

______________________