Proiectul RELATOPIA* al Asociației VAR, care a vizat realizarea unei cartografieri afective a cuplului și modul în care aceasta conservă memoria socială a conviețuirii, a continuat cu o rezidență artistică la Câmpul Cetății (Mureș), desfășurată între 5 și 13 mai 2025. Etapa rezidenței a fost precedată de un amplu proces de documentare, desfășurat atât în arhive și biblioteci – în strânsă legătură cu contextele și experiențele culturale ale diferitelor epoci care au marcat generații și interacțiuni sociale – cât și prin interviuri de investigație cu reprezentanți ai două generații cu viziuni polarizate: foarte tineri (20-30 ani) și adulți cu experiență (50-60 ani). Reflecția asupra diversității în implicarea publicului a fost astfel abordată din perspective multiple: estetică, socială, etică, critică și empatică. În rezidență, un proces colectiv, cu o dinamică fragilă și fertilă, a condus la testarea conviețuirii artistice, unde intențiile partajate s-au reformulat într-o colaborare interdisciplinară, în care fiecare a adus limbajul artistic pe care îl stăpânea cel mai bine, pentru a intra într-o rezonanță cu ceilalți. Artiștii prezenți în rezidență provin din practici artistice diferite: Cristina Toma (Cuzina) este artist vizual; Jenniffer Corrales, regizoare; Vero Nica, artist performativ/creative writer; Constantin Axinte Amza, sound designer; Mihaela Lungu, artist vizual; Alina Tofan, eco-artist; Claudiu Cobilanschi, artist vizual; și Cătălina Moisă, arhitectă. Explorarea limitelor și interacțiunilor între practici de arte vizuale, eco-art, arta sunetului și arhitectură a început la Câmpul Cetății, într-un cadru stabil de implicare activă și reflecție asupra materialului documentar din presă, pus la dispoziție de organizatori, acoperind perioada începând cu anii 1960 până în prezent. În fiecare zi, folosind materiale diverse și tehnici mixte, se lucra în perechi diferite pentru a explora forme de expresie artistică cu metodologii variate, metafore și sinteze, având spații de reprezentare performative sau cu structură materială (colaje, schițe, desene, obiecte). Formatul de co-creație artistică experiențială a fost testat într-o formă de casă a conviețuirii, pe tiparul unui reality show, iar în procesul de lucru dădea indicațiile temelor zilnice și facilita prezentările pe echipe. Mai mult, experții invitați din psihologie, sociologie, drept și antropologie (Oana Calnegru, Cătălin D. Constantin, Ramona Chițeanu și Mihai S. Rusu) au avut intervenții lămuritoare privind conviețuirea și au ghidat, prin feedback, realizarea kit-ului de conviețuire în cea de-a doua etapă a rezidenței.” fragment din “Rezidența RELATOPIA, un experiment artistic despre conviețuire și co-creație”, de Alina Grau
Dinamica relațiilor de cuplu în România: interacțiunea dintre lege și realitatea socială
Ramona Chițeanu
Familia și relațiile de cuplu constituie un teren fertil pentru observarea interferențelor dintre normă și realitatea socială.
Orice analiză a familiei și a relațiilor de cuplu în România trebuie să pornească de la ideea că între normativ și realitatea socială există o permanentă dialectică. Legislația nu doar consfințește realități existente, ci și modelează comportamente, propunând norme de conduită ce pot deveni, în timp, repere sociale. În același timp, societatea – prin transformările sale culturale, economice și politice – impune legislativului adaptări. Cuplul devine, astfel, scena unei duble constrângeri: cea a normelor juridice și cea a obiceiurilor și presiunilor sociale.
Evoluția conceptului de familie în dreptul român reflectă transformările profunde ale societății. De la modelul tradițional al căsătoriei, la acceptarea diversității formelor de conviețuire, dreptul este ținut să se adapteze realităților sociale, după cum constrângerile edictate prin normele legale reconfigurează realitatea de zi cu zi.
Din rațiuni de conformare la tema proiectului, înțeleg să restrâng aria temporală a analizei comparative la cele două generații: a persoanelor care aveau vârsta de 20 de ani la Revoluția din 1989 – Generația X și cele care au astăzi această vârstă – Generația Z.
Două generații, două lumi
Când privim înapoi la România anilor ’80, familia apare ca o instituție solidă, dar rigidă. Generația care avea 20 de ani la Revoluție știa că, odată ajuns la maturitate, următorul pas firesc era căsătoria. Fără ea, riscai să fii privit ca „neîmplinit”. În 1989, întâlnirile romantice se aranjau la telefonul fix sau „la coadă la lapte”. Există o imagine care spune totul despre România de atunci: doi tineri care merg la Starea Civilă, cu părinții alături, ținând în mâini buletinul și un buchet de flori. Nu era doar o ceremonie intimă, ci și o validare socială. „S-au căsătorit, sunt oameni serioși.”
Divorțul era o rușine, iar procedura greoaie, prin tribunal, cu probe și martori, descuraja cererile. De multe ori, cuplurile rămâneau împreună ”de ochii lumii”, chiar dacă în spatele ușilor închise se acumulau frustrări: diferențe de personalitate, conflicte privind banii, viziuni opuse asupra creșterii copiilor. Dar toate acestea rămâneau nespuse, cu atât mai mult cu cât violența domestică, determinată adesea de consumul de alcool, era tolerată social.
Astăzi, lucrurile arată complet diferit. Cei care au acum 20 de ani își întâlnesc adesea partenerul pe aplicații de dating, nu la balul facultății, fiind prima generație care și-a început viața amoroasă direct în epoca rețelelor sociale, a Tinder-ului și a discuțiilor publice despre parteneriatul civil, egalitate de gen și diversitate. Părinții nu mai au ultimul cuvânt, ci abia află, dintr-o postare pe Instagram, că fiica sau fiul „are pe cineva”. Căsătoria nu mai este obligatorie. Mulți aleg concubinajul, chiar pentru toată viața, iar legea nu îi sancționează, dar nici nu îi protejează suficient.
Căsătorie, familie, cuplu
În România postdecembristă, relația dintre cuplu, familie și căsătorie s-a aflat într-un proces constant de reconstrucție, influențat de schimbările sociale, juridice și culturale pe care le-a traversat societatea. Analiza acestor concepte între decembrie 1989 și prezent relevă atât persistența unor tradiții juridice și culturale, cât și apariția unor tensiuni generate de modernizarea legislativă, de transformările demografice și de integrarea europeană.
În ceea ce privește căsătoria, aceasta a rămas, în plan normativ, instituția centrală în jurul căreia este organizată viața de familie. Constituția din 1991, la art. 48 alin. (1), a consacrat principiul potrivit căruia familia „se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”. Această formulare a preluat tradiția Codului familiei din 1953, accentuând rolul căsătoriei heterosexuale ca fundament juridic. Ulterior, Codul civil intrat în vigoare în 2011 a reconfigurat detaliile regimului matrimonial, dar a menținut structura esențială a instituției. De asemenea, tentativa de revizuire a Constituției prin referendumul din 2018, care a urmărit înlocuirea termenului „soți” cu sintagma „un bărbat și o femeie”, a arătat tensiunea dintre poziția legislativă conservatoare și dinamica socială.
Familia, ca noțiune juridică și socială, a cunoscut o evoluție mai flexibilă. Dacă în regimul comunist era definită aproape exclusiv prin raportare la căsătorie, după 1989 sensul său s-a lărgit. Din punct de vedere juridic, art. 258 din Codul civil definește familia ca „alcătuită din soți și descendenții lor”, dar admite și alte raporturi stabilite prin lege, precum rudenia sau adopția. În plan sociologic însă, familia a devenit o realitate pluriformă: asistăm la o creștere a numărului de familii monoparentale, la creșterea ratei nașterilor în afara căsătoriei și la acceptarea mai mare a coabitării ca alternativă. Aceste schimbări au fost determinate de factori precum migrația masivă după 1990, emanciparea economică a femeilor și mutarea accentului dinspre solidaritatea comunitară către autonomia individuală.
Noțiunea de cuplu a câștigat, în schimb, o vizibilitate sporită în spațiul social, dar a rămas lipsită de consacrare juridică. În România, coabitarea nu constituie o instituție legală distinctă și nu produce efecte juridice similare căsătoriei, cu excepția unor situații indirecte (de exemplu, în materia locuinței, a prestațiilor sociale sau a protecției copilului). Spre deosebire de alte state europene, România nu a adoptat o lege a parteneriatului civil, deși subiectul a fost intens dezbătut, mai ales după hotărârea Coman c. România (CEDO, 2018), prin care statul român a fost obligat să recunoască dreptul de ședere al soțului de același sex al unui cetățean român, în baza libertății de circulație în Uniunea Europeană. Lipsa unei legislații interne care să reglementeze statutul juridic al cuplurilor consensuale — fie heterosexuale, fie homosexuale — menține un decalaj între realitatea socială și cadrul normativ.
Codul Familiei din 1953, elaborat în spiritul uniformizării socialiste, a reglementat cu rigurozitate condițiile de încheiere și desfășurare a căsătoriei. Se instituiau vârste diferite pentru viitorii soți – 18 ani pentru bărbat și 16 ani pentru femeie, cu posibilitatea de derogare la 15 ani pentru aceasta din urmă, în baza aprobării administrative. Consimțământul părinților era o condiție esențială, iar opinia tatălui prevala în caz de conflict. Prin urmare, autonomia tinerilor era redusă, iar familia era percepută ca o instituție subordonată colectivității și statului.
Această normă reflecta o societate în care căsătoria era aproape obligatorie pentru validarea socială. Generația X s-a confruntat cu presiunea de a intra rapid într-o căsnicie, iar divorțul, deși juridic posibil, era stigmatizat. Presiunea era multiplă: economică, de statut, socială, religioasă. Motivele de divorț invocate în epocă erau adesea „culpe grave” (infidelitate, violență), însă multe conflicte de natură personală (diferențe de viziune asupra rolurilor conjugale, neînțelegeri privind administrarea finanțelor sau educația copiilor, interferența carierei și a migrației) rămâneau ascunse sub covorul unei stabilități aparente. Legislația rigidă a contribuit la această aparenta stabilitate a familiei, întrucât dificultatea obținerii divorțului și rușinea socială inhibau cererile de desfacere a căsătoriei.
După căderea regimului comunist, presiunea socială asupra cuplului s-a relaxat, iar legislația a început să reflecte această schimbare. Legea nr. 288/2007 a modificat Codul Familiei, stabilind vârsta minimă de 18 ani pentru ambii viitori soți, cu derogări excepționale la 16 ani, dar numai cu aviz medical și autorizarea direcției de asistență socială. Această egalizare a vârstelor a eliminat discriminarea de gen și a recunoscut, simbolic, egalitatea de statut între bărbat și femeie.
În continuarea programului guvernamental de modernizare a legislației, Codul Civil din 2009 a adus egalitatea între soți, inclusiv în ceea ce privește vârsta minimă la căsătorie, consacrarea îndatoririlor morale reciproce, dar și independența soților, o procedură simplificată a divorțului și clauza de preciput. În plan simbolic, această din urmă clauză a reprezentat o trecere de la logica colectivistă a Codului Familiei la o logică afectiv-patrimonială, prin care legea recunoaște importanța contribuției partenerului de viață.
Potrivit dispozițiilor legislației naționale recente, un soț nu poate să cenzureze corespondența, relațiile sociale, credințele (spirituale, religioase) sau alegerea profesiei celuilalt soț. Aceste aspecte au devenit și mai evidente odată cu intrarea tehnologiei în cotidian și a rețelelor de socializare. Desigur, anumite reglementări anterioare se mențin, așa cum este, spre exemplu, îndatorirea soților de a locui împreună. Noutățile în materia regimului matrimonial sunt reprezentate de introducerea normelor care permit stabilirea unui alt regim matrimonial decât cel legal, respectiv cel consensual și cel al separației de bunuri.
În cazul destrămării relațiilor, nu mai e nevoie să demonstrezi public „culpa gravă” a celuilalt. Dacă partenerii sunt de acord, despărțirea se poate face la notar sau la ofițerul stării civile, rapid și discret. E o diferență enormă față de anii ’80, când divorțul era un proces aproape traumatizant. Astăzi divorțul nu mai este privit ca eșec, ci ca o resetare a vieții, când lucrurile nu merg în relație.
În activitatea desfășurată, atunci când un client se adresează casei noastre de avocatură cu intenția de a iniția procedura de divorț, prima preocupare a mea este aceea de a identifica cauzele profunde ale conflictului, în scopul evaluării posibilității reparării și continuării relației. Analiza cazurilor practice a relevat faptul că două aspecte apar cu regularitate la cuplurile aflate în pragul destrămării: separarea gestionării resurselor financiare și dormitul în spații distincte (care conduce la disocierea vieții intime).
Dormitul separat este un indiciu de despărțire pentru că intimitatea fizică și proximitatea în somn sunt fundamentale pentru menținerea legăturii emoționale. Copilul devine adesea „scuza” convenabilă, dar în realitate se creează o barieră fizică între parteneri.
Chestiunea gestionării banilor în cuplu nu este nouă. Totuși, un aspect cu care se confruntă generația de astăzi, spre deosebire de cea din anii ’80, este acela al naturii veniturilor. Dacă în anii ’80 veniturile erau preponderent salariale, astăzi paleta este mult mai variată – freelancing, investiții, criptomonede, afaceri online –, ceea ce determină și personalități financiare diferite.
Conceptul de personalitate financiară arată că dinamica unui cuplu nu ține doar de afecțiune, ci și de felul în care fiecare gândește, simte și acționează în raport cu banii: cheltuieli, economii, investiții, asumarea riscului. Personalitatea financiară nu se reduce la cifre, ci include valori, obiceiuri și concepții de viață. Atunci când unul dintre parteneri este orientat spre economisire și prudență, iar celălalt cheltuiește liber, apar tensiuni. În lipsa comunicării și a transparenței, aceste diferențe se transformă în frustrare și, în final, în divorț.
Am convingerea, întărită de practica avocațială, că un cuplu care discută deschis despre datorii, economii și obiective comune își consolidează legătura. În schimb, atunci când intervin secrete financiare – cheltuieli ascunse, credite nedeclarate, conturi separate „pentru orice eventualitate” – relația este pusă la încercare.
Astfel, separarea financiară devine adesea pregătirea subconștientă pentru o eventuală separare.
Această observație îmi readuce în minte includerea în legislația noastră modernă a regimului matrimonial al separației de bunuri, în care soții nu au bunuri comune și nici datorii comune.
Conceptul de separație a bunurilor soților a ridicat întrebări profunde despre natura angajamentului matrimonial, întrucât la nivel simbolic căsătoria presupune o fuziune completă – „doi în unul”, iar în această situație se poate presupune că persoana intră în căsătorie gândind deja la scenarii de ieșire, ceea ce pare să contrazică ideea de angajament „până când moartea ne va despărți”. În alte cuvinte, separarea patrimoniilor sugerează că această fuziune ar fi doar parțială, cu zone de „independență” preconstituită.
Așadar, deși poate apărea ca un indiciu al lipsei de încredere totală în celălalt partener, regimul matrimonial al separației de bunuri este o alegere juridică legitimă care poate reflecta diverse motivații; poate chiar o formă de maturitate și responsabilitate, mai degrabă decât un mecanism defensiv. Reglementarea pornește de la ideea potrivit căreia o persoană poate iubi profund o altă persoană, dar să recunoască în același timp că persoana respectivă are puncte slabe în gestionarea banilor, sau că statisticile divorțurilor justifică o anumită precauție.
Una din motivațiile posibile este aceea că partenerii de cuplu conștientizează că au personalități financiare diferite și pentru ca acțiunile celuilalt să nu afecteze relația de cuplu, aleg să își gestioneze separat resursele financiare. O alta este aceea că la separare, soții nu sunt nevoiți să facă partaj (cu excepția cazului în care au dobândit în comun bunuri, așa cum pot dobândi și persoanele necăsătorite).
Că regularizarea relațiilor patrimoniale dintre soți poate fi făcută și prin forța coercitivă a statului stă dovadă legislația în materie care permite ca, în anumite cazuri, regimul matrimonial comunitar (legal sau convențional) să poată fi modificat prin intervenția instanței judecătorești prin înlocuirea cu cel al separației de bunuri. Această schimbare poate fi dispusă la cererea unui soț, atunci când celălalt încheie acte juridice care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.
Generația Z: diversitate și libertate fragilă
Tinerii care au astăzi 20 de ani privesc relația de cuplu ca pe o experiență personală și flexibilă. Căsătoria nu mai este o condiție a maturizării sociale, iar uniunile consensuale au devenit frecvente. Statisticile arată că peste 400.000 de cupluri necăsătorite trăiesc împreună fără protecție juridică. Această realitate ridică probleme atunci când intervin situații precum moartea unuia dintre parteneri, accesul la informații medicale sau împărțirea bunurilor comune.
În plan sociologic, motivele de divorț invocate și acceptate s-au diversificat: incompatibilitatea de caracter, diferențele privind administrarea finanțelor, lipsa de comunicare, infidelitatea sau diferențele de viziune asupra creșterii copiilor, precum și personalitatea financiară deferită, așa cum am arătat anterior.
Legea, prin simplificarea procedurii de divorț, nu mai impune bariere, ci permite desfacerea rapidă și, de ce nu, discretă, a căsătoriei atunci când consensul conjugal se rupe, instituindu-se cu caracter de noutate procedura divorțului în fața notarului sau a ofițerului de stare civilă – proceduri nepublice, spre deosebire de desfacerea căsătoriei în fața judecătorului, care este publică.
Unele schimbări vin din realitate, altele din tehnologie, iar legea trebuie să țină pasul. Un exemplu recent din Europa: un bărbat din Olanda a fost dat în judecată după ce a devenit tatăl a peste 550 de copii prin donare de spermă. România nu a ajuns încă la asemenea povești, dar discuțiile despre inseminare artificială, fertilizare in vitro sau chiar maternitate surogat sunt deja parte din agenda publică și, inevitabil, din cea legislativă, dar care suscită discuții controversate.
Unul dintre cele mai elocvente exemple de interdependență dintre normele legale și realitatea socială este acela al migrării românilor ca urmare a dobândirii dreptului la liberă circulație prin semnarea Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană. Fenomenul determinat de semnarea Tratatului a generat numeroase cazuri de copii crescuți doar de unul dintre părinți sau de bunici, situație ce a impus modificări legislative privind autoritatea părintească și protecția copilului. În acest caz, norma a precedat realitatea socială, apoi legea a trebuit să recupereze decalajul.
Căsătoria rămâne temelia juridică a familiei, întărită constituțional și protejată de o viziune conservatoare, însă realitatea socială arată că familia nu mai este exclusiv rezultatul unei căsătorii, iar cuplul, ca formă de coabitare și solidaritate afectivă, reprezintă o experiență de viață recunoscută de societate, chiar dacă nu și de lege.
Astfel că principala provocare juridică contemporană a României în această materie a dreptului familiei este reprezentată de modalitatea de reglementare a formelor de conviețuire.
În acest moment puterea legislativă se confruntă cu o tensiune fundamentală între multiple paradigme de gândire. Această situație complexă configurează un punct de inflexiune în care țara trebuie să navigheze printre viziuni aparent ireconciliabile pentru a defini cadrul legal al formelor de conviețuire.
Pe de o parte, tradiția ortodoxă și perspectiva conservatoare, profund înrădăcinate în țesutul social românesc, continuă să exercite o influență considerabilă asupra discursului public. Această perspectivă, susținută de Biserica Ortodoxă Română și de numeroși lideri de opinie cu orientări tradiționaliste, pledează pentru menținerea unei înțelegeri clasice a structurilor familiale și a valorilor morale considerate fundamentale pentru identitatea națională.
Pe de altă parte, integrarea europeană și presiunile internaționale vin cu propria agendă normativă, reflectând o viziune vest-europeană care celebrează și protejează diversitatea formelor de viață în comun. Această perspectivă subliniază importanța recunoașterii juridice a multiplelor modalități prin care indivizii aleg să își organizeze viața privată, inclusiv prin uniuni consensuale și parteneriate civile.
Complexitatea acestei situații s-a accentuat prin decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din 2023, care stabilește în termeni neechivoci necesitatea urgentă a unei protecții juridice adecvate pentru diversitatea formelor de conviețuire din partea Statului Român.
Astfel, România se găsește în postura de a trebui să opereze o sinteză delicată între aceste forțe divergente, construind un cadru juridic care să respecte atât angajamentele europene, cât și sensibilitățile interne. Această provocare transcende dimensiunea strict legală, transformându-se într-o chestiune de echilibru cultural și politic care va defini, în mare măsură, traiectoria viitoare a societății românești în raport cu valorile tradiționale și cu exigențele modernității europene.
Dar, dincolo de lege și statistici, există o lecție comună ambelor generații: comunicarea rămâne cheia. Fie că vorbim de părinții care cereau consimțământul pentru o căsătorie, fie de tinerii care își împărtășesc gândurile prin mesaje, relația de cuplu se clădește pe dialog. Diferențele financiare, lipsa unui model parental comun sau presiunea carierei nu duc neapărat la divorț; ele devin insurmontabile doar atunci când nu sunt discutate.
Așadar, dacă generația X a fost învățată să tacă și să accepte, iar generația actuală este tentată să încheie rapid o relație atunci când apar dificultăți, poate că soluția de mijloc este aceasta: să vorbim, să ascultăm mai mult și să fugim mai puțin. Legea poate facilita despărțirea, dar numai comunicarea eficientă poate face posibilă continuitatea.
Privind în ansamblu, dinamica relațiilor de cuplu în România demonstrează că între normă și realitatea socială există o interdependență constantă. Dacă generația ’89 a trăit într-un regim de stabilitate impusă, în care divorțul era dificil și stigmatizat, generația Z trăiește într-un context de libertate și diversitate, în care divorțul este o opțiune accesibilă, iar căsătoria – doar una dintre multiplele forme de conviețuire.
Astfel, legislația nu este doar un instrument de reflectare a realității, ci și un actor al schimbării: ea a modelat și continuă să modeleze percepțiile asupra iubirii, căsătoriei și divorțului.
Ce rămâne constant? Nevoia ca legea să nu rămână în urmă. Pentru că, oricât de modernă ar fi iubirea, fără recunoaștere juridică ea rămâne vulnerabilă.
Ca să închei într-un registru mai relaxat, nu e exclus ca generația anului 2050 să își încheie parteneriatele civile direct pe blockchain, cu certificat digital și garanții juridice oferite pe loc.
Referințe bibliografice:
- Legislație
- Constituția României (1991, revizuită în 2003) – art. 26 (viața intimă, familială și privată), art. 48 (familia).
- Codul familiei (1953, în vigoare până la 1 octombrie 2011).
- Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată) – Cartea a II-a, „Despre familie” (art. 258–534).
- Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției.
- Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
- Doctrină
- Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale și dreptul familiei, Ed. Hamangiu, București, diverse ediții.
- Flavius Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012 (în special comentariile la art. 258–534).
- Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. C.H. Beck, București, ediții recente (pentru interpretarea art. 48 din Constituție).
- Mona-Maria Pivniceru, Dreptul familiei. Note de curs, Ed. Hamangiu, București, 2016.
- Elena Dumitru, „Evoluția instituției căsătoriei și a familiei în dreptul românesc postdecembrist”, în Revista Română de Drept Privat, nr. 4/2015.
- I. Reghini, „Căsătoria și familia în Noul Cod civil”, în Pandectele Române, nr. 5/2011.
- Andreea Drăghici, Protecția juridică a copilului și a familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2013.
- Jurisprudență națională și europeană
- Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 580/2016 – privind constituționalitatea inițiativei cetățenești de revizuire a art. 48 alin. (1) din Constituție.
- Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 907/2009 – privind definiția familiei și protecția constituțională.
- Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, jurisprudență privind efectele căsătoriei și recunoașterea situațiilor de coabitare (cazuri punctuale legate de locuință sau succesiune).
- CEDO, Coman și alții c. România (hotărârea din 5 iunie 2018) – privind recunoașterea soțului de același sex, în temeiul libertății de circulație.
- CJUE, Coman, Hamilton și Accept (C-673/16, hotărârea din 5 iunie 2018) – cauză conexă, care a clarificat obligația statelor membre UE de a recunoaște drepturile de ședere pentru soțul de același sex al unui cetățean UE.
- CEDO, Schalk și Kopf c. Austria (2010) – privind recunoașterea cuplurilor de același sex și dreptul la viață de familie.
- CEDO, Oliari și alții c. Italia (2015) – obligația statelor de a asigura o formă de recunoaștere juridică pentru cuplurile de același sex.
- Perspective sociologice (pentru contextualizare)
- Dumitru Sandu, Spațiul social al tranziției, Ed. Polirom, Iași, 1996 (analizează migrația și schimbările sociale de după 1989).
- Vasile Ghețău, Declinul demografic și viitorul populației României, Ed. Alpha MDN, Buzău, 2007 (fenomenele demografice post-1989).
- Cătălin Zamfir (coord.), O nouă provocare: dezvoltarea socială, Ed. Polirom, Iași, 2007 (contextul schimbărilor în viața privată și familială).
Relatopii afective: iubirea în epoca neoliberală a modernității lichide
Mihai S. Rusu
Trăim iubirea ca o experiență personală intens subiectivă, ca pe un cocktail exploziv de emoții, gânduri, dorințe și proiecții. Alături de doliu – opusul său antagonic – nicio emoție nu pare a fi trăită cu o intensitate mai răscolitoare decât iubirea. Însă acest sentiment al iubirii, în ciuda subiectivității sale auto-evidente, este modelat și făcută posibilă de factori supra-individuali, macro-sociali. Dintre aceștia, cruciali se dovedesc a fi discursurile instituționalizate care idealizează iubirea ca sentiment dezirabil și cuplarea iubirii cu căsătoria ca bază emoțională a acesteia. În societățile din care astfel de aranjamente structurale lipsesc sau sunt slab articulate, sentimentele de iubire pasională fie nu se nasc în subiectivitățile indivizilor, fie – dacă totuși apar – sunt reprimate violent, cum este cazul, de exemplu, al uciderilor de onoare în unele comunități tradiționale în care relațiile maritale fac obiectul aranjamentelor familiilor și nu a opțiunilor personale.
În lumea occidentală, iubirea ca discurs normativ care a modelat sensibilitățile individuale și revoluționat căsătoria ca instituție socială dintr-un aranjament al părinților într-o alegere personală se instituționalizează abia odată cu epoca romantismului începând cu secolul al XVIII-lea. Abia în plin secol al XX-lea, căsătoria din iubire (spre deosebire de mariajele aranjate și de căsătoriile din interes) se impune ca model dominant. Tot acum, după ce literatura romantică a pregătit terenul sentimental, mijloacele de comunicare în masă (radio, televiziune) și întreaga industrie culturală configurată după cel de-Al Doilea Război Mondial consacră idealul iubirii ca drept personal. Ce îmi propun să fac în acest text nu este să scriu o istorie a iubirii și a modului în care aceasta a remodelat relațiile de cuplu, ci să reflectez asupra naturii (și posibilității) iubirii în societatea contemporană. În acest sens, textul va traversa în diagonală câțiva autori decisivi din sociologia iubirii, care ne vor furniza ideile fundamentale pentru a conceptualiza posibilitatea „relatopiei afective” în epoca neoliberală a modernității lichide.
Prima călăuză îmi va fi Zygmunt Bauman, sociologul care a teoretizat „iubirea lichidă” ca expresie socio-sentimentală a „modernității lichide”. Pentru Bauman, modernitatea târzie – care se configurează în contextul revoluțiilor culturale, sociale și politice (inclusiv sexuale) ale anilor ’60 – a devenit „lichidă”. Dacă „modernitatea solidă” pe care o înlocuiește era caracterizată de forme sociale, modele de conviețuire și structuri economice stabile și durabile (stat național, familie nucleară standard, carieră profesională), modernitatea lichidă e caracterizată de fluiditate, mobilitate și incertitudine. Odată cu această metamorfoză structurală, cadrele societale și reperele culturale ale individului postmodern își pierd din caracterul fix, transformându-l într-un „nomad existențial” supus imperativelor unei etici neoliberale care îl forțează să se acomodeze la o logică de piață ce privilegiază flexibilitatea și adaptabilitatea.
După ce în cartea sa de referință Liquid Modernity (2000) survolează de la înălțime macro-sociologică contururile acestei modernități lichide, Bauman restrânge cadrul de analiză și investighează formele de iubire pe care le produce această lichefiere a structurilor instituționale durabile. În Liquid Love (2003), sociologul de origine poloneză explorează „fragilitatea legăturilor umane” în tipul de modernitate lichidă pe care l-a cartografiat anterior. „Iubirea lichidă”, insistă Bauman, descrie logica fragilă a relațiilor intime specifică contemporaneității neoliberale. Într-o societate remodelată de hegemonia pieței capitaliste și a consumerismului, natura relațiilor intime devine imprimată în concordanță cu etosul acestora: în locul idealului căsătoriei bazate pe iubire agapică, în care soții rămân împreună „la bine și la rău, până când moartea ne va despărți”, modernitatea lichidă a societății consumeriste transformă iubirea într-un bun de consum: o marfă ce are valoare de piață, dătătoare de gratificare instantanee și fiori emoționale ieftine („cheap thrills”, cum spun versurile artistei Sia). Consecințele asupra înțelegerii și practicării iubirii sunt dramatice: intimitatea încetează să mai fie o formă împărtășită de fuziune socio-emoțională pe termen lung care se desfășoară într-un cadru relațional stabil, devenind în schimb o tranzacție afectivă în care protagoniștii văd mai degrabă o investiție calculabilă de resurse (afecțiune, timp, efort) evaluată pe criterii de rentabilitate.
Economia politică a iubirii specifică modernității lichide încurajează, așadar, experiențe socio-afective multiple și tranzitorii, supra-sexualizate, caracterizate de efemeritate, de lipsa unei asumări angajate și de utilitate calculată. Capitalismul de platformă, cum îl numește Nick Srnicek (2016) în cartea sa omonimă, în special apariția și popularizarea unor aplicații de dating precum Tinder, Bumble, Hinge și Grindr, restructurează iubirea lichidă a lui Bauman într-o dragoste algoritmică. Ceea ce indivizii oricum făceau ca operațiuni cognitive implicite – calcule investiționale, analize de risc, planuri de ieșire – sunt acum externalizate în vederea optimizării tehnologice realizate de către platforme digitale. Codificarea intimității rezultantă din algoritmizarea iubirii, pe lângă faptul că împinge până la extremitatea sa logică ideea de iubire lichidă, producând totodată și o „gamificare” a sa, o transformă și într-o sursă de profit. Match-making-urile programate de platforme – și iubirile algoritmice pe care le promit – sunt o marfă socio-afectivă premium care se vinde contra cost, în schimbul unui model de „subscription”.
Proiectul cel mai ambițios al unei sociologii a iubirii îi aparține însă Evei Illouz. Într-o serie de lucrări de referință – Consuming the Romantic Utopia (1997), Cold Intimacies (2007), Why Love Hurts (2012) și Emotional Capitalism (2018) – Eva Illouz își articulează succesiv, și tot mai convingător, teza potrivit căreia iubirea modernă e structurată la punctul de intersecție dintre viața afectivă și raționalitatea capitalistă. Încă înainte de Bauman, Illouz a evidențiat comodificarea comercială sentimentelor romantice și împachetarea lor, prin diverse mijloace de comunicare în masă, în vederea „consumării utopiei romantice”. Iubirea a fost construită mediatic și consumată socio-economic prin apariția unor evenimente cumpărabile, de tipul weekend-urilor romantice în destinații turistice promovate în acest sens (de ex.: sejur în Paris, „capitala iubirii”) și a cinelor romantice. Într-o astfel de economie emoțională a „consumerismului romantic”, intimitatea afectivă a cuplurilor este redefinită de practici de consum, fără de care devine inimaginabilă sau, în tot cazul, incompletă.
Analiza cea mai percutantă o realizează însă în cartea în care discută despre „intimitățile reci” produse de „capitalismul emoțional”. În Cold Intimacies (2007), Eva Illouz arată cum subiectivitățile afective ale indivizilor devin întrepătrunse cu raționalitate economică a sistemului capitalist. Capitalismul economic al pieței libere, văzut ca o stare naturală a lucrurilor, colonizează sentimentele umane, pe care le subjugă propriei raționalități în centrul căreia se află obsesia pentru eficiență și principiul maximizării profitului. Subiectivitățile care rezultă într-o asemenea configurație macro-socială sunt cele ale unor antreprenori emoționali neoliberali: indivizi care investesc în propriul capital corporal prin fitness și intervenții chirurgicale; apelează la tehnici de „dezvoltare personală” prin care urmăresc să își sporească „inteligența emoțională”; își „branduiesc” sinele pe care și-l afișează în vitrinele platformelor digitale; în fine, urmăresc gratificarea sexual-afectivă instantanee pe care aplicațiile de dating le-o mediază, în cadrul unor relații pasagere și tranzacționale.
Pesimismul care rezultă din fragilitatea legăturilor umane descrise de Zygmunt Bauman și cinismul economic dezvăluit de Eva Illouz sunt contrabalansate de concepții mai optimiste. Între acestea, un loc important îl ocupă perspectiva formulată de Anthony Giddens, al „relației pure” făcută posibilă de suita de emancipări culturale și politice adusă de modernitatea târzie. Pentru Giddens, modernitatea târzie caracteristică vremurilor noastre este definită, mai presus de orice, de „reflexivitate”: capacitatea individului contemporan de a reflecta asupra lui însuși și de a-și transforma traiectoria biografică într-un „proiect al sinelui” prin exersarea voluntară a agentivității. Pe planul relațiilor intime, modernitatea reflexivă aparține indivizilor capabili de emancipare, înzestrați cu voința agentică de a-și construi propriul sine, în condițiile istorice ale unei societăți dezbărate de constrângerile normative ale tradiției. „Relația pură” este acea legătură socio-afectivă eliberată de corsetul normelor tradiționale: presiunea familiei, constrângeri religioase, roluri de gen asimetrice, dependența economică a femeii. Într-o societate bazată pe drepturi și libertăți individuale, indivizi autonomi sunt liberi să intre în relații în care să-și urmărească împlinirea emoțională reciprocă, în condiții de echitate, chiar dacă acestea sunt definite de o temporalitate relativă („until further notice”). Pentru Giddens, „sexualitatea plastică” ce subîntinde „relațiile pure”, bazată pe urmărirea plăcerii, reprezintă o expresie a iubirii eliberate de chingile reproducerii, ale familiei și a rolurilor tradiționale alocate femeilor și bărbaților. Însă toată această democratizare a intimității vine la pachet cu noi anxietăți identitare, emoționale și existențiale: „relațiile pure” – în sensul de libere de constrângeri exterioare – pot fi rapid corupte de supra-sexualizare și obiectificare corporală, într-o cultură a comodificării dorinței specifică capitalismului afectiv.
60 de ani de conviețuire în România, prin ochii unui psiholog
În cadrul proiectului Relatopia, în calitate de psiholog, am avut privilegiul de a explora, alături de cercetători, artiști și specialiști din domenii conexe, felul în care relațiile de cuplu și tiparele de conviețuire s-au transformat în România ultimelor șase decenii, în Romînia.
Analizând materialele culese de documentariști și prezentate pe site-ul proiectului, coroborate cu literatura psihologică și sociologică, am conturat câteva mari etape și tematici definitorii. Le voi parcurge în continuare, pentru a evidenția cum fiecare perioadă a lăsat o anumită „amprentă relațională” și ce putem învăța astăzi din aceste metamorfoze.
Anii ’60-‘80 Constrângeri ale conviețuirii în epoca comunismului
Comunismul a impregnat puternic perspectiva conviețuirii, accentuând tendința uniformizării generate de strategii ale supunerii și constrângerii. Tiparul dominant era reprezentat de căsătoria timpurie, însoțită adesea de o conviețuire multigenerațională, fie într-un apartament mic de bloc, fie într-o gospodărie comună. Statul intervenea direct în viața intimă a cuplului prin politici precum Decretul 770 (1966), care a interzis avortul și contracepția. Tabloul general era nuanțat în acești termeni: sexualitatea și reproducerea sub control direct, divorțul era puternic stigmatizat și dificil de înfăptuit, iar familia era considerată „celula de bază a societății socialiste”. Din punct de vedere psihologic, expresia emoțională și afectivă era rigid încadrată în norme. În spațiile înguste și tipizate ale apartamentelor comuniste, partenerii de cuplu experimentau adesea un sentiment paradoxal de scindare între ceea ce se cădea a fi afișat public – conformism și stabilitate – și intimitatea domestică, privată, unde conflictele, tensiunile și frustrările erau foarte frecvente și greu de gestionat. Presiunea socială a lui „ce va spune lumea”, comparația constantă și frica de a fi judecat sau de a ieși din norma general acceptată au limitat profund libertatea și exprimarea individuală, modelând tipare de relaționare bazate pe autocenzură, dependență emoțională și administrativă, prin supunere și sacrificiu, cu efecte care se resimt până astăzi în modul în care generațiile postcomuniste înțeleg intimitatea, libertatea și responsabilitatea în cuplu.
Anii 90 – 2006: Tranziție și incertitudine
Odată cu prăbușirea regimului comunist, și relațiile de cuplu au intrat într-o fază de transformare. Perioada de tranziție, marcată de influențe culturale și sociale venite din țările vestice, precum și de liberalizarea juridică, a adus o creștere a divorțialității și a coabitării neoficiale, alături de renunțarea la obiceiuri și cutume considerate desuete și nepotrivite. Totuși, precaritatea economică a acestei etape a exercitat o presiune majoră asupra cuplurilor, amplificând conflictele și insecuritatea. În același timp, fenomenul migrației a generat modele noi de conviețuire – familiile „transnaționale”, în care unul dintre parteneri sau ambii soți lucrau în străinătate. Legăturile afective au fost obligate să își găsească noi forme de exprimare, iar separările au dus atât la adaptări creative prin strategii de susținere emoțională la distanță, cât și la vulnerabilități precum sentimentul de abandon, infidelitatea crescută, singurătatea sau tensiunile relaționale. Deși presiunea și normele sociale s-au relaxat, iar conviețuirea a devenit mai flexibilă și fluidă, costul acestei libertăți a fost adesea instabilitatea și nesiguranța emoțională.
Anii 2007–2020: Integrarea europeană, renegocierea granițelor de cuplu dar și personale
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană (2007), mobilitatea a crescut, iar familiile „transnaționale” au devenit o realitate tot mai frecventă. Dezvoltarea economică a adus atât noi oportunități, cât și noi presiuni, modelând un tipar relațional mai autonom și mai complex. Introducerea, prin noul Cod Civil (2011), a unor proceduri simplificate de divorț și a custodiei comune asupra copiilor a contribuit la o recunoaștere mai clară a drepturilor individuale.
Normele sociale s-au diversificat, iar tot mai multe cupluri aleg să amâne căsătoria sau preferă să locuiască împreună fără formalizare. Stabilitatea relațională rămâne o valoare constantă, însă este mai degrabă rezultatul unei alegeri asumate decât o garanție oferită de certificatul de căsătorie. Partenerii încep să devină mai conștienți de importanța compatibilității emoționale și caută satisfacție personală în cadrul relației. Totodată, pentru mulți adulți devine o preocupare centrală găsirea unui echilibru între muncă și viața privată.
În ultimul deceniu înainte de pandemie, deși cadrul legal a rămas predominant heteronormativ, discursul public și mediile online au început să ofere mai mult spațiu diversității și relațiilor alternative. Au devenit vizibile povești de cuplu care nu se încadrau în tiparul clasic: familii „patchwork”, relații la distanță menținute prin mijloace digitale, precum și o prezență mai vizibilă a membrilor comunității LGBTQ+ în spațiul public.
Psihologia relațională și-a câștigat treptat un loc stabil în conștiința socială, prin terapia de cuplu, consilierea parentală și campaniile anti-violență domestică, din ce în ce mai vizibile. Toate acestea marchează o maturizare emoțională și socială, dar și o prioritizare a nevoilor aflate în vârful piramidei lui Maslow. Partenerii de cuplu încep să identifice și să denunțe mai clar diferitele forme de abuz, iar nevoia de sănătate emoțională și relațională apare tot mai frecvent în discursul public și în mass-media.
Anii 2020–2025: (Post)pandemia, a redefinit viața în termeni hibrizi
Pandemia a avut un impact major asupra tiparelor de conviețuire. Izolarea, munca de acasă și școala online au adus în prim-plan viața în comun; lipsa de spațiu personal și anxietatea colectivă au amplificat vulnerabilitățile deja existente în unele cupluri, intensificând tensiunile și conflictele. Statisticile au arătat o creștere atât a cazurilor de violență domestică, cât și a numărului de divorțuri.
Totodată, pentru alte cupluri această perioadă a reprezentat o oportunitate de apropiere și redescoperire a rutinei comune – un prilej de introspecție, reafirmare a valorilor împărtășite și reorganizare a timpului în favoarea familiei. Toate aceste transformări au influențat și arhitectura conviețuirii: extinderea suburbiilor, apariția caselor adaptate pentru birou și familie, precum și generalizarea locuirii hibride.
Astăzi observăm că vârsta la prima căsătorie rămâne mai ridicată, mulți parteneri alegând să își formalizeze relația mai târziu, după ce au investit în carieră și stabilitate personală. Relațiile au devenit o negociere constantă între libertatea individuală și solidaritatea de cuplu, iar flexibilitatea reprezintă o resursă esențială de adaptare și bunăstare relațională. Tot mai des, partenerii aleg să rămână împreună atâta timp cât relația este un spațiu de susținere și conținere reciprocă, iar neîmplinirea nevoilor emoționale este astăzi un motiv suficient de solid pentru a decide separarea.
Concluziile mele…
Privind retrospectiv aceste ultime șase decenii, se conturează câteva transformări esențiale în evoluția relațiilor de cuplu. Dacă în comunism uniformizarea era regula, astăzi observăm o tot mai mare acceptare a diversității și a pluralității tiparelor relaționale. În trecut, prioritatea era dată securității materiale și obligației sociale, în timp ce în prezent oamenii caută conștient satisfacția emoțională în cuplu și echilibrul psihologic personal, iar multe responsabilități sunt redefinite și eliberate de stereotipiile de gen.
Din practica mea de cabinet de peste un deceniu, alaturi cuplurile din România, concluziile se aliniază cu ceea ce am regăsit și în analiza arhivei Relatopia: deși astăzi ne bucurăm de mai multă libertate și de posibilitatea de a negocia granițele relaționale, relațiile tind să fie mai fragile și mai puțin reziliente. Comunicarea asertivă și dialogul conștient devin abilități esențiale pentru parteneri. Diversitatea tiparelor relaționale începe să fie percepută mai degrabă ca resursă decât ca amenințare, însă rămân constante câteva dintre cele mai importante nevoi emoționale: intimitatea, suportul afectiv și reciprocitatea.
Sub același acoperiș. România, 1850–1958
O lectură antropologică a vieții cotidiene în doi
Cătălin D. Constantin
Cuplul e una dintre cele mai încărcate cultural forme ale cotidianului. Nu doar prin intimitatea pe care o presupune, ci și prin rețeaua de așteptări, norme, roluri și tăceri care se încheagă în jurul lui. De-a lungul unui secol și ceva – între 1850 și 1958 – în România, cuplul nu doar că s-a format și reformat în funcție de epocă, ci a devenit un teren de negociere tăcută între tradiție, religie, afectivitate, supraviețuire economică, tradiție și modernizare, dar și proiect politic.
Perioada aleasă acoperă câteva dintre cele mai tensionate transformări sociale și istorice din spațiul românesc: ieșirea din orizontul medieval agrar, regimul patriarhal profund, tranziția spre modernitate, războaiele mondiale, interbelicul astăzi idealizat și începuturile comunismului, oprindu-ne, din motive de reper istoric, la anul 1958. În toți acești ani, viața cotidiană a cuplurilor s-a aflat la intersecția dintre ruralitate și urbanizare, dintre tradiție și influențe externe, dintre constrângere religioasă și primele forme de emancipare. Intervalul 1850–1958 nu este ales întâmplător. Prima jumătate a secolului XIX marchează începutul instituțiilor care vor reglementa viața de familie – un proces consolidat, juridic, prin adoptarea Codului civil în 1865. Tot cam de atunci încep să fie disponibile, în mod constant, surse esențiale pentru o cercetare a vieții private: arhive parohiale, presă, acte notariale, corespondență și documente judiciare. Anul 1958 aduce retragerea trupelor sovietice din România și marchează, în teorie, sfârșitul perioadei de tranziție spre modelul familial centralizat, reglementat de statul comunist. Alegerea acestui interval cronologic urmează, de altfel, segmentarea metodologică propusă și în cadrul cercetării colective din proiectul din care face parte acest eseu.
Antropologia vieții cotidiene oferă o grilă fertilă de lectură: în loc să urmărim doar instituții sau statistici, ne apropiem de felul în care oamenii trăiau efectiv relațiile lor — în camere modeste, în așternuturi groase, în scrisori ascunse, în tăceri comune sau conflicte ritualizate.
Eseul nu urmărește o evoluție liniară și nu propune o teză de progres. Dimpotrivă, încearcă să recupereze complexitatea relațiilor conjugale într-un interval istoric cu ritmuri foarte diferite — între satul tradițional și orașul care începe să devină scenă pentru „iubirea modernă”. Ce înseamnă, de fapt, „a fi împreună” în România între 1850 și 1958? Ce tip de apropiere permite contextul social, religios, economic? Ce rămâne din intimitate când locuiești cu socrii, când căsătoria e o alianță, iar iubirea e un lux sau o vină?
De ce viața cotidiană? Ce ne spune despre trecut?
Ceea ce numim astăzi „viață cotidiană” pare, în aparență, un teren plat și banal. Dar în straturile acestui banal se ascunde poate cea mai profundă diferență între lumi. Trecutul, cu tot ce are el mai concret și mai străin, se dezvăluie nu doar în marile evenimente, ci mai ales în gesturile mărunte, în ritmuri, în ritualuri uitate, în expresii ale corpului, în feluri de a tăcea sau de a fi împreună.
Oamenii nu au perceput întotdeauna trecutul ca fiind diferit. Până târziu, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, el era văzut mai degrabă ca o extensie a prezentului. Doar câțiva vizionari au intuit că timpul schimbă structura profundă a vieții, a banalului. Iar când istorici precum Johan Huizinga, la început de secol XX, au descris Evul Mediu ca pe o lume fundamental diferită, în care vara și iarna se trăiau cu alte nuanțe decât astăzi, au deschis o direcție radicală: aceea a diferenței ca instrument de cunoaștere.
Această diferență nu e doar de culoare locală. Lumea veche — fie ea din secolul XV, fie din 1910 — nu doar arăta altfel, ci se trăia altfel. Relațiile sociale, percepțiile despre corp, spațiu, timp, iubire, autoritate, vinovăție, sacrificiu, toate au fost modelate de un context cultural precis.
Antropologia vieții cotidiene, așa cum o conturează curente precum microistoria italiană, Școala Analelor franceză sau Alltagsgeschichte în spațiul german, tocmai asta face. Cercetează straturile aparent lipsite de importanță — de la structura meselor, la modul în care se plânge moartea, până la formele de intimitate și coabitare. Nu evenimentul singular contează, ci repetitivul, detaliul, recurența.
Cum era iubirea într-un cuplu țărănesc din 1870? Ce însemna „intimitate” într-o familie de mici funcționari în 1935? Ce se negocia în spatele unei căsătorii aranjate? Și cum se trăia, zi de zi, într-un spațiu unde apropierea nu era neapărat aleasă, ci impusă social? Aceste întrebări nu își găsesc răspuns în cronici oficiale sau tratate de istorie, ci în scrisori, jurnale, notițe, obiceiuri. O colecție de fotografii cotidiene vechi e uneori mai elocventă decât orice discurs istoric. Surprinde nu ceea ce e excepțional, ci exact ceea ce pare repetitiv, dar definitoriu.
Și pentru că nimic nu este mai „repetitiv” în viața socială decât cuplul, decât ideea de „a fi împreună” — în forme reglementate sau nu, asumate sau impuse — aleg să să arunc o privire antropologică spre el.
Viața cotidiană e scena pe care se joacă toate formele de relaționare. Iar cuplul e rolul principal. Dar nu întotdeauna iubirea a fost acolo. Nici libertatea de a alege. Nici granițele între public și privat.
Cuplul: între normă, afect și supraviețuire
Cuplul pare, în multe analize contemporane, o unitate firească, chiar universală. Dar el este, de fapt, o construcție istorică instabilă, născută dintr-un context social, religios și economic precis. Nu există „cuplu” în afara unor norme culturale care îl definesc, îi impun o formă, îi reglementează funcțiile și îi limitează libertățile. De aceea, a vorbi despre cuplu în România, între 1850 și 1958, înseamnă a explora un teritoriu dens, cu multe straturi: al așteptărilor sociale, al iubirii — când și dacă există —, al relațiilor de putere și al supraviețuirii materiale. Pentru antropologie, cuplul nu este un fapt natural, ci un ansamblu de relații reglementate, în care se intersectează reproducerea, moralitatea, intimitatea și puterea. El apare ca un aranjament social care servește la menținerea ordinii și care implivcă alianțe între familii, consolidarea unor structuri de moștenire, reglarea sexualității și, nu în ultimul rând, controlul social asupra corpurilor.
În România secolului XIX, cuplul în forma sa dominantă, era o instituție funcțională, nu afectivă. Căsătoria era adesea negociată între familii și avea rolul de a stabiliza relațiile economice și sociale într-o comunitate. Dragostea, dacă apărea, era o întâmplare fericită, nu o condiție necesară. Nu afectul ținea cuplul împreună, ci nevoia, obligația și presiunea normativă. A fi „împreună” nu era o alegere, ci o formă de continuitate,tradiție și supraviețuire.
Pe de altă parte, acest aranjament nu era lipsit de tensiuni. Istoria cotidiană e plină de rupturi, de fisuri, de mici gesturi de rezistență — mai ales din partea femeilor. Plecările „în lume”, abandonurile, fugile, adulterele tăcute, toate acestea sunt forme prin care femeile (dar și bărbații) au încercat să iasă, fie și temporar, din structura închisă a cuplului tradițional. Aparent marginale, aceste gesturi indică faptul că modelul nu era nici stabil, nici universal acceptat.
Termenul „cuplu” în sine trebuie tratat cu precauție. El presupune o simetrie care, în multe contexte istorice, nu există. Între bărbat și femeie nu exista egalitate juridică, economică sau simbolică. Bărbatul era, în marea majoritate a cazurilor, capul familiei, posesorul spațiului, al resurselor și al autorității. Femeia era transmisă, inclusă, „luată” sau „dată”, în funcție de normele comunității, și rareori avea posibilitatea de a decide în mod real. Cu toate acestea, cuplul nu era un mecanism de opresiune. Era și un spațiu de negociere afectivă, de rezistență tăcută, de intimitate discretă. Există scrisori din epocă în care partenerii se numesc „iubirea mea”, în care se roagă unul pentru celălalt, în care invocă dorul sau singurătatea. Tocmai de aceea, cuplul trebuie înțeles ca un câmp de forțe contradictorii: între convenție și apropiere reală, între regulă și transgresare, între așteptare și lipsă.
Din perspectivă antropologică, cuplul este și o scenă a corporalității. Normele privind sexualitatea, relațiile de gen, pudoarea, exprimarea dorinței și legitimitatea atingerii fac parte din universul său. Corpul în cuplu era un teritoriu reglementat: femeia trebuia să „se supună”, bărbatul avea drepturi, dar și obligații. Orice abatere — infidelitate, refuz, sterilitate — era interpretată nu doar în termeni personali, ci și comunitari, ca o perturbare a ordinii sociale.
Cuplul, așadar, nu este doar o formă de conviețuire, ci o formă de cultură. În el se încrucișează norme religioase, economice, simbolice și afective. Iar analiza lui nu poate fi separată de viața cotidiană, pentru că doar în cotidian se dezvăluie realitatea acestor relații, în tăcerea unei mese sau într-o fotografie de nuntă în care distanța fizică dintre soți spune mai mult decât privirea lor.
Cuplul, în forma sa actuală – privit ca uniune afectivă, bazată pe alegere, parteneriat și ideal de egalitate – este o „invenție” recentă. Timp de milenii, a fi împreună a însemnat, înainte de toate, a alia două familii, a transmite bunuri, a stabiliza relații sociale, a consolida alianțe între grupuri. Dorința, intimitatea, iubirea – dacă existau – erau secundare sau chiar perturbatoare. În multe societăți tradiționale, cuplul ca formă de coabitare exclusivă datorată sentimentelor nici nu exista. În schimb, existau căsătoria aranjată, poligamia, parteneriatele rituale, uniunile sezoniere sau chiar parteneriatele colective.
În multe culturi, căsătoria nu a fost niciodată expresia iubirii, ci o strategie de supraviețuire și prestigiu. Ea a funcționat ca un mecanism social menit să regleze circulația bunurilor, să asigure continuitatea genealogică și să consolideze alianțele dintre familii sau clanuri. În spațiile bantu din Africa, de pildă, căsătoria era înainte de toate un contract economic: femeia devenea parte integrantă a grupului soțului, iar relația personală dintre cei doi era strict încadrată de norme de conduită și obligații reciproce. Afectul, dacă apărea, nu era central, ci secundar. În Melanezia, „cuplul” aproape că nu exista ca realitate domestică distinctă. Locuirea era colectivă, copiii erau crescuți de întreaga comunitate, iar viața afectivă și responsabilitatea parentală nu erau concentrate în jurul unei singure relații. A fi împreună nu însemna exclusivitatea unei legături intime, ci participarea la un ansamblu mai larg de relații sociale, economice și rituale. În Antichitatea europeană, cuplul era o instituție publică.
În Atena clasică, bărbatul se căsătorea pentru a produce moștenitori legitimi, nu pentru a găsi iubirea. Relațiile erotice și afective aveau loc adesea în afara căsătoriei, fie cu hetaire, fie cu tineri de același sex, în contexte social acceptate și chiar elogiate. Soția era aleasă nu pentru pasiune, ci pentru funcția ei reproductivă și pentru rangul familiei. La Roma, deși existau forme de atașament mai deschise, căsătoria continua să fie un contract reglementat, cu implicații juridice clare. Divorțul era permis și relativ ușor de obținut (pentru bărbați), ceea ce arată că stabilitatea conjugală nu era idealul suprem.
Creștinismul a transformat profund ideea de cuplu: căsătoria devine sacrament, iar unirea între bărbat și femeie este învestită cu o dimensiune religioasă. Însă, chiar și așa, căsătoria medievală continuă să fie, în practică, un aranjament între familii. Alegerea individuală rămâne excepția. În Europa rurală, căsătoria era impusă de conveniențe economice. În marile familii aristocratice, unirea era pur politică, strategică. Dragostea curtenească, așa cum apare în poeziile trubadurilor, se petrece, simbolic, în afara căsătoriei.
Intimitatea, în sensul în care o înțelegem astăzi, era practic inexistentă: camerele erau comune, dormitoarele aglomerate, ideea de spațiu personal era necunoscută. Începând cu secolul XVIII, apar primele semne de individualizare a alegerii conjugale. În mediile urbane burgheze, sub influența ideilor iluministe, iubirea începe să fie privită ca fundament legitim al căsătoriei. Literatura romantică va contribui decisiv la schimbarea paradigmei: cuplul nu mai este doar un aranjament social, ci o alegere liberă, justificată prin afecțiune. În realitate, însă, această idee rămâne mult timp un privilegiu. În paralel, biserica și statul continuă să reglementeze strict comportamentul conjugal. Interzic relațiile nelegitime, stigmatizează concubinajul, pedepsesc adulterul. În același timp, apar și primele coduri civile, care definesc cuplul ca unitate juridică, în care femeia este pusă sub autoritatea soțului.
Abia în secolul XX, și mai ales în a doua jumătate a sa, cuplul devine o scenă a intimității mutuale și a căutării de sens personal. Ideea de parteneriat, de iubire reciprocă, de alegere pe baze afective, devine normă culturală în spațiul occidental. Dar această normă ascunde adesea tensiuni. Între ideal și real, între așteptări și practici, între discursuri despre iubire și realități sociale inegale. Cuplul devine și un loc al crizelor, al destrămărilor, al negocierii continue.
În multe privințe, ideea de cuplu contemporan e un amestec de vechi și nou. Păstrează urmele instituției și ale tradiției, dar pretinde spontaneitate și egalitate. Este un construct instabil, în care se joacă simultan tradiția, modernitatea, presiunea culturală și aspirația individuală.
Explorarea cuplului în România între 1850 și 1950 nu este o căutare a modelului ideal sau a eșecului istoric. Este o încercare de a înțelege cum se trăia împreună în condiții care, astăzi, ni se par imposibile. Ce era posibil, ce era acceptat, ce era tăcut. Și cât din tot acest trecut continuă să funcționeze, discret, în prezentul nostru.
Cuplul în România în secolul XIX
În România secolului al XIX-lea, cuplul nu se definea prin intimitate sau afecțiune reciprocă, ci prin poziționare în raport cu trei instanțe fundamentale: biserica, familia extinsă și comunitatea. El nu era o unitate autonomă, ci o extensie a altor structuri de putere și autoritate. A fi împreună nu era o opțiune, ci o formă de continuitate socială, dictată de normele locului, de cerințele religioase și de nevoile economice ale familiilor implicate. Căsătoria era rareori un act de alegere liberă, ci mai degrabă rezultatul unui aranjament între două familii, în care consimțământul real al celor doi parteneri era cel mult formal. În spațiul rural, cuplul era în esență o unitate de muncă, mai mult decât una afectivă. Femeia intra în gospodăria bărbatului și devenea parte din rețeaua funcțională a familiei lărgite, cu atribuții clar definite, fără spațiu pentru autoreprezentare sau revendicări personale.
Instituția căsătoriei era profund religioasă și supravegheată. Nu se putea trăi împreună „în afara rânduielii”. Cuplurile neoficiale, relațiile din afara căsătoriei, concubinajul sau copiii „din flori” erau supuse rușinii publice și, adesea, sancțiunilor formale sau informale. Biserica ortodoxă – dar și cele greco-catolice sau romano-catolice în Ardeal – exercitau un control simbolic puternic asupra vieții conjugale, de la formarea cuplului, până la desfacerea sa prin moarte sau, rareori, prin anulare.
Dincolo de această imagine normativă, viața reală a cuplurilor era adesea fracturată, tensionată, negociată în tăcere și conflict. Sunt numeroase documentele juridice, plângerile, scrisorile și anecdotele care vorbesc despre relații disfuncționale: bătăi, alcoolism, abandon, infidelitate, abuzuri. Bărbatul avea drepturi juridice și economice aproape nelimitate, în vreme ce femeia se afla într-o poziție de vulnerabilitate structurală. Un exemplu relevant îl reprezintă cazurile de femei care, rămase văduve, se luptau să păstreze controlul asupra gospodăriei, în fața rudelor soțului decedat. Legea și morala le plasau într-o poziție de dependență. Totuși, tocmai aceste situații limită deschid ușa unor forme de autonomie feminină care scapă controlului normativ. Femei care refuză o nouă căsătorie, care gestionează moștenirea, care preiau o poziție de autoritate domestică. De altfel, văduvia era adesea singura formă acceptabilă de autonomie feminină. Statutul de „soție” însemna subordonare, dar cel de „văduvă” putea oferi o libertate relativă, mai ales în spațiul rural, unde experiența de viață și memoria colectivă dădeau o formă semnificativă de legitimitate socială femeii în vârstă.
Viața cotidiană în cuplu era definită de spațiul locuirii. Majoritatea gospodăriilor rurale erau formate dintr-o cameră comună, în care dormeau mai multe generații. Intimitatea conjugală, așa cum o înțelegem astăzi, era practic imposibilă. Sexul se consuma în tăcere, în grabă, fără drept la expresie afectivă. Copiii dormeau în aceeași încăpere. Ușile nu se încuiau. În acest context, conceptul de intimitate devine neoperant, sau cel puțin radical diferit de sensul său contemporan.
De asemenea, spațiul public și cel privat nu erau delimitate ca în modernitate. Femeile își desfășurau munca între gospodărie și curte, iar bărbații își exercitau autoritatea și în afara casei. Conflictele de cuplu deveneau adesea spectacol public, intervenindu-se de către vecini, rude sau preotul satului. Cuplul nu trăia „singur”. Era permanent înconjurat, judecat, reglementat, observat și se comporta ca atare. În același timp, urbanizarea și începuturile modernizării sociale aduc, spre sfârșitul secolului XIX, fisuri vizibile în modelul clasic al cuplului. În orașe, mai ales în București, Iași, deja mai demult în orașle transilvane, apar noi clase sociale – burghezia, funcționarii, intelectualii, micii meseriași. Aceștia trăiesc altfel relația de cuplu. Apartamentele închiriate, camerele mobilate, condițiile de muncă mai clar individualizate permit o primă formă de izolare conjugală, în care afectul poate câștiga un spațiu mai mare. În corespondența dintre soți, în jurnale și în primele romane de familie apar primele forme de intimitate afectivă bine conturate: dor, grijă, neliniște, atracție.
Tot în acest context urban apar primele tensiuni deschise legate de divorț, de infidelitate sau de alegere personală. Presa începe să comenteze cazuri scandaloase, femeile din boierime încep să plece la Paris sau stațiuni, „pentru tratamente” (în realitate, pentru a rupe o căsătorie sau a evita o sarcină), iar codurile morale se ciocnesc tot mai des de realități personale inconfortabile.
În paralel, mișcările feministe încep să critice poziția femeii în cuplu, chiar dacă timid. Publicații precum Femeia română conțin luări de poziție clare împotriva constrângerii conjugale, a violenței domestice și a lipsei de drepturi juridice. Cuplul începe să fie discutat nu ca dat natural, ci ca obiect de reformă.
Cuplul în România secolului XIX este, în aparență, o instituție stabilă și clar reglementată. Dar sub această suprafață se ascund o serie de tensiuni, excepții, rupturi și forme de rezistență. El reflectă complexitatea unei societăți în tranziție, între sat și oraș, între religie și modernitate, între supunere și autonomie.
Ceea ce părea imuabil – soția supusă, bărbatul dominant, familia extinsă drept garant al ordinii – începe, încet, să se fisureze. Iar aceste fisuri pregătesc secolul următor, în care războaiele, noile ideologii și urbanizarea masivă vor transforma radical ideea de „a fi împreună”.
Cuplul în prima jumătate a secolului XX
Prima jumătate a secolului XX aduce cu sine una dintre cele mai evidente accelerări ale schimbării sociale din istoria României. Cuplul, ca formă de conviețuire, nu rămâne neatins. Ba din contră, devine spațiul unei acumulări de tensiuni, unde modelul tradițional continuă să persiste, dar este tot mai provocat de idei modernizatoare: urbanizarea, mobilitatea socială, educația femeilor, contactul cu lumea occidentală, războaiele mondiale, ideologiile de stânga. Din punct de vedere instituțional, cuplul rămâne prins între codurile religioase și cele civile.
Viața reală începe să alunece pe sub aceste coduri. Femeile încep să muncească, încet, dar vizibil, în afara gospodăriei. Unele ajung să aibă meserii stabile: vânzătoare, croitorese, funcționare, telegrafiste, asistente medicale. În orașe mari precum București, Iași, Timișoara, Cluj, există femei cu educație liceală sau chiar universitară. Acest fapt schimbă echilibrul simbolic din cuplu. Chiar dacă autoritatea formală rămâne la bărbat, femeia aduce venit, aduce competență.
În mediul rural, transformările sunt mai lente, dar nu absente. Emigrarea temporară a bărbaților (spre America, mai ales în primele decenii ale secolului), războaiele, dar și mobilitatea economică determinată de industrializarea afalată la început, duc la o feminizare temporară a gospodăriilor. Femeile rămân să administreze casa, pământul, educația copiilor. Apar, încă timid, modele de autoritate feminină rurală neoficială.
În oraș, modernitatea aduce cu sine și modele culturale noi. Cuplul devine subiect de roman, de film, de publicitate. Reclamele interbelice promovează ideea de căsătorie fericită, de femeie frumoasă, seducătoare. Presiunea normativă se mută dinspre religie spre imagine: cuplul trebuie să fie “modern”, atrăgător, admirat în spațiul public. Apare ideea de “compatibilitate” afectivă, chiar dacă, în realitate, căsătoriile continuă să fie adesea dictate de clasă, avere, origine etnică și religie.
Tot în această perioadă se nasc și tensiuni publice majore în jurul ideii de cuplu. Infidelitatea este tot mai prezentă în dosarele tribunalelor civile. Divorțul devine o realitate, chiar dacă este încă rar, costisitor și stigmatizant (mai ales pentru femeie). Cazurile de bigamie, de părăsire a domiciliului conjugal, de căsătorii de conveniență se însemnează în dosarele instanțelor din epocă și oferă o imagine clară: cuplul este o instituție disputată.
Războaiele mondiale produc rupturi dramatice. Despărțirile, mobilizările, moartea, trauma, violurile, copiii fără tați, femeile văduve cu miile, toate acestea redesenează peisajul conjugal. Multe familii se reconfigurează. Femeile capătă roluri de cap de familie, chiar dacă fără recunoaștere juridică. Uneori, întoarcerea bărbaților de pe front produce chiar crize de autoritate: cine mai conduce casa? Cine e “stăpân” într-un spațiu unde femeia s-a descurcat singură timp de ani de zile?
Anul 1948, odată cu venirea regimului comunist, marchează o ruptură simbolică. Cuplul va deveni, treptat, o instituție ideologică, parteneriat de muncă, de reproducere, de disciplinare. Când se împreunează lumi noi și propagandă, eșantionul conjugal românesc devine profund heterogen: cupluri tradiționale în mediul rural, dar la oraș, cupluri liberale în clasa de mijloc urbană, cupluri forțate de context, căsătorii din interes sau din frică, relații neoficiale, dar funcționale.
În toate aceste variante, cuplul rămâne o scenă a dorinței, a puterii, a vulnerabilității. Secolul XX aduce nu o revoluție conjugală, ci cu o serie de negocieri subtile care vor schimba profund realitatea cuplului.
Variații, excepții și rupturi în structura clasică a cuplului
Sub stratul aparent stabil al cuplului tradițional, societatea românească dintre 1850 și 1958 ascunde o multitudine de excepții, variații și forme alternative de a fi împreună. Cuplurile interetnice – româno-maghiare, româno-evreiești, româno-germane sau româno-rome – erau rare și adesea privite cu suspiciune, dacă nu chiar respinse deschis de comunități și familii. Asemenea uniuni implicau deseori convertiri religioase, renunțări, excluderi simbolice sau marginalizare. În același timp, ele deschideau și spații de negociere culturală, precum limba vorbită în casă, obiceiurile religioase, educația copiilor.
Cuplurile neoficiale – relații de concubinaj, uniuni fără cununie religioasă sau civilă – existau, mai multe decât am crede, dar erau marcate de precaritate juridică și morală. Femeile aflate în astfel de relații erau vulnerabile, fără drepturi asupra averii, fără protecție legală în caz de abandon, fără recunoaștere socială.
Există numeroase cazuri documentate – mai ales în orașe – de femei care își părăsesc căsnicia. Pleacă de acasă, refuză rolul domestic, se angajează, aleg prostituția ca formă de supraviețuire sau afirmare a libertății corporale. Aceste gesturi individuale vorbesc despre o societate în schimbare, în care nu toate femeile acceptă tăcut rolurile impuse. Conflictele din interiorul cuplului erau adesea de ordin economic: gestionarea banilor, lipsa resurselor, datoriile, moștenirile contestate. Acestea deveneau frecvent cauze de violență domestică. Alteori, conflictul avea cauze religioase – mai ales în cuplurile mixte – sau morale – infidelitatea, gelozia, refuzul relațiilor sexuale. Toate aceste tensiuni ieșeau uneori la suprafață în spațiul public prin procese, bătăi în plină stradă, intervenții ale poliției sau ale vecinilor.
Aceste rupturi arată că, dincolo de normele impuse, oamenii au căutat mereu forme proprii de a fi împreună. Iar istoria tăcută a excepției este la fel de importantă ca povestea oficială a căsătoriei.
Corp, intimitate și norme morale
Trupul, până spre mijlocul secolului XX, rămâne un teritoriu strict normat. Sexualitatea este percepută nu ca o componentă firească a vieții de cuplu, ci ca o funcție reproductivă, necesară, dar potențial rușinoasă. Intimitatea nu are statut de valoare, ci mai degrabă de tabuu domestic.
Pentru majoritatea cuplurilor, mai ales în mediul rural, corpul era un instrument de muncă, nu de exprimare personală sau afectivă. Relațiile sexuale se consumau fără educație, fără comunicare, fără o reprezentare a reciprocității. Deseori, sexul în căsnicie era o datorie, o obligație – pentru femei în mod special – nu un spațiu al explorării. Discuțiile despre sexualitate, menstruație, sănătate reproductivă, plăcere sau consimțământ erau complet absente din discursul public. Manualele de igienă sau sfaturile medicale circulau mai ales între elite. Biserica propunea abstinența în afara căsătoriei și curăția conjugală în interiorul ei, dar fără a da un conținut clar acestor norme. Cel mai adesea, rușinea era forma de reglementare principală.
Modernizarea aducea cu sine o nouă corporalitate. În orașe, femeile încēp să se expună altfel: rochii mai scurte, coafuri elaborate, machiaj, parfum. Această vizibilitate corporală produce fascinație, dar și anxietate. Presa interbelică comentează adesea “imoralitatea” vestimentară a femeii moderne. Dar tot ea popularizează imaginea cuplului tandru, care se ține de mână pe stradă, se sărută în tramvai, împărtășește gesturi intime publice.
Contradicțiile sunt evidente: corpul este când rușinat, când expus; când privat, când decorativ; când moralizat, când seducător. Intimitatea conjugală devine o zonă ambiguă, unde tradiția se ciocnește cu modernitatea, iar dorința e adesea reprimată sau resemnată.
Pentru femei, corpul este măsurat într-o dublă normă, morală și estetică. Trebuie să fie “cuviincios” și, în același timp, atrăgător pentru bărbat. Maternitatea este celebrată, dar sexualitatea este suspectă.
Pentru bărbat, intimitatea e confundată adesea cu autoritatea corporală. Violența domestică, acceptată tacit sau chiar legitimă cultural, este o expresie a acestei confuzii. A avea un corp masculin înseamnă a avea drepturi asupra spațiului, asupra dorinței.
Normele morale legate de corp și intimitate se rescriu lent, prin mici gesturi: un dans prea apropiat, o fotografie de cuplu, o carte citită pe ascuns, o discuție în șoaptă. Ele sunt indicii ale unei schimbări încete, dar ireversibile, care va transforma radical, în numai cîteva decenii felul în care se trăiește de secole iubirea și apropierea în cuplu.
Spațiul locuit și microcoregrafiile conviețuirii
Conviețuirea în cuplu nu e doar o chestiune de sentimente, norme sau drepturi. Ea se joacă, zi de zi, în spații concrete – case, camere, paturi, curți – care nu sunt doar scenografie, ci actori ai relației. Locuirea împreună este un amalgam de gesturi, rutine și ierarhii care spune adesea mai mult decât actele de stare civilă.
Casele țărănești: intimitate fără intimitate
În majoritatea satelor românești de până la mijlocul secolului XX, casa era formată din una sau două camere principale și un pridvor sau o tindă. În interior, intimitatea – așa cum o înțelegem azi – era practic imposibilă. Familia locuia împreună, în același spațiu de somn, muncă și viață. Copiii dormeau în aceeași încăpere cu părinții, în același pat cu frații. Cămările, podurile, șurile, grajdurile deveneau adesea refugii temporare pentru gesturi care nu aveau loc în centrul casei. În acest spațiu, cuplul avea puține colțuri pentru sine. Relația conjugală se desfășura la vedere, dar într-un registru minim exprimat. Gesturile de afecțiune erau rare, rezervate, retrase. Uneori se codificau în tăceri comune, în munci făcute împreună, în grija pentru o haină, un bol cu mâncare, un acoperiș reparat.
Orașul și începutul spațiilor diferențiate
Urbanizarea aduce cu sine un alt tip de locuire – în apartamente, camere de închiriat, garsoniere de confort redus. Încă de la sfârșitul secolului XIX, cuplurile din orașe încep să locuiască în spații separate de părinți. Apare ideea casei proprii, chiar dacă este adesea o cameră închiriată într-o clădire mare, cu baie și bucătărie la comun. Această separare creează premisele unei intimități noi. Spațiul cuplului devine un teritoriu ce trebuie organizat, împărțit, decorat. Mobilierul vorbește despre roluri: patul matrimonial, masa rotundă sau dreptunghiulară, dulapul cu două secțiuni, sertarele „ei” și „lui”. Toate acestea configurează o coregrafie domestică, în care fiecare gest are o geografie a sa – cine face cafeaua, cine are dreptul la fereastră, cine citește în pat.
Ierarhii materiale: patul, masa, uşa
Spațiul fizic devine și un spațiu al puterii. Patul – obiect de mobilier central – este locul în care se decid apropierea, refuzul, reconcilierea sau despărțirea. Dormitul separat era în multe cupluri un indiciu de ruptură, dar și o formă de rezistență pasivă. În alte cazuri, era o normă de decență, mai ales la vârste înaintate.
Masa este un alt spațiu-cheie. Cine servește? Cine alege locurile? Cine se ridică ultimul? Așezarea la masă era adesea o mini-hartă a ierarhiilor familiale. În familiile extinse, bărbatul era la capul mesei. Femeia servea. Copiii mâncau la sfârșit. În unele familii urbane, însă, aceste norme se relaxează și masa devine spațiu al conversației, chiar al flirtului domestic.
Ușa – între intimitate și control – reglează accesul în interior. Bărbatul avea adesea „cheia casei”, dar în multe familii femeia era cea care „ținea casa”. Spațiul interior devenea astfel un teritoriu de negocieri subtile: cine primește vizite, cine are voie să intre în bucătărie, cui îi aparține liniștea.
Conviețuirea cotidiană: gesturi mici, tensiuni mari
În cuplu, viața nu se exprimă doar în decizii mari, ci în mii de gesturi mărunte. Cine stinge lumina, cine spală vasele, cine vorbește primul dimineața, cine tace primul seara. Aceste microgesturi configurează o regulă nescrisă a apropierii și a puterii. În familiile tradiționale, aceste roluri sunt strict împărțite. Femeia face curat, bărbatul repară, femeia gătește, bărbatul „aduce bani”.
Dar realitatea e mai fluidă. Există soți care gătesc, soții care refuză rolul domestic, familii în care sarcinile sunt împărțite invers. Aceste devieri de la normă sunt comentate de vecini, dar devin și ele parte a normalității domestice.
Interiorul ca teritoriu moral
Casa, în mentalul colectiv, nu e doar un adăpost, ci un teritoriu moral. Ce se întâmplă înăuntru nu e doar privat, ci evaluat de comunitate, e „gospodărie bună” sau „casă rea”. Femeia e judecată pentru curățenie, bărbatul pentru ordinea din acareturi. Cuplul devine vizibil prin casă. Cum arată pereții, perdelele, patul. Intimitatea nu e niciodată complet ascunsă, trece prin privirea vecinilor, a rudelor, a comunității. În acest context, mulți aleg să performeze o aparență: ordine în casă, zâmbet pe stradă sau uliță, tăcere în public. Spațiul locuit devine scenă, iar cuplul – actor într-o piesă socială despre echilibru, decență, normă.
Felii de intimitate: zece intrări laterale în viața de cuplu
Există adevăruri despre cuplu care nu se spun în tratate și nu se văd în statistici. Se insinuează în jurnale uitate, în declarații mormăite în fața preotului, în bilete păstrate între pagini, în absențe care nu mai pot fi justificate, în prezențe neașteptate. În paginile care urmează, îmi propun să ilustrez nu o teorie, ci să deschid zece ferestre – intime, neverosimile uneori – spre felul în care s-a trăit, s-a imaginat cuplul în România din perioada aleasă. Aceste istorii vin din locuri diverse – din arhive parohiale și dosare de poliție, din corespondență personală și articole mărunte de ziar. Sunt frânturi din vieți reale, în care nevoile și idealurile se bat cap în cap, iar intimitatea se trăiește nu doar sub acoperișuri comune, ci și în absență, tăcere sau fugă. Alianțe neoficiale, roluri inversate, separări nemărturisite, forme de rezistență feminină, iubire în afara regulii, conviețuire fără coabitare. O hartă miniaturală a unei lumi în care norma și excepția nu stau niciodată la locul lor. Niciuna dintre aceste povești nu spune totul, dar împreună construiesc, poate, o imagine fragmentată, contradictorie și vie despre ce înseamnă „a fi împreună” într-o societate care spune mereu cum ar trebui să o faci.
- Nevoi – între zestre, caracter și loterie conjugală
Un text apărut în Gazeta Transilvaniei în 1852, intitulat „Pentru candidații de căsătorie”, oferă un tablou revelator asupra felului în care erau înțelese și ierarhizate nevoile într-un cuplu aflat „în devenire”. Departe de idealuri romantice, autorul propune o grilă de lectură extrem de pragmatică: căsătoria ca loterie, zestrea ca investiție și soția ca o combinație (imposibilă?) de frumusețe, avere și minte.
Textul notează cu ironie că, la germani, „căsătoriile se încheie în ceriu”, dar că, în realitate, ele sunt adesea lipsite de armonie. „În Londra, în anul 1829, să nu se afle mai multe ca nouă perechi de căsătoriți, care în tot decursul vieții lor nu s-au certat și îndușmănit măcar o dată pe an”. Ironia continuă când autorul elimină din calcul acele căsnicii „unde bărbații poartă boneta și zac sub pantofii nevestei”.
E evident aici că ideea de cuplu era, la mijlocul secolului XIX, una construită pe asimetrii de gen, pe interes economic și pe așteptări sociale clar codificate. Alegerea partenerei era negociată între tipuri de nevoi posibile: „una frumușică și săracă sau alta urâțică și bogată?”; „una săracă, dar înțeleaptă […] sau una și bogată, și frumoasă, dar întreagă dobitoacă?”
Textul scoate la iveală o mentalitate funcționalistă a căsătoriei. Valoarea femeii e judecată în funcție de capitaluri (estetice, financiare sau simbolice), iar rolul bărbatului e de a calcula, de a „sări cu amândouă picioarele” după ce a ales, prudent, între riscuri și câștiguri.
Pe fundalul acestor glume se ascunde o realitate adâncă. În cuplurile epocii, nevoile nu erau discutate în termeni de dorință, comunicare sau egalitate, ci în termeni de utilitate, onoare și supraviețuire socială. Iar absența unui „caracter național” – notată cu regret de autor – este pusă în legătură cu lipsa educației afective: „Noi dăm spiritul la școală, dar caracterul la întâmplare.”
Această privire, simultan amuzată și amară, asupra cuplului confirmă ceea ce istoria vieții cotidiene relevă adesea – dincolo de convențiile formale, în spatele fiecărei căsătorii se ascunde o negociere a nevoilor afective, materiale, simbolice. Rareori egală, dar întotdeauna semnificativă.
- Relația ideală – între normă, dorință și pedagogie publică
În paginile gazetelor și ale literaturii „relația ideală” este mai puțin o realitate și mai mult un model impus, o proiecție morală și simbolică a ceea ce „ar trebui să fie” cuplul. De la presa moralizatoare până la proza sentimentală, se conturează treptat un portret tipic – el, muncitor, devotat, sobru, protector; ea, blândă, harnică, fidelă și recunoscătoare. Un articol din presa interbelică afirmă: „Căsnicia fericită este acea armonie în care femeia se supune cu demnitate, iar bărbatul conduce cu iubire.” Această formulare, aparent benignă, ascunde o ierarhie clară a rolurilor, în care idealul înseamnă stabilitate obținută prin conformare.
Relația ideală este frecvent definită prin absențe – fără ceartă, fără infidelitate, fără exces. A fi „bun” în cuplu înseamnă, adesea, a fi discret. Iubirea este rar exprimată direct; e subînțeleasă în grija pentru gospodărie, în corectitudinea muncii, în onorabilitatea publică. Romanticul este deseori suspectat de superficialitate sau decadență.
Dar există și contraimagini. În prozele populare de tip foileton sau în unele romane de secol XIX, iubirea romantică e idealizată, dragostea învinge clasa socială, împotrivirea părinților, sărăcia. Relația ideală capătă aici o dimensiune subversivă, doi oameni se aleg „din iubire”, nu din calcul. Aceste reprezentări însă rămân adesea fanteziste, rupte de normele sociale reale.
În acest context, presa, școala și biserica joacă un rol formativ. Modelează așteptările și trasează granițele dintre ideal și „păcat”. Un discurs religios din 1908 spunea: „Soțul să fie ca Hristos pentru biserică, iar soția ca biserica în fața Domnului.” Iubirea e interpretată aici ca supunere sfântă, nu ca reciprocitate.
Idealul devine astfel o formă de control social. Cuplul „bun” este predictibil, ordonat, discret. Iar abaterea de la acest ideal – prin divorț, pasiune publică, infidelitate – este pedepsită cu stigmat social, mai ales pentru femeie.
Relația ideală, așa cum apare în sursele vremii, este mai degrabă o construcție pedagogică decât o realitate empirică. Ea ne spune mai mult despre ce se dorea și se cerea de la cupluri, decât despre ce trăiau ele efectiv. Din această tensiune dintre ideal și viață cotidiană se naște materia bogată a microistoriei intime.
- Căsătorie și parteneriat – între instituție și practică
În România modernă timpurie, căsătoria este, înainte de toate, o instituție legală și religioasă. E momentul în care un bărbat și o femeie intră oficial într-un contract de conviețuire recunoscut de stat, de biserică și de comunitate. În discursurile oficiale, căsătoria este un act solemn, legat de onoare, zestre și normă morală. În Codul Civil din 1865, căsătoria este strict reglementată, impune roluri, condiții, interdicții. Femeia devine, prin lege, parte integrantă a gospodăriei soțului, pierzând o mare parte din autonomia sa legală. Este protejată, dar și constrânsă.
Documente juridice și bisericești arată că rolul femeii în căsătorie era definit prin obediență și devotament domestic. Un preot ortodox scria în 1902: „Femeia să-și cinstească bărbatul și să-l urmeze cu blândețe, iar bărbatul să fie răbdător și gospodar.” Chiar și această formulare aparent echilibrată ascunde o ierarhie, femeia se „construiește” în oglinda bărbatului.
Cu toate acestea, în numeroase cazuri, viața reală a cuplului depășea sau submina aceste prescripții. În documentele de arhivă apar frecvent situații în care cuplurile conviețuiau fără a fi oficial căsătorite – fie din motive economice, fie din incompatibilitate cu normele religioase (cupluri interconfesionale), fie pentru că formalizarea nu aducea un avantaj social sau financiar clar. Aceste parteneriate neoficiale erau tolerate tacit, atâta timp cât nu făceau scandal public și nu reclamau drepturi legale.
În mediul rural, căsătoria rămânea adesea un ritual de trecere regizat ceremonial de familie și comunitate. În mediul urban, în schimb, apare tot mai des ideea de alegere personală, de „căsătorie din dragoste” – o formă incipientă de parteneriat afectiv. Unele scrisori și jurnale intime din perioada interbelică arată bărbați care cer sfaturi despre „cum să se poarte cu soția”, dar și femei care își exprimă frustrarea față de lipsa de înțelegere și susținere din partea partenerului. Sunt mărturii ce trădează o tensiune între roluri impuse și nevoia de reciprocitate.
În această epocă de tranziție, căsătoria nu presupunea automat parteneriat. Uneori era exact opusul, adică o supraviețuire în doi. Alteori, deși aranjată, căsătoria devenea și parteneriat excepțional și real, bazat pe încredere, pe distribuția sarcinilor, pe respect mutual.
Căsătoria tradițională în România a fost mai ales un mecanism de stabilizare socială, nu un spațiu al negocierii egalitare. Parteneriatul – ca ideal de relație – va pătrunde lent, prin crăpăturile normei, în fapte mărunte, în excepții, în fragmente de intimitate nescrise. Tocmai aceste excepții – documentate rar, dar semnificativ – arată că istoria cuplului nu e una liniară, ci una tensionată, contradictorie și vie.
- Dinamică și roluri – cine tace, cine decide, cine pleacă
În cultura românească tradițională, cuplul a fost de la început o structură asimetrică, guvernată de ierarhii clare. Rolurile în interiorul relației erau prescrise de religie, cutume și lege: bărbatul conduce, femeia urmează; el aduce banii, ea ține casa; el hotărăște, ea acceptă. Dar viața cotidiană dezvăluie o hartă mult mai complexă, în care aceste roluri se negociau zilnic, în funcție de resurse, personalități și contexte.
Rolurile fixe și cele „înșelătoare”
Manualele de educație morală și textele religioase de la sfârșitul secolului XIX insistă pe ideea de complementaritate ierarhică: „Femeia trebuie să fie lumina căminului, iar bărbatul, stâlpul casei.” Această metaforă poetică ascunde o distribuție inegală a responsabilităților și a puterii. Femeia e plasată în spațiul domestic și afectiv, bărbatul – în cel economic și decizional.
Totuși, scrisori, însemnări de familie și plângeri în fața justiției arată că, în practică, femeile gestionau adesea cheltuielile, îngrijeau de animale, luau decizii de muncă agricolă, administrau gospodării în absența bărbatului (plecat la război, emigrat, bolnav). Asta înseamnă că rolurile asumate și rolurile percepute nu corespundeau întotdeauna.
Dinamica gesturilor și a tăcerilor
Dinamica în cuplu nu era mereu marcată de conflict vizibil. Mai des, tensiunile se exprimau prin gesturi mici: refuzul de a vorbi, retragerea din pat, amânarea muncii, izolarea simbolică. Femeile care nu-și îndeplineau „rolul” domestic erau adesea acuzate de lene, dar rareori li se analiza motivul real – epuizare, lipsa sprijinului, refuzul tacit al unei poziții impuse. Un document interesant de arhivă redă mărturia unei femei care refuză ani de zile să vorbească „decât strictul necesar” cu soțul ei, după ce acesta îi interzisese să participe la înmormântarea surorii sale. Această tăcere nu e doar tăcere. E un act de rezistență domestică, un mod de a redesena limitele în interiorul căsniciei.
Decizia și autoritatea
Chiar dacă normele impuneau autoritatea masculină, luarea deciziilor era frecvent împărțită. În sat, bărbatul hotăra în ce privește vânzarea animalelor, schimbul de pământ sau relația cu vecinii. Femeia decidea asupra gospodăriei, educației copiilor, ritualurilor familiale. În orașe, această împărțire devenea mai flexibilă, dar și mai tensionată. Femeile cu educație – mai ales după 1900 – începeau să-și revendice vocea, în scrisori, în fața preoților, uneori chiar în fața tribunalului. Documente judiciare arată femei care își părăsesc soțul nu pentru abuz fizic, ci pentru „neînțelegere de caracter” – o formulare rară, dar semnificativă, care arată că dinamica afectivă devenea treptat un criteriu al coabitării.
Rolurile în criză
Războaiele, crizele economice și migrația au provocat dezechilibre majore. Femeile deveneau temporar „capul familiei”, iar bărbații se întorceau într-un spațiu deja reconfigurat. Multe dintre conflictele post-război pornesc tocmai de aici. El se întoarce „să conducă”, dar ea nu mai acceptă. În unele cazuri, femeia a preluat pământul, a crescut copiii, a făcut toate muncile, iar bărbatul nu mai e nici eroul, nici susținătorul. Autoritatea nu mai vine odată cu revenirea. Această perioadă relevă că rolurile nu sunt doar impuse, ci și dobândite, contestabile, fragile. Dinamica în cuplu e fluidă, uneori înșelătoare, adesea contradictorie, dar mereu ancorată în viața de zi cu zi.
- Conflicte și vulnerabilități – unde doare viața în doi
Dacă idealul conjugal era construit pe stabilitate, înțelegere și „rânduială”, realitatea cuplurilor arată o istorie plină de rupturi, tăceri agresive, abuzuri, abandonuri și vulnerabilități ascunse. Nu există iubire fără raporturi de forță. Iar în societăți în care diferența de putere între sexe era naturalizată, conflictul devenea un mod de funcționare tăcut al cuplului.
Economie, alcool, gelozie: un triunghi recurent
Cele mai frecvente conflicte conjugal raportate în documentele din perioada studiată în cadrul proiectului au la bază tensiuni economice. Banii lipsesc, se împart inegal sau sunt risipiți. Apar plângeri din partea femeilor care spun că soțul „beu tot ce aduce” sau „nu lasă nimic în casă”. Consumul de alcool e constant prezent în plângerile adresate preoților sau poliției rurale. De cele mai multe ori, băutura e însoțită de violență fizică.
Un caz din 1908 documentează o femeie care declară că „la sfârșit de zi, dacă n-am carne în oală, sare cu cuțitul, zice că râde lumea de el”. Umilința bărbatului se transformă în agresivitate domestică, în timp ce rușinea e proiectată pe imaginea publică a cuplului, nu pe interiorul relației.
Gelozia este o altă sursă majoră de conflict. În jurnale și mărturii, apar descrieri ale suspiciunii permanente, ale controlului asupra mișcărilor, ale interdicțiilor (femeia nu are voie la târg, la vecine, la biserică). Gelozia masculină e rareori criticată – din contră, e văzută adesea ca semn de „dragoste virilă”, de „posesie firească”. Gelozia feminină, în schimb, e ironizată sau reprimată.
Forme de vulnerabilitate feminină
În majoritatea surselor de arhivă, femeia apare ca parte vulnerabilă. Vulnerabilitatea nu e doar fizică sau economică, ci și juridică și simbolică. Soțiile nu aveau dreptul să ceară divorțul din „incompatibilitate”; erau nevoite să invoce motive precise (violență, părăsire, infidelitate), să dovedească, să suporte rușinea comunității. Un caz relatat într-o scrisoare din 1929 menționează o femeie care își ascunde „vânătăile sub năframă” pentru că „nu se cade să-ți vorbești bărbatul de rău”. Această cultură a tăcerii agravează vulnerabilitatea. Durerea devine invizibilă, iar sistemul întărește imaginea unui cuplu „în regulă”, chiar și atunci când e fracturat în interior.
Copiii – victime colaterale
Documentele de arhivă și mărturiile orale sugerează frecvent că, în conflictele de cuplu, copiii sunt cei care suferă cel mai mult. Trăiesc între două loialități, asistă la violențe, devin instrumente de șantaj sau presiune („dacă nu faci cum zic, iau copiii și plec”). În multe cazuri, fiul era aliatul tatălui, fiica – complicea mamei. Astfel, conflictul conjugal se propaga și în relațiile dintre generații.
Fragilitatea masculină – tăcută, dar prezentă
Deși mai puțin vizibilă în surse, vulnerabilitatea bărbatului nu lipsește. Apare în scrisori în care soții se simt „inutili”, „desconsiderați”, „făcuți de râs” pentru că nu au un salariu stabil sau nu sunt respectați în casă. Un bărbat scria în 1936: „Nu m-am însurat ca să mi se vorbească urât la masă.”
În aceste cazuri, sensibilitatea masculină este reprimată, rușinată, transformată în agresiune sau retragere. Modelul virilității autoritare nu lasă spațiu pentru vulnerabilitate. Iar absența acestui spațiu devine cel mai probabil, în sine, o sursă de conflict interior.
- Despre separare – fuga, tăcerea și rușinea
Separarea, în epoca modernității timpurii, nu însemna neapărat divorț. În cele mai multe cazuri, era o formă tăcută de abandon. O plecare neanunțată, o întoarcere la părinți, o retragere afectivă din relație, fără nici o formalizare juridică. În România dintre 1850 și 1958, separarea în cuplu apare ca excepție, rușine sau eșec și e rar documentată oficial. Dar tocmai absența ei din statisticile clare o face relevantă pentru istoria vieții cotidiene.
Plecări fără hârtie
Un număr semnificativ de cazuri din arhivele parohiale vorbesc despre femei care „au plecat fără veste”, fie din cauza violenței domestice, fie dintr-un refuz generalizat al vieții de cuplu. Aceste plecări nu erau recunoscute juridic ca separări, dar funcționau de facto. Un exemplu din 1893 menționează o femeie din județul Dâmbovița care își părăsește soțul „pentru că o încuia în casă când pleca la câmp”. Ea dispare fără urmă și reapare cinci ani mai târziu, într-un alt sat, cu un copil de mână și fără nici un act.
Separarea tăcută – două lumi într-o casă
O altă formă de separare este coabitarea fără relație. Cuplurile, deși oficial căsătorite, nu mai împărtășeau nimic, nu vorbeau, nu dormeau împreună, nu luau masa la aceeași oră. Se dezvoltă două universuri paralele în aceeași casă, fiecare cu propriile ritualuri și teritorii. Bărbatul, adesea, locuia în tindă sau în șură. Femeia, în camera din spate. Un document din 1918 arată o gospodărie în care soțul și soția își împărțiseră animalele, vasele și chiar ograda: „fiecare cu ale lui, de zece ani”. Aceste separări lente și silențioase erau tolerate atâta timp cât nu perturbau imaginea publică a căsătoriei. Biserica și vecinii preferau tăcerea. Comunitatea accepta „anomalia” în schimbul păstrării aparenței.
Divorțul – legal, dar impracticabil
În plan juridic, divorțul era posibil, dar greu de obținut, mai ales pentru femei. Procedura era lungă și umilitoare. Era necesară o vină dovedită, precum infidelitate, părăsire, abuz. Multe femei preferau separarea informală, pentru a evita stigmatul public și riscul pierderii copiilor. Un preot nota într-o corespondență: „Nu există femeie bună care să ceară desfacerea căsătoriei. Asta e semn de mândrie și obraznicie.” Pentru bărbați, în schimb, despărțirea era mai accesibilă, dar rareori urmărită până la capăt. Mulți își luau o altă parteneră fără a încheia căsătoria precedentă. Rezultatul? O geografie a separării difuze, în care legea, morala și realitatea nu se suprapuneau.
Separarea ca eliberare
În unele surse, rare, separarea e descrisă cu un ton eliberator. Scrisorile din perioada interbelică arată femei care își redescoperă autonomia după plecarea de acasă: „De când sunt singură, dorm bine. Nu mai tremur seara când aud pașii la intrare.” Aceste fragmente rare sugerează că separarea, deși stigmatizată, putea fi și o formă de ieșire din captivitate. În lipsa unui vocabular afectiv legitim, separarea era trăită mai degrabă ca închidere decât ca început. Și totuși, tocmai prin aceste fisuri – o poartă închisă, o farfurie mută, o plecare în noapte – se lasă întrevăzută o istorie intimă a rezistenței, a refuzului și a renegocierii sensului de „a fi împreună”.
- Impactul tehnologiei – când mașina de cusut schimbă căsnicia
În istoria cuplului românesc, tehnologia nu apare brusc, ci se insinuează lent, în obiecte și gesturi mici. Un ceas de buzunar care face diferența între punctualitate și întârziere, o sobă nouă care mută centrul vieții de familie, un radio care aduce alte voci în casă. Între 1850 și 1959, tehnologia nu e doar progres uriaș, este o forță care modelează relațiile intime și redistribuie puterea în interiorul cuplului.
Primele semne. Lumină, ceas…
În a doua jumătate a secolului XIX, apar primele tehnologii domestice care ating discret, dar semnificativ, viața cotidiană: lampa cu gaz, ceasul mecanic, mașina de cusut. Fiecare dintre ele modifică ritmurile vieții și așteptările reciproce. Ceasul impune punctualitate în vizite, în muncă și chiar în gesturile tandre. „Ai întârziat iar la cină” devine reproș nou, posibil doar într-o lume care măsoară precis timpul.
Lampa cu gaz schimbă arhitectura intimității. Serile se lungesc, iar conversațiile și conflictele se mută în alte intervale. În jurnale de familie, apar notițe despre „stat la povești după ce au aprins lampa” sau „certuri de seară după ce s-a lăsat întunericul și nu mai merge lampa”.
Mașina de cusut și autonomia domestică
Un exemplu emblematic este mașina de cusut. Ea devine în multe gospodării urbane și rurale un simbol de independență economică pentru femei. Multe încep să coasă contra cost pentru alții, iar banii obținuți le oferă un spațiu de relativă autonomie financiară în cadrul căsniciei. Într-un document din 1924, o femeie notează: „Banii de la cusut i-am ascuns în cufăr și din ei am cumpărat o ladă nouă. Nu i-am spus nimic bărbatului.” Această autonomie financiară discretă duce la tensiuni noi. Soții se simt „părăsiți pentru gherghef”, iar femeile se folosesc de activitatea tehnică nu doar ca muncă, ci ca pretext de retragere din conflict sau din epuizare domestică.
Infrastructura – apropiere și distanță în cuplu
Tehnologia nu înseamnă doar obiecte, ci și infrastructuri – trenul, telegraful, poșta rapidă. Acestea permit mobilitatea, adică plecări mai ușoare, întoarceri mai rapide, dar și absențe mai dese. Un soț plecat „la oraș” trimite scrisori, dar și bani. O femeie plecată „la slujbă” scrie acasă, dar nu mai revine cu aceeași frecvență. Această mobilitate generează noi forme de relații la distanță, relații epistolare, dorință idealizată, gelozie alimentată de întârzierea unui răspuns. Într-un schimb de scrisori din 1911, un bărbat scrie: „Dacă nu mai scrii trei zile la rând, înseamnă că te-ai legat cu altul. Scrisul e singura dovadă că mai suntem împreună.”
Tehnologia și redistribuirea rolurilor
Tehnologia introduce subtil o redistribuire a sarcinilor. Bărbatul devine dependent de lumină pentru lucru, femeia, de mașină de cusut, cuplul întreg de ceas pentru organizarea timpului. Apar conflicte minore despre „cine stinge lampa”, „cine învârte ceasul”. Aceste detalii cotidiene dizarmonice sunt, de fapt, expresii ale negocierii relației. Tehnologia nu simplifică viața de cuplu, ci o face mai stratificată, mai reglementată, mai plină de obligații încrucișate.
Radio-ul și vocile din afară
După 1930, în casele urbane pătrunde tot mai des radioul. Este prima tehnologie care aduce „alte voci” în spațiul conjugal, uneori unite în ascultare comună, alteori separate de interese divergente („el vrea știri, ea vrea muzică”). Radioul nu e doar o sursă de informație, ci și un vector de ruptură simbolică, pentru că fiecare își alege ce ascultă, când și cum. Intimitatea devine treptat filtrată de frecvențe, de programe, de voci anonime.
- Relații alternative – tăceri, convenții și spații gri
Într-o epocă în care căsătoria era văzută ca singura formă legitimă de uniune, toate celelalte forme de relație deveneau invizibile, tolerate tacit sau stigmatizate violent.
Cea mai frecventă formă de relație alternativă era concubinajul – conviețuirea fără căsătorie religioasă sau civilă. Motivele variau, de la lipsa zestrei, diferențele confesionale, la absența actelor, opoziția părinților, dar și alegerea conștientă de a evita constrângerea legală. Un document din 1890 descrie un cuplu din județul Argeș care trăia „fără slujbă în fața altarului”, dar care își creștea împreună cei trei copii. Bărbatul era văduv, femeia – orfană, și niciunul nu mai dorea „să treacă prin umilința preotului”. Concubinajul era acceptat atâta timp cât nu genera scandal. Dar dincolo de acceptarea tacită, aceste relații rămâneau juridic vulnerabile, femeile nu aveau drept de moștenire, iar copiii erau considerați „din flori”.
Relațiile dintre parteneri de etnii sau confesiuni diferite erau privite cu suspiciune și respingere, în special în mediile sătești. O româncă ortodoxă cu un maghiar catolic sau un evreu cu o româncă greco-catolică trezeau comentarii răutăcioase, marginalizare și, uneori, excludere socială. Unele cupluri evitau căsătoria tocmai pentru a nu intra în conflict cu instituția religioasă. Într-un caz din 1921, o femeie din Făgăraș trăia de șapte ani cu un bărbat evreu fără căsătorie, „de frica tatălui care jurase că o blesteamă dacă intră în sinagogă”. Aceste relații produceau tensiuni nu doar între parteneri, ci și între comunități. Biserica refuza să oficieze căsătorii „mixte” fără convertire, ceea ce transforma iubirea într-un câmp de negocieri dure între religie, familie și autonomie personală.
Deși nu o formă de „cuplu” în sens strict, prostituția funcționa adesea ca spațiu alternativ de relaționare, în care intimitatea era simulată, negociată, consumată. Unii bărbați vizitau regulat aceeași prostituată, întreținând cu ea o formă de relație stabilă, lipsită de formalism social, dar nu de atașament. Unele femei, la rândul lor, vedeau în prostituție o formă de refuz al căsătoriei impuse sau o cale de autonomie financiară. În anchete din perioada 1920–1940, unele afirmă că „măcar nu mă bate nimeni” sau „nu trebuie să țin casa altuia pe gratis”.
Nu în ultimul rând, în contextul în care căsătoria era adesea contract social, foarte multe forme de iubire se consumau în afara ei. Iubirea clandestină –heterosexuală sau nu – devine astfel o formă de alternativă emoțională, chiar dacă nu de conviețuire.
În sursele scrise, relațiile homosexuale sunt aproape complet absente. Nu pentru că n-ar fi existat, ci pentru că au fost sistematic cenzurate, patologizate sau disimulate. În documentele medicale și judiciare din perioada interbelică, apar totuși referințe la „practici nenaturale”, „înclinații morbide” sau „delicte împotriva firii”, dar rareori cu descrieri care să recunoască dimensiunea afectivă a relației.
Scrisori secrete, întâlniri ascunse, mesaje codificate. Toate acestea constituie fragmente ale unei istorii tăcute, în care oamenii au încercat să iubească dincolo de normă, riscând rușinea, excluderea sau anonimatul.
- Reprezentări culturale – cum arăta cuplul „de pus în ramă”
Imaginea cuplului nu e doar rezultatul conviețuirii, ci și un produs cultural. Între 1850 și 1950, în România, cuplul este reprezentat în moduri variate, oscilând între ideal moral, exemplu social și țintă a satirei. Aceste reprezentări nu sunt neutre. Ele modelează așteptările, legitimează norme și sancționează devianțele.
În icoane și manuale: cuplul ca rânduială divină
Biserica a jucat un rol esențial în promovarea unui model de cuplu bazat pe complementaritate ierarhică: bărbatul – conducător, femeia – sprijin. Icoanele cu Sfinții Împărați Constantin și Elena, adesea folosite la cununie, întăresc imaginea unei armonii sacre între autoritate și loialitate. Textele religioase recomandă „supunerea soției” ca virtute, în timp ce bărbatului i se cere „iubire jertfelnică”. Manualele de morală și cărțile de rugăciune pentru familie descriu cuplul ca o mică biserică. „Soțul este preotul casei, iar soția este altarul blând unde se odihnește dragostea.” Aceste formule poetice legitimează o ierarhie și maschează o inegalitate structurală.
În literatură: între model și subversiune
Literatura este un spațiu ambiguu din acest punct de vedere. Uneori confirmă normele, alteori le subminează. În romanul popular de secol XIX, cuplul ideal apare frecvent: bărbatul viteaz, femeia credincioasă, iubirea ca salvare. Dar deja în proza realistă a începutului de secol XX, apar cupluri disfuncționale, parteneriate de conveniență, gelozii sordide.
În pictură, fotografie și cărți poștale
Portretele de nuntă, tot mai răspândite după 1900, fixează vizual modelul cuplului respectabil. El în costum, ea în alb, ambii serioși. În fotografiile de studio, distanța corporală între soți variază. În unele – riguroasă. În altele – afectuoasă. Aceste imagini sunt adesea trimise ca felicitări, transformând cuplul într-un obiect de mândrie publică.
Cărțile poștale ilustrate cu „idile rurale” sau „dragoste de țară” fixează imaginea cuplului în stereotipuri – feciorul cu fluier, fata cu ulcior, tandrețe discretă, dar clară. Aceste viziuni idilice corespund unui imaginar naționalist și moralizator.
Reprezentări orale: glume, proverbe, cântece
Cultura populară exprimă relațiile de cuplu în formule scurte, uneori crude. Proverbe precum „Femeia, ca roata: o tragi, merge, o lași, cade” sau „Bărbatul e capul, femeia e gura” reflectă atitudini ambivalente – între cinism, acceptare și ironie. Ele oferă o hartă a așteptărilor sociale, dar și a tensiunilor cotidiene.
Cântecele populare sunt pline de dor, infidelitate, abandon și regret. În doine sau balade, iubitul e plecat la oaste, fata se mărită fără voia ei, soția plânge în prag. Astfel, cântecele sunt adesea contra-narative ale idealului oficial.
- Povești atipice – fisurile care arată forma vasului
Sociologii, istoricii și antropologii au învățat de mult că nu norma ne spune cel mai bine cum funcționează o societate, ci devierea. Cazurile excepționale, cele care fac zgomot în comunitate, cele care stârnesc rușine, fascinație sau ocolire, sunt adesea mult mai revelatoare decât statisticile cuminți și corecte. Așa e și cu viața de cuplu. Nu contractele reușite spun totul despre iubire, autoritate, compromis și ruine afective, ci tocmai acele relații care scapă definiției, irită morala sau încurcă instituțiile.
În România secolelor XIX și XX, atipicul conjugal a fost înregistrat, în cea mai mare parte, nu cu empatie, ci cu suspiciune. În documentele de arhivă, astfel de povești sunt fie scurte, rezumative și lipsite de detalii (pentru a „nu păta hârtia”), fie pline de amănunte tocmai pentru a provoca reacția cititorului. Unele apar în ziare ca știri de senzație. Presa vremii, departe de a fi doar o cronică a vieții publice, a funcționat deseori ca un reflector al intimităților deviante, al excepțiilor și anomaliilor, al ceea ce ieșea din tipar și tulbura confortul narațiunilor sociale. Din paginile ziarelor de epocă se desprinde o galerie de situații conjugale și amoroase care nu ilustrează norma, ci o interoghează. Cazurile particulare, dramatice sau stranii, sunt aduse în fața publicului nu doar ca senzațional, ci ca oglindă de avertizare, ca exemplu negativ sau, uneori, ca semn al unor transformări ireversibile. Între rânduri, presa atipicului vorbește despre ceea ce era considerat tipic.
În 1893, Foaia Poporului publica o relatare despre doi oameni care atrăgeau privirile curioșilor printr-o particularitate fizică ieșită din tipare. El, un uriaș polonez de 3 metri și jumătate; ea, Maria Nekrassova, o femeie bărbosă de 35 de ani, cu mustăți negre și groase ce ajungeau, se spune, la jumătate de metru lungime. Căsătoriți de unsprezece ani, cei doi urmau să plece împreună într-un turneu în jurul lumii. În cazul Mariei, creșterea părului facial a început – fapt menționat explicit – după nașterea celui de-al doilea copil, ceea ce aduce un indiciu despre modificări hormonale postnatale, necunoscute și cu totul neluate în calcul la acea vreme. (Foaia Poporului , 1893)
Povestea a fost tratată cu uimire și un soi de reverență bizară. Femeia bărbosă nu este stigmatizată direct, ci mai degrabă prezentată ca un fenomen de circ în accepțiunea epocii. Din perspectiva antropologiei vieții cotidiene, Maria Nekrassova funcționează ca o ființă care tulbură codurile binare ale feminității și masculinității. A existat, a născut, a fost iubită, dar a rămas clasificată ca „excepție”, deci, automat, ca „spectacol”. În fond, căsnicia lor – altfel stabilă – devine vehicul pentru o expunere publică, în care intimitatea e reinterpretată ca ciudățenie.
O poveste publicată în Dimineața în mai 1908 ne face cunoștință cu Leopoldina, o tânără orfană educată ca fată, dar despre care, în adolescență, profesorii și medicii descoperă că e, biologic, băiat. Este un caz care, dincolo de mirarea publică, expune fragilitatea sistemului de gen. Felul în care rolurile sunt învățate, nu moștenite, și în care identitatea socială e atribuită pe baza unor convenții, nu a unei esențe biologice. Articolul, de o curiozitate amuzată, nu găsește soluții, dar deschide o fisură prin care se vede poate că genul nu e un dat imuabil. (Dimineața, 1908)
În noiembrie 1898, Opinia reproduce un articol despre Universitatea din Chicago, unde se țin cursuri de… căsătorie. Subiectul pare la limita ridicolului. Tinerii învață cum să se comporte în mariaj, cum să își aleagă partenerul, cum să gestioneze conflictele. Dar dincolo de umorul involuntar, articolul dezvăluie o schimbare majoră. Cuplul devine obiect de raționalizare. Iubirea nu mai e doar sentiment, ci abilitate. Se poate preda. În oglindă, România acelor ani începe să importe, pe furiș, aceste modele ale modernității pragmatice. (Opinia, 1898)
Mai departe, în 1933, Adevărul literar și artistic publică sub titlul “Căsătoria pe’ncercate” o pledoarie aproape cinică pentru concubinajul cu scop experimental. Inspirat de ideile judecătorului american Ben Lindsey, articolul propune ca doi tineri să trăiască împreună, fără obligație, pentru a verifica compatibilitatea. Într-o epocă obsedată de morală, ideea e radicală. Legalitatea și sexualitatea sunt disociate, iar instituția căsătoriei devine obiect de test. Nu destrămarea valorilor e aici în joc, ci nevoia de adevăr emoțional. În fond, ceea ce textul propune e o reumanizare a iubirii: lăsați oamenii să încerce, înainte de a jura. (Adevărul literar și artistic, 1933)
Un deceniu mai târziu, într-un context cu totul diferit, Țara publică povestea emoționantă a Ilenei Dumitrescu, o tânără de 17 ani care se căsătorește cu logodnicul ei mutilat pe front. Gheorghe nu mai are chipul de altădată, dar ea îl recunoaște. Nu din milă se căsătorește, ci dintr-o fidelitate afectivă rară. Într-o lume în care invalizii erau ascunși și rușinați, Ileana alege expunerea și loialitatea. Căsătoria devine, în acest caz, nu o alianță, ci un act de rezistență morală. (Țara, 1942)
În contrast brutal, Scînteia relatează, în 1944, sinuciderea lui Harry Leventer, care se împușcă în fața blocului din București unde fosta lui soție se recăsătorea. Nu e vorba doar de o dramă personală, ci de o reacție la imposibilitatea de a accepta pierderea. Glonțul devine o replică la convenție. Însă sinuciderea lui Harry nu e doar patetică. Ea expune o criză de masculinitate, o imposibilitate de a gestiona abandonul în afara violenței îndreptate asupra sinelui. (Scînteia, 1944)
În fine, România viitoare publică în 1945 un text virulent despre “căsătoriile-escrocherie” încheiate între femei săsoaice și bărbați români, menite să evite deportarea sau sancțiunile. Dragostea dispare odată cu ieșirea de la starea civilă. Articolul acuzator arată cum căsătoria devine o unealtă de salvare politică, iar convențiile religioase – simple formalități. Însă dincolo de tonul articolului, rămâne întrebarea: unde începe escrocheria și unde se termină adaptarea? (România viitoare, 1945)
Toate aceste istorii – de la confuzia de gen și cursurile de căsătorie, până la căsătoriile de probă, loialitatea față de mutilat, sinuciderea amoroasă și alianța etnic-strategică – funcționează ca fragmente ale unei hărți afective tulburate. Nu sunt aberații, ci oglinzi. Fiecare din ele spune ceva esențial despre cuplul românesc în zorii epocii moderne, despre ce se așteaptă de la el, despre ce nu i se permite și despre cum, uneori, iubirea – sau lipsa ei – forțează fisuri în zidul convențiilor.
Ce ne spune cuplul despre o lume întreagă?
A privi cuplul nu înseamnă doar a surprinde o relație între doi oameni, ci a descifra, prin ea, mecanismele invizibile ale unei întregi societăți. În felul în care partenerii s-au ales sau au fost aleși, în modul în care au împărțit spațiul casei, în tăcerile și conflictele lor, se citește întreaga istorie a unei comunități, raporturile dintre genuri, modul în care autoritatea se transmite, valoarea atribuită muncii și afectului, felul în care se definesc publicul și privatul.
Cazurile atipice, excepțiile – concubinajele ascunse, abandonurile, uniunile interetnice, femeile care refuză o nouă căsătorie sau fug din gospodărie – nu sunt doar note de subsol, ci oglinzi care deformează și, tocmai prin asta, dezvăluie norma. Ele ne arată unde societatea exercită cel mai puternic control și unde oamenii găsesc, în ciuda acestuia, breșe de libertate. În spatele lor se află aceeași tensiune: între dorința de a ordona intimitatea și încăpățânarea indivizilor de a-și inventa propriile sensuri, chiar și în cele mai constrângătoare contexte.
Dar poate că istoria cuplului este, în aceeași măsură, și istoria celor care nu au fost lăsați să fie un cuplu. Cei/cele prea săraci/prea sărace ca să aducă zestre, prea diferiți pentru a fi acceptați de comunitate, prea devianți pentru a intra în normă, prea îndrăgostiți de altcineva decât de cel/cea ales/aleasă de familie…
În acest eseu, am urmărit, inevitabil schematic, secvențe din traiectoria cuplului românesc între 1850 și 1958. A privi cuplul în România între 1850 și 1958 nu înseamnă a urmări doar o poveste privată, ci a înțelege modul în care o lume întreagă – cu regulile și contradicțiile ei – se scrie și se rescrie, se ascunde și se transformă în viața de zi cu zi a două persoane.
…Și poate că nici astăzi, în pofida vocabularului modern, a drepturilor câștigate și a libertăților asumate, nu suntem departe de vechi gesturi care înseamnă apropiere timidă, compromis, căutarea unei intimități posibile între doi oameni. Sub același acoperiș, în același timp, dar cu alte tensiuni între normă și dorință, între obligație și libertate, cuplul continuă să fie o scenă instabilă unde se reflectă, poate mai fidel decât oriunde, chipul unei societăți întregi…
Bibliografie selectivă
Literatură de specialitate
- Butler, Judith. Gender Trouble: Feminism and the Subversion of Identity. New York: Routledge, 1990.
- Coontz, Stephanie. Marriage, a History: How Love Conquered Marriage. New York: Penguin Books, 2006.
- de Certeau, Michel. The Practice of Everyday Life (L’invention du quotidien. Vol. 1, Arts de faire). Berkeley: University of California Press, 1984.
- Livezeanu, Irina. Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building and Ethnic Struggle, 1918–1930. Ithaca: Cornell University Press, 1995.
- Majuru, Adrian. Antropologie și morfologie în studiul fizionomiei urbane. București: Oscar Print, 2025.
- Majuru, Adrian. De la frici uitate la nopți prietenoase: Avatarurile orașului nocturn. București: Editura Muzeului Municipiului București, 2023.
- Mead, Margaret. Sex and Temperament in Three Primitive Societies. New York: William Morrow & Company, 1935.
Surse primare
Documente din arhiva digitală realizată în cadrul proiectului matched-society.com (2023–2025). Toate materialele sunt digitalizate (scanuri, fotografii, transcrieri) și sunt gestionate de echipa de cercetare.