1976, ROMANIA LITERARĂ
1976, ROMANIA LITERARĂ
Artă și telefon
Romulus Rusan
La 10 martie a împlinit o sută de ani telefonul. Aniversarea a căzut în sarcina specialiștilor în electromagnetică. S-au dat interviuri despre invenția lui Graham Bell și despre era pe care a inaugurat-o. S-a vorbit despre fericirea pe care a adus-o și o va aduce tot mai abundent în lume.
Dar s-a gândit, oare, cineva la supliciile virtuosului cinematograf, la ispitele și încercările pe care diabolicul instrument i le-a pus din prima clipă în cale? Căci nici o altă artă, până la film, nu se mai născuse cu telefon.
Scenariștii n-au ezitat. Ei și-au făcut din telefon, de la bun început, o unealtă. Chiar în perioada de dinaintea sonorului, telefoanele zbârnâiau de zor, iar personaje țanțoșe își comunicau secrete la distanță, luând-o înaintea gândului și a viatului. Un om zbierând într-o pâlnie (fără să se audă decât zdrăngănitul pianului orb) oferea, ce-i drept, un spectacol. Dar importanța dramaturgică a pâlniei era mai mare decât comicul situației.
Un telefon venit la timp putea să lege două lumi necunoscute: să infirme într-o secundă o acțiune sau să pornească alta; într-un cuvânt, să joace rolul destinului într-o epică încă arbitrară, care tocmai și-l căuta.
În filmul sonor, telefonul-dramaturg a devenit și personaj, și obiect, și simbol. Telefonul de dragoste, telefonul de groază sau de avertisment, sau de alarmă, telefonul care nu răspunde sau care e așteptat, telefonul care zace tăcut pe noptieră, putând să aducă din clipă în clipă vestea unei catastrofe, telefonul negru de pe masa directorilor și telefonul alb în care se pălăvrăgește feminin cu orele — toate acestea au proliferat nu numai zeci și sute de scheme, obținute cuminte prin permutări circulare, dar și tot atâtea metode facile de a impresiona spectatorul, de a-i da reflexe condiționate, de a-l face să trăiască prin procură viața, nemaitrăind arta.
Încât nu e de mirare că un umil film de epocă — fie el chiar un western de serie — neprofitând, sărmanul, de avantajele tehnice ale telefonului, beneficiază potențial de un plus de mister, de o tresărire de noblețe. Niște oameni care nu pot comunica decât prin intermediul diligentei capătă un aer funciar eroic, iar niște îndrăgostiți constrânși să recurgă la ajutorul bilețelelor expediate cu mare risc — o aură de romantism.
V-ați putea închipui un Romeo și Julieta uzând, în loc de confidența părintelui Lorenzo, de un ban al telefonului? Și la ce s-ar reduce Mesagerul lui Losey, dacă acțiunea lui ar fi mutată în secolul douăzeci?
_________________________
1978, ROMÂNIA LITERARĂ
între tele-pistoale şi tele-sommfere
[■JQRNIM de la trei studii care joacă in lumea audio-vizualului un rol, rol de. avertisment. comparabil cu cel deţinut in domeniul infrastructurii de lucrarea soţilor Medows ; „Limitele creşterii“ sau de „Şocul viitorului“ al lui Töffler sau de „Creşterea zero“.
Primul studiu e conţinut intr-o carte iscălită de Arthur Berger şi intitulată „The XV — Guided American“ sau, cum am zice noi, „Americanul teleghidat“. Simburele -lucrării stă in următorul fapt statistic : cind un american (mediu) ajunge la 18 ani, el are înapoia sa trei ani de viaţă petrecuţi în exclusivitate în faţa televizorului. N-are rost să ne oprim aici asupra avalanşei de cifre extrase din vaste sondaje. Computerizate, daţele fac figură de revelaţie : un copil (mediu) occidental stă practic mult mai mult la televizor decit la şcoală. Acesta e datul obiectiv. Ce consecinţe are şi mai ales ce consecinţe va avea acest dat în viitor ?
Al doilea studiu aparţine companiei Walter Thompson („cea mai mare companie de publicitate din lume“). Studiul poartă titlul „Desensibilizarea Americii“ şi porneşte de la constatarea că micul ecran (cu numeroasele sale companii şi canale) a devenit în ultimii ani statul major al celui mai agresiv bombardament pacific. Bombardamentul cu ştiri şi imagini. Bombardament 24 de ore pe zi. Bombardamentul unei televiziuni non-stop, o televiziune cultivînd cu fanatism ideea de şoc, şoc in toate direcţiile ; şoc politic, şoc publicitar, ba chiar — iată aici forţa paradoxului şi a spiritului competitiv ajuns in forma lui demenţială: „şocul-relaxeiului“. Punindu-şi in mişcare nu numai calculatorul, ci şi bunul simţ, autorul demonstrează că această perpetuă traumă dă naştere, pină la urmă, unei stări de obişnuinţă, ba chiar de resemnare. Avertismentul e concis : „violenţa de azi e apatia de mîine“. Concluzia e la fel de laconică : „E timpul să ne resensibilizăm!“.
Al treilea studiu este cuprins în volumul lui Noil Postman : „The Soft Revolution“. Urmînd spiritul cărţii, noi să-l numim „Revoluţia de mătase“. Pe un ton mai puţin alarmant, punînd în faţa cititorului o privelişte mai puţin catastrofică, Postman nu îşi propune să tragă „semnale de alarmă“, ci să ia act de o realitate fundamentală a acestor ani : televiziunea este (sau e pe cale să devină) un factor „revoluţionar“ — spune el — în „democratizarea informaţiei“. Prin intermediul televizorului, milioane, zeci, sute de milioane de oameni sínt puşi în faţa unor realităţi la care pină acum aveau acces doar „grupurile elitäre“. Volens-nolens, televiziunea apărută acum cîteva decenii ca o jucărie pentru adulţi a devenit în mod vertiginos un element esenţial al salubrităţii acelui „sat planetar“ de care vorbea Mc Luhan. Şi nu numai al salubrităţii, ci şi al securităţii lui. Găci există nu numai explozii nucleare, ci şi implozii. Informarea este şi formare. Formarea poate fi şi manipulare.
Iată deci datele iniţiale. Iată trei avertismente de anvergură. Nu sínt singurele. Se ştie. Comparatia de la care am pornit iniţial nu e hazardată. Cărţile citate în primul paragraf au lansat la timpul lor patetice S.O.S.-uri. Receptate sau contestate, fetişizate sau corectate, hipertrofiate sau dezamorsate, aceste S.O.S.-uri au fost obiectul unor vaste, violente, pasionante dezbateri ştiinţifice. In urma acestor ciocniri, omenirea s-a aflat mai deşteaptă şi la propriu şi la figurat.
Este normal ca în condiţia unei atmosfere foarte încărcate de electricitate (cele trei studii nu sínt decît trei fulgere dintr-o lungă tele-noapte furtunoasă) e normal, spun, ca televiziunea să înceapă să preocupe din ce în ce mai intens şi pe cei direct şi pe cei indirect interesaţi. Numindu-i şi pe unii şi pe ceilalţi, am numit, de fapt, nu numai pe teleaşti, pe psihologi, pe sociologi, pe script-ologi, ci pe toţi muritorii. Fiindcă TV-ul interesează pe preşcolari şi pe pensionari (în S.U.A. şi unii şi ceilalţi petrec — în medie — 5 (cinci !) ore în faţa televizorului) ; TV-ul interesează pe părinţi şi copii, separat şi împreună, interesează deci „familia“ (şi iată apărînd aici teoria „televizorului factor de unitate familială“, deci a televizorului care „adună“ în jurul lui pe bunici, părinţi, nepoţi ; şi iată apărind teoria contrarie, teoria „televizorului blocaj al comunicării familiale“, familia fiind, e adevărat, adunată dar nu şi unită. Adică statul la televizor se caracterizează nu prin schimb de idei, ci prin lipsa schimbului de idei. Iată deci televizorul, care — aşa cum zice o importantă anchetă din R.F.G. — devine un element esenţial „în mărirea volumului de tăcere din familia modernă“. „Familia modernă“, susţin aceiaşi anchetatori, este saturată de tăcere. Televizorul o va duce deci la o suprasaturaţie, întrebarea este unde va duce suprasaturaţia ?) ; TV-ul interesează, bineînţeles, nu numai factorul civil, ci şi factorul public, instituţiile civice, de vreme ce Comitetul Civic Naţional din S.U.A. protestează public, fiindcă la orele maximei audiţii se dau „cele mai mari crime“ („prime time is also crime time“) ; TV-ul interesează justiţia, de aceea institutele de specialitate trimit note de protest împotriva foiletoanelor poliţiste „care furnizează idei pentru viitoare crime“. Iată un fragment dintr-o astfel de notă : «După Grant Hendrick in vîrstă de 31 de ani, care a efectuat pină acum primii cinci ani din pedeapsa sa — pedeapsă cu închisoare pe viaţă — 90% din deţinuţii cu care a discutat pretind că şi-au îmbunătăţit metodele criminale privind cu atenţie filmele poliţiste de la televizor : 40% afirmă că au încercat în mod efectiv să pună în practică sfaturile oferite de aceste filme. Aceşti 40% reproşează însă TV-ului o anumită „lipsă de calificare“ în furnizarea informaţiei, regretînd că numai una din trei tentative de omor a reuşit…»
Este de la sine înţeles că micul ecran interesează marele ecran nu numai în virtutea unei concurenţe funciare, nu numai din cauza acelui conflict care acum un deceniu ameninţa într-un mod vital existenţa cinematografului (a fost momentul cînd peştele mic era gata-gata să înghită peştele mare. dar artele au şi ele forţa lor interioară, naturală, de a restabili echilibrul lor ecologic !). Acum zece ani raporturile dintre marele şi micul ecran se puneau în termenii unei rivalităţi fratricide. Scos literalmente la mezat, Hollywoodul devenise o atenansă — printre altele, o atenansă a marelui business de la Las Vegas. Era epoca în care marii cineaşti (atunci cînd nu acceptau colaborarea cu televiziunea, doar din motive strict alimentare) boicotau studiourile TV. Pe atunci, apariţia pe micul ecran pentru un actor de oarecare calibru nu era deloc de bon ton. Situaţia a suferit între timp transformări radicale. Cooperarea s-a dovedit pentru ambele tabere infinit mai fructuoasă şi materialmente şi spiritualmente. Acum vreo 15 ani, cînd Rossellini s-a hotărît să nu mai lucreze decît pentru televiziune, a fost tratat ca un incurabil extravagant. Dar azi, la televiziunea italiană lucrează în mod curent cineaşti ca Bellocchio, Ferreri, Lattuada, Roşi, Wortmüller, Zeffirelli., iar în Franţa, Simone Signorét apare săptămînal într-un foileton de mare, foarte mare succes : „Doamna judecător“ (Madame le juge). Ceva s-a schimbat !
Desigur, situaţia nu trebuie nici idilizată. Problemele litigioase n-au dispărut şi contradicţiile mai ascuţite sau mai teşite apar şi vor apărea cită vreme vor exista pe lume cineaşti şi teleaşti. Aici, ca şi în alte împrejurări, importantă nu este aspiraţia spre o imposibilă armonie edenică, ci dorinţa, dorinţa bilaterală, dorinţa fiecărei „tabere“, de a-şi realiza misiunea social-artistică în cadrul coexistenţei. O coexistenţă nu numai paşnică, dar — dacă se poate — chiar „frăţească“.
PUNIND toate cele de mai sus am descris contextul, cauza şi o mică parte din argumentele colocviului Filmul la televiziune, un foarte amplu, pasionant şi pasional colocviu organizat recent la Milano de Federaţia Internaţională a Criticilor Cinematografici. Desigur, în cadrul unei modeste aduceri la cunoştinţă nu pot fi nici măcar înşiruite numeroasele, extrem de numeroasele probleme legate de temă, probleme de ordin practic, probleme de ordin teoretic, puse în discuţie de reprezentanţi din cîteva zeci de ţări cu structuri diferite, cu nevoi diferite. Cit se poate de diferite. Există o serie de situaţii specifice, care pot stîrni curiozitatea tuturor, dar care, practic, nu ard decît pe unii. de pildă pe italieni, pe criticii italieni care nu obosesc să denunţe cu binecunoscuta locvacitate latină faptul că în Italia se pot vedea zilnic 350 de filme. Doză astronomică, genocid estetic, fiindcă aceste 350 de filme provin din cele 400 — patru sute ! — de televiziuni private, dintre care 200 transmit zilnic. Şi ce transmit aceste staţii-pirat ? Transmit clandestin filme fără licenţă, copiate clandestin, vîndute clandestin, cumpărate clandestin, programate clandestin fără generic — transmise clandestin, dacă clandestin se poate numi ca, printr-o simplă întoarcere a butonului, să prinzi un post, un post despre care nimeni nu ştie de unde transmite, să prinzi, zic, o peliculă numită ad-hoc „Cele 1 001 moduri de a face amor“, şi fetiţa rămasă singură acasă ca să-şi facă lecţiile, să lase neterminată problema de aritmetică ca să vadă filmul, un film întrerupt, bineînţeles, din cinci în cinci minute, de spoturi publicitare, pentru ca altfel cum ar apărea şi de ce şi din ce ar apărea aceşti staţii-pirat, dacă nu ar fi acea pastă nouă de curăţat dinţii, de curăţat perdelele, de curăţat dalele, de curăţat… Formidabil cîţi vidanjori întreţin aceste industrii ale curăţeniei !
Discuţiile de la Milano vor apărea în curînd, în Italia, într-o carte. Avînd o anumită responsabilitate în această apariţie în calitate de critic român şi de vicepreşedintă a Federaţiei Internaţionale a Criticilor Cinematografici, nu pot să spun decît că ne vom da toată străduinţa ca această carte să fie un act de apărare împotriva televiziunii-pistol. împotriva „tele-traumei“ cotidiene. Asta nu înseamnă, bineînţeles, că vom da apă la moară unei cunoscute butade a lui Harpo Marx, acel lunatic încîrlionţaţ care declara : „Eu n-am nevoie să iau somnifere, fiindcă eu posed televizor“.
Ecaterina Oproiu
_________________________
1989, ALMANAHUL SCÎNTEIA
Dilema omului modern la ora tehnologiei video
Extras din „SPECTATOR LA DOMICILIU SAU PRIZONIER ÎN COLIVIA ELECTRONICĂ? „
La începutul anului 1988, presa internaţională transmitea surprinzătoarea ştire că marea companie japoneză Sony, aflată într-un necruţător război comercial pe piaţa mondială a videocasetofoanelor cu principala firmă rivală, Matsushita (de asemenea japoneză), a adoptat o hotărâre crucială — şi anume să introducă în producţie aparate fabricate după sistemul VHS, utilizat de aceasta din urmă.
Elementul-surpriză provenea din faptul că Sony, prima companie din lume care, prin anii ’70, lansase sub denumirea de video-cassette recorder (prescurtat VCR) un aparat ce avea să revoluţioneze industria electronică — un dispozitiv de înregistrare şi redare nu numai a sunetelor, cum era până atunci cazul magnetofoanelor şi casetofoanelor, ci şi a imaginilor — îşi legase numele în exclusivitate de sistemul propriu, Betamax sau Beta, şi îşi axase întreaga producţie pe acest sistem, ca sinonim al priorităţii în propulsarea tehnologiei video.
Acum, odată cu renunţarea la o asemenea orientare exclusivă, lua sfârşit definitiv „perioada istorică” a noii tehnologii. Şi începea o alta, ale cărei posibilităţi nelimitate pot fi doar bănuite…
Nașterea unei revoluții video
Tehnologia respectivă fusese concepută încă din anul 1961, în Statele Unite, dar realizarea pasului decisiv de la concepţie la producţia de serie a revenit japonezilor, graţie unui şir de factori — între care, pe de o parte, extraordinara preocupare şi aplicaţie spre electronică (al cărei „secret“ îl constituie, probabil, migala specifică orientalului), iar pe de alta, mina de lucru, compusă mai ales din femei, stabilă şi ieftină.
Apariţia echipamentului video — incluzând dispozitivul propriu-zis de înregistrare-redare, căruia, în diverse ţări, i s-a mai spus magnetoscop sau (ca la noi) videocasetofon, precum şi videocasetele şi videocamerele de luat vederi — avea să cunoască un succes fulgerător, revoluţionând pur şi simplu nu numai industria divertismentului, ci şi, într-o anumită măsură, timpul liber al omului modern.
Dintr-o dată, posesorul unui asemenea dispozitiv căpăta posibilitatea — cuplându-l la un televizor — fie să înregistreze emisiunile TV preferate, vizionându-le apoi după pofta inimii, prin folosirea unuia dintre canalele libere ale televizorului, fie — şi aceasta reprezenta, în fond, marea noutate — să urmărească benzi preînregistrate cu subiecte din domeniile cele mai variate.
Începând cu filme, piese de teatru, reprezentaţii de operă, şi terminând cu întreceri sportive ori programe de instruire profesională, domiciliul propriu se transforma — aproape peste noapte — în sală de spectacole, sală de cursuri ori arenă sportivă.
(…)
Videocasetofonul și impactul său social și artistic
Videocasetofonul a produs schimbări și în comportamentul social. Tind să devină un lucru obișnuit „reuniunile video“, la care sunt invitați prieteni și cunoscuți pentru a viziona în comun o „noutate“ sau alta, reuniuni însoțite de mici petreceri și, eventual, urmate de discuții asupra celor văzute.
Dar dincolo de asemenea exerciții de amatori, tehnica video a dat naștere unui gen artistic cu totul deosebit, videoarta, un gen prin excelență scurt (deocamdată), cu inepuizabile posibilități de manifestare.
În această categorie intră amintitele „music videos“, denumite și „clip“-uri muzicale, lansarea unui nou disc al unui cântăreț „pop“ sau „rock“ la modă fiind acum greu de conceput fără lansarea concomitentă și a versiunii „vizualizate“;
„spot“-urile (pilulele) publicitare, cu o durată de câteva zeci de secunde, ceea ce presupune o maximă concentrare a mijloacelor de expresie;
„minificțiunile artistice“, care presupun și ele o mare concentrare a ideilor și o masivă concentrare a acțiunii;
desenele animate, figurative și nonfigurative, în elaborarea cărora se recurge și la computerele grafice;
elementele de generic pentru emisiunile TV;
„videogramele“ în scopuri de cercetare (proiectarea vizuală a unui mare număr de variante ale prototipului unui nou produs industrial), care adaugă și o dimensiune științifică videoartei — o îmbinare sui-generis între artă și tehnica cea mai avansată.
Pe cât de sofisticate, pe atât de simplu de mânuit sunt „uneltele“ pe care le pune în operă. Videocamera superușoară, care posedă un dispozitiv de derulare și urmărire rapidă a imaginilor înregistrate, cu posibilitatea de a șterge imediat banda dacă rezultatul este considerat nesatisfăcător, prezintă un net avantaj față de greoaiele camere cinematografice de luat vederi, evitându-se, între altele, risipa de peliculă.
Mult simplificate sunt și operațiile ulterioare: cu ajutorul unui mic computer personal, imaginile se pot monta pe ecranul de vizualizare într-o infinitate de combinații și variante, pe bandă înregistrându-se doar varianta considerată optimă, ceea ce înseamnă iarăși economii în comparație.
Toate acestea — și prin investițiile relativ mici pe care le presupune — fac ca videoarta să ofere posibilitatea unui număr mult mai mare de creatori să se exprime.
Există chiar unii entuziaști care afirmă că filmele de lung metraj ale viitorului vor fi realizate exclusiv în noua manieră, renunțându-se la cea clasică, deși asupra acestui lucru mulți specialiști au încă rezerve.
În universul domestic, alături de bibliotecă, discotecă ori casetotecă, și-a făcut acum apariția și videoteca, în care „creațiile“ proprii ocupă un loc distinct, pe lângă videocasetele preînregistrate și aranjate tematic — pe domenii, pe autori, interpreți ș.a.
_______________
1999, GAZETA DE SUD
1999, GAZETA DE SUD
Drogul Internet a cucerit liceenii
■ Tinerii lasă şcoala pentru a se refugia în Internet-Cafe-uri
■ „Au venit din Constanţa să ne cunoască personal”
■ Utilizator în scaun cu rotile
■ „Dacă elevii fug la Internet, să le aducem Internetul la şcoală”
■ Căsătorie prin reţea
Pentru tînăra generaţie, Internetul a devenit un drog. În vacanţă, sau pur şi simplu fugind de la şcoală, tinerii devin clienţi stabili ai acestor localuri, pentru o perioadă de timp ce variază de la zile la ani. Ei au înţeles cel mai repede că această vastă reţea la care sínt conectate milioane de calculatoare din toată lumea le oferă cam tot ce ar vrea să ştie. De aici şi pînă la a pierde ore întregi în faţa calculatorului, mai e doar un pas.
„Dau cam 30-40.000 de lei pe zi pentru Internet“
Fie că e vorba la început de curiozitate, fie de dorinţa de comunicare, Internetul devine încet un mod de viaţă al tinerilor români. Prin apăsarea tastelor, ei pot afla cum se trăieşte în ţările occidentale, cum sínt francezii, englezii, americanii, ce pasiuni au, cum se îmbracă, ce mănîncă sau cum îşi pot găsi un loc de muncă în Vest — lucruri pe care nu le pot afla prin metodele convenţionale.
„Este o modalitate de comunicare, poate puţin costisitoare, dar mult mai ieftină decît cea standard, prin telefonia digitală sau celulară, şi din ce în ce mai practicată în toată lumea. Este şi motivul pentru care s-a produs această incredibilă explozie a mediului Internet cu toate unităţile sale: transfer de date, navigare şi comunicare“, e de părere Radu Sîrbulescu, patronul unui Internet-Cafe din Craiova.
Luat în doze mici, Internetul produce tinerilor dependenţa aproape totală, care îi face să stea cu ochii lipiţi de ecranele calculatoarelor. „Cei mici vin aici numai pentru a se juca, însă cei mai mulţi vin pentru a naviga pe Internet sau pentru a discuta cu tineri din toată lumea. Sínt clienţi care vin aici şi care au împlinit un an de la prima experienţă de acest fel sau de la prima discuţie purtată cu un străin“.
Camelia P. este elevă în clasa a X-a la Liceul „Elena Cuza“ şi comunică prin Internet de cîteva săptămîni. Cu toate că e la început, şi-a făcut deja o gaşcă de prieteni prin intermediul reţelei.
„Vin aici zilnic cu colegele mele şi cred că am devenit dependentă. Acum o săptămînă au venit trei băieţi din Constanţa să ne cunoască. Corespondam cu ei de puţin timp, dar sínt nişte băieţi de treabă. Sínt studenţi şi, plecînd într-un tur al ţării, au trecut şi prin Craiova să ne cunoască personal. Ne-am distrat pe cinste. De altfel, am ţinut legătura cu ei pe tot traseul, prin reţea: Timişoara, Reşiţa, Herculane, Severin. Ca să vorbim cu ei, plecăm şi de la ore, iar cînd ajungem acasă ne sunăm. Oricum, una peste alta, dau cam 30-40.000 de lei pe zi pentru Internet“.
24 de ore din 24 pe Internet
Uneori, în sălile Internet-Cafe se petrec şi scene mai puţin plăcute. Nu rareori, părinţi revoltaţi de faptul că odraslele lor uită să plece din faţa calculatoarelor, cheltuind zeci şi chiar sute de mii de lei în fiecare zi, au declanşat adevărate scene în cluburi.
„O mamă a venit supărată acum cîteva zile, l-a scos afară pe fiul ei şi i-a tras cîteva palme, după care l-a băgat în maşină. Pe mamă o cunosc, e o femeie respectabilă şi are suficienţi bani, aşa că nu cred că i-ar fi imposibil să-i cumpere fiului său un calculator acasă. Dar lui îi place mai mult aici, unde sínt prietenii lui şi unde se simte mai bine. La mine, calculatoarele nu se blochează niciodată şi accesul la Internet e mai rapid“, spune Doru Popa, administrator de reţea.
Undeva, la unul din monitoare, un tînăr în scaun cu rotile încearcă iniţierea în tainele Internetului. Se numeşte Aurel Burcea, are 27 de ani şi de la 14 ani suferă de o paralizie cervicală. Se află pentru a doua oară la un Internet Cafe.
„Vreau să iau legătura cu un bun prieten din California prin e-mail. E plecat de doi ani în America, unde este pastor. De obicei, comunicăm prin fax, dar comunicarea prin e-mail e mai eficientă. Pentru mine Internetul e util. Mi-aş dori să-mi iau acasă un calculator şi să mă conectez la reţea, deoarece e mai greu să mă deplasez, dar nu-mi pot permite. Sper să-mi revăd prietenul american în curînd“.
O oră de navigare pe Internet costă între 7.000 şi 10.000 de lei
Ţinînd cont de faptul că un tînăr stă cîteva ore, uneori zilnic, în reţea, şi că o sală de gen are aproximativ zece calculatoare, se ajunge la o sumă frumoasă.
Dan A. are 22 de ani şi vine zilnic la Internet Cafe, de un an şi cîteva luni. În viaţa de toate zilele e boxeur la clubul Dinamo.
„Pentru mine, Internetul nu mai are secrete. După cîteva reprize de box vin aici, mă relaxez şi uit de toate. E o modalitate de distracţie care se împacă bine cu sportul pe care-l practic. S-a întîmplat să rămîn într-un club şi 24 de ore. Am prietenii mei stabili cu care corespondez“.
„Să le aducem Internetul la şcoală“
Psihologii pun acest fenomen pe seama sistemului educaţional din România şi abia apoi pe atracţia irezistibilă a Internetului. Cristian Lupaşcu, psiholog, consideră că acest fenomen este demn de luat în seamă de specialiştii Ministerului Educaţiei Naţionale.
„Mie mi se pare simptomatic faptul că ei fug de la şcoală pentru informaţie, Internetul fiind unul din cele mai vaste şi mai complexe sisteme de informare din lume. Profesorii s-au întrebat vreodată de ce fug elevii de la ore? De ce preferă să-şi cheltuiască banii pe Internet şi nu mai intră într-o bibliotecă? Pentru că şcoala a devenit un fel de obligaţie. Dacă elevii fug la Internet, foarte bine, atunci să le aducem Internetul la şcoală şi vă garantez că ar veni cu plăcere să înveţe“.
Există şi cazuri în care Internetul a legat prietenii trainice sau a dus la unirea unor destine.
„Una dintre fetele care veneau aici a cunoscut un medic italian. Şase luni şi-au trimis mesaje prin poşta electronică, ajungînd să se cunoască destul de bine. Într-una din vizitele făcute de italian în România, a venit şi cererea în căsătorie. Acum, e plecată definitiv în Italia. Mai în glumă, mai în serios, a promis că în cîţiva ani se va întoarce în România pentru a se lansa în afaceri. Vrea să deschidă un Internet-Cafe“, spune Cătălin Lascu, patronul unei săli Internet.
Dincolo de beneficiile aduse de Internet, care oferă o mulţime de informaţii accesibile la orice oră din zi şi din noapte, atunci cînd sínt depăşite limitele, există tendinţa tinerilor de a-şi forma o lume numai a lor, o tendinţă de înstrăinare, o copie sterilă a mediului în care trăiesc, fapt ce limitează la maximum canalele de comunicaţie.
Florin LOBDĂ
________________________
2000, JURNALUL NAȚIONAL
Conversaţie și amantlâc pe Internet
UNA DINTRE pasiunile celor care au ceva habar de calculator, se plictisesc și au Internet acasă, la serviciu sau timp disponibil să viziteze un Café Internet este „Chat“, adică bârfa, conversația pe rețea. Există un programel intitulat mIRC (pe care pasionații de calculatoare îl cunosc de multă vreme), ce se accesează extrem de simplu. Și, o dată frecată această barieră, privitorul intră într-un alt univers.
Buletinul
Imaginați-vă o hală imensă înțesată de lume în care nu cunoașteți pe nimeni, dar, în ciuda acestui lucru, stați de vorbă cu fiecare în parte, ba, mai mult decât atât, vă pomeniți că răspundeți unor întrebări destul de intime despre dumneavoastră. Ei bine, când intrați pe mIRC asta se întâmplă, cu singura deosebire că nu-i vedeți pe cei cu care stați de vorbă. Conversațiile se poartă în timp real, ca la telefon, numai că mesajele nu sunt orale, ci scrise.
O astfel de „cameră” reprezintă o lume la scară redusă. Cei care conversează au vârste variate, de la 10 la 40, 50 de ani, profesii diferite, de la elevi la operatori calculator, supraveghetori de zbor, profesori, artiști, ziariști, electricieni sau studenți. Comod este că identitatea îți este protejată, pătrunzi în această lume cu ajutorul unei parole care poate dezvălui ceva despre tine: PH-21-student, spre exemplu – și astfel aflăm că pălăvrăgim cu un tip din Prahova, de 21 de ani, care este student „însurat, 31“ sau pur și simplu Andy sau Mimi.
CRISTINA URECHE
De ce?
Motivele „intrării“ pe mIRC sunt diferite: plictiseală, curiozitate, posibilitatea de a lega noi prietenii sau chiar a închega un amantlâc. O dată ce accesați acest program și parola vă apare pe ecranul calculatorului în rând cu celelalte, puteți primi mesaje oricând de la oricine. Conversația începe prin a-l saluta pe cel cu care stai de vorbă și apoi cei lipsiți de imaginație îți trântesc mesajul „asl“. Asta înseamnă „age, sex, location“ adică „vârstă, sex și locație“.
Puteți răspunde corect dacă vreți la aceste trei întrebări sau nu, iar dacă interlocutorul este satisfăcut de datele primite, sunteți pe cale de a închega o nouă prietenie. Ei, și de aici începe circul: puteți avea surpriza să cunoașteți nebuni cu patalama, un anume Gicu, spre exemplu, care pretinde că are calități paranormale și care va începe să vă ghicească în tastatură mai ceva ca în cafea; RXVX, care vă va preda gratuit cursuri de filozofie, scrise cu greșeli gramaticale; Adult, care vă va înjura ca la ușa cortului în care probabil stă, sau oameni cu IQ ridicat (destul de puțini, altfel), care se relaxează sau se distrează comunicând.
O categorie importantă este reprezentată de puști dornici să-și găsească astfel fata din vis și bărbații însurați sau femeile măritate în căutare de o aventură extraconjugală.
Divorț
Nu sunt deloc rare întâmplările în care oameni căsătoriți au dat cu piciorul nevestei și copiilor pentru o tipă întâlnită pe mIRC. Odată o prietenie legată, cei doi încep să converseze zilnic, să schimbe impresii, să-și descarce sufletul unul în fața celuilalt, pentru că e mult mai simplu să-ți povestești necazurile unui calculator, unei persoane virtuale, decât direct.
Nu este deloc de mirare că se creează astfel și o legătură sentimentală, chiar dacă, repet, n-ai nici cea mai mică idee despre cum arată cel sau cea cu care conversezi. După câteva astfel de confesiuni pe rețea, în care cei doi își dezvăluie tot soiul de intimități, urmează proba de foc: întâlnirea reală.
Cei mai mulți dintre ei se văd într-o cârciumioară aflată pe la Arcul de Triumf. 98% dintre „amanții virtuali“ suferă o cruntă dezamăgire când dau nas în nas unul cu celălalt. De cele mai multe ori, femeile sunt supraponderale sau bărbații au câte un cusur greu de trecut cu vederea. Ei, dar pentru 2% această întâlnire este un eveniment care le marchează viața: cei necăsătoriți pot spune că l-au prins pe Dumnezeu de-un picior, iar cei cu verighetele pe deget își pun problema serios dacă mai este cazul să-și piardă vremea cu o nevastă căreia de mult nu i-a mai împărtășit problemele care-i macină existența.
De aici și până la divorț nu mai sunt decât două-trei întâlniri cu fata de pe mIRC.
Vedete și politicieni
Nici vedetele, nici politicienii nu se dau în lături de a mai schimba o vorbă, două cu necunoscuți pe Internet. Bineînțeles, nu se pune problema de întâlniri, ci doar de conversații amuzante, purtate sub marca anonimatului. Știm, spre exemplu, că Florin Zamfirescu și Cătălina Mustață sunt mari navigatori pe rețea și nici Teo Trandafir sau Răzvan Spiridon nu se dau în lături de la o parolă pe net.
La fel de util este la ora actuală Internetul pentru cei mulți și nemulțumiți, care, cum pun mâna pe un calculator, își îndreaptă plângerile, scrise într-o manieră care n-are nimic de-a face cu eleganța, către partide. Iar dintre cei mai experimentați politicieni într-ale computerelor îi putem aminti pe Adrian Năstase, Remus Opriș, Costin Georgescu și lista ar putea continua.
_________________________________
2001, GAZETA DE SUD
Sexul virtual şi graniţa dintre normal şi nenatural
Explozia informaţională, răspîndirea cu viteze uluitoare a mass-media şi, în special, apariţia Internetului au schimbat radical situaţia informaţiei în toate domeniile, inclusiv în sfera sexualităţii. Oamenii pot comunica liber, fără oprelişti, interdicţii sau tabuuri. Un progres colosal pentru omenire, care nu este însă lipsit de riscuri şi de pericole, mai ales în domeniul atît de instabil şi de sensibil al sexualităţii. Ca modalitate nouă şi individualizată de cunoaştere, Internetül a intrat deja în sfera cercetărilor sexologilor.
Realitatea virtuală permite, pe lîngă o comunicare nelimitată şi fără graniţe între oameni, şi exersarea unor roluri şi situaţii sexuale pe care nu le pot adopta în viaţa reală. Din punct de vedere sexual, specialiştii au evidenţiat deja importanţa imaginaţiei, care depăşeşte de multe ori realitatea. Conştient sau nu, în partener, oamenii văd mai mult ceea ce vor ei să vadă decît ceea ce este, de fapt, persoana respectivă.
Posibilităţile oferite de Internet stimulează tocmai această imaginaţie, iar pentru unii oameni singuri, timizi sau cu fantezii sexuale nestereotipe, este uneori mai mult decît suficient. Chiar dacă nu implică un contact fizic, sexul virtual este uneori mai mult decît nimic, iar pentru unii, este chiar mai mult decît suficient.
Oamenii mai timizi şi mai puţin comunicativi devin în timp dependenţi de accesibilitatea, fără limite şi fără refuzuri, a partenerilor virtuali. Aceasta nu înseamnă însă că şi ceilalţi oameni, unii chiar cu state vechi în viaţa de cuplu, nu apelează la sexualitatea virtuală.
Internetül, turnul Babel al sexualităţii
Internetül este însă destul de controversat, în parte şi datorită sumedeniei de materiale şi de imagini erotice, sexuale şi pornografice care pun o serie de probleme legate de morală, estetică şi pedagogie. Şi totuşi erotica este o latură indispensabilă vieţii şi culturii omului, un cumul de •emoţii, sentimente şi fantezii profund umane. Chiar dacă ea încă este percepută de puritani ca fiind josnică, animalică şi degradantă, că ne place sau nu, erotica, într-o măsură mai mare sau mai mică, face parte din viaţa noastră.
Sexologii şi psihologii au pus în evidenţă faptul că numai omul este capabil de erotism, capacitatea creatoare şi sensibilă de a-şi proiecta fanteziile în exterior. Imaginile erotice exprimă şi fixează calităţile şi trăirile sexuale, stimulează şi amplifică graniţele satisfacţiei şi îmbogăţesc comportamentul sexual.
Şi totuşi există o diferenţiere între materialele considerate erotice. Indiferent că este vorba de imagini sau de literatură cu conotaţii sexuale, există o graniţă între erotic şi pornografic. Imaginile sexuale care sínt considerate acceptabile din punct de vedere social, care răspund unor criterii morale şi estetice sínt considerate „artă erotică“, iar acele materiale considerate vulgare şi care lezează demnitatea omului intră în categoria materialelor pornografice. Deosebirile se fac în funcţie de gusturile fiecăruia şi de mentalităţile momentului.
Cum îi influenţează pornografia pe utilizatori?
S-a constatat că, deşi pornografia îi excită sexual pe oameni şi le provoacă imaginaţia sexuală, puţini sínt aceia care vor să experimenteze ceea ce văd, mai ales dacă aceste materiale sínt în contradicţie cu morala lor sau dacă au un nivel înalt de agresivitate.
S-a mai constatat şi că interesul şi curiozitatea faţă de aceste materiale pornografice au scăzut foarte mult sau au dispărut la foartQ scurt timp după ce au fost privite.
Un sexolog francez (Alain Gemie) a făcut un studiu raportat la populaţia franceză cu vîrste cuprinse între 18 şi 69 de ani şi a constatat că 47,4% dintre bărbaţii francezi utilizează des şi foarte des materiale pornografice şi numai 19,3% dintre femei folosesc aceste materiale.
De asemenea, a mai constatat că bărbaţii care utilizează des materialele pornografice au o viaţă sexuală mai activă şi diversă, au mai mulţi parteneri sexuali, practică autosatisfacţia, acceptă mai uşor infidelitatea în cuplu (dar nu acceptă să fie ei cei înşelaţi) şi au o fantezie sexuală mai bogată.
Astfel, utilizarea materialului pornografic este legată de un anumit comportament sexual, care nu este neapărat patologic sau periculos din punct de vedere social. Pentru utilizatorii „înrăiţi“ de materiale pornografice „trebuinţele sexuale“ sínt mai importante decît pentru un om obişnuit. Aproape o treime dintre utilizatori au spus că simt nevoia cel puţin a unui contact sexual pe zi. Cu toate acestea, ei sínt mai puţin satisfăcuţi de viaţa lor sexuală, 37%. Dintre cei obişnuiţi, 45% au spus că sínt satisfăcuţi de viaţa lor sexuală. Se pare că aşteptările înalte şi fixaţia pe sex aduc frustrare şi insatisfacţie.
Adică sex „des“ nu înseamnă şi sex calitativ. Sexul fără dragoste devine o rutină şi se „stinge“ foarte repede.
E bine, e rău?
Specialiştii consideră că erotica de comerţ nu trebuie interzisă şi nu trebuie să ne luptăm cu ea (ar fi ca un fel de luptă cu morile de vînt!), ci e mai bine să fie controlată sau răspîndită prin alte metode. Aceasta se referă atît la conţinut, cît şi la persoanele cărora li se adresează.
În categoria materialelor interzise, aproape în toată lumea intră pornografia cu copii. Prudenţă din partea adulţilor cer şi scenele sexuale dure. Nu din cauză că motivele sadomasochiste sínt neobişnuite şi neapărat nenaturale, ci din cauză că violenţa sexuală prin joc sau scenică poate fi de multe ori confundată cu ceva real, obişnuit, şi este greu să se facă diferenţa de violenţa psihopatică, aceea care poate fi întîlnită în realitate.
Adulţii pot folosi orice jucărie sau imagine erotică, dar copiii şi adolescenţii nu pot încă să facă diferenţa dintre imaginar şi real, de aceea ei ar trebui protejaţi de orice influenţă de acest gen. Chiar şi unii dintre adulţii care nu sínt suficient de maturi emoţional ar trebui să fie prudenţi cu materialele pornografice.
Toată informaţia de pe Internet nu poate fi cenzurată din mai multe motive, unele chiar legate de drepturile omului şi de libertăţile fiecăruia. Totuşi, ideal ar fi ca adolescenţii şi copiii să fie protejaţi şi, mai ales, să aibă parte de o educaţie sexuală responsabilă şi adecvată vîrstei.
__________________________
2002, COTIDIANUL
Singurătatea navigatorului pe internet
Pariţia primelor cafenele Internet a provocat, acum câţiva ani, nedumerire în rândul populaţiei, dar a declanşat o adevărată revoluţie printre adolescenţi şi tineri, care aveau astfel acces într-un univers virtual practic nelimitat – World Wide Web. Numărul Internet-café-urilor a crescut de-atunci cu repeziciune.
Printre cei care frecventează astfel de cluburi se distinge o categorie numită generic clienţii permanenţi. Aceştia pot fi întâlniţi aproape în fiecare noapte în acelaşi Internet-café şi petrec ore în şir în faţa monitoarelor, deseori de seara până a doua zi dimineaţă. În general, activitatea principală pe care o desfăşoară în tot acest timp este dialogul pe chat cu alţi utilizatori, întrerupt uneori de o repriză de jocuri online.
Pentru ei, Internetul reprezintă un drog pe care şi-l administrează zilnic şi care le poate afecta mult viaţa socială şi stările emoţionale. Dependenţa de Internet nu este considerată nicăieri în lume o tulburare patologică. Cel puţin deocamdată.
Efectele pe care navigarea în exces pe Internet poate să le aibă asupra vieţii sociale a utilizatorilor au început să atragă atenţia psihologilor americani, care au încercat să demonstreze că adicţia de Internet este o problemă reală şi nu trebuie deloc neglijată.
În România, această problemă este aproape necunoscută. O primă cercetare românească privind dependenţa de Internet a fost realizată recent de Iulian Matache, un psiholog de numai 23 de ani, în prezent masterand în psihoterapie la Universitatea Bucureşti.
Acesta a creat, pe un site, un chestionar ce cuprinde întrebări despre ce aduce bun sau rău Internetul în viaţa utilizatorului. Până în prezent, chestionarul a fost completat de un număr de 86 de persoane, cu vârsta cuprinsă între 18 şi 30 de ani, dintre care 54 de bărbaţi şi 34 de femei.
Insomnia, primul simptom al dependenţei
Principala concluzie a studiului este că există o legătură între timpul pe care un utilizator de Internet îl petrece online şi nivelul de nevrozism al acelei persoane. Cei care folosesc computerul în exces devin în timp mai iritabili, simt junghiuri, palpitaţii sau dureri ale ochilor şi încep să aibă diverse tulburări de somn, mai ales insomnii.
„Atunci când te afli în faţa calculatorului, pierzi foarte uşor noţiunea timpului, poţi să stai ore în şir în faţa monitorului fără ca măcar să-ţi dai seama. Pe de altă parte, se ştie că Internetul costă mai puţin noaptea şi, atunci, net-surferii se văd nevoiţi să-şi modifice programul de somn, ceea ce le creează dezechilibre în organism”,
a afirmat autorul studiului.
Fenomenul dependenţei de Internet apare atunci când nevoia de a sta în faţa calculatorului trece dincolo de graniţele normalităţii. Cu cât o persoană petrece mai mult timp în universul virtual al Internetului, cu atât scade timpul pe care îl rezervă vieţii sale reale.
Marea atracţie a Internetului este că dă oricui posibilitatea de a-şi dezvolta o nouă personalitate, total diferită de cea reală. Tot ceea ce trebuie să facă este să-şi găsească un pseudonim potrivit şi să înceapă dialogul cu alţi utilizatori în camerele de chat.
Sub protecţia anonimatului şi comunicând cu ceilalţi doar prin scris, amatorii de chat pot să-şi creeze orice imagine doresc, indiferent cât de falsă sau de adevărată este.
„Într-un fel, e ca şi cum ai pleca într-o ţară total străină, unde nimeni nu te cunoaşte, şi ţi-ai începe viaţa de la zero. Acest lucru captivează şi totodată este extrem de periculos”,
este de părere Iulian Matache.
Deseori, oamenii care, în viaţa reală, resimt unele complexe de inferioritate se simt mult mai în largul lor conversând sau legând relaţii pe Internet decât într-o discuţie faţă în faţă.
Economia germană, subminată de un joc cu prepeliţe
Potrivit unui renumit specialist american, J. Şuier, totul este în regulă atât timp cât există o legătură între viaţa reală şi cea virtuală. Problemele patologice apar atunci când cele două se disociază complet şi devin lumi perfect paralele.
Oamenii care sunt dependenţi de Internet nu vorbesc niciodată cu familia sau cu prietenii despre viaţa lor online. În plus, ei nu sunt interesaţi să se întâlnească personal şi nici să contacteze telefonic persoanele pe care le cunosc pe chat.
Utilizatorii împătimiţi de Internet au senzaţia că existenţa online este mult mai interesantă şi mai plină de neprevăzut decât banala viaţă de zi cu zi. Ei au tendinţa să petreacă tot mai mult timp în faţa calculatorului, în detrimentul vieţii reale, din ce în ce mai mult neglijată.
În ţările occidentale au fost înregistrate cazuri când astfel de situaţii au dus la concedierea persoanei respective sau la neînţelegeri grave în familie, chiar la divorţ.
Instanţele judecătoreşti din SUA au retras custodia asupra copiilor unor mame care petreceau zilnic câte 9–10 ore pe Web şi nu mai aveau timp să-i îngrijească.
Un caz special îl reprezintă incidentul petrecut acum doi ani, în Germania, când un joc electronic accesibil pe Internet a determinat o pierdere de un miliard de dolari din sectorul producţiei, aproximativ 1% din produsul intern brut al ţării.
Jocul se numeşte „Moorhuhn-jagd” (Vânătoarea de prepeliţe) şi există şi într-o variantă românească, sub numele „Prepelix”.
Acest joc, de o simplitate extremă (trebuie pur şi simplu să împuşti nişte prepeliţe care zboară pe ecran), s-a dovedit a fi un adevărat drog pentru foarte mulţi angajaţi ai firmelor private germane, care nu se puteau stăpâni să-l joace cel puţin câteva ore pe zi în timpul programului de lucru, în ciuda ameninţărilor patronilor.
În cele din urmă, câteva mii de salariaţi au fost concediaţi din cauza acestui joc care, în prezent, există în memoria a peste 67% dintre computerele din Europa.
Singurătate şi gelozie pe „net“
Potrivit psihologului Iulian Matache, deşi toate acţiunile net-surferului se desfăşoară într-un spaţiu virtual, efectele la nivel emoţional sunt extrem de reale.
Un împătimit al Internetului este obişnuit să citească zilnic cel puţin zece mesaje primite prin e-mail.
„Dacă într-o zi, dintr-o cauză oarecare, nu primeşte nici un mesaj, dependentul de Internet poate resimţi o acută stare de singurătate, care îi creează o stare depresivă. Pe de altă parte, discuţiile pe chat pot sta la baza sentimentelor de gelozie atunci când utilizatorul, în timp ce flirtează în scris cu o persoană declarată de sex feminin, descoperă brusc că nu este singurul cu care aceasta conversează”,
ne-a declarat Iulian Matache.
Cercetarea în domeniul efectelor psihologice pe care Internetul le poate avea asupra oamenilor este deocamdată abia la început. Iulian Matache crede că
„la fel ca şi în cazul dependenţei de alcool sau tutun, va fi nevoie de ani întregi de studii şi teste susţinute pentru a afla exact cât de grave pot fi urmările excesului de Internet”.
Cercetarea tânărului psiholog român este limitată, după cum recunoaşte el însuşi, şi evaluează cel mult situaţia studenţilor bucureşteni, însă are meritul de a fi una dintre primele cercetări din România de acest gen.
Narcis IORDACHE
2.500.000 de români utilizează Internetul
Potrivit ultimelor estimări ale Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, în România există peste 2.500.000 de utilizatori ai Internetului.
Statisticile arată că aproximativ 20% din populaţia Bucureştiului utilizează acest mod de comunicare şi informare.
Dintre aceştia:
- 35% accesează Internetul de la serviciu
- 28% din Internet-café
- 27% de acasă
Majoritatea de 42% folosesc Internetul doar pentru a trimite mesaje, în vreme ce 28% navighează propriu-zis, iar 10% intră pe chaturi.
Aproape 40% nu petrec mai mult de trei ore săptămânal pe Internet, în timp ce 33% stau între cinci şi zece ore, iar 22%, între 11 şi 30 de ore.
Aceleaşi statistici arată că 36% dintre „navigatori” stau pe Internet în intervalul 12:00–19:00, iar 32%, între orele 22:00 şi 6:00.
În majoritate covârşitoare, de 74%, românii intră pe net prin dial-up, şi numai 26% beneficiază de o linie cu viteză mare de transfer de date.
Adrian COCHINO
_________________________________
2002, EVENIMENTUL ZILEI
Dragoste şi hormoni pe Internet
Pe Internet, site-urile care se ocupă cu precădere de relaţii matrimoniale au fost importate din Occident şi, cu toate că utilizarea Internetului s-a extins în România doar de câţiva ani, „piaţa“ ofertelor în domeniul matrimonial e chiar consistentă.
La secţiunea „prietenii/matrimoniale” a celui mai vechi site care contorizează traficul Internet, găsim în top pagina www.aman2.ro, cu un număr zilnic de 85.000 de vizitatori, conform statisticilor, acest site ocupând 35% din piaţa de matrimoniale a Internetului românesc.
Locul al doilea este ocupat de site-ul www.relatii.ro, care este vizitat în medie de 35.000 de utilizatori, iar locul al treilea de pagina www.noi2.ro.
Internetul oferă discreţie totală utilizatorilor şi, de cele mai multe ori, oamenii au mai mult curaj în momentul în care folosesc serviciile matrimoniale de pe Internet.
De asemenea, prin această modalitate, corespondenţa este mult mai rapidă.
Câştigul oficial al celor care organizează astfel de pagini vine din reclama pe care o fac pe site şi care este plătită în funcţie de numărul de membri şi de vizitatori.
În plus, există şi membri care plătesc pentru a avea anumite facilităţi.
La scurt timp după lansarea acestui gen de ofertă, site-urile au început să fie invadate de anunţurile date de proxeneţi, care şi-au pus pe Internet „marfa“, considerând că această modalitate este mult mai simplă şi mai sigură pentru dezvoltarea afacerii.
În momentul de faţă, piaţa „vânzărilor“ de sentimente pe Internet este în curs de dezvoltare, dar în scurt timp ea va ajunge o industrie extrem de profitabilă în România, aşa cum este în alte state.
(M. Belu)
___________
2003, CUVÂNTUL LIBERTĂȚII
Cum să scapi de nevastă ieftin şi fără bătaie de cap
Românii care doresc să divorţeze fără bătaie de cap, o pot face online, de-acum încolo.
De ce să alergi prin tribunale, să dai o căruţă de bani pentru avocaţi? Din fotoliul de acasă poţi divorţa cât se poate de simplu, fără “ajutorul preţios” al avocaţilor…
Cum să scapi de nevastă…
Dacă tu şi partenerul sunteţi de acord să vă înţelegeţi în toate aspectele separării, decât să staţi prin tribunale şi să-i lăsaţi pe avocaţi să decidă pentru voi, procesul poate fi simplu, liniştit şi mult mai ieftin.
De curând, un site inedit a apărut pe Internetul românesc: Divorţ.ro.
Nu trebuie decât să răspunzi la câteva întrebări simple, iar un program va completa şi îţi va trimite automat documentele de care ai nevoie.
Pentru divorţurile litigioase – cu partaj, cu copii minori etc. – site-ul îţi pune la dispoziţie, prin poştă, cererea de divorţ şi toate formularele legale de care ai nevoie în cazul tău.
Dacă ai probleme de înţelegere a documentelor, reprezentanţii site-ului îţi vor răspunde la întrebări, prin telefon sau e-mail.
De asemenea, formularele sunt personalizate pentru oraşul şi specificul cazului tău, iar dacă ai făcut o greşeală mică (chiar şi de ortografie), reprezentanţii Divort.ro îţi vor atrage atenţia.
Cât te costă…
Teoretic, angajarea unui avocat care să se ocupe de divorţul tău te costă peste 3 milioane lei.
Dacă divorţezi online, vei avea de achitat o sumă maximă de 749.000 lei (pentru divorţ cu copii minori), plus 140.000 lei pentru primirea documentelor necesare prin poştă.
Atenţie, însă! Divort.ro este un program automat de completare a documentelor de divorţ, nu este avocat şi nu oferă consultanţă juridică.
În cazul în care nu te descurci să te asişti singur în faţa instanţei, Divort.ro îţi pune la dispoziţie un kit de angajare a unui avocat în condiţiile cele mai sigure şi în beneficiul tău.
_______________________________
2003, ZIUA
Dragostea pe internet
Internetul, cea mai mare minune din istorie în opinia unora, menit să asigure comunicarea globală şi să reducă distanţele la zero, determină un alt paradox al lumii în care trăim:
deşi populaţia creşte vertiginos, indivizii sunt din ce în ce mai izolaţi.
Dependenţa de fotoliul din faţa computerului, pe lângă diformităţile fizice pe care le generează, are implicaţii destructurante asupra psihicului şi relaţiilor interumane.
Viaţa „se mută” din realitatea fizică în cea virtuală.
Miliardele de site-uri încearcă să satisfacă toate nevoile individului. Poţi realiza virtual ceea ce nu reuşeşti sau nu ţi se permite în lumea reală.
Internetul încearcă să preia toate atributele umane, inclusiv cele care ne atestă superioritatea în lumea vie, cum ar fi religia şi dragostea.
Se promovează agresiv ideea că realitatea virtuală este singura realitate adevărată, un fel de divinitate căreia nu trebuie decât să îi ceri şi îţi va da.
Orice poţi face în acest teatru al viselor devenite realitate, fără să fie nevoie să îţi asumi responsabilitatea, ca în lumea fizică.
Dragostea pe Internet?
Nu trebuie decât să accesezi unul dintre site-urile specializate.
Găseşti ce vrei şi ce nu vrei, fără cenzură şi fără să te loveşti de problemele fireşti care pot apărea în dragostea reală.
Dar cum rămâne cu imposibilitatea accesibilităţii directe a persoanei de dincolo de ecran?
Din nefericire, există psihologi care ne încurajează să dedicăm majoritatea timpului liber navigării pe Internet, considerând că este locul unde ne putem descărca de impulsurile animalice pentru a convieţui cât mai etic în lumea reală.
Însă problema nu este chiar atât de simplă cum o prezintă aceştia.
Faptele au confirmat că efectele unor astfel de descărcări de impulsuri (sexual și violent) determină, mai ales la copii și tineri, alterări ale capacităţii de a discerne între o situaţie virtuală şi una reală şi o desensibilizare crescută – condiţie suficientă pentru săvârşirea de acte violente.
În fapt, autorii teoriilor de proslăvire a virtuţilor curative ale Internetului sunt ideologi înregimentaţi în rândurile marilor firme de studii de piaţă şi de vânzări directe.
Ei nu mai prezintă publicului ştiinţă, ci marfă la comandă.
Beneficiind de un suport logistic uriaş, cărţile lor – un amestec de reţete de reguli de psihologie a vânzărilor directe şi a liderului, de apologie a Internetului cu o coloratură religioasă (nevoia de religiozitate fiind şi ea un parametru în studiile de piaţă) – sunt distribuite în zeci de milioane de exemplare şi, din păcate, considerate cărţile de căpătâi ale vânzătorului ideal.
Aceiaşi profeţi vorbesc de autenticitatea relaţiilor sociale pe care o pot dobândi doar cei care urmează regulile (!).
Şi, bineînţeles, îşi găseşte locul şi iubirea creştină (într-o formă distorsionată), pe care comunicarea o pune în circulaţie, în virtutea apartenenţei la firmă şi prin medierea unor tehnici de manipulare.
Există un soi de dragoste şi bunăvoinţă care trebuie arătate clienţilor prin priviri angelice şi prin voce îndelung exersate.
Le oferi puţină „iubire”, iar ei îţi cumpără produsul.
Dar relaţiile umane nu se conturează nicăieri ca pe chat (camere virtuale de discuţii).
Este de ajuns ca un american, un european, un asiatic sau un african să poată comunica instantaneu şi gata dragostea de semeni, consideră adepţii zeului Internet.
Situaţia nu este atât de simplă însă.
Pe o mulţime de chat-uri proliferează ura rasială sau de altă natură.
De asemenea, pe chat fiecare îşi poate găsi partenerul ideal. Arată perfect, îi plac aceleaşi lucruri, este sufletul pereche.
Şi, după luni de visare şi „cunoaştere temeinică” (cu discuţii în fiecare seară pe chat), are loc şi marea întâlnire.
Nu arată ca un top model şi nici celelalte lucruri ştiute despre el nu prea se potrivesc.
Cu cât timpul scurs de la prima conversaţie este mai lung, cu atât dezamăgirea este mai mare.
Vânzarea de imagine a celor incapabili să îşi construiască o relaţie prin ceea ce sunt este un lucru frecvent pe chat.
Forma cea mai gravă a devierii de la firesc este sexul online.
În schimbul unei sume, o persoană sau mai multe (în funcţie de cât de bine plăteşti), de dincolo de ecran, face orice îi ceri.
Se oferă, de fapt, surogate sexuale pentru cei care nu mai sunt în stare să aibă o relaţie normală cu un partener de sex opus.
Este mult mai simplu decât într-o situaţie reală şi creează o dependenţă ridicată care îl va ţine departe pe om de natura sa.
Astăzi, în lume, se fac experimente cu microcipuri introduse în organism care să producă orgasme la comandă.
Probabil un viitor drog legal, cu un rol bine determinat în controlul asupra individului.
Transformările acerbe din jur, în numele legii pieţei, creează nevoi şi îl pun pe om în multiple situaţii de neajutorare.
Tot stăpânii pieţei oferă şi leacuri, dar care nu acţionează asupra cauzelor, ci doar asupra efectelor.
Lucru profitabil, pentru că persistenţa bolii duce la dependenţa de calmante şi, implicit, de producătorul acestora.
Oferind satisfacerea unor nevoi profund umane (cum ar fi dragostea) celor pe care îi conving că altfel nu se poate, administratorii de simulacre deţin controlul.
Singura redută necucerită rămâne perpetuarea speciei, dar – nu-i aşa? – urmează clonarea…
Cătălin Stoian, psihosociolog
_________________
2004, JURNALUL NAȚIONAL
Relaţiile sexuale virtuale reprezintă un fenomen
Femeile se simt înşelate. Bărbaţii se tem că, de la virtual la real, nu-i decât un pas şi că partenerele lor, amatoare de relaţii pe Internet, îl pot face rapid. Cert e că aceste cupluri au o problemă.
Magda MARINCOVICI
În cadrul congresului anual al Societăţii britanice de psihologie şi sexologie, doctorul Monica Whitty a prezentat un studiu consacrat relaţiilor sexuale virtuale şi impactul acestora asupra cuplului.
245 de studenţi ai unei universităţi irlandeze au participat la studiu prin completarea unui chestionar complex.
INFIDELITATE
Răspunsurile demonstrează că:
- 51% din participanţii la studiu consideră că o relaţie sexuală întreţinută pe Internet, fără întâlnirea reală a celor doi, se apropie totuşi de infidelitate.
- 84% din studenţi au spus că se simt trădaţi atunci când au aflat de existenţa unei asemenea relaţii.
Cele mai sensibile la acest gen de relaţii s-au arătat femeile.
Ele sunt aproape convinse că, dacă partenerul lor are o relaţie pe Internet, aceasta poate chiar să reprezinte un pericol major pentru cuplu.
În schimb, bărbaţii sunt de părere că este exagerată interpretarea ca pe o trădare şi că, mai degrabă, e vorba de o „simplă prietenie nevinovată”.
Bărbaţii resping şi acuzaţia de infidelitate, pe motiv că, spun ei, nu este o relaţie propriu-zisă între două sexe.
OPINII
Psihologii specialişti în acest gen de relaţii sunt de părere că rezultatele acestui studiu fac necesară stabilirea, în cuplurile care se confruntă cu această situaţie, a regulilor infidelităţii pe Internet.
„O legătură emoţională, chiar fără o relaţie sexuală, poate fi totuşi dăunătoare cuplului.
Este uşor să aduci justificări în sprijinul unei relaţii pe Internet, însă acestea nu pot să acopere pierderea încrederii din cauza acestui soi de aventuri“,
susţin specialiştii.
Femeile nu pot accepta că „jumătatea” lor poate să dialogheze pe subiecte intime cu necunoscute, considerându-se deja înşelate.
În timp ce femeile spun că sunt înşelate, bărbaţii ale căror partenere zburdă pe Internet sunt geloşi şi se tem că oricând e posibil ca ele să facă pasul de la virtual la realitate.
______________
Medicul Nicolae Calomfirescu spune că este vorba despre un mod de exprimare a unor sentimente intime.
Unii aleg acest mod de exprimare deoarece îi scuteşte de decepţiile pe care le-ar putea avea în cazul unei relaţii reale.
„Este un fenomen care se extinde, chiar dacă este foarte dificil de făcut statistici.
Dar aceşti veritabili «colecţionari» de aventuri pe Internet au o problemă: relaţia de cuplu nu-i satisface, iar cea virtuală vine să umple un gol.
Evadarea în ireal nu face decât să alimenteze o dorinţă nesatisfăcută.
Ca în orice relaţie conjugală, cel mai dificil lucru este de a accepta să trăieşti cu cineva care are părţi personale care scapă celuilalt partener.
Cei doi nu-şi aparţin în totalitate, pentru că unul dintre ei a găsit un loc de evadare.
Or, tocmai acest aspect poate fi de natură să afecteze viaţa de cuplu.“
_______________________
2005, LIBERTATEA
Sex cu calculatorul
Folosirea tot mai frecventă a calculatorului poate avea cele mai neaşteptate urmări.
Calculatorul devine un “personaj” tot mai important în viaţa noastră. Îl folosim la serviciu, nu ne putem despărţi de el nici acasă, ba chiar, în ultima vreme, a câştigat „teren” şi în viaţa intimă.
Specialiştii în tehnologiile moderne spun că se poate vorbi tot mai serios despre o nouă formă de adulter: “sex” cu calculatorul.
(Mediafax)
“Internetul va deveni curând cea mai frecventă formă de infidelitate.
Este evident, computerul a perturbat deja puţin relaţiile în cadrul familiei”,
afirmă Yannick Châtelain, specialist în tehnologii noi, care tocmai a publicat în Franţa, împreună cu psihologul Loock Roche, o carte intitulată
“În pat cu calculatorul: o nouă formă de adulter”.
Internetul determină înmulţirea divorţurilor
“Infidelitatea a existat dintotdeauna, dar Internetul facilitează lucrurile, dezinhibă şi permite trecerea de la secretul virtual la realitate”,
este de părere şi psihologul.
“Fenomenul s-a manifestat în primul rând la persoanele cu vârste între 35 şi 45 de ani, oameni deja implicaţi în viaţa conjugală, puţin plictisiţi de ea, care doreau altceva şi cărora nu le-a fost teamă de tehnologie.
La cei cu vârste peste 50 de ani mai există încă inhibiţii”,
explică Loock Roche.
“Cât despre tineri, întâlnirile pe Internet, inclusiv cele de natură sexuală, sunt absolut fireşti.”
Această infidelitate poate lua forme variate şi uneori nebănuite, care pun în pericol cuplul, potrivit autorilor.
Fenomenul este studiat de Oficiul Britanic al Statisticilor, potrivit căruia Internetul este unul din factorii ce determină creşterea numărului de divorţuri.
De la “chat”-ul sexual cu necunoscuţi la forumurile de discuţii specializate, gadget-urile care permit “erotizarea” calculatorului şi experimentele de “schimbare de sex virtuală”, ca să nu mai vorbim de videochat şi întâlnirile adevărate între persoane care s-au cunoscut pe Internet — aproape totul este posibil.
Vina este a operatorilor de Internet, după Yannick Châtelain, care denunţă ipocrizia celor care îi agresează pe utilizatori cu spam pentru a le vinde conţinut rezervat adulţilor.
Piaţa mondială a cyber-pornografiei va reprezenta 70 de miliarde de dolari în 2006, estimează Châtelain.
În prezent, în lume există 400.000 de site-uri pornografice plătite.
Cei atraşi de cybersex sunt în majoritate bărbaţi, ei reprezentând 80% din publicul site-urilor pentru adulţi, însă numărul utilizatorilor de sex feminin este în continuă creştere, potrivit Netvalue, companie de măsurare a audienţei pe Internet.
Nici o ţară nu scapă acestei practici.
Un alt studiu, condus de site-ul de informaţii MSNBC pe un eşantion de 15.000 de utilizatori de Internet, arată că:
- 32% dintre femei
- 13% dintre bărbaţi
se tem că Internetul facilitează adulterul.
Temere confirmată de un alt studiu american, publicat pe site-ul BBC News, potrivit căruia 30% dintre utilizatorii de Internet chestionaţi au recunoscut că i-au întâlnit pe partenerii lor virtuali şi în realitate.
________________________
2005, LIBERTATEA
Româncele fac bani frumoşi din dragostea pe internet
Matrimoniale sunt bărbaţii americani, care mai şi plătesc pentru astfel de servicii. Cum peste 40 de milioane de americani şi-au creat profile pe astfel de reţele, se observă o revoluţie în modul de interacţionare a persoanelor.
Conform Serviciului American de Emigrare şi Naturalizare, între patru şi cinci mii de cetăţeni americani se căsătoresc anual cu persoane din estul Europei pe care le-au cunoscut pe internet, iar acest număr este în continuă creştere.
Profile cu fete apetisante dornice de măritiş
Bineînţeles, unde-s albine, mierea nu întârzie să apară, aşa că mulţi români sau românce au detectat stupii. Dacă până acum, din Estul Europei, doar rusoaicele şi…
În fiecare an, mii de tinere românce îşi caută norocul pe internet. Tot mai multe dintre ele nu mai caută „marea dragoste”, ci doar noi surse de venit de pe seama străinilor naivi.
Dacă până acum doar rusoaicele sau nigeriencele erau cele rău văzute, în ultima vreme şi fetele de la noi din ţară încep să fie tot mai luate la ochi din această privinţă.
Este deja un lucru clar că internetul reprezintă una din marile invenţii ale secolului trecut, poate momentan una dintre cele mai utilizate şi în vogă.
Aspectele lumii reale au început să aibă şi corespondenţe virtuale, aşa că tot mai multe persoane îşi caută „jumătatea” pe site-urile de internet cu profil matrimonial. Totuşi, ca peste tot, se găsesc şi persoane care să profite, şi aceste noi oportunităţi de venituri nu au scăpat nici românilor.
Mii de căsătorii cu persoane cunoscute pe internet
Pentru cei care nu sunt familiarizaţi, chat-ul reprezintă principalul tip de comunicare pe internet şi se face de cele mai multe ori prin mesaje instant sau poştă electronică (e-mail), constituindu-se într-un fel de telefonie scrisă. Acest nou tip de comunicare se dovedeşte tot mai util, aşa că şi utilizatorii site-urilor de matrimoniale îl folosesc frecvent.
Odată cu răspândirea site-urilor care oferă anunţuri de acest gen, au apărut şi tot felul de fraude, cele mai multe fiind tipuri de escrocherii bine puse la punct şi care, întotdeauna, sunt operate de persoane răuvoitoare sau chiar de reţele organizate.
Conform ultimelor statistici, majoritatea celor care optează pentru site-urile de matrimoniale sunt bărbaţii americani, care mai şi plătesc pentru astfel de servicii. Cum peste 40 de milioane de americani şi-au creat profile pe astfel de reţele, se observă o revoluţie în modul de interacţionare a persoanelor.
Conform Serviciului American de Emigrare şi Naturalizare, între patru şi cinci mii de cetăţeni americani se căsătoresc anual cu persoane din estul Europei pe care le-au cunoscut pe internet, iar acest număr este în continuă creştere.
Profile cu fete apetisante dornice de măritiş
Bineînţeles, unde-s albine, mierea nu întârzie să apară, aşa că mulţi români sau românce au detectat stupii. Dacă până acum, din Estul Europei, doar rusoaicele şi ucrainencele erau omniprezente, mai nou şi româncele deţin un loc fruntaş printre membrele site-urilor de matrimoniale.
Dibace şi cu un simţ acut al afacerilor, fetele şi-au dat seama că pe naivitatea străinilor se pot produce uşor ceva „verzişori”. Astfel, cu profile create în doar câteva minute, cu câteva poze mai mult sau mai puţin ale lor, dar toate cu fete apetisante, ele se declară dornice de a-şi descoperi bărbatul visurilor cu care să îşi întemeieze o familie.
De preferat sunt site-urile „mai serioase”, pentru ale căror servicii cei care doresc să contacteze persoane, plătesc. Astfel, fetele sunt sigure că cei care le scriu au o inimă mare şi un portofel pe măsură.
„Aş veni să te cunosc, dar n-am bani de bilet”
Totul începe cu conversaţii naive, dar odată străinul prins în mreje, ele au diferite scuze pentru a-l face pe acesta să le trimită bani. Deoarece astfel de cazuri sunt tot mai dese, există chiar şi o clasificare a principalelor motive pentru care fetele solicită ajutor financiar.
Astfel, în top se află situaţia în care fata, la insistenţele noii sale cuceriri, acceptă să se întâlnească cu acesta şi îi cere bani pentru bilet sau pentru plata vizei. După ce îi trimite banii prin servicii gen Western Union, păcălitul poate să aştepte la aeroport mult şi bine, pentru că fata, văzută cu banii în buzunar, uită de marea iubire.
Alte cazuri, ceva mai „lucrate”, sunt cele legate de probleme de sănătate ale ei sau chiar ale rudelor apropiate ce au nevoie urgentă de tratamente scumpe care doar cu ajutorul „iubirii” dintre ei pot fi duse la capăt. Acelaşi transfer bancar şi ruda se însănătoşeşte instantaneu, iar fata trece la următoarea victimă.
Odată cuprinşi de sentimentul dragostei, bărbaţii nu mai gândesc clar şi sunt dispuşi să trimită sume mari fetelor care au nevoie de ajutor pentru plata chiriei sau alte cheltuieli.
Conform Centrului de Combatere a Crimelor pe Internet, există persoane care au fost păcălite cu peste 5.000 de dolari, după care nu au mai primit niciun răspuns de la fetele pe care le-au cunoscut în lumea virtuală.
Ca în orice domeniu, inventivitatea mioritică se dovedeşte una deosebit de fructuoasă.
Străinii se mint singuri
De multe ori, româncele îşi creează profiluri cu poze care te fac să pară femei ideale. Deşi pare mult prea frumos ca să fie adevărat, puţini străini se întreabă de ce o minunăţie de fată îşi caută iubirea pe internet.
Mai mult, nici unul nu îşi pune întrebări când o fată superbă cu treizeci de ani mai tânără se declară îndrăgostită de el şi ţine morţiş să îl contacteze. În final, de multe ori naivitatea se plăteşte scump.
Totuşi, nici străinii cu profile pe internet nu sunt feţi-frumoşi şi, de cele mai multe ori, pot fi persoane căsătorite care îşi „piperează” existenţa, bărbaţi plictisiţi la serviciu sau chiar obsedaţi sexuali.
Niciodată nu poţi şti cine este de cealaltă parte a monitorului, deoarece în lumea virtuală fiecare vrea să pară bărbatul perfect.
Numeroase sunt însă şi cazurile fericite în care marea dragoste se întâlneşte pe chat, aşa că aceste mici dezamăgiri nu îi descurajează decât pe puţini împătimiţi ai internet-ului şi, chiar „ţepuiţi” o dată, străinii rămân atraşi de pozele frumoaselor românce de pe site-urile de matrimoniale.
____________________
2008, EVENIMENTUL ZILEI
„Te iubesc… a ta mik scârbă“
Evoluţia tehnologică face să dispară scrisorile de dragoste. Pasiunea s-a redus la câteva caractere care încap pe ecranul mobilului sau în e-mail.
„Micu + Sufleţel = LOVE.“
Aşa sună povestea de dragoste modernă, rezumată printr-un mesaj scris pe pereţi, în metrou sau chiar pe trotuar.
Dar în intimitate?
Cum se manifestă dragostea, cum se exprimă sentimentele şi în ce formă ajung la destinatar? Soluţia simplă şi rapidă: SMS-ul.
Şi dacă „nu-mi răspunzi la SMS“, tragedia e mare, doar nu e scrisoare să ajungă greu, iar semnalul la telefon a încetat să mai fie o problemă.
Scrisorile de dragoste trimise din armată au fost înlocuite de permisii petrecute în internet-café-uri, în faţa calculatorului, cu fereastra „Compose mail“ deschisă.
Nostalgia îndrăgostiţilor de ieri
„Cordelia mea,
Aud spunându-se despre mine c-aş fi îndrăgostit de mine însumi, şi lucrul acesta nu mă miră; cum altfel s-ar putea vedea că sunt îndrăgostit, când eu nu te iubesc decât pe tine? Cum s-ar ghici? Fiindcă nu te iubesc decât pe tine.
Sunt eu îndrăgostit de mine însumi? (…)
Johan al tău“,
scria Søren Kierkegaard în „Jurnalul seducătorului“.
Armele seducătorilor de astăzi sunt mesajele scrise pe care le pot transcrie de pe ecranul telefonului pe o foaie de hârtie.
Cutiuţa cu scrisorile de dragoste legate cu fundiţă şi parfumate s-a transformat într-un dosar din plastic, plin cu variantele printate ale mailurilor în care sentimentele încearcă să treacă dincolo de monitorul calculatorului, prin caractere identice cu cele folosite pentru orice altă conversaţie.
Caligrafia, care transmite furia, pasiunea şi personalitatea celui care a scris o scrisoare de dragoste, s-a pierdut pe drumul evoluţiei tehnologice şi s-a transformat în litere prefăcute.
„Bucuria de a vedea scrisul persoanei care a trimis-o şi faptul că ştii că a fost atinsă de mâna lui e inegalabilă. Mai mult, dacă e de la o femeie, scrisoarea vine şi cu parfumul ei. Mi se pare o tragedie că dispar scrisorile de dragoste. Am făcut toată viaţa scrisori de dragoste, până la bătrâneţe“, spune, cu un zâmbet nostalgic, istoricul Neagu Djuvara.
Scrisorile cu sentiment, pătate de lacrimi, care cucereau inima alesei, precum în „Cyrano de Bergerac“, sunt azi acoperite de praful lăsat în urmă de maşinile de ultimă generaţie – noile „aspiratoare de femei“.
Metode de seducţie de ultimă generaţie
„Scrisoare de dragoste (cu vrăjeli adevărate).
Tot ce vei citi este o mică, dar lungă, exprimare a sentimentelor pace, sentimente fără de care nu aş putea trăi.
Am scris pe cerul albastru, dar norii mi-au şters cuvintele.
Am scris pe ţărmul mării, dar valurile mi-au şters cuvintele.
Am scris în Yahoo mail şi în inima mea, şi nimic şi nimeni nu îmi va putea şterge cuvintele. (din inimă că din mail… poate).
(…) Te iubesc…. a ta mik scârbă….“
Aşa sună o scrisoare postată pe site-ul e-dragoste.ro de ana_serbu.
Lacrimile care umezeau ochii persoanei iubite sunt acum înlocuite de bine-cunoscutele emoticoane – „:(“ sau „:((“ –, elemente grafice care transformă, dar şi minimalizează suferinţa celui îndrăgostit.
„Toată informatizarea asta creează o răceală. Răceală emoţională şi fizică. S-ar putea să uităm să scriem în ritmul ăsta. Scrisul de mână este într-adevăr mai personal, e mai frumos, îşi pune amprenta, dar nu se mai obişnuieşte. Probabil că se mai trimit cel mult bileţele prin clasă. Puştii preferă SMS-ul şi pentru că îşi scot telefonul şi se dau mari cu el, dar adulţii preferă e-mailul“, comentează psihologul Cristiana Leviţchi.
„Este un semnal al standardizării“ – Neagu Djuvara
Internetul şi serviciile de telefonie mobilă nu numai că te ajută să-ţi urli dragostea în gura mare (sau cu CAPS LOCK), dar îţi dau şi sugestii de replici care să-ţi lase destinatarul fără cuvinte şi să-ţi asigure succesul.
Mesajele prefabricate au devenit o modă şi sunt soluţia cea mai la îndemână când te-a părăsit inspiraţia, dar nu şi sentimentul.
„Lumea în care trăiesc adolescenţii care schimbă astfel de declaraţii de dragoste gata făcute este o lume standardizată. Este un semnal al standardizării şi al lipsei de creativitate“, spune Constantin Stan, preşedintele secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor Români.
Explicaţia vine prompt de la tânăra generaţie:
„Telefonul mi-e mult mai la îndemână. Mi se par demodate scrisorile de dragoste… îmi place să le citesc, dar mi-e lene să le scriu… oricum n-am atâta inspiraţie“, militează pentru telefon Cristi, un băiat de 17 ani, al cărui mobil face şi treaba aparatului de fotografiat, a radioului şi a pixului.
Nici Alina, 19 ani, studentă la Litere, nu e foarte încântată de idee:
„Îmi plac scrisorile de dragoste. Dar nu ştiu de ce, dacă aş primi acum una, aş citi-o şi aş zâmbi, numai că mi s-ar părea demodată şi nu m-ar impresiona la fel de mult ca un text scurt, chiar dacă pare mai impersonal“, conchide fata.
Andreea Ciupercă
________________