Separarea: Motive si povesti

1959, ALMANAHUL FEMEIA

DIVORȚ

Nu vreau să scriu o nuvelă, nu vreau să scriu o schiță nu vreau să scriu un foileton. Vreau pur și simplu, să vă povestesc o întâmplare din viața mea, o întâmplare fericită, pe care îmi neapărat să v-o împărtășesc și vouă. Așa sunt eu! Cînd sînt fericit o strig în gura mare. Să afle toată lumea. Să se bucure cu mine. Vedeți dumneavoastră, sînt unii oameni, care atunci cînd au o mare bucurie, cîntă. Alții, joacă. Unii capătă o poftă de mîncare teribilă și înghit în neștire. Alții, mai emotivi, nu mai pot dormi. Alții, dimpotrivă, dorm mai mult ca deobicei. Poate că după ce veți citi povestea mea o să spuneți că eu fac parte din categoria celor care dorm. Totuși, nu mă lăsați! Sînt fericit, și vreau să luați și dv. parte la fericirea mea.

Și acum, pentru că mi-e greu să risc să vă dorm pe dumneavoastră, sînt într-un problemă.

Dragi tovarăși, să v-o spun pe șleau: iubesc. Iubesc cu pasiune, cu duioșie, iubesc ca un adolescent, ca un om matur, ca un bătrîn, iubesc ca toți la un loc. Și ce e mai frumos, și ea mă iubește. Ei, nu-i grozav? Să nu cînți, să nu joci, să nu povestești la toți? Cum să nu povestești? Și dacă ați ști pe cine iubesc! Dacă ați ști cine e femeia pe care de-abia aștept s-o văd cînd sînt la birou și de care mă despart cu o strîngere de inimă cînd plec dimineața! Dacă ați ști… Dar nu știți! Să v-o spun eu: soția mea!

Ei nu, vă rog, nu zîmbiți, pentru că nu știți ce s-a întîmplat și deci nu aveți dreptate să mă luați în zeflemea. Așteptați, și o să vedeți! Fac prinsoare că mulți dintre dumneavoastră o să roșiți aflînd povestea mea! Așa că, păstrați-vă ironiile, pentru mai tîrziu.

Iată cum a fost: după cîte sper că ați înțeles, am fost însurat. Dacă spun „am fost” nu înseamnă că mi-am lăsat mințile. Mai sînt! Și o să fiu, sper, pînă la adînci bătrîneți! Pentru că fără soția mea nu știu ce m-aș face! Asta o spun acum, cînd sînt că și însurat a doua oară. Da, tovarăși, eram gata, gata, să mă despart de soția mea. Știți asta după cîți ani de conviețuire? Știți de ce?

Din ambiție. Da, da, din ambiție. Și doar nu sîntem copii. Eu am 33 ani, e… are… adică nu, de ce să dau motive de discuții. Vă ajunge: eu am 33 ani.

După 5—6 ani de căsnicie, îți iubești soția, cum s-ar spune, „în secret”. Adică, nu mai simți nevoia să-i spui, deci, ea nu știe, nu simte. Ești sigur, că la prima o găsești acasă. Glasul ei, la telefon, nu-ți mai produce nici un fior. De multe ori, papara pe care ai căpătat-o la serviciu, se revarsă asupra ei, în doză triplă; mă rog, după 5—6 ani, ai uitat că a-ți luat din dragoste, ai uitat nerăbdarea cu care o așteptai să iasă de la cursuri în zilele studenției, ai uitat fericirea care te-a cuprins cînd i-ai dat voie să-ți strîngă mîna prima oară la cinema (acum cînd te duci la cinema pe ea o așezi în față cu copilul, și tu te așezi în fund să vezi mai bine).

În sfîrșit, ai uitat tot. Și cu cîtă nostalgie privești pe cîte un amic care, de aceeași vîrstă cu tine, „a scăpat” încă! Asta pentru că ești prost. Pentru că nu știi să-ți prețuiești soția, copilul, căminul!

Și de aceea, după 5—6 ani, cînd ai uitat că-ți iubești soția, pui deasupra tuturor acestor comori ambiția și orgoliul tău. Așa mi s-a întîmplat și mie.

Ne-am luat la ceartă dintr-o glumă. Mama ei (asta era, și-atît!) a stat o lună la noi. Pînă atunci mă împăcam bine cu soacră-mea. (N-am stat niciodată împreună mai mult de trei zile). Totuși, e femeie de treabă. Dar, după ce a plecat, am aruncat o vorbă. Soția mea mi-a răspuns. Eu, cam mai de brînzașela ei (gîndindu-mă la amicul meu neînsurat, model soț ideal și martir), — am spus cîteva vorbe grele! Și de aici a început, și s-a terminat prost! Eu, că „dacă nu te luam eu, nu te lua nici dracul“, ea că mă iubește și nu mă merită, decît să fiu mut (nu mai văzuse că nu-i zîmbiam). Eu că sînt singur de cînd nu putem rîde împreună, dacă poți spune asemenea vorbe! (îmi dădeam seama cît o s-o spună), ea că „ți-ai semănat-o“. Eu (înțepînd, mîndru, orgolios și mărginit): „numai dau perfect de bine seama“. Ea: „Foarte bine, am luat notă!“ Și ce vă puteți amîndoi de divorț. Eu, mirat că ea nu mă crede-o s-o iert, ea încă mai și căsătorească, însfiri, amîndoi, gata de divorț.

În capul meu un singur gînd: cum s-o fac să sufere, să plîngă, să-mi cadă în genunchi, să mă implore. Găsesc mijlocul. Îi las o scrisoare în care îi dau dovadă de toată mîrșănia mea!… N-are nici un rost să mai locuim împreună, dar nu-ți fie dor să pleci, uite, cheile. Te las cu casa, cu tot ce-ți aparține, n-am nici o pretenție. Și-n drum plecat la mama!

Eram sigur că o să o văd plîngînd, și mă reclamă mamei, să-i deplîng de milă. Eram sigur că o să se simtă singură în casă, că o să caute să-mi amintească clipele de odinioară (de care ea își aducea aminte tot mai des). Dar, n-a venit. După o săptămînă de ședere la mama, nu mai dormeam, nu mai mîncăm, n-aveam poftă de nimic. Îmi dădeam seama cît o iubesc. O comparam cu toate soțiile amicilor mei. Nici una nu e ca ea. Și eu, deșteptul, am plecat de-acasă! Poate, dacă rămîneam, ne mai împăcam. Acuma, gata! În curînd avem prima înfățișare la judecătorie și pe urmă… Eram rău. Și eram sigur că nu mă iubește. Altfel nu venea ea să mă împace? Dar eu, de ce nu mă duceam? Ambiție! Și mama nu știe ce să-mi facă, să mă consoleze! Ah, tovarăși, mamele sînt minunate, sînt admirabile, sînt niște sfinte, sînt tot ce vreți. Dar au un defect: cînd te desparți de nevastă și te întorci la ele, te primesc cu niște oftaturi și cu niște lacrimi de bucurie și cu brațele deschise dar, din foc, de parcă ai fi alunecat într-o prăpastie și te ții printr-un mărăcini neînțeles! Ce știu ele ce e un sfîrșit de iubire? Te culcă în patul în care ai dormit tu pînă de 20 ani, cîl ai stat acasă, și te cocoloseșit te îngrijește, și-ți iartă toate mofturile. „Bietul băiat“, bine că „a scăpat de aia“ (deși pînă acum „aia“ era cea mai bună noră!) și fac tot ce pot să nu-ți lipsească nimic. Numai că tot îți lipsește nevasta! Cînd o iubești, cînd te iubește, acuma știi dacă ți-a ținut seama că o iubești, cînd ai plecat nu pentru că nu poate face o supă.

Iată-mă după o lună, la judecătorie, prima înfățișare. Nici nu-mi vine să cred că mă duc la judecătorie să mă despart soția mea, pe care o iubesc, care nu m-a greșit cu nimic, și de care am am de mă despărțit! Dar… (aici am simțit un cuiet în inimă) probabil că ea nu mă mai iubește. Altfel nu-mi dădea un telefon?

Iat-o! M-a zărit și ea! Ah, ce privire rece mi-a aruncat! Așa, carevasăzică! Io sînt aici! Ia să-mi iau și eu o mutră mai țeapănă! Mă salută, deschid ziarul și citesc. Parcă văd ce citesc? O văd pe ea înainte cu șase ani. Ce mult mă iubea! ȘI acum…Parcă sint un străin! Ea, în același moment, îmi intoarce spatele și citeste un afiș. Ce indiferentă e! De afișe îi arde acum. Scot un oftat, că cineva mă intreaba compătimitor:

— Și dumneavoastră tot la biroul de decese?
Mai rău, răspund eu în gînd. Și peste ziar, arunc o privire spre ea. Încă n-a terminat de citit afișul! A, ce-s femeile astea! Ce repede se întorc din stare și uită! Și cum o mai iubesc! Ardi! Și ce frumoasă e! Parcă niciodată n-a fost ca acum, în ziua divorț! Și, uite, ce elegantă. Rochia ei cea mai bună. Ciorapii de nylon. Ruj pe buze! De ce-i arde ei? (am uitat că și eu mi-am pus hainele care mă prind mai bine).

Ne strigă. Pe ea o strigă! Pe numele meu! Mi se pare straniu! Dar, trebuie să recunosc, îmi face plăcere!

Venim în fața completului de judecată. Grefierul citește. Vrem divorț amîndoi. Judecătorul ne întreabă: „De ce?“ Eu tac. Tace și ea. Judecătorul vrea să știe motivele. Parcă el le știe! Vă certați des? Nu prea.

— Și acuma, cum a fost?

În sfîrșit, ne privim. Ea e emoționată, rău: lividă. Eu, nu știu cum sînt. Atîta știu: că-mi tremură genunchii. În sfîrșit, ea povestește judecătorului cum a fost. Eu tac. Așa a fost. Confirm. Judecătorul zîmbește: „Și pentru asta, să desfaceți o familie? Nu-i păcat?“

Pe cuvîntul meu dacă nu-mi vine să-l sărut. Frate, nu judecător. Gîndește la fel ca mine. Cine ar lăsa o asemenea nevastă, cu asemenea calități? De-ai ști, tovarășe judecător, cît o iubesc!… Nu mă lăsa, tovarășe. N-o lăsa să mă lase! Dar tac. Tac și ea.

El insistă: „Și sînteți siguri că nu mai puteți trăi cu soțul și soția?“

„Răspundeți, tovarăși, sînteți siguri că nu mai puteți conviețui? Din cele relatate nu aveți motive temeinice pentru divorț.“

Tovarăș, dragă mie tovarăș, așa e! ai rîmas. Cum am vrut eu și cum a vrut judecătorul (și am aflat mai apoi, cum a vrut și ea). N-a fost motive temeinice să ne-am divorțat! Pe judecătorul ăsta tot completul vi-l recomand la toți cînd pe
avea de gînd să divorțați! Vă salvează el! Nu vă lasă!

Cînd am ieșit de la judecătorie, ne-am oprit amîndoi pe trotuar. Tăcuți, unul lîngă altul. Eu eram amețit de fericire și-mi bătea inima ca un ciocan. Ea părea mai puțin lividă. Am mers alături cîțiva pași. Apoi am oprit.

— Dacă vrei… tu… mai… poți să faci… apel…

Nu mi-a răspuns. Am mers cîteva minute unul lîngă altul. Am ajuns în dreptul de stația tramvaiului. Atunci am ocolit, timid, și spun ceva, ceva mai intim (auziți, eu neastă-mea!):

— Ce-i pe acasă?

Nu-i spunea nici tu, nici dumneata, nici pe nume…

— Nu știu! mi-a răspuns.

Am tresărit speriat.

— Cum nu știi?

— Am stat și eu… la mama…

Mi-a venit să sar în sus de bucurie. Carescîndu-i o auzește inima să stea singură în cuibușorul nostru. Nici ea! Deci se poate să mă mai iubească.

— Tu… mai mă iubești, puțin?

A ridicat spre mine doi ochi mari, umezi. Apoi a început să plîns.

Ne-am îmbrățișat și… ne-a fluierat milițianul. Eram în mijlocul străzii.

— Dar tu? făcu ea.

— Iar ne-a fluierat milițianul. Și am pornit-o la braț. Ne-am oprit în fața unui cinematograf.

— Intrăm?

— Da…

Și tocmai ca înainte cu șase ani, a fost un film minunat pe care însă, trebuie să-l mai văd odată. Pentru că cei care l-au văzut spun că e bun!

______________________

1959, URZICA

La un divorț:

„Clientul meu, om fără experiența căminului conjugal, nu a știut că este dator să contribuie cu salariul său la întreținerea familiei.

Reclamanta, adică soția sa, poate să recunoască singură că s-a îndrăgostit de actualul ei soț, și nu de actualul lui salariu, pe care de altfel nu l-a văzut niciodată de la începutul căsătoriei lor, amândoi mâncând din salariul soției.

Dar dacă soțul mânca din salariul soției, în schimb avea bunul-simț să bea din salariul său.
O făcea asta întrucât reclamanta, bună gospodină, pregătea mese copioase ce trebuiau, firește, udate cu băuturi așișderea.

Pe de altă parte, soțul, fire altruistă, plătea la restaurante și consumațiile prietenilor ce-i avea încă din fragedă copilărie.

Și, vreau să văd, onorat Tribunal, pe omul care socotește sentimentalismul și prietenia cu amicii din copilărie, drept motive de divorț.“

_______________

1967, STEAGUL ROȘU

Castele zidite pe nisip

O zi minunată, cu un soare jucăuș, ce te îmbie în muncă și voie bună. În sala de așteptare a Tribunalului raional Molnești, multă aglomerație. Bărbați și femei între 20–27 ani se privesc încruntați, cu fețe crispate de neliniște. De curând căsătoriți, de curând despărțiți, nu mai sunt uniți decât prin legătura formală a unui act înregistrat la oficiul stării civile și de care luptă cu înverșunare să scape cât mai repede.

La cabinetul președintelui așteaptă cuminți dosarele subțiri, între scoarțele cărora se ascund greșelile și nesocotințele ce i-au adus în fața instanței. În atmosferă plutește amarul și dezamăgirea unor familii destrămate înainte de a se putea închega, lăsând în urmă cocleala regretelor și speranțelor înșelate.
Cine este vinovat? … El… Ea… Alții?

Povestea „căsătoriei prin corespondență“

T.M., student din București, vine întâmplător la Molnești unde o cunoaște pe T.V., îndrăgostită și în perspectivă de a se căsători cu altul. Dar asta nu are importanță. Un flirt. Un schimb de scrisori. El o îndrăgește din scrisori (fragmente reproduse din autori consacrați). Sosește clipa când T.V. este părăsită de iubitul localnic. Orgoliul rănit cere o satisfacție imediată și atunci apelează la dublură. T.M. vine cu primul tren și se căsătoresc.

Noaptea nunții: T.V. mărturisește că nu l-a iubit niciodată, nu-l poate suferi și a acceptat această căsătorie ca să se răzbune. Nu este suficientă cinstea ce i-a făcut-o? T.M. pleacă cu primul tren, iar „familia“ își încetează existența!

Istoria unor căsătorii „fulger“

„…S-au cunoscut la un bal și după o noapte de jurăminte ‘eterne’ s-au oprit la sfatul popular. După o săptămână erau căsătoriți. După 5 luni despărțiți. Acum fiecare trăiește în concubinaj cu altcineva. Ea este contabilă, iar el muncitor, dar a mințit-o că este contabil. Cu câtă revoltă spune că a fost mințită, înșelată! Supără minciuna privind studiile, situația socială – dar este suficientă o noapte, o săptămână ca să cunoști un om de care să-ți legi viața, pe care-l faci soțul tău și tatăl copiilor tăi?

Alt dosar, altă căsătorie fulger, alt bal, alt clar de lună, altă despărțire după trei săptămâni. Acum trăiesc în concubinaj amândoi cu alte persoane. Se împroașcă cu cuvinte urâte ce oglindesc regretele și revolta în fața acestei căsătorii pripite, terminată atât de repede și atât de dezastruos.

Când îți cumperi o rochie te gândești mai mult! Și ea este profesoară! (Se poate vorbi copiilor despre însemnătatea și trăinicia unei familii?)

Aceeași poveste o înșiră dosarele:

1494/1966, 2442/1966, 301/1967, 1024/1966 – cunoștințe întâmplătoare, căsătorii imediate, conviețuiri „trainice” până la 3 luni maximum, și apoi inevitabilele despărțiri.

Iată și o căsătorie „prin intermediar“

S.S., după o căsătorie nefericită, sfârșită printr-un divorț, se recăsătorește numai la trei săptămâni prin intermediul unui binevoitor. După 2 luni se desparte și de această soție. El se plânge că a fost înșelat, nu a cunoscut comportarea soției, căci dacă ar fi știut…

Cine l-a împiedicat să știe?

Dosarul 1758/1967

…ne dezvăluie o aventură „romantică“. Eroina, elevă, a fugit de la școală, s-a căsătorit și după 2 luni este părăsită de soțul în goană după alte aventuri. Plânge în pumni…

★ Exemplele arătate oglindesc nesocotința, ușurința, lipsa simțului de răspundere a unor tineri față de ei înșiși și față de societate.
Au considerat căsătoria drept un simplu mijloc de distracție, cu o nuanță inedită prin prezentarea la ofițerul stării civile.

Dar iată că sosește momentul când trebuie să se gândească la importanța actului făcut, când trebuie să încerce să se cunoască sufletește și să analizeze posibilitățile de a realiza într-adevăr însemnătatea familiei noastre bazată pe dragoste și prietenie.

Dar de ce să se gândească „după”?
De ce să nu se gândească înainte?

Se simte nevoia introducerii unui termen de gândire de 2–3 luni la încheierea căsătoriei, în perioada dintre introducerea actelor și perfectarea căsătoriei.

Și asta pentru ca tinerii să se trezească din farmecul unei nopți de bal, din abureala unei beții, din imperativul unei dorințe.

Cei care se cunosc se vor cunoaște și mai bine. Cei care sunt și rămân străini își vor da seama de acest lucru și vor renunța la încheierea unei false căsătorii.

Dar se mai ridică o problemă:

Aceea a concubinajului.
Acești fluturi ce zboară din floare în floare, după capriciul vântului și al fanteziei, nu se împiedică de o mențiune făcută într-un registru la sfatul popular. Doar concubinajul este liber!
Și atunci zborul continuă, chiar dacă în urmă rămân copii.

Nu au aspectul unor acțiuni antisociale aceste legături care lovesc în familie și în același timp încurajează ușurința și lipsa de răspundere a celor care nu-și înțeleg datoriile?

Nu ar fi normală încriminarea traiului în concubinaj a celor căsătoriți sau necăsătoriți „încă”?

1. RUXANDRA

___________________________

1968, ZORI NOI 

Reportaj – anchetă: Dincolo de normele eticii

Actele esențiale ale vieții implică o matură chibzuire, sentimentul grav al răspunderii și al demnității.
Afecțiunea și respectul față de cel cu care te-ai hotărât să-ți duci traiul, împărțind deopotrivă necazurile și bucuriile, constituie însăși substanța legăturii familiale. Există o sinceritate elementară care stă la baza oricărei căsătorii trainice, iar o căsătorie gândită altfel, nestatornică, făcută la voia întâmplării, nici nu-și merită de fapt numele.

Cazurile izolate, când se ivesc asemenea fenomene, ne intrigă, desigur, ni se par anormale. Te întrebi cum sunt în stare unii oameni să se joace de-a viața într-un mod iresponsabil, aproape incredibil. Spre surprinderea noastră, şi sîntem mereu surprinşi cînd ne aflăm în faţa unor astfel de cazuri, întîlnim uneori false căsătorii, situate dincolo de normele etice, dincolo de tot ceea ce înţelegem prin demni­ tate şi raţiune.

O falsă căsătorie este cea a lui Gheorghe şi Elena Chochian din comuna Straja, un joc tulbure de-a viaţa, gîndit strîmb, aproape de neînţeles pentru o minte normală.

Căsătoria s-a oficiat la 18 iunie 1958. După zece ani a fost desfăcută printr-o hotărîre judecătorească.

Ceea ce miră însă aici, ca o istorie de-a dreptul năstruşnică, e declaraţia femeii:
„Împreună cu soţul meu, Gheorghe Chochian, nu am trăit deloc, nici măcar o zi.“

Şi totuşi, oficial, căsătoria lor a durat zece ani de zile. A fost însă o căsătorie întemeiată pe minciună, una din acele legături şubrede şi artificiale, risipită ca norii.

Iată ce spune Elena Chochian:
„Căsătoria noastră s-a rezumat în a ne prezenta la oficiul de stare civilă, unde am semnat amîndoi într-un registru.“

Mărturisirea uluitoare continuă pe acelaşi ton. După căsătorie şi înainte de nunta tradiţională, proaspătul mire îi destăinuie pe neaşteptate soţiei că nu-i mai place, că nu poate trăi cu dînsa.

„A găsit pricină că nu am zestre destulă — zice după zece ani femeia — că vaca pe care mi-au dat-o părinţii nu era de rasă.“

Parcă ai auzi o poveste veche de tot, petrecută cu secole în urmă. Bărbatul şi-a drămuit în amănunt socotelile şi, văzînd că nu-i ies aşa cum nădăjduia, că zestrea nu-i pe măsura viselor sale, şi-a schimbat rapid planurile. N-a mai fost de acord cu cele declarate la oficiul stării civile. N-a mai vrut să-şi aducă în casă mireasa. A adus în schimb altă femeie, care avea zestre destulă.

Viorica Breabăn, cea cu zestre mai de soi, spune acum:
„Am trăit cu Gheorghe Chochian doi ani şi jumătate. Şi avem doi copii.“

Gustul amar al unei existenţe nechibzuite dă acum cuvintelor sale o oarecare greutate. Femeia zice mai departe:
„După ce mi-a vîndut toată zestrea, m-a bătut şi m-a alungat de la el. Acum trăieşte cu Ileana Apetri şi are şi cu dînsa un copil.“

Femeia recunoaşte cu sinceritatea dobîndită dintr-o tristă şi personală experienţă:
„Cînd trăiam împreună, îmi povestea c-a urmărit doar să pună mina pe zestrea Elenei Chochian. Şi n-a primit-o de soţie, fiindcă n-a vrut să-i aducă mai repede zestrea.“

În tot acest joc tulbure şi reprobabil nu există nici un sîmbure de omenie, de firească afecţiune. În înverşunarea sa meschină, mîncătorul de zestre n-a ţinut seama decît de satisfacerea propriilor sale interese egoiste.

„A umplut lumea de copii — afirmă o rudă de-a lui, femeie bătrînă — şi-a îndesat apoi pălăria pe-o ureche şi se vîntură prin ţară.“

După zece ani, soţia părăsită, izgonită la cîteva ore după încheierea căsătoriei, încercînd să-şi refacă viaţa, să-şi întemeieze o adevărată familie, intentează acţiune de divorţ.

Fapt surprinzător, fostul soţ, care n-a trăit „nici măcar o zi“ cu soţia sa legitimă, se arată acum, după zece ani, dintr-o dată, om paşnic şi înţelegător. Vrea să se împace. Recunoaşte că a „umblat pe căi greşite“. Cît despre copiii care se spune că-s ai lui, asta-i altă problemă. N-are cunoştinţă de aşa ceva.

„Nu-i recunosc. Eu n-am nici un fel de copii.“

Sustras oricăror îndatoriri, sfidînd cele mai elementare norme ale moralei, Gheorghe Chochian se plimbă în voie, neîmpovărat de nici un fel de răspundere. Se simte liber de orişice obligaţii, flăcău cu sufletul îmbătrînit şi cărpănos. Şi are, pesemne, la îndemînă o serie întreagă de argumente cu care să-şi justifice comportarea.

Dar nici un argument nu poate pleda în favoarea lipsei de omenie, a gravelor vicii de comportare, în favoarea unei existenţe murdare, care şi-a închis singură orişice zare de lumină.

GEORGE SIDOROVICI

_____________________

1970, ALMANAHUL EDUCAȚIEI

Divorțăm…?

de Lucian Belcea

În unul din barurile de zi ale Capitalei, un bărbat și o femeie stau la o cafea și un coniac. Discuția, aparent calmă, banală, gravitează în jurul unei probleme-cheie. Vor divorța? Ce vor invoca, ce acuzații și-au adus pentru a „cîștiga” înțelegerea și bunăvoința judecătorului?

— Tu, veneai noaptea tîrziu acasă, beai mult, nu dădeai bani în casă…
— Da, dar nici tu nu te ocupai de gospodărie, mă neglijai…

Acuzațiile convenționale pe care amîndoi soții și le aduceau, erau acceptate cu plăcere de public:
— Dar copilul? Cu el ce facem? Îl ții tu?
— Copilul?… Eu?… Dar de ce?

În liniștea unei săli de judecată cuvintele procurorului cad rar, grele, ca loviturile unui ciocan.
„… Minorul… lipsit de supravegherea părintească… nu frecventează școala… alte preocupări… a început să fure și să vagabondeze încă de la vîrsta de 13 ani.”

Cuvintele procurorului sînt conturate parcă în surdină de suspinele, de hohotele stăpînite ale unei mame în sală, hohote care creează o stare de tristețe, de sensibilizare a întregii asistențe. În boxă, un tînăr de 15–16 ani, cu capul plecat, își șterge ochii cu o lacrimă.
— Am comis furturi, multe la număr. Mama, care-a prima chemată să-i facă educația, nu a fost în stare să-și îndeplinească datoriile sale.
Femeia se smulge din brațele comisei de fiul căruia i s-au citit în sală faptele dumneavoastră, sînt prea tîrzii.
— Ele nu mă mai ajută cu nimic!
Lacrimi tîrzii!!

Frunzăresc dintr-un teanc de anchete sociale:

— Minorul S.B., cercetat pentru furt. Provine dintr-o familie dezorganizată. Tatăl vine acasă în stare de ebrietate, vorbește tare, tulbură liniștea copiilor, își lovește soția.

— Minorul T.A., cercetat pentru vagabondaj. Părinți despărțiți din al cincelea an de viață al său. A locuit la o rudă la țară, apoi, la tatăl său, la mama, și din nou la tatăl — un pelerinaj fără sfîrșit, cu intermitențe cînd dormea prin poduri, un calvar, lipsit de căldura și grija părintească. A ajuns vagabond.

— Minora S.F., în vîrstă de 16 ani este văzută în compania a diverși bărbați. Frecventează restaurantele, barurile, a abandonat școala. Părinții, care constituie o familie aparent normală, s-au dezinteresat de creșterea și educația ei, mai mult chiar, mama minorei încuviințează modul de îmbrăcăminte al fiicei, relativ elegantă, se bucură că fata „se descurcă”.

Soțul reclamant se străduie să demonstreze „vinovăția” soției sale, prilej din dosar. Vrea neapărat să divorțeze.
— Este o femeie… rea, neglijentă… Îi place băutura… Uitați, aici, în fotografie… este cu un bărbat… se țin de gît… e… e… fotografia!
Soția, o femeie simplă, privește dezorientată în toate părțile. Se apropie de președintele completului de judecată care îi întinde fotografia.
— Cum adică… beau… cine… bărbatul… păi… cum, este prietenul nostru… Fane… uitatul soțului a fost martor alături… Fotografia ne-a făcut-o chiar dînsul, soțul… eram cu toții la un botez…

În sală rumoare. Grozavă fotografie. Cei prezenți din garda asistenței, din sfîntul grilaj de 20 — o viață în fiecare. Într-un colț un tînăr de 18–20 de ani se scoală, ridică două degete, ca la școală, apoi brusc se ridică. Privirea îi este tulbure, difuză, pe deasupra tuturor.
— Să-ți fie rușine, tată. Cum poți minți așa?

Divorțul?
O instituție juridică la îndemîna oricui, necesară poate, uneori. Dar cu cîte implicații morale, sociale, pedagogice. Dacă cei care se aventurează pe acest drum s-ar gîndi mai mult, cine știe…

_________________________________

1977, ALMANAHUL PĂRINȚILOR

Ocrotirea familiei, apărarea interesului mamei și al copilului sînt dovezi certe, dar în același timp și rezultat al grijii pe care orînduirea noastră socialistă o acordă familiei, întăririi ei, creșterii, educării copiilor. Căsătoria se bazează pe existența unor relații de prietenie și afecțiune între soți, care sînt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material. Nimic nu poate fi mai frumos decît o familie unită, o familie în care soții să aibă sentimente și înțelegere unul față de altul și, amîndoi la un loc, dragoste, grijă și preocupare pentru copii.

Și… nimic nu constituie sprijin mai puternic, tonic sufletesc pentru un copil, decît viața unită, calmă și caldă în familie.

Legea prevede că desfacerea căsătoriei se face prin moartea sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, ori prin divorț. Art. 38 din Codul Familiei mai prevede, însă, că desfacerea căsătoriei prin divorț se face prin hotărîre judecătorească, însă numai atunci cînd, din pricina unor motive temeinice, continuarea căsătoriei nu mai este cu putință pentru cel care cere desfacerea ei.

Legiuitorul a avut în vedere prin această prevedere situațiile cînd, în mod evident, unul dintre soți manifestă după căsătorie, din cauze cunoscute sau necunoscute, atitudine vădit de nesuportat, astfel încît rezultă cu prisosință lipsa afecțiunii și grijii familiale față de celălalt soț.

Instanța de judecată este aceea care, pe baza actelor depuse și a probelor administrate, apreciază dacă este sau nu cazul a se desface căsătoria. Acest lucru se pare că nu îl cunoștea sau nu voia să-l cunoască R.V. din Iași, care, într-o cerere adresată Ministerului Justiției, declara — din proprie putere — desfăcută căsătoria intervenită între el și A.A.

Mai mult, pentru a fi cît mai convingător, a scris pe originalul actului de căsătorie „anulat”, uitînd că alterarea în orice mod a unui înscris oficial constituie infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale.

Trecînd însă peste ineditul unui caz izolat, studierea unor dosare cu acțiuni de divorț confirmă faptul că uneori unii soți se sustrag de la îndatoririle liber acceptate, dorite — aș spune — și nu fac decît să învenineze viața soțului sau soției.

Sigur că în asemenea cazuri sentința judecătorească apare ca un act drept, uman, care aduce liniște unuia, dar care ar trebui, pe plan social, să meargă mai departe, să înfiereze practici și manifestări inacceptabile ale unor soți.

Într-un dosar al Judecătoriei Sectorului 2 din București, reclamanta A.M. arăta în acțiune:
„M-am căsătorit cu pîrîtul din dorința de a-mi face un cămin. Mi-am dat seama imediat, după căsătorie, de marea greșeală ce am făcut-o. Venea acasă beat, făcea scandal, mă bătea. Lipsea nopțile, fura lucruri din casă, lemnele, porcul. Degeaba interveneau organele de miliție, pentru că… o lua de la capăt.”

Într-un dosar al Judecătoriei Sectorului 7 — București se vede cum după 6 ani de la încheierea căsătoriei, după nașterea a doi copii. Soțul G.I. și-a pierdut buletinul de identitate de Capitală.
Îl dorea brusc afecțiunea și stima pentru soție — dacă le-a avut vreodată.
Căsătoria era singura posibilitate. După 3 luni de la încheierea căsătoriei, soția a fost internată în spital, unde a stat 40 de zile.
Soțul, omul care trebuie să-ți fie cel mai apropiat, nu a vizitat-o niciodată, nu s-a interesat de ce are nevoie, nu i-a dăruit o clipă de liniște, de alinare.

Grija pentru familie, pentru copii — acestea erau preocupări necunoscute pentru G.I.

În alte cazuri, lipsa unei conduite morale a unui soț este de natură a determina introducerea acțiunii de divorț și să justifice în mare măsură desfacerea căsătoriei.

S.C., din județul Ialomița, și-a surprins soția în primele două luni și jumătate după încheierea căsătoriei, în situații dificile și jenante cu un bărbat și apoi cu altul. Soția a spus soțului că sînt prieteni vechi pe care nu-i poate abandona.

R.G. din București a introdus acțiune de desfacere a căsătoriei după 18 ani. Aveau la vremea aceea 2 copii de 18 și respectiv 14 ani.
Spunea R.G.: „De la început a fost imorală, a întreținut relații cu diverși bărbați. Am iubit-o prea mult și, avînd copii, am trecut peste aceste lucruri, am sperat că-și va respecta angajamentele, se va jena cel puțin de copii. Dar zadarnic. Copiii au crescut mari, nu se mai poate…”

Desigur, așa cum spuneam, desfacerea căsătoriei prin divorț este soluția legală, obiectiv necesară uneori.

Exemplele date — unele dintre multele cazuri văzute — evidențiază în mod frecvent vina exclusivă împărtășită unuia dintre soți.
Dar, trecînd peste aspectele de primă vedere ale acestor dosare, începi să te întrebi dacă nu cumva și celălalt soț, soțul nevinovat, nu are și el o parte de vină.

Și iarăși dosare și dosare, din care tot mai pregnant rezultă că într-adevăr există o culpă specifică, comună soților nevinovați, și anume: insuficienta cunoaștere a celui de care și-au legat viața.

Așa se explică de ce la puțin timp după încheierea căsătoriei, se pare că unii soți se schimbă. Nu, ei nu se schimbă, aceasta este adevărata lor față pe care, însă, cu grijă și-au ascuns-o, iar celălalt viitor soț nu s-a străduit să o cunoască, s-a mulțumit cu aparențele.

Căsătoria constituie un pas hotărîtor, crucial în viața oamenilor.
O perioadă lungă de cunoaștere, de descoperirea adevăratei fețe a viitorului tovarăș de viață, o perioadă de verificare profundă și matură a reciprocității sentimentelor, a seriozității hotărîrii de căsătorie constituie garanția încheierii unei căsătorii reușite.

Poate că ideea unui stagiu obligatoriu — de logodnă, să spunem — ar trebui analizată cu mai multă profunzime.

Alteori, căsătoria, în loc să fie rezultatul unor sentimente, ascunde interese meschine.
Dintr-un dosar aflat la Judecătoria Sectorului 4 București rezultă că M.M. s-a căsătorit avînd impresia și speranța că se bucură de afecțiunea și stima lui M.T.
Dar el, soțul, iubea cu totul altceva.

(…)

____________________

1994, REVISTA TINERILOR ȘI VIEȚII DE FAMILIE

Rubrica EA și EL

Cu patru ani în urmă, am fost mutată în orașul T.N. Regetam plecarea din orașul meu de baștină, orașul V., pentru că acolo îmi rămâneau rudele, prietenii, amintirile, dar, mai ales, regretam pe el, pe Marian, băiatul încă iubit de mine. E adevărat, eram o adolescentă naivă pentru a susține o mare dragoste, dar ceva îmi spunea că întâmplarea aceea sentimentală să-mi marcheze viața.

În cei patru ani care au urmat, mă vedeam cu El, cel rămas în orașul meu natal V., numai în vacanțe. Nu ne păsa de nimic altceva decât de noi. Ignoram lumea din jur, cu relele ei. Tot cerul și pământul erau ale noastre, căci el era, pentru mine, prima iubire.

El îmi repeta de fiecare dată că „nu mai pe tine te iubesc”. A avut ocazii de-a mă părăsi, pentru unele scene de gelozie, pe care i le făceam. Mi-a făcut propunerea de-a face dragoste cu el, dar eu i-am răspuns că :

— Prima mea iubire va fi și viitorul meu soț.

El nu a mai insistat, nici nu s-a supărat pe mine.

În vacanța lui ’93, din nou împreună, mi-a spus, prietenii, el promițându-mi că-mi va scrie. Dar nu s-a ținut de cuvânt. Nu mi-a scris, dar eu nu mi-am făcut probleme din asta.

În vară, ajungând pe la bunica lui, în orașul V., aflu cu stupoare că el nu a prea fost pe-acolo, în această vară. După o săptămână, am ieșit prin oraș pentru niște probleme. Acolo, pe bulevard, surpriză ! El se plimba de mână cu o fată. Nu m-a observat și nici eu n-am avut curajul să-l strig. Mi se părea că nu fusese el, în realitate, că era un vis urât. Îmi tremurau genunchii. Am rămas pe loc, împietrită, uitându-mă după ei, mult timp. Nu-mi doream decât să ajung acasă și să plâng, să plâng…

Întâmplarea a avut loc într-o miercuri. Sâmbătă seara, cu ocazia unei distracții, hop, apare și El acolo. L-am tratat întreaga noapte cu o indiferență totală. Dar el părea tot cel de odinioară. Încerca să-mi explice că sentimentele pe care mi le poartă îmi sunt neschimbate. Văzându-mă inflexibilă, mi-a amintit de convenția noastră veche :

„În vacanțe, suntem împreună, dar, în timpul școlii, putem să ne facem de cap și cu alții, însă nu prea mult.“

Dar convenția își pierduse valabilitatea, căci noi eram, acum, în… vacanță.

Totuși, mai târziu, am discutat ca doi buni tovarăși, apoi, a doua zi, el a trebuit să plece. Atunci, am discutat vreo două ore, răstimp în care indiferența mea față de el s-a stins. Am încercat să-l determin să mai rămână două zile. Nu a fost posibil. La despărțire, nici măcar nu m-a sărutat. Ne-am privit doar lung în ochi. Aveam impresia că suferim amândoi din pricina acelei rupturi. Dar oare era așa?

Acum, în nopțile senine, stau singură și privesc cerul. El nu mai este. Nici jurămintele noastre de dragoste eternă nu mai sunt. Aș putea avea alți băieți, dar nici unul nu are asupra mea fascinația lui. Simt că, în afara lui, nu voi mai fi niciodată fericită cu adevărat.
Dar, cum sunt încă foarte tânără, sigur că mai poate fi posibilă, mâine, o schimbare. De va fi așa, aș fi mulțumită.
Cel care va citi povestea mea și va vrea să-mi scrie spre o alinare sau un cuvânt bun, o poate face pe adresa :

Camelia Partene, localitatea Leghiu, cod 5637, comuna Pipirig, județ Neamț.

________________

1995, FEMEIA MODERNĂ

Curier Juridic

■ MARIANA MOCAN — Ciucea, județul Cluj.
Faptul că v-ați căsătorit la numai 15 ani nu este chiar rău, dar că ați divorțat după o conviețuire de numai un an și șase luni, deja este destul de neplăcut. Am înțeles că fostul soț a decedat, dar moștenirea, în loc să o primească copilul său legitim, au luat-o frații sau alte rude.
Deși are 17 ani, are drept legal la moștenire și trebuie să vă adresați de urgență la Judecătoria Municipiului Oradea, de pe raza căreia a fost deschisă succesiunea, pentru a anula succesiunea acordată altor rude. Succes!

■ MIHAELA RĂDULESCU — Tg. Jiu, jud. Gorj.
Ne scrieți, arătând că, deși aveți o sentință judecătorească pentru pensie de întreținere (pentru cei doi copii minori), fostul soț, cu gradul de plutonier major, nu are rețineri legale din soldă.
Noi nu credem că soțul dvs. poate să influențeze organele financiare din unitatea unde-și desfășoară activitatea, mai ales pentru o pensie alimentară.
Vă sfătuim să vă adresați comandantului unității respective, care va lua măsurile legale pentru a primi aceste drepturi, și chiar din urmă.

■ VIORICA JIU — com. Girișu de Criș, jud. Bihor.
Problema acordării alocației de sprijin, după epuizarea ajutorului de șomaj, este de competența Direcției de Muncă și Protecție Socială a județului Bihor, unde vă sfătuim să vă adresați direct. Dacă nu găsiți înțelegere, scrieți Ministerului Muncii și Protecției Sociale din București.

■ CĂLIN AURICA — Flămânzi, jud. Botoșani.
Părinții dvs. (tatăl, în vârstă de 80 de ani, mama, 75 de ani) au drept la pensie potrivit Legii nr. 80/1992, începând cu 1 ianuarie 1994.
Dacă dvs. considerați că nu li s-au calculat corect drepturile, vă sfătuim să vă adresați Direcției de Muncă și Protecție Socială a județului Botoșani, care va reanaliza situația. Dacă s-a comis o greșeală, ea va fi rectificată.

■ ROBERT — București.
Deși ne solicitați un răspuns în scris, ceea ce în mod obișnuit nu facem, nu ne indicați nici numele complet, nici adresa.
Problema dvs. privind spațiul locativ, la care ați avea drept, în caz că mama dvs., împreună cu soțul său care nu v-a adoptat, dorește să vândă apartamentul proprietate personală, nu poate fi rezolvată decât prin judecătorie, unde veți prezenta pretențiile dvs.

■ G.R. — Sibiu (alt anonim, deși întrebarea este de interes general).
Dacă ați cumpărat apartamentul cu forme legale prin Notariatul de Stat (care avea obligația să verifice dacă vânzătoarea are titlu legal de proprietate), un testament ulterior nu mai are valabilitate.
Dacă sunteți acționată în justiție, veți proba în fața instanței buna dvs. credință și documentele care au stat la baza actelor de cumpărare.

VASILE BRĂILOIU – consilier juridic

______________

1997, FEMEIA MODERNĂ 

De ce divorțează femeile?

SINGURĂTATE… ÎN DOI

Câteodată, motivele femeii care dorește divorțul sunt, aparent, neînțelese. Privind lucrurile din afara lor, cineva ar putea să o considere vinovată: că femeia acestor ani, independentă material față de bărbat, ocupată și preocupată de probleme profesionale, nu mai poate și nici nu mai este, se pare, dispusă să suporte tensiuni și stres în familia sa.

Când Mitroi, din Constanța, se căsătorise cu Adrian Dascălu, o făcuse cu inima îndoită, pentru că el era, câteodată, cam indiferent și, poate, cam egoist. Dar îl iubea și avea încredere, nu atât în el, cât în puterea ei de a-l ține aproape. Așa că, opt ani, Cristina avusese o singură preocupare – persoana lui Adrian, cel veșnic nemulțumit, ocupat și fără chef. Adrian, care plăcea tuturor, pentru că era elegant, cu pantalonii călcați la dungă (de ea), cu cămășile albe ca laptele (spălate de ea!), mirosind a parfumuri fine (cumpărate de ea), cu pulovere mereu noi (tricotate de ea)… iar ea ajungea acasă după ore multe și grele de zăvorât în coșul de rufe hainele soțului, pe jos sau pe calorifer, și le găsea a doua zi în aceleași locuri, neschimbate. La fel, și ziarele, și prosopul, și cănile murdare, și… nimic din toate nu i se părea greu. Și nici că avea ceva de spus. Era, tăcută, și așa stătea în casă. Seara, târziu, își amintea că a fost marcată toată viața de atâta tăcere. Din care nu mai înțelegea nimic. El nu avea nimic de spus, nimic de întrebat. Dacă lucrurile lui erau curate, dacă mașina lui mergea bine, dacă șamponul lui nu se terminase – ce putea să lipsească unei vieți de familie?! Liniștea și mulțumirea pe lume… Îl părăsise într-un sfârșit, când obosise de el și de speranța ei. Se despărțiseră fără ceartă, ea cu sufletul trist dar hotărât, el nepricepând atunci ce se petrecuse, doar n-o bătuse, n-o jignise, nu umblase după femei… Ce-o fi avut ea, oare?

BĂUTURA – OTRAVĂ A SUFLETULUI

Un alt motiv pentru care femeile divorțează este alcoolul, cu tot ce implică el. Efectul năucitor al băuturii aduce întotdeauna cu sine scandaluri și violență. Iar dacă, uneori, vechi prejudecăți consideră divorțul drept o soluție exclusă, o rușine, de multe ori, femeia are, totuși, tăria să pună punct terorizării sale de către alcoolicul soț.

Ana Panas, din județul Arad, se măritase în mare grabă, la 20 de ani. „Îmi era frică să nu rămân însărcinată înainte de căsătorie, n-aș mai fi avut curaj să apar în fața oamenilor din sat.” Așa că nunta s-a făcut înainte ca Ana să-l cunoască prea bine pe Marin. Când, după doi ani, a venit pe lume Costel, copilul lor, soțul își dăduse deja în petec și Ana se trezea cu mustrări de conștiință că a greșit. „Dar cum ai putut, Marie, să înduri, 18 ani, toate astea?” Eu, care am fost o fată bună și frumoasă, curată și încrezătoare în steaua mea, cum am putut, Doamne, să îndur 18 ani un trai lângă un neom? Cum am putut supraviețui 18 ani, în insulte, lovituri, batjocuri? De unde am luat eu răbdarea asta uriașă pentru a îndura totul atâta vreme?”

LIPSURILE MATERIALE – UN ATENTAT LA TRĂINICIA FAMILIEI

Problemele materiale, mai ales în această perioadă de criză economică și socială, nu pot fi neglijate. Și, din nefericire, ele reușesc uneori să strivească orice urmă de iubire. Chiar dacă lucrurile par a merge pe roate, atunci când lipsurile devin acute, ușa se deschide pentru nervi și ură, pentru tipete și insultă. Treptat, din fosta familie nu mai rămân decât firimiturile și nimic nu se mai poate salva. Șomajul, salariile care nu asigură un nivel acceptabil de viață, prețurile care întrec orice limită a suportabilității, toate nu fac decât să pună umărul la dărâmarea instituției ce se cheamă familie.

„Cât am stat la părinți, totul a fost perfect”, spune Ana Maria Ene, din București. „Dar, cu timpul, asta s-a schimbat. A mai apărut și Ilona, fetița noastră, și apoi băiatul, Cristi. Părinții au ieșit la pensie și nu mai aveau bani. Noi munceam amândoi, dar parcă în casă, salariul meu de învățător este o glumă, iar banii câștigați de Ovidiu, ca sudor, nu erau suficienți și pentru mâncare, și pentru întreținere, și pentru medicamente… Încet-încet au început nemulțumirile. El îmi făcea zilnic observație că cheltuiesc prea mult. Pe de altă parte, mi se părea că lui îi scapă bani printre degete. Pe urmă mi-a tras prima palmă și de aici n-a mai fost mult. Ne certam din ce în ce mai urât. Acum nu-mi vine să cred că am putut trăi așa. Poate amândoi am fost de vină… cine mai știe…”

„TRIUNGHI CONJUGAL”

Nu mai puțin numeroase sunt cazurile în care în viața cuplului intervine o a treia persoană, de obicei o altă femeie. Poate fi o întâmplare, o aventură, o slăbiciune. Poate fi un accident, o glumă, o evadare. Dar poate fi și ceva profund, o legătură care vine să suplinească ceva ce lipsește în cuplul existent.

Ioana Oprea refuzase o grămadă de băieți, până îl cunoscuse pe Andrei Ivar. De el se îndrăgostise pe loc. Avea de toate: bani, mașină, casă. Pentru că aici, țipetele, bătăile, deveniseră activități la ordinea zilei. Marin își făcuse un obicei din a-și bea mințile și a-și stâlci în bătaie soția. „Rezistam, pentru că mi-era rușine să divorțez și nici nu aveam bani.” Marin n-o lăsase să muncească – să stea la cratiță, cum „sade bine unei femei”.

Mai târziu, Marin a fost dat afară din serviciu. Evident, din cauza băuturii, care îi otrăvea mintea și sufletul. Ana l-a încercat să-l ducă la dezalcoolizare, dar ți-ai găsit… a bătut-o mai tare ca niciodată… Paharul s-a umplut în ziua în care Marin se repezise la copil… Ana a lăsat la o parte teama de singurătate, ideea preconcepută, a căutat un avocat și a introdus acțiune de divorț, sprijinită de părinții săi, sătui și ei de „aventurile” ginerelui.

MANUELA MIHAI

_____________________________

1997, FEMEIA MODERNĂ

DIVORȚUL – consecință a insatisfacției erotice?

– Mi se pare discutabilă atitudinea Danielei, noua noastră colegă. Ne-a mărturisit, încă din primele zile, câteva dintre intimitățile vieții ei de familie. După opinia ei, căsătoria are la bază exclusiv plăcerea sexuală și orice inconvenient poate fi „rezolvat cu patul”. Tensiunile legate de acest aspect nu se pot remedia, după cum însăși opina, decât prin divorț. Ți se pare o atitudine firească?

– Fundamental vorbind, nu. Armonia erotică apare rar spontan. Cel mai adesea, ea se cizelează sub influența experienței cuplului. Oricât de bine intenționat ar fi un bărbat, tot mai are unele rateuri, și-atunci el va fi timorat de ideea că relația cu partenera sa, prietenă sau soție, va depinde exclusiv de performanțele erotice!

– Daniela este frumoasă, foarte sexy, și consideră că viața trebuie trăită sub semnul dragostei carnale. Eu una nu cred că o femeie cum este ea se simte pregătită pentru o viață de cuplu, în adevăratul înțeles al cuvântului. Oare, nu am dreptate?

– Sigur că ai dreptate. Viața în doi nu se rezumă doar la drăgălășii erotice, nici chiar când o femeie este tânără și are sex-appeal. Mai există protestul, instinctul maternității, obligația de a asigura căminului un echilibru emoțional și material, care mai răpesc din energia vitală. Teoretic, Daniela gândește ca o prințesă răsfățată. Bănuiesc că nu este prea fericită cu soțul ei. Și nici el cu ea.

Nu pare nici fericită și nici dispusă să „repare”, din mers, ceea ce a început să șchiopăteze în relația ei cu partenerul. Mai mult decât atât, face din probleme – în fond, inerente oricărei căsnicii – cum ar fi lipsa de libidou a bărbatului atunci când ea are chef, sau prestația lui grăbită, de cele mai multe ori – subiecte de discordie. Consider că este o lipsă de discreție să-ți afișezi nemulțumirile și neîmplinirile erotice în colectiv, la televizor, oriunde, numai pentru a-ți motiva o parte din propriile frustrări. Secretul intimității este ceva care atinge bunul simț al fiecăruia dintre noi.

– Aceasta este o altă problemă, pe care o vom dezbate cu ocazia unui viitor dialog. Ceea ce pot să-ți spun, referitor la prima problemă pe care ai ridicat-o, este că Daniela, asemeni multor tinere și tineri, s-a cam pripit cu măritișul, confundând un moment intim agreabil cu adevărata viață în doi. Cu suișurile și coborâșurile ei, cu autocunoașterea și depășirea neajunsurilor erotice, cu toleranța și înțelepciunea ce apropie două ființe și le face să fie unite, așa cum se cuvine… în această existență dură și plină de surprize.

MARIA ȘERBAN-PREDESCU, psiholog

_________________________

1998, FEMEIA MODERNĂ

Între noi, femeile / TRIBUNA (ANTI)FEMINISMULUI

Sunt FEMEILE mai rele decât BĂRBAȚII?

Urechile mele au auzit de mult mai multe ori spunându-li-se „Eu sunt o antifeministă” decât contrariul. La fel de des am auzit sfaturi ca „femeile sunt rele și perverse. Să te ferești de ele!”. La un mic bilanț al celor auzite de-a lungul anilor, am constatat că vorbele cele mai dure, etichetele cele mai sălbatice, exemplele cele mai oripilante le-am auzit din gurile femeilor despre femei.
Nu prea știu cum vorbesc bărbații despre noi, atunci când sunt ei între ei, dar din umila mea experiență pot să spun că parcă n-ar pune nici atâta patimă în glas, nici atâta vehemență în limbaj. Îndeobște, atunci când ți se spune patetic ce ființe îngrozitoare sunt femeile, urmează imediat exemplele care să dovedească, să argumenteze fiecare cuvânt, să întărească fiecare acuzație.

Într-un birou în care lucrează mai multe femei, aproape întotdeauna își face, pe nevăzute, cuib o dihonie care nu le dă nici o fărâmă de pace. Se bârfesc, se urăsc, se invidiază, se tem unele de altele, fiecare judecându-le pe celelalte după propria măsură.
Într-o casă în care sunt mai multe femei (mama și fiica, soacre și nurori, surori) liniștea este o pasăre rară. Un război nestins, cu momente de armistițiu îmbunat.
Peste tot, femeile se sfâșie între ele: pe stradă, la serviciu, la școală.

Și, pentru ca tabloul să fie complet, vă recomand să urmăriți la televizor, grație programelor transmise prin cablu, imagini ale demonstrațiilor feministe din Statele Unite, unde, se spune, trăiesc cele mai emancipate femei. Mie, personal, rar mi-a fost dat să văd ceva mai aberant, mai penibil și mai ignobil în credința lor, decât acele demonstrații. Împotriva cui credeți că luptă acum cele câteva mii de feministe? Împotriva semenelor lor, prostituatele.
Feminismul american strigă din toți rărunchii: „Femeile vor să devină bărbați!”

Spațiul românesc a fost ferit de asemenea excese pentru că femeile din România, în ciuda vieții grele pe care o duc, au sentimentul păgubitor al inferiorității.
De aceea, poate, eu am auzit mai des spunându-mi-se „eu nu sunt o feministă”, atunci când „inculpata” a simțit că s-a dedat unor excese de tip feminist.
Înainte ca femeile să ajungă în mod real egalele semenilor lor purtători „legali” de pantaloni, vor trebui să se elibereze de condiția lor, asumată ca naturală, de inferioritate.
Faptul că femeile din România nu s-au separat atitudinal de bărbați, într-o vreme când societatea s-a fărâmițat pe criterii mai mult sau mai puțin fondate, spune mult despre lipsa lor de complexe.

În ceea ce privește dihonia care apare între femei, oriunde ar sta laolaltă, s-ar putea ca motivația să fie vestita capră românească, după care alergăm cu toții s-o omorâm.

Violeta Baur

MAXIMA LUNII

„Dacă admiți că o căsnicie e o asociație pentru bunul trai în viață, e rușinos, firește, să protestezi atunci când e dizolvată.”Camil Petrescu 

CELE 5 ETAPE NECESARE DUPĂ DIVORȚ

Multe căsnicii se încheie cu divorț. Majoritatea divorțurilor sunt inițiate de femei. După ce, la început, cei în cauză se joacă doar cu ideea de a fi din nou liberi, după pronunțarea divorțului urmează o dureroasă luare de adio și șansa de a o lua de la început cu altcineva. Psihologii recomandă ca cei divorțați să nu se grăbească cu refacerea vieții. Ei disting cinci etape principale de după divorț:

1. Șocul și îndoiala

Sfârșit. Un singur cuvânt, dar e greu de pronunțat, de digerat. Nu e ușor să închei, să rupi cu o persoană care a inițiat divorțul. Acum o să-ți spui: ești liberă, celălalt a plecat. Deși planifica de mult această libertate, acum se îndoiește dacă a procedat sau nu bine.
Divorțul provoacă în primul rând un șoc. Prima etapă, în majoritatea cazurilor, este mai greu de suportat pentru femei decât pentru bărbați. Aceasta pentru că acum, prima dată, după multă vreme, femeia a acționat independent, poate acționa după propria voință.
În aceste momente este foarte important ca cel doi soți să se mute separat. Distanța și liniștea ajută la depășirea șocului inițial.

2. Libertate și bună dispoziție

Totul vă amintește de el/ea: fotografii împreună, cadourile primite. Trebuie să treacă săptămâni pentru ca toate acestea să vă lase rece.
Într-o dimineață, când beți cafeaua singur(ă), vă dați seama că sunteți din nou independent(ă). Sunteți o persoană liberă, în sfârșit puteți face ce doriți. Vă cuprinde o mare fericire.
Puteți umbla prin magazine, să vă schimbați după dorință tunsoarea, să mergeți la filmul care vă place. Experimentați, descoperiți lucruri noi. A fi liber, la început, dă aceeași senzație ca atunci când te îndrăgostești. Din păcate, această etapă este foarte scurtă.

3. Tristețe și autoflagelare

Fostul/fosta soție dă tot mai des telefoane, se plânge. Începeți să aveți mustrări de conștiință: „n-am gândit doar la binele meu”. În loc să vă fi salvat familia, i-ați făcut pe toți nefericiți – vă chinuie gândul. Vă este milă de copii, toată lumea e lipsită de bucurie. Chiar și cel/cea care a dorit divorțul.

4. Obișnuința și acceptarea situației

Sunteți o persoană singură. Încetul cu încetul vă obișnuiți cu această stare. Divorțul nu înseamnă doar libertate și sentiment de vinovăție. E adevărat, vi s-a încheiat o etapă foarte importantă a vieții. În locul acesteia trebuie să vină ceva nou. Un alt partener de viață. Nu(!). E preferabil să vă antrenați în noi activități. Astfel veți deveni din nou o persoană interesantă.

5. Împăcarea – reînceperea vieții

După o perioadă îndelungată, sunteți în stare să vorbiți din nou cu sau despre ex-soțul/ex-soția. E mult mai ușor acum. Amândoi înțelegeți ce și unde ați greșit. Dacă ajungeți la o bună înțelegere, poate veni chiar împăcarea, fără grabă. Dar lucrurile nu vor mai sta ca în trecut.
Divorțul aduce la suprafață multe probleme despre care trebuie să discutați, pe care trebuie să le rezolvați. Sinceritatea poate crea baza unei prietenii.

Abia după toate acestea poate fi începută, eventual, reîncepută viața.

MOTIVELE CELE MAI FRECVENTE DE DIVORȚ

• Se află încă pe locul unu apariția unui nou partener, e vorba de o nouă dragoste.
• Pe locul doi se află lipsa de interes și de pasiune, rutina în căsnicie.
  De pildă: soția se ocupă, se interesează doar de copii, soțul are impresia că pe soție nu o interesează doar banii pe care el îi aduce acasă.
• Duc deseori la divorț disputele permanente legate de bani. Mai ales dacă unul dintre soți câștigă mai puțin, iar celălalt își permite mai multe lucruri.
• O altă mare problemă este când părinții ambilor soți se amestecă în căsnicia copiilor lor, când unul dintre parteneri se lasă influențat.

Veronica Enescu

_______________________________

2000, FEMEIA MODERNĂ

SĂ VORBIM DESCHIS – DE ce DIVORȚEAZĂ românii?

„Permisa dragostei nu e suficientă – ne declara doamna psihoterapeut – pentru stabilitatea cuplului în timp. Pe baza dragostei se mai construiește ceva: relația. Comparând cu trecutul, numărul divorțurilor este totuși mai mic, deoarece unele sunt făcute foarte precoce – la șase luni, un an, un doi. S-a pierdut ceva din tradiția veche. Înainte căsătoria era o alianță între familii, serioasă, se stabileau priorități, se știa fiecare la ce se înhamă. Iar cei doi veneau cât de cât potriviți, cel care se ducea și împărtășea această înțelegere. Acum se merge la întâmplare, cu fantezii, cu așteptări greșite; iar când acestea, din păcate, nu se realizează, se ajunge la conflict, reproșuri, crize. Oamenii se retrag, nu mai luptă pentru relație. Este foarte ușor să spui: nu ești omul potrivit, plec. Nu se mai investește în relație. Efortul cel mai mare este să înveți să trăiești cu celălalt. Faci un efort să te adaptezi celuilalt cu încredere. Se investește în sine și se așteaptă să se întâmple tot ce-i mai rău; între timp, se adună evenimente care sugerează faptul că erau cam mulți nori la început și, de o parte și de alta, baza relației neprotejată, încât celălalt simte nevoia să-și dovedească în altă parte – aceasta fiind una din sursele relației extraconjugale.”

Dar problema principală a cuplului și deci și a divorțului – afirmă sfatul psihoterapeutului – este ca partenerii să se cunoască cât mai mult, pentru a se cunoaște cât mai bine, ca nevoia intimității să fie acoperită în cuplu, ca punctele de divergență să fie legate de valori și ca dialogul să se susțină. Nu trebuie amuțit, în așa fel încât să nu se spună celuilalt, să nu fim întăriți în ceea ce gândim noi despre noi și despre ceilalți, despre relație. Să fim informați. Cu cât nu mai comunicarea se reduce la lucrurile administrative, cu atât mai mult se pierde cu discuțiile despre sentimente, despre viciu. O relație trebuie construită în timp și trebuie să aibă ca element de bază maturizarea. Maturizarea relației. Mulți adulți din România, se spune, nu au trecut de vârsta de 12 ani. Casnică se duce la spovedanie, exact cum se spune în biserică: ești văduvă, e mama să te bată și ea merge după bărbat… Se produce o închidere în sine, unde fiecare caută să găsească putere, mângâiere, părinte în celălalt. Cu toate că partenerul nu-i copilul lui, acesta îl tratează ca atare, pentru că nu știe altceva. Nu mai e o relație între doi maturi. Căsătoria nu mai pot construi solidele ei consecințe și influențe asupra stabilității care le produce acum. Structurile sufletești nu le permit celor doi să rămână copii. Ei trebuie ori pot, dar modalitatea în care sunt aduși la maturitate este diferită între cele care le simt mereu creează diferențe. Și, desigur, vârsta aceasta afectivă nu înseamnă o maturitate a vârstei, psihologia copilăriei fiind diferită de cea mai departe decât de obicei.

Copilăria târzie influențează așteptările de viață. „Când am știut că divorțul este inevitabil, am fost șocată de reacția soțului – spunea o doamnă în prag de „despărțire” – afectat de acest lucru cu minorii reprezentând 50,9% în 1999, față de 53,4% în 1998. Se mai întâmplă pentru că partenerii rămân împreună de dragul copiilor. Deși nu se mai iubesc, dorm în altă încăpere, continuă doamna doctor Podaru, acești părinți nu se gândesc că un copil să rezolve problemele ce se adună într-un cuplu sau să unească. Copilul nu se presupune, ci se dorește a fi crescut, dar, în fapt, el va trebui să fie învățat, să fie crescut și să crească, și, de fapt, el va trebui să fie învățat din nou. Nu poate să crească în afara familiei. Nu poate un copil să rezolve ceea ce doi adulți nu au reușit. Din punct de vedere psihologic, nu se mai poate generaliza. Dacă un copil vede că nu a căutat, se pierde de orice și de orice. Dacă sunt copii, dacă sunt femei, din cauza de lipsa de separat alături de femeia respectivă. Poate că au fost în fața de viață nearmonioasă. Dar a da copilului tău o altă șansă în viață este totodată o șansă în viața ta. A sugera risc ca a câteva momente de reflecție în fiecare zi, a lua în seamă aceste gânduri, poate fi și o formă de tratare. Când încerc să îmi înțeleg frica, furia, amărăciunea, dacă le identific și le înțeleg, încep să le controlez. Dacă am înțeles ce nu trebuie gândit ca un conflict, deja sunt la jumătatea drumului spre liniște. Trebuie privit din afară, și nu prin ochii celui rănit. Asta nu înseamnă că n-ar trebui să existe, să se întâmple; ci tocmai pentru că se întâmplă, este necesară reflecția. Nu putem merge înainte dacă nu putem înțelege ce a fost. Reflecția poate să aducă un prejudiciu conștient. Asta e diferența dintre un război și pace. Asta poate să apropie respectiv relațiile. Să fim corecți, părinți profesioniști, părinți providențiali și să ne învățăm copiii. Avem voie să greșim, e bine să nu repetăm greșeala, e bine să învățăm din greșeală și, iar dacă se întâmplă, e mai bine să le tratăm, decât să trăim cu ele.”

DE CE DIVORȚEAZĂ ROMÂNII?

Infidelitatea conjugală, alcoolismul, violența fizică și lipsa de comunicare — principalele motive

Chiar dacă numărul divorțurilor este în scădere – în anul 1999 s-au înregistrat cu 5.500 mai puține decât în 1998, rata acestora ajungând la 1,7‰ față de 2,5‰ — frecvența rămâne ridicată mai ales în rândul cuplurilor tinere. În 1999, 15% dintre bărbați divorțaseră înainte de a împlini vârsta de 25 de ani și aproximativ unul din trei — 30-34 ani — au fost înregistrați ca divorțați. Cele mai frecvente cauze ale divorțului invocate de cei 95% dintre cuplurile aflate în această situație sunt: infidelitatea conjugală, alcoolismul, violența fizică și lipsa de comunicare. „Cauzele sunt multiple — declară dr. Dana Podaru — dar cel mai des întâlnite sunt: infidelitatea, dorința unuia dintre parteneri de a duce o viață independentă, sărăcia, violența, absența perspectivei unei vieți mai bune, lipsa de speranță, de încredere, de suport moral, neînțelegerile dintre părinți și copii, abandonul școlar, precum și înrăutățirea nivelului de trai în general. Dacă se adaugă și intervenția părinților în viața cuplului — 17,7% dintre soți și 11,7% dintre soții au invocat acest lucru — avem deja o imagine clară asupra factorilor ce duc la destrămarea unei căsnicii. Situația nu este specifică doar mediului urban — 15,2% dintre cei din mediul rural au divorțat la vârsta de 20-24 ani și 11,7% dintre cei din urban. Așa că aceste statistici nu mint. Ele spun totul, iar psihoterapeuții sunt chemați tot mai des să ofere răspunsuri la o întrebare la care amabilitatea se refuză: de ce divorțăm?”
Carmen Mușat Coman

_____________________

2007, JURNALUL NAȚIONAL

Tăticilor, uniţi-vă !

Se întâmplă să treacă ani şi să nu poată să-şi viziteze copilul. Deşi instanţa le dă dreptul, celălalt părinte în grija căruia se află cel mic le interzice. În urma dezmembrării unei familii, de cele mai multe ori bărbaţii capătă apelativul de „divorţat“ şi-l pierd pe cel de „tătic“. Pentru cei care sunt fără voia lor ţinuţi la distanţă de propriii copii, în România s-a înfiinţat singura asociaţie care luptă „pentru dreptul de a fi tată“: „Asociaţia Naţională a Taţilor din România“.

Se uită unul la celălalt ca doi străini. Parcă toate vorbele au fost spuse între ei, parcă nici ţipetele, nici reproşurile aruncate unul altuia nu pot acoperi ura, lehamitea sau indiferenţa ce s-a vârât între ei. Timpul în care se priveau în ochi şi îşi jurau dragoste veşnică s-a transformat de mult în chin. Din când în când, abia dacă îşi domolesc glasul răzvrătit. Atunci poate, când din spatele uşii apar doi ochi de copil speriat ori când îşi aduc aminte că zbieretele lor în miez de noapte ar putea trezi îngeraşul căruia i-au dat viaţă şi care, cu inima cât puricele, se poate întreba printre sughiţuri: „Iar se ceartă mami cu tati? Dacă se despart şi rămân singur?“.

Pare o poveste cu final trist. Nu este însă nici un scenariu de film, nici un paragraf din cartea vreunui scriitor. Este realitatea care se întâmplă în zeci de mii de familii. Potrivit Institutului Naţional de Statistică, numai în primele nouă luni ale acestui an s-au înregistrat peste 25.000 de divorţuri. Statisticile arată că această creştere a ratei divorţurilor nu e doar un fenomen naţional, ci unul la nivel european, una din două căsnicii terminându-se la tribunal. Anul trecut, peste 32.600 de cupluri căsătorite s-au despărţit, iar rata divorţurilor a fost de 1,51 la mia de locuitori. În urma lor, peste 21.000 de copii minori s-au trezit dintr-o dată fără unul din părinţi alături.

UNICAT ÎN ROMÂNIA. Constantin Jugurică este unul dintre cei nevoiţi să stea departe de copilul lui. De cinci ani se poate numi un om divorţat şi de tot atâta timp, pentru fetiţa sa, „tata“ este un cuvânt pe care îl rosteşte prea rar. „Cele două dăţi pe lună în care pot să-mi vizitez fiica şi cele câteva zile de concediu vara sau de sărbători sunt insuficiente pentru a consolida relaţia tată-fiică“, este de părere bărbatul, căruia vreme de doi ani i s-a interzis de către fosta soţie să-şi vadă copila. „Îmi doresc să se schimbe lucrurile în bine, să nu se întâmple atâtea transformări negative în viaţa unui copil atunci când părinţii hotărăsc să se despartă. Aş vrea ca cel care plăteşte pensia alimentară să poată fi în continuare părinte pentru copilul său“, spune Constantin Jugurică.

Nu întâmplător i-a venit în minte înfiinţarea unei asociaţii care să se ocupe de cei care sunt într-o situaţie similară cu a sa. Şi-a adunat prietenii, arhitectul Constantin Meiţa şi aviatorul Adrian Iovan, şi împreună, în august anul acesta au pus pe picioare „Asociaţia Naţională a Taţilor din România“, înregistrată în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor.

Nu puţini au fost aceia care au ridicat din sprâncene de-ndată ce au auzit asemenea grozăvie, că deh, asociaţii ale femeilor sunt sute la număr şi ca denumiri care mai de care mai şugubeţe şi mai pestriţe. Dar nici una, până acum, a tăticilor.

„ANCHETĂ DOAR PE HÂRTIE“. „În urma unui divorţ, cel mai mult suferă copiii. Unii, ajunşi la vârsta adolescenţei, o pot lua pe căi greşite. S-a constatat că majoritatea copiilor traficaţi provine din familii dezmembrate. Cert este însă că toţi au nevoie şi de mamă şi de tată, în egală măsură. Ceea ce ne dorim prin această asociaţie este să ne unim forţele şi să facem în aşa fel încât copilul să nu simtă că a rămas fără unul din părinţi.

Una dintre cauzele pentru care luptăm este aceea de a cere instanţei, ca autoritatea tutelară, să realizeze o anchetă socială corectă. În 99% din cazuri, copilul este încredinţat unuia din părinţi fie în lipsa unei astfel de anchete, fie pentru că ea e făcută doar pe hârtie. De cele mai multe ori, copilul rămâne în grija mamei, fără a se şti cu adevărat dacă acest lucru este cel mai bun pentru el. Am întâlnit cazuri în care copilul nu era decât o sursă de venit pentru părintele în grija căruia se află“, enumeră preşedintele asociaţiei motivele care au stat la baza hotărârii de a-şi crea o asociaţie.

Motto-ul acesteia este: „Taţi, tătici (şi eventual, mămici), uniţi-vă!“, ceea ce înseamnă după cum precizează şi iniţiatorul acţiunii, că „oricine se află în situaţia grea de a sta departe de copilul său şi are nevoie de ajutor de la noi este binevenit“. ANTR îşi propune să efectueze anchete proprii îmbinate cu sprijinul autorităţilor locale, pentru constatarea condiţiilor de viaţă ale copiilor lăsaţi în grija unuia dintre părinţi, demers care să ducă la decăderea din drepturi a părintelui, atunci când este cazul.

„Vrem să punem la dispoziţia oamenilor detectivi particulari, un psiholog, un jurist. Avem nevoie de maşini, de şoferi, însă pentru toate aceastea e nevoie de fonduri. Singura noastră sursă de venit sunt sponsorizările şi cotizaţiile de câte 20 de euro ale celor câtorva membri ai asociaţiei. Nu ştiu să vă spun câţi sunt. Marea noastră dorinţă este ca tot mai mulţi tătici să se adune, pentru că este ştiut: Unde-s mulţi, puterea creşte.“

MĂRUL DISCORDIEI. „Nu toţi bărbaţii care divorţează sunt monştri. Nu numai bărbaţii sunt de vină pentru distrugerea mariajelor! Cât eşti căsătorit, totu-i OK. Fiecare părinte are «drepturi egale», în momentul în care intervine divorţul, deja tata e baubau, care nu are voie să se apropie de propriul copil mai mult de două ore în weekend, două week-end-uri pe lună. DE CE??? Legea zice că părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează dreptul să vegheze la educaţia lui. Câţi bărbaţi nu sunt lăsaţi de fostele neveste să-şi vadă copiii decât dacă dau bani mai mulţi la pensia alimentară? Adică, atâta vreme cât e tată de familie şi se presupune că aduce toţi banii în casă, are toate drepturile, dar după aia, nimic.“

Semnează: alenicol. Un mesaj scris sub pseudonim pe un forum, locul în care mulţi îşi spun păsul în speranţa că soluţia pe care o caută se va întrezări. În spatele vorbelor revoltate, de cele mai multe ori se ascunde povestea unui copil pus din nou la mijloc, „obiect de dispută“ între mamă şi tată. Un copil care, în lipsa unei explicaţii, fie aşteaptă reîmpăcarea părinţilor, fie îşi creează în minte cele mai fantasmagorice idei despre cauzele divorţului.

Conform psihologului Marina Cavassi, cea mai mare greşeală pe care un cuplu despărţit o poate face este să-şi denigreze reciproc imaginea în faţa copilului. „Cel mai bine este să laşi copilul ca în timp să-şi dea seama de fapt ce fel de om este tatăl său sau mama sa, nu este bine ca un părinte să împroaşte cu noroi în imaginea celuilalt. Copilul va fi şi mai frustrat dacă i se va spune: «Tatăl tău este un nemernic!» Se va gândi automat că el este copilul unui astfel de om, deci şi el ar putea fi aşa!“

Rolul tatălui este extrem de important. El este asociat cu ideea de autoritate, de securitate şi încredere. De aceea, tatăl trebuie să fie un model de identificare, el este cel care realizează iniţierea în viaţa socială a copilului. Se poate întâmpla ca, din cauza lipsei tatălui, fetele să aibă ulterior dificultăţi în cuplu, în alegerea partenerului, pentru că nu au un model după care să se ghideze, iar în cazul băieţilor, lipsa figurii paterne să nu creeze în mintea lor, aşa cum ar fi trebuit, modelul de lider, de om care protejează şi susţine o familie.

Asociaţia taţilor funcţionează doar de câteva luni. Orice serviciu oferit prin intermediul acesteia este gratuit. În acest interval de timp, doi oameni au beneficiat de ajutor financiar. Preşedintele ANTR speră ca pe viitor „să avem milioane de membri, să facem nuclee mobile în multe reşedinţe de judeţ şi să colaborăm cu autorităţile abilitate, pentru a nu mai fi disensiuni între părinţi“. Căci, spune el, „consider că nu i se ia dreptul unui părinte de a-şi vedea copilul, ci i se ia unui copil dreptul de a-şi vedea părintele“.

Carmen Preoteșoiu

___________________________

2009, EVENIMENTUL ZILEI

Despăgubiri logodnicei părăsite și divorț la starea civilă
Amalia Derscariu

Una dintre cele mai importante prevederi ale noului Cod Civil – care ar putea intra în vigoare la începutul lui 2011 – se referă la „divorțul pe cale administrativă“, pronunțat de ofițerul stării civile.

Concret, acest gen de divorț trebuie să întrunească două condiții: „ambii soți să fie de acord cu despărțirea și să nu aibă copii minori“. Potrivit noului Cod, „competența de soluționare a acestui tip de divorț este dată ofițerului stării civile sau notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților, care va elibera un certificat de divorț“.

Totodată, legea reglementează „obligația de întreținere între foștii soți“. Mai exact, „soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă, survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei“. „Întreținerea“ ex-ului ar putea costa însă pe soțul obligat să plătească cel puțin un sfert din venituri. Astfel, „întreținerea datorată se stabilește până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plată (…), dar nu mai mult de jumătate“, se arată în Codul Civil.

Fără logodnic, dar și fără cadouri

„Surprizele“ pentru cupluri nu se opresc aici. Aviz nehotărâților: cei care nu au ajuns încă la căsătorie, dar decid brusc să rupă logodna pot fi obligați prin lege să înapoieze toate cadourile primite de la fosta jumătate. Motivul: logodna este reglementată, în premieră, în noul Cod Civil. Mai exact „în cazul ruperii logodnei sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei și pe toată durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite“, spune legea.

Problema clasificării cadourilor în obișnuite și mai puțin obișnuite „se va face de către magistrați, în funcție de potența financiară a fiecărui cuplu“, au explicat specialiștii din Comisia de elaborare a Codurilor.

Mai mult, potrivit noului Cod Civil, „cel care rupe logodna abuziv poate fi obligat la plata de despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate“.

Din categoria inedit

Pe lângă reglementările europe­ne, noul Cod Civil conţine şi o serie de articole incluse de specialişti în categoria „inedit“. Astfel, pe de o parte, noua lege interzice expres căsătoriile între „alienatul mintal şi debilul mintal“. Pe de altă parte, din capitolul referitor la drepturile şi îndatoririle soţilor, aflăm că „soţii îşi datorează reciproc respect, fide­ litate şi sprijin moral“, dar şi faptul că „un soţ nu are dreptul să-i cen­ zureze celuilalt soţ corespondenţa, relaţiile sociale, dar şi alegerea pro­ fesiei“.

În categoria „minunile Coduri­lor“ postată pe site-ul Coaliţiei „Opriţi Codurile!“ apare şi un arti­col care interzice vânzarea „orică­ru i element sau produs al corpului uman“. Concret, „oricare acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, ele­mentelor sau produselor sale, sunt lovite de nulitate absolută“, prevede legea. În opinia reprezentanţilor Coaliţiei, deşi „este normal să nu se poată vinde sau cumpăra corpul uman, în întregime sau în parte, este total anormal ca aceia care fac peruci din păr uman să fie con­ damnaţi pentru asta“. „Mai grav este faptul că e greu de crezut că va fi pusă la punct vreo lege specială care să prevadă şi asemenea ex­cepţii“, au explicat specialiştii.

_______________________

2021, CUVÂNTUL LIBER

DE CE DIVORŢEAZĂ CUPLURILE „CU VECHIME”?

În ultimii ani, psihologii şi sociologii au încercat să afle de ce tot mai mulţi oameni aleg să divorţeze după mulţi ani de căsnicie, ei emiţând diverse ipoteze despre cauzele acestei situaţii.

Le este mai bine separaţi decât împreună…
Ştirile despre divorţul lui Bill şi Melinda Gates, după 27 de ani de căsătorie, au luat prin surprindere o lume întreagă. Cuplul părea a fi imaginea stabilităţii şi longevităţii conjugale. Au crescut împreună trei copii, au făcut o avere şi o asociaţie umanitară renumită.
Ca ei există tot mai multe cupluri de oameni mai puţin celebri, care ajung la concluzia că le va fi mai bine separaţi decât împreună.

Statisticile arată că mai mult de una din patru persoane care divorţează în Statele Unite au peste 50 de ani, iar mai mult de jumătate dintre aceste divorţuri se întâmplă după 20 de ani de convieţuire.
În România, vârsta medie a soţilor la divorţ a fost anul trecut (2020) de 43,6 ani la bărbaţi şi de 40 de ani la femei, iar viaţa conjugală a durat, în medie, 9,5 ani.

Sensul căsătoriei s-a schimbat
Ceva se întâmplă, cu siguranţă, în rândul oamenilor în a doua jumătate a vieţii şi ajung să reconsidere alegerile pe care le-au făcut în tinereţe.
Potrivit specialiştilor, sunt mulţi factori care contribuie la motivul pentru care mai multe cupluri în vârstă divorţează mai des acum, decât în generaţiile anterioare.

Un motiv ar putea fi că sensul căsătoriei s-a schimbat.
Oamenii nu îşi mai doresc, în principal, siguranţă financiară şi ajutor reciproc, ci o relaţie fericită care să contribuie la împlinirea de sine.

De asemenea, mai multe femei sunt independente din punct de vedere financiar, astfel încât nu mai sunt dispuse să rămână în căsnicii care nu le satisfac.
Nu în ultimul rând, divorţul la vârste înaintate poate fi mai frecvent acum, decât în orice alt moment din istorie, dintr-un motiv simplu: oamenii trăiesc mai mult.
Dacă te gândeşti că s-ar putea să mai ai încă 20 – 30 de ani de viaţă, realizezi că este mult timp de petrecut cu cineva alături de care nu mai eşti fericit şi cauţi împlinirea în altă parte.
Totodată, din ce în ce mai puţine persoane sunt dispuse să lucreze la un mariaj care scârţâie, gândindu-se că schimbarea partenerului cu un altul ar putea fi cea mai la îndemână soluţie.

Unii amână divorţul
Uneori, cuplul nu funcţionează bine de multă vreme. Problemele se acumulează, însă partenerii încă mai au avantaje din această relaţie şi atunci nu renunţă la ea.
În unele cazuri, partenerii au anumite frici şi anxietăţi de a rămâne singuri sau de a căuta alţi parteneri. Poate, pur şi simplu, consideră că este de preferat ceva rău şi cunoscut decât ceva necunoscut.
De aceea se ajunge la divorţ după mulţi ani de convieţuire.

Alteori, se acumulează probleme de cuplu în timp, dar conflictul se declanşează brusc, de la o neînţelegere minoră sau de la încă o problemă majoră.
Nu contează atât de mult ce declanşează dorinţa de a divorţa, contează ceea ce s-a acumulat în timp, în mod real.
De multe ori, vedem certuri interminabile care au apărut de la un mic factor declanşator, însă partenerii aduc în discuţie conflicte nerezolvate, vechi de ani de zile, semn că ele sunt vii şi prezente în parteneri.
Acestea s-au acumulat în ani, uneori în zeci de ani şi nu se vor rezolva în zile sau săptămâni.

Terapia de cuplu
Psihologii specializaţi în probleme de cuplu spun că, înainte de a face pasul către un divorţ, după mulţi ani de căsnicie, ar fi util ca partenerii să înceapă terapia de cuplu sau orice proces reparatoriu care include dezvoltarea personală.

Ar fi util un nivel superior de înţelegere, de acceptare, de empatie şi de compasiune pentru a rezolva problemele prezente. Foarte important este cât de motivaţi sunt partenerii să încerce să rezolve conflictele dintre ei şi cât de conştienţi sunt de necesitatea de a depune eforturi şi de a face schimbări.

Terapia de cuplu nu este o garanţie că soţii vor rămâne împreună, dar sigur vor fi mai multe şanse decât în absenţa ei. În plus, partenerii vor fi capabili să înţeleagă mai multe despre ei, despre relaţia actuală, despre ce îşi doresc în mod real şi despre ce este mai bine pentru ei. Totodată, dacă vor alege divorţul, acesta poate fi unul cât mai amiabil cu putinţă, fără stres, amărăciune şi regrete.
(L.P.)

_____________________

2021, CUVÂNTUL LIBER

O practică medievală absurdă: duelul de divorț

Pagină realizată de GABRIEL TUDOR

Chiar şi astăzi, cuvântul „divorţ” are ataşat un anumit stigmat, dar în Evul Mediu, el era de-a dreptul un subiect tabu. De aceea, pentru a evita cu orice chip divorţul, oamenii au inventat atunci metode ciudate de a rezolva disputele conjugale.

Una dintre ele a fost duelul de divorţ. Absurda practică îşi are originea în Germania medievală, de unde s-a răspândit în toată Europa şi a devenit chiar o modalitate legală de „lichidare” a căsătoriilor.

Dacă un cuplu nu reuşea să-şi rezolve disputele conjugale şi nicio altă metodă nu funcţiona, se organiza un duel.

Pentru ca lupta să fie „corectă”, bărbatul era băgat într-o groapă, iar femeia se putea mişca liber, în jurul lui. Amândoi purtau haine strânse pe corp şi aveau pe cap o glugă. Apoi, femeia primea ca armă câteva pietre, iar bărbatul primea trei bâte scurte şi groase.

Lupta se desfăşura sub supravegherea unor judecători, care decideau câştigătorul. Deşi nu este clar cum era ales câştigătorul duelului, se presupune că învingător era declarat acela dintre combatanţi care dovedea mai multă forţă, doborându-şi sau imobilizându-şi adversarul.

Nimeni nu ştie cu adevărat dacă era o luptă până la moarte sau dacă se încheia odată ce una dintre părţi se preda. Ceea ce se poate reţine din numeroasele rapoarte despre duelul marital este că acest duel era o metodă periculoasă de rezolvare a disputelor conjugale.

Maestrul german de scrimă Hans Talhoffer a scris, în 1467, chiar şi un manual despre acest obicei bizar, manual intitulat „Cartea de scrimă”.

În paginile sale, Talhoffer a explicat regulile duelului de divorţ:

„Conform instrucţiunilor, soţul era băgat până la brâu într-o groapă de trei picioare lăţime, săpată în pământ, şi avea o mână legată la spate.

Femeia trebuia să fie înarmată cu trei pietre, fiecare cântărind între 1 kilogram şi 5 kilograme şi fiind învelită în pânză. Bărbatul nu putea ieşi din groapa sa, dar femeia era liberă să alerge pe marginea gropii.

Dacă bărbatul atingea marginea gropii fie cu mâna, fie cu braţul, trebuia să predea judecătorilor una dintre bâte. Dacă femeia îl lovea cu o piatră în timp ce el făcea acest lucru, ea pierdea una dintre pietrele sale.”

Dar cea mai rea parte a întregii poveşti era că perdantul trebuia să moară. Dacă femeia câştiga duelul, bărbatul era executat în public. Dacă bărbatul câştiga, femeia era îngropată de vie, fiind considerată vinovată de problemele în căsnicie.

Această practică atroce a dispărut treptat în secolul al XVI-lea.