1960, FLACĂRA
În doi, viața e mai plăcută
Anghel Niculescu, electrician la C.F.R. Grivița Roșie, era bun de însurat. Părinții i-au spus:
— Găsește-ți, băiete, o fată cuminte, isteață și harnică.
— Păi unde s-o găsesc?
— Întreabă-l pe prietenul tău, Branea, îți face el cunoștință.
Așa s-a și întâmplat. A urmat o perioadă de întâlniri timide, de mângâieri furișe și de planuri de viitor. Au trecut prin toate, ca toți tinerii care se iubesc și doresc să-și unească destinele.
— Cum v-ați căsătorit?
— Cu acte și cu dragoste! răspunde Anghel.
— Când ați trecut la gospodărie comună?
— Peste un an. Când a apărut copilul.
Anghel și Maria Niculescu au, așadar, doi ani de căsnicie, o fetiță de 1 an și 6 luni și o viață împărțită în doi.
— Ne înțelegem foarte bine, adaugă Anghel. Avem o regulă: fiecare ajută pe celălalt în tot ce face. Eu o ajut la bucătărie, la spălat, la făcut curat. Ea mă ajută în educația copilului, mă însoțește la cumpărături, mă sprijină în toate hotărârile. Suntem de la început uniți.
Anghel e curios. Așteaptă cursul lui Nea Gică, unde învață despre defectele locomotivelor Diesel. Acasă îl caută mereu pe micuțul Pipică, care abia a împlinit un an. Îl ridică în brațe și îl alintă:
— S-a făcut mare băiatul tatei!
Din când în când, Anghel și Maria pleacă în vacanță. Anul trecut au fost la Vasile Roaită. Toate i-au rămas în amintire.
— Ce v-a plăcut cel mai mult?
— Concediul, statul împreună.
— Unde mergeți anul acesta?
— Poate bine, vă scriem după.
Pe Anghel îl însoțește Maria și la cumpărături. Și el, la rândul lui, o însoțește la locul de muncă. O ajută, o ascultă și îi respectă activitatea.
Mutuță, muzică, dar ademenitor: sforăitul și mirosul bucatelor pe care le pregătește nu scapă lui Nicu, vrednic soț.
Antrenament pe toată linia! De data asta, antrenamentul are loc în bucătărie… Lene surprinsă de Anghel. Ea aranjează masa cu grijă, el verifică temperatura din cuptorul aragazului. E o plăcere să-i privești: parteneri de viață și de gospodărie.
La rândul ei, tânăra soție urmează cu sfințenie sfaturile soțului în timpul antrenamentelor… Doar e pretendentă la titlul de campioană la popice.
________________
1966, FEMEIA
Vârsta căsătoriei
De vorbă cu conf. dr. Marcela Pitiș, de la Institutul de endocrinologie din București
— Căsătoria este o problemă complexă care ar merita să fie mai mult dezbătută. Mă întreb câți tineri o cunosc și dacă unii nu limitează căsătoria la simpla legalizare a activității sexuale.
Înainte de a răspunde la întrebările dvs., aș discuta unele aspecte care frământă, oarecum, tineretul de azi. Problema sexuală nu este o problemă a timpurilor moderne, a existat dintotdeauna, și, de vreme ce populațiile lumii au fost și sunt în continuă creștere, probabil că s-au găsit totdeauna metode mai bune sau mai puțin bune de rezolvare. Preocupările tineretului în această direcție sunt perfect justificate. În bună parte este o reacție la educația greșită, de ignorare a problemei sexuale, educație care durează de sute de ani. Tinerii de azi, mai informați, doresc să cunoască din timp și toate aspectele procesului de reproducere, de asemenea doresc mai puține constrângeri din partea familiei, iar adulții au început să cerceteze metodele cele mai adecvate acestei educații. Dorința de cunoaștere și de emancipare timpurie nu explică însă preocupările predominant sexuale ale unor tineri, în special din țări cu o civilizație înaintată, preocupări care au dus la o adevărată patologie psihosexuală.
Este posibil ca această stare să fi fost declanșată de discrepanța dintre evoluția intelectuală, în progres, și cea afectivă, staționară sau poate în regres, ultima fiind într-o măsură la baza relațiilor sexuale. Din multitudinea aspectelor aș menționa două: pe de o parte tendința la erotizarea individului prin stimularea dorinței și reflexelor sexuale, pe de alta tendința idilică — „întoarcerea la natură”.
Astfel, este la modă sloganul „sexy”, care, după definiția dicționarului american, înseamnă excitarea dorinței sexuale; această excitare s-a făcut prin toate mijloacele: literare, artistice — inclusiv cinematografia, considerată a șaptea artă —, modă, reclame comerciale etc. Dacă o parte din tineretul acestor țări își va rezolva problemele sexuale după sloganul amintit, va face probabil drumul întors spre societatea primitivă, care, imitând comportamentul sexual al diverselor specii animale, își stimula dorința sexuală prin diferiți stimuli auditivi, vizuali etc. „Civilizația” a adăugat la acestea excitarea intelectuală cu literatura erotică și difuzarea largă prin reviste, televiziune, cinematografie.
Este evident că la toate speciile maturitatea sexuală se însoțește de apariția comportamentului sexual, acesta fiind necesar procesului de reproducere. În trecut, un asemenea comportament era etichetat ca instinct sexual, termen perimat, observațiile și cercetările experimentale dovedind că variatele comportamente sexuale întâlnite la specii sunt induse de acțiunea hormonilor sexuali asupra sistemului nervos central. Rolul hormonilor în inducerea comportamentului sexual la speciile superioare nu este elucidat. Cel puțin la om se presupune că dezvoltarea sistemului nervos, superioară față de celelalte specii, a permis o independență față de factorii hormonali, iar omul își poate controla comportamentul, activitatea intelectuală și fizică permițându-i canalizarea energiei în altă direcție.
Este indiscutabil că tinerii insuficient maturizați sau cei cu defecte în maturarea sistemului nervos sunt mai dependenți de acțiunea hormonilor sexuali și de stimuli din mediu și nu-și pot controla totdeauna acest comportament. Erotizarea amintită va avea în special asupra acestui tineret o acțiune defavorabilă, care explică în parte unele aspecte psihopatologice ale tineretului din multe țări.
În ce privește curentul „înapoi la natură”, în care au fost antrenați și tineri intelectuali, este la fel de criticabil. Tinerii ar trebui să știe că relațiile dintre sexe sunt multidimensionale, după complexitatea personalității: emoționale, intelectuale, sexuale, și nu pot fi reduse la o singură dimensiune. Întoarcerea la natură sărăcește conținutul acestor relații, le reduce la rudimente afective ca în societatea primitivă sau la simple relații sexuale lipsite de afectivitate și rațiune, apropiate celor întâlnite la speciile animale.
— Care este vârsta cea mai potrivită pentru căsătorie și cum o justificați?
— Vârsta optimă cred că nu poate fi fixată, ea fiind în funcție de mai mulți factori. Cel mai important este gradul de maturitate al tinerilor, care nu este totdeauna corelat cu vârsta sau cu maturitatea sexuală, fiind în funcție și de factorii sociali, educativi. Este totuși preferabil ca o căsătorie să se întemeieze după vârsta de 18–20 de ani.
Dintr-un punct de vedere, azi, fata la 18 ani este mai pregătită pentru căsătorie ca înainte. Ea intră mai devreme în societate, are un contact mai larg cu aceasta și experiența ei este mai mare. Toate mijloacele de informare pe care le are la dispoziție o fac să devină mai aptă pentru viață și să aibă mai puțină nevoie decât în trecut de îndrumarea familiei. Dar acest fapt nu exclude cu nimic rolul familiei, evident, atunci când ea este capabilă să înțeleagă problemele actuale ale tineretului și când a reușit să se sincronizeze cu cerințele epocii moderne.
Mi se pare surprinzător că o fată din zilele noastre, care are condiții superioare de dezvoltare, să facă greșeli în selecționarea partenerului sau să privească superficial căsătoria ca pe o situație provizorie și nu definitivă.
Există și greșeli pe care le fac deopotrivă fetele ca și părinții. Confundă apariția pubertății cu vârsta aptă căsătoriei. Strămoșii noștri nu făceau asemenea confuzii și pentru fata aptă de căsătorie exista termenul de nubilă (de la cuvântul latin nubere = a purta vălul, a se căsători). La pubertate, fata poate fi sau nu aptă pentru reproducere, dar nu obligatoriu și pentru căsătorie, aceasta implicând și un grad de maturitate psihică, care este cu atât mai necesar cu cât fetelor le revine răspunderea majoră în întemeierea familiei, în consolidarea căminului.
Sentimentul de dragoste, care nu trebuie confundat cu erotismul, ca și independența materială (respectiv terminarea studiilor) sunt condiții esențiale în organizarea vieții maritale. Căsniciile dependente de unii sau alții din părinți n-au dat totdeauna rezultate bune, unii părinți intervenind negativ în tânăra căsnicie. Poate că tinerii căsătoriți ar trebui să fie mai mult sprijiniți de instituțiile în care lucrează pentru organizarea căminului lor.
— Sunteți pentru relații sexuale înainte de căsătorie?
— În anumite condiții, asemenea situație pentru o fată este oarecum penibilă. Ea poate fi justificată când între doi tineri există dragoste, respect și încredere reciprocă, și sunt piedici pentru întemeierea legală a familiei. Dar acolo unde totul e o simplă curiozitate sau o stare erotică de moment, relațiile sexuale nu sunt justificate, scad demnitatea fetei, existând și pericolul schimbării dese a partenerului, care duce la compromitere, decadență morală și socială. Așa-zisele căsătorii de probă, care se practică în unele țări, nu au dat cele mai bune rezultate. S-ar putea ca în viitor căsătoria de probă să fie practicată curent, dar va trebui să treacă mult timp pentru ca tineretul actual să fie cu mai mult simț de răspundere pentru a se angaja într-o asemenea formă de viață. Cred totuși că este încă modernă și necesară căsătoria tradițională.
Convorbire realizată și consemnată
de Gabriela Ionescu
____________________
1967, COLOCVII
Pregătirea fetelor pentru viața de familie
Am răsfoit de curând un „oracol”, unul dintre acele caiete cu coperți de pânză pe care mulți dintre noi le-am păstrat, cu amintirea sinceră a „prieteniilor” năvalnice din școală. Pe unele file se aflau întrebări și răspunsuri, uneori stângace, dar adesea dezvăluind un cod afectiv, o definiție lirică a dragostei, a sensibilității adolescente, a misterului și visului despre viitor.
La întrebarea „Modernă sau sinceră?”, autoarea aleasă răspunde cu un concis: „Sinceră – ceea ce este în suflet, aceea e și în cuvânt”.
Drăgălașă și căutătoare se constituie, vizibil în întreaga grupă de adolescenți, setea de înțelesuri, de sensuri definitive, dar și proiectele de viitor. La fetele adolescente, mai atent calitative în viața de zi cu zi, dragostea și stabilitatea unei uniuni sunt de la început privite cu alte nuanțe.
Universul lor, prin gândurile care învăluie dragostea, rămâne constituit din visare. Dar câtă doză de realism nu e în sinceritatea, în cutezanța de a cere o viață de familie statornică, asigurată, liniștită!
Viața de familie rămâne un subiect de reflecție constantă pentru fetele de vârste fragede; ele încep devreme, în adolescență, să observe și să compare, doresc să se reafirme și caută să depășească exigențele părinților.
Raporturile la imaginea ideală a creației de familie, mai puțin vizibile în adolescenți, fetele le studiază cu o atenție specială. În majoritatea familiilor, fetele contribuie efectiv la treburile gospodărești, fiind mai aproape de realitatea vieții cotidiene decât frații lor.
În perioada vieții lor afective, care se desfășoară în adolescență, fetele sunt mai implicate în latura afectivă și responsabilă a relației. Pregătirea pentru viața de familie este un proces ce ține nu doar de maturizarea biologică, ci și de maturizarea emoțională și psihică.
De la o vârstă fragedă, fetele visează mult mai mult la viitorul lor ca soții și mame. Imaginația lor este întreținută de nenumărate modele oferite de familie, școală, mass-media. Într-o societate care își dorește o familie solidă, aceste reflecții timpurii joacă un rol important în formarea caracterului.
La vârsta pubertății, fetele se simt în mod firesc mai aproape de părinți, îndeplinind deja sarcini gospodărești și participând la viața cotidiană cu responsabilitate. Ele sunt, în majoritatea cazurilor, cele care încep să se îngrijească de frați mai mici, să gătească, să ordoneze casa, pregătindu-se pentru rolul matern.
— „La școală am învățat să gătesc, să cos, să spăl…” — spune una dintre ele cu mândrie.
Aceasta nu e o simplă abilitate, ci o formă de asumare a viitorului. Fetele se raportează realist la ce înseamnă viața de familie și tind să vadă în căsătorie nu doar o relație romantică, ci un parteneriat de muncă și sprijin reciproc.
Într-o epocă în care tot mai multe femei sunt chemate să lucreze în afara căminului, echilibrul dintre profesie și familie devine o temă esențială. Fetele sunt învățate să înțeleagă valoarea muncii, dar și să respecte responsabilitățile domestice.
Educația orientată spre familie nu exclude aspirațiile profesionale. Dimpotrivă, înseamnă a forma femei conștiente, echilibrate, care știu să îmbine afecțiunea cu realismul, devotamentul cu puterea de a decide.
Este important de subliniat că pregătirea pentru viața de familie nu este doar o sumă de deprinderi practice, ci un proces complex ce implică formarea caracterului, disciplinarea emoțiilor, responsabilizarea morală.
Fetele trebuie încurajate să își exprime aspirațiile, să gândească independent, dar și să își înțeleagă rolul social și personal în cadrul vieții de familie. Această dublă conștiință — de sine și de ceilalți — este esențială pentru echilibrul căminului.
Galina BĂDULESCU
_________________________
1968, APOSTOLATUL EDUCAȚIEI
Ce este nou în viața de familie la țară?
Pe Valea Bistrei, între Caransebeș și Oțelul Roșu, la 15 km de prima localitate și la 3 km de a doua, se află comuna Glimboca. Lângă vatra de azi se mai văd urmele așezării străvechi și locul acela se numește „Satul bătrîn”, amintit în izvoarele istorice încă de prin anul 1500. Vestigiile drumului roman care mai pot fi văzute în vecinătatea satului, semnalează o zonă de tradiție milenară.
Foarte șic și femeile dansează încă în costumul lor, rămas parcă neatins de timp. Le-am apucat eu și în copilărie, purtîndu-și pletele într-un mod gingaș, îngrijite cu migală, spălate și pieptănate. Am văzut după cele mai frumoase nunți, desfășurate după tradiții severe, o cuceritoare bogăție folclorică, de frumusețe fără seamăn.
Etnologii care au scris despre lumea tradițiilor veghează logodnei, păstrate uneori luni de zile pentru stabilirea zestrei fetei. Sătenele bătrâne logodna se numește „căpărat”. Căpărat se numește și „arvuna” adică suma de bani pe care o dai „înainte, înainte de a ajunge cumperi ceva”. Cuvântul „căpărat” a rămas și azi să desemneze acel moment solemn și domestic, care ține loc de promisiune de căsătorie.
Aproape două decenii s-a mai făcut căpăratul unei simple ieșiri cu părinții fetei, iar mai apoi s-au legat prin obiceiuri locale zestrea, nici vite și nici unelte nefiind omise. Se păstrează acum o semnificație nouă: zestrea – ca valoare precedentă, de o frumusețe, și tânără și patriarhală.
Fraza: „Să fie frumoasă, cinstită și patriarhă” – aceasta este expresia pe care o auzi astăzi la Glimboca atunci când rudele și viitorii nași discută despre întemeierea unei noi căsnicii.
Facind o anchetà socialà pe tema vietil de familie la sat, am inregistrat o serie de opinii din cele mai interesante. Am inceput cu invàtâtorul S. Gheorghe care este totodatà secretarul organizatiei P.C.R.din comuna Glimboca si autorul unei lucräri monografice asupra comunei. Monografia reprezinta un volum de aproape 200 de pagini dactilografiate si constituie lucrarea pentru examenul de gradul II a invätätorului. El este un cunoscător profund al satului în care lucrează de mulți ani și de care s-a atașat ca de propriul său loc natal. Iată ce a declarat:
„Zestrea, în accepția de bază materială unică și fără alternative, necesară pentru întemeierea unei noi căsnicii a dispărut. Pământul, vitele, uneltele de muncit atît de imperios necesare odinioară vieții familiale țărănești, au început treptat să nu mai constituie capitală în lumea cooperativizării unui nou început de drum pentru doi tineri.”
Foarte șic și fetele din Glimboca îmbrăcate în modă, ieșind de la film, în pas grăbit, cu părul prins cu agrafe lucioase. Le-am auzit spunând: „la modă suntem toate, dar eu vreau să fiu prima la carte, la muncă și la hărnicie”.
Toloșci zicea că zestrea are sens de tradiție: vechea proprietate logodnică, purtată uneori luni de zile pentru stabilirea zestrei fetei și chemarea bănățeană logodna se numește „cápărat”. Cápărat se numește și „arvuna” adică banii de mână pe care o dai înainte, ca garanție, atunci când cumperi ceva. Cuvîntul „cápărat” a rămas și azi să desemneze acea încredere în oameni care o dată dată, nu se mai ia înapoi. Este expresia unei forme de respect.
În decursul anilor zestrea materială a fost înlocuită cu zestrea morală: „să fie harnică, să fie cu frica lui Dumnezeu, să știe a-și ține bărbatul, casa, să aibă rușine de oameni” – acestea sunt astăzi cerințele.
Am vorbit cu un băiat: „Așa-i, dar mie-mi place și o fată frumoasă…” – zice el cu sinceritate. „Frumoasă dar să fie harnică, să fie cuminte și să se priceapă la toate!”
Spre deosebire de alte sate din regiune, aici se remarcă o influență pozitivă a muncii organizate, a educației, a cititului, a participării femeii la viața socială. Am fost la Căminul Cultural: pe scenă – un cor mixt. Dirijor – o fată. În sală: părinți și copii, tineri și vârstnici. Se citește din versuri. Se cântă. La chitară – o fată.
Am întrebat: „Și băieții?” Răspuns: „Băieții sunt în formația de dansuri, dar n-au putut veni toți.” Se pregătește o serbare. La ieșire, o fetiță împarte flori. O floare din hârtie făcută chiar de ea.
La Grădiniță, copiii cântă în cor: „Mama mea e harnică și bună…” Într-adevăr, copiii cunosc modele pozitive de familie. Educația în spiritul respectului reciproc începe devreme.
Am fost la o nuntă. O nuntă țărănească, dar cu multe elemente noi: rochie albă, dansuri mixte, muzică modernă. Dar și tradiție: colacul, horele, chemarea nașilor.
Am întrebat pe un tânăr: „Tu cum vezi căsătoria?” Răspuns: „Ca pe ceva serios. Trebuie să știi ce vrei, cu cine vrei, să-ți faci un rost.”
În satul Glimboca, din județul Caraș-Severin, realitatea e schimbată. Nu mai este zestre, dar este încredere, afecțiune, responsabilitate. Aici se construiește o viață de familie nouă, cu bază solidă și sensul său pastoral, a dispărut în ultimii ani cu desăvârșire din comuna noastră. Anul trecut, am putut să remarc în calitatea mea de învățătoare, că din 48 de absolvenți ai școlii generale de 8 ani, 42 au plecat la orașe pentru a urma studiile în școlile profesionale, tehnice și în licee de specialitate. În anul 1926 eram angajat ca muncitor la fostele uzine Ferdinand (Oțelul Roșu) numai 3 bărbați din Glimboca. Azi, acolo lucrează peste 3000 de glimboceni și numai unul este în învățământ. În clipa de față avem foarte mulți adolescenți care frecventează școlile din orașe pentru studii liceale și universitare. În aceste împrejurări la cooperativa agricolă de producție din comună, lucrează mai multe femei decât bărbați. Deseori au și gândit și s-au decis că își continuă studiile în școlile de arte, dar se vor îndrepta spre profesii considerate a fi mai potrivite pentru femei: învățătoare, profesoare, cadre sanitare medii, spre profiluri sociale și tehnico-financiare, de contabilitate. Toți acești tineri gândesc în alte coordonate morale și de viață, cotidiene și care se reflectă cel mai evident în moda vestimentară, dar și în preocupări legate de gusturi, cerințe și preocupări legate de lărgirea orizontului cultural, de asaltul ineluctabil al civilizației.
Profesorul G. Bistreanu de la școala generală de 8 ani din Glimboca ne-a spus:
— Eu sunt originar din comuna Marga, tot de pe valea Bistrei. O mare pasiune de-a mea este folclorul. Am observat că în ceea ce privește folclorul nuptial el încă se păstrează aproape nealterat în ciuda procesului de dezrădăcinare a satului. Nu știu dacă el va dispărea cândva, dar dacă acest lucru s-ar întâmpla, l-aș deplânge nu numai dintr-un legitim sentiment nostalgic, dar și minunț pentru întâlnirea unor obiceiuri de-o profundă valoare estetică și istorică. Repet însă faptul că și azi nunțile din Glimboca (chiar dacă e vorba de tinerii intelectuali din sat) se desfășoară după străvechea solemnitate, care face din nuntă un spectacol de înalte virtuți etice și artistice, un prilej de afirmare a celor mai bune tradiții legate de întemeierea unui nou cămin. Nu este nuntă în sat la care, în momentul emoționant când i se pune miresei „conclul” (pieptănătura de nevastă), să nu se cânte așa:
Ta-ți mireasă ziua bună
De la tată, de la mumă,
De la frați, de la surori,
De la grădina cu flori…
Au rămas și astăzi aceleași ipostaze ale tinerei căsnicii: sau tânărul intră ginere-casă sau fata intră „noră-n casă”. Dar aceasta nu mai este legată de zestre, ci de necesitatea de a osto, ca sediu al tinereții cuplului uman. A fost odată zestrea — ea este la dispoziție. Se spune odinioară:
„Ginere-n casă spălit (tânăr) și rud (oșpe)
Fără zestre nu-i de folos și pie!”
Zicala relevă o remarcă des dezonorată pentru fetele care intră în casă fără zestre și de aceea le numește percehi de ocară. Astăzi, băiatul zice: „azi ginere în casă e acela care-și are stagiul militar făcut, are meserie și loc de muncă”. La aceeași gospodărie, în cadrul gospodăriei, familia nu dorește mai mult decât ca fiul să coopereze în muncă, să aibă un salariu, un post sigur și să-și găsească o fată care să-i poată fi soție și mamă a viitorilor săi descendenți. Până anul trecut 3-4 familii de țărani nu aveau copii. Cu un an s-au înregistrat 32 femei gravide. Copilul micuț nu mai este „muncitorul de mâine”, ci „leacul” și „răsplata” nașterii, adevărata mândrie.
— Eu sunt de la munte. La noi în seamă era băiatul care dormea în pod, la colțul casei de tinerețe, de la 13–14 ani. Multe fete nu cunoșteau bărbații decât după nuntă. La noi, în Oțelul Roșu, este invers: băieții au învățat eticheta familială, fac baie, se spală pe dinți și știu ce este buna-cuviință.
În continuarea anchetei am vizitat familia bătrânului N. Murariu. El este pensionat. Mai bine de 30 de ani a lucrat la Oțelul Roșu, fiind „cupotoraj” la cupotoarele de preîncălzire a oțelului la laminoarele de profil. Foarte interesantă a fost evocarea propriei sale căsnicii.
— La vârsta de 15 ani am rămas orfan. Tata a murit pe front, în Boemia: la Icin, în 1915. Acolo a și fost înmormântat. După doi ani, în 1917, a murit și mama. În 1917 s-a prăpădit și fratele meu. Am rămas singur pe lume. Aveam 17 ani și am hotărât să mă căsătoresc. În 1926 am intrat muncitor la uzină. Am fost pe vremea aceea ucenic la oțelărie. Din Glimboca veneam și lucram la Oțelul Roșu. Din 1958 sunt pensionar. Am 997 lei pensie. Băiatul meu, în vârstă de 46 de ani, lucrează și el la Oțelul Roșu, tot la oțelărie. Nora mea care este la noi „noră-n casă” este și ea la C.A.P. Au o fetiță de 8 ani.
Întrebat-o pe norați: „cine conduce casa?” Întrebată, Paulina răspunde fără ezitare, cu reținere și gravitate: „casa o conduce tutun (bunul) și eu în grădiniță”; „Casa o conducem în cea mai bună înțelegere. Cum o conducem? În cea mai bună înțelegere, pentru că veniturile sunt sigure și sfaturile ce le hotărâm sunt necesare și le punem pe toți în folos. Noro noastră? Pe Floarea nu mai putem scoate de copilul nostru. Ea poate spune că noi i-am construit și casă de 23 de mii și nu mai suntem certindu-se. Casa, adică familia, este cel mai sfânt lucru în viața noastră.”
Cercetând interiorul casei și marea fântă specială, am găsit căldura ce se degajă în numeroase semne de grijă, în televizor, linoleum modern, mobilier modern în bucătărie, în restul încăperilor, în vesela modernă de porțelan și în bucătărie, curtea asfaltată cu 2 alei largi și betonate, dar și cu pomi fructiferi și o serie de flori minunate în grădină. În fața casei, Paulina merge la grădiniță, are camera ei proprie, are sobă, televizor. Această mică grădiniță, așezată pe strada principală a comunei, este și este de echipajul Val Vireț și se află la Glimboca. Ea a fost vizitată chiar și de Moș Gerilă (un vecin – s-a îmbrăcat în cojoc, cu o enormă barbă de bumbac) și i-a adus un pom de iarnă foarte plin „în ceremonia odăii”. Copilăria ei nu se deosebește în linii esențiale de-a copilului de oraș.
Întrebată ce se face când va fi mare, răspunde paradoxal: „când voi fi ca „Bună” (bunuca) îmi fac doctoriță”. Descoperi însă în casă, pe coridorul-verandă, vechea și vestita ladă de zestre a bunicii, și deschizând capacul, vezi, printr-un exemplu grăitor de stil, cârtișile înflorate și iilărețile nu le mai poartă nimeni. Înțelegi că din verande lăda de zestre va ajunge nu peste multă vreme sub sopron coteț de găini, sau lăzile din obiceiele de odinioară se vor fi stins treptat…
Și totuși în comuna Glimboca (vestită odinioară pentru trupele tradiției țărănești) există în momentul de față două familii tinereșe din prima concepție conjugală. După cum relatează toți cei întrebați, concluzia este că nunțile sunt în trecere. Chiar și fetele spun că în comună nici o tânără necăsătorită nu mai trăiește destrămată din principiu conjugal, deoarece în opinia publică fetele necăsătorite sunt considerate „nepotrivite”. Să ne oprim asupra doar din cei 35 de tineri plecați în armată. Până de curând, a fost nevoie să părăsească domiciliul și casa închiriată din oraș pentru a trăi singuri sau cu alți tineri. Au ales mulți întemeierea unei familii. Azi, 60 de tineri din Glimboca sunt plecați în lume doi copii: întotdeauna. Omul nostru lucrează ca încasator de abonamente la curent electric. A intrat în legături cu o femeie tot necăsătorită. Ea și-a lăsat casa cu doi copii, venind în casa bărbatului meu.
Am avut proces la Timișoara. Judecata a dat hotărârea că soțul meu nu poate divorța.
În plină gândire, de-a plâns lumea de jale, s-a citit scrisoarea copilului nostru care zicea despre tatăl său: „Asta (divorțul) s-o fi făcut când nu eram pe lume, nu acum, când trebuie să ne bucurăm de căldura și iubirea părinților.” Deși simt formal în continuare soțul lui, bărbatul meu a adus în casă altă femeie, ce nu-l mai ia drept soț s-o crească el. Auzisem vorbe că bărbatul meu trăiește cu femeia aceea, ca vecina la noi în casă, eram pierdută și nu credeam. Iar el spunea: „Uite ce vorbește lumea, de ce n-o crezi? Eu sunt cinstit și n-am nici un fel de greșeală. Tu râde și zic-ai: vai, am greșit… ce să te gândești? Astea-s vorbe.” Apoi joi am surprins împreună și am rămas…
Am socotit să stau de vorbă și cu soțul femeii. Mi-a spus: „Aveam nevoie de casă, era zincă, era mama. Nu mai putea sta, și am rămas amândoi. N-am mai putut suporta și m-am dus la primar.”
— Bine, l-am întrebat, dar iată că acum trăiești comod cu dânsa, încredințat. Asta-i dovadă că și ea a acceptat legătura cu ea.
— Odată ai spus că e dovezi? Atunci ce dovadă mai ai?
— Dar divorțul nu s-a pronunțat. Căsnicia nu a fost desfăcută legal…
— Bărbatul nu mai are nici un argument și-mi răspunde vag interogativ: „Ei, ce ești tu dumneata?”
Profesorul P. Gavrilă vorbindu-mi despre cele două cazuri de concubinaj, face aceste observații:
— Concubinajul este, hotărât lucru, o influență negativă a vecinătății orașului. De multe ori lumea ia din viață și moravurile cetății înseamnă ceea ce este nociv. La țară, la noi în Glimboca, familia are, printr-o îndelungată tradiție, caracterul drastic și neliniștitor al unei vieți curate, al unei filozofii de-o integritate morală desăvârșită. Nu de azi, de ieri, soția necinstită este pusă la stâlpul infamiei. Nu de azi, de ieri, bărbatul ușuratic este batjocorit și arătat cu degetul. Tocmai de aceea, deși nu avem în sat decât două cazuri de concubinaj, prezența lor în viața noastră colectivă trezește atâta neîncredere și dispreț în mijlocul tuturor familiilor.
Noi, cele treisprezece cadre didactice din comună, organizăm periodic lecții de morală și de educație, ele vor să se ancoreze temeinic în organizarea dezbaterii vii, animate, asupra unei probleme ridicate de colectiv. Și ceea ce e să atragă opinia publică este că s-a și spus deseori, în mijlocul unui cerc de oameni bătrâni din sat, și au și știut, răspunzând prin expresie de recunoștință cu bucurie: „Mulțumesc că ne educați”. Când stau — de sărbători — în casa lor cu soția, cu bunica, cu bunicul, se exprimă: „Ne-ați învățat să ne înțelegem unul pe altul și să muncim cu înțelegere și dragoste.”
Să nu ne pară de mirare că acești oameni în vârstă de 80 de ani. Oare acești oameni bătrâni nu sunt acei înțelepți cu seama mileniilor culturii, tinerilor din zilele noastre? Experiența lor de viață nu este folosită? Ce păcat că în observarea vieții lor, în înțelepțenie pot oferi prilejul unor profunde lecții de etică în familie și societate.
PAVEL VASILESCU
_______________________
1972, ALMANAHUL PĂRINȚILOR
Studenții despre căsătorie
Anchetă realizată de Viorica Gavrilă și Geta Popescu
Ancheta pe care am efectuat-o în rândurile studenților bucureșteni de la Universitate, Institutul Politehnic și Institutul Pedagogic a avut ca scop să aflăm care este părerea acestora tineri în legătură cu căsătoria. Ne-am adresat unui număr de 150 studenți necăsătoriți și 75 studenți căsătoriți, între 20 și 30 ani, cărora le-am pus câteva întrebări:
Iată întrebările adresate celor necăsătoriți:
- Care este vârsta cea mai potrivită pentru căsătorie?
- E bine să te căsătorești în timpul studenției? Da (motivat); Nu (motivat).
- Cum ai dori să fie viitorul tău soț (viitoarea ta soție)?
- Care poate fi diferența maximă de vârstă dintre soți?
- Vrei să ții seama de sfaturile părinților, profesorilor, cunoscuților, în alegerea soțului (soției)?
Pentru studenții căsătoriți ne-am oprit la o singură întrebare:
– Ce părere aveți? Fiind căsătoriți în timpul studenției, considerați că ați făcut bine sau nu? Motivați răspunsul.
Prezentăm în cele ce urmează răspunsurile extrase, alese prin procentare medie și numerică, așa cum le-am primit de la studenți:
- Răspunsurile la prima întrebare (vârsta potrivită pentru însurătoare sau măritiș) au fost date de mai bine de 90 de tineri, restul de 40 dintre ei nu au indicat o cifră. Aceștia au afirmat: „Nu cred că există o vârstă anume”; „Consider căsătoria o încununare a dragostei dintre doi tineri, deci mă însor când mă îndrăgostesc”; „Vârsta ideală realizării unei căsătorii fericite este cea la care tinerii își împlinesc idealurile pe plan material și sufletesc, deci nu se poate stabili o vârstă anume”; „Nu cred că este o obligație a căsătoriei să asigure existența familiei și binele acesteia, întrucât în unele cazuri ea poate fi o piedică în realizarea acestui scop”; „E de preferat o vârstă anume”; „Te căsătorești când ai convingerea că-ți iubești aleasa și susții o căsnicie”.
- Răspunsurile la întrebarea a doua au fost date astfel: din 150 de studenți, 80 au răspuns afirmativ, 35 au spus „nu”, alți 35 au răspuns evaziv.
La întrebarea dacă este bine sau nu să se căsătorească în timpul studenției, 55 de studenți au răspuns negativ, 57 au spus afirmativ, 38 au fost evazivi.
Dintre cei care au răspuns negativ, majoritatea au declarat: „Studiul ocupă mult timp, iar în studenție lipsesc mijloacele materiale”; „Problemele gospodărești sunt grele uneori și apar în viața soților înainte ca aceștia să le poată înfrunta”; „După părerea mea căsătoria în timpul studenției motivează pierderi în ceea ce ai putea și mai ales în ceea ce nu poți face atunci, dar ai vrea să faci precis”.
Din cei 75 studenți căsătoriți care au fost întrebați dacă au făcut bine sau nu căsătorindu-se, 43 au răspuns afirmativ, 17 negativ, iar 15 au dat un răspuns evaziv.
Dintre răspunsurile afirmative indicăm câteva dintre cele mai interesante: „Aducându-mi doi tineri se iubesc pot ca prin căsătorie să-și sporească forțele de muncă, pot să se ajute unul pe altul”; „Dacă cunoști bine omul care îți va fi tovarăș de viață, da”.
Din păcate, știm și studenți care regretă că s-au căsătorit; regretă cel care nu a privit cu seriozitate această problemă și s-a căsătorit atunci când nu era trecut de clevetelile de chi și-a cunoscut, deci n-a știut să-și aleagă și să cunoască tovarășul de viață. Aceștia pot fi un exemplu trist pentru ceilalți și noi îl aducem ca atare: „Am fost îndrăgostit de ea, spune o culegătoare de date, și ne-am căsătorit. Știu că motive care îl determină pe unii studenți să regrete că s-au căsătorit sunt și acestea: „Nu se poate înțelege cu soția”; „Nu a cunoscut-o suficient. Unii iubesc soția, nu însă și casa”; „Dar a fost un moment când au simțit că se iubesc și au făcut pasul unul de ș-a dat seama prea târziu de toate obstacolele, chiar din momentul căsătoriei”; „Am trăit momente frumoase înainte de căsătorie, iar soția mea le pălmuia cu gânduri rele, lipsite de afecțiune. Nu îmi dă nici o încredere. Am pierdut și dragostea și prietenia”; „Fata a făcut o pasiune, nu o dragoste, și nu a văzut că a mea era sinceră”.
- La întrebarea: Cum ai dori să fie viitorul tău soț (soție)? Calitățile apreciate sunt: „Să fie cinstit”; „Să fie sincer, harnic și cumpătat”; „Să fie îngăduitor”; „Să aibă încredere în sine și în mine”; „Să fie serios, cu un suflet nobil, modest, care să fie înțelegător, un om deștept și mai ales răbdător”; „Să fie candidă, o soție cu care să pot merge alături o viață întreagă, să nu mintă și să nu se prefacă”; „O femeie liniștită care să mă simt bine”; „O soție iubitoare și serioasă”.
- La întrebarea privind diferența de vârstă dintre soți, părerile au fost asemănătoare. 137 studenți consideră că diferența maximă de 10 ani constituie acordul de vârstă. 3 o consideră de 5 ani, iar 1 nu mărită ușor.
- La întrebarea dacă va ține seama de sfatul altora, 136 au răspuns afirmativ, 12 negativ, 2 nu au dat nici un răspuns.
Ei susțin: „Este bine să ții seama de părerea părinților, profesorilor, cunoscuților, pentru că ei au trecut prin multe și în general doresc ca tinerii să reușească în căsnicie”; „Cei bătrâni au experiență și îți pot da un sfat bun”; „Să ținem seama și de părerile adevăratei prietenii, care ne cunoaște și ne vrea binele”; „Am învățat să nu refuz un sfat bun, și dacă altcineva are un alt punct de vedere, îl voi discuta până ajungem la o concluzie comună”.
Aceste răspunsuri confirmă maturitatea gândirii tinerilor și faptul că problema căsătoriei este privită de ei cu toată seriozitatea, cu întreaga răspundere și cunoștință a ceea ce înseamnă o legătură trainică. Din această anchetă reiese o atitudine echilibrată, conștientă, asupra unei probleme atât de importantă a căsătoriei.
___________________________
1977, ALMANAHUL PĂRINȚILOR
Un sondaj în probleme de familie
Familia – celula de bază a societății noastre, unitate morală și materială a soților, a părinților, a copiilor!
Viața de zi cu zi ne pune în contact cu sute și sute de familii unite, legate, care își îndeplinesc din plin, normal, fără ostentație, rolul social, uman, moral, cultural, educativ. Părinți și copii, legați prin trainice sentimente, trec frumos prin viață, fără frământări, fără poticniri. Generații care se succed, care urmează una alteia, perpetuând viața și tradițiile milenare ale poporului nostru pe acest pământ.
Pentru dumneavoastră, cititorii almanahului nostru, am efectuat un sondaj, am adresat mai multe întrebări, privind viața de familie, tot unor cititori. Iată răspunsurile:
Blăuță Elena, casnică, bunică:
„Copiii mei s-au dus și mi-a fost toată viața căsnicia. Mi-am respectat soțul, mi-am îngrijit casa și copiii, fără să mă plâng, fără să mă împart. Astăzi, când sunt bunică, să spun vorbe mari, dar cred că așa este bine, să-ți iubești familia, să o respecți.”
Șerban Vasile, inginer:
„Sunt căsătorit de 23 de ani. Am doi copii, o fată de 18 ani și un băiat de 22. Toate clipele mele de bucurie le-am trăit în familie, pentru familie. Cu copiii am fost apropiat și înțelegător, dar atunci când a fost necesar, aspru și exigent. Așa am învățat de la părinții mei, așa le doresc și copiilor mei, și cred că nu greșesc.”
Stroe Justina, profesoară:
„Dacă se cunoaște influența familiei asupra elevului? Desigur. Elevii care provin din familii unite, cu o viață normală, unde părinții se ocupă de ei, au o comportare bună în școală, sunt respectuoși, învață. Acolo unde părinții se ceartă, unde viața de familie este inexistentă, unde nu există grijă pentru copii, aceștia au manifestări nepotrivite, sunt obraznici, necontrolați, de multe ori constituie exemple negative pentru ceilalți copii. Oricât s-ar strădui școala, factorul hotărâtor în educația copilului îl constituie familia.”
Corbeanu Constantin, tehnician:
„Rolul femeii în familie? O întrebare la care este ușor de răspuns: femeia este însăși sufletul și căldura familiei. Ei îi revine sarcina de a crea climatul cald, climatul în care familia este într-adevăr familie. Sarcinile gospodărești, muncile pe care cu bărbatul (care trebuie să le preia pe cele mai grele, mai brute), dar femeia – ca soție și mamă – are greaua răspundere de a păstra echilibrul
familiei, dragostea pentru soț și copii. Este un rol greu, dar cu multe, foarte multe satisfacții, un rol care pe noi, bărbații, ne obligă însă.
Corbeanu Elena – funcționară:
„Rolul bărbatului în familie? Fără rezervă spun: capul familiei; el coordonează, se îngrijește de soție și de copii. Bărbatul are obligații, sarcini, atribuții, ca și femeia de altfel, dar atunci când este și soț și părinte bun, are și dreptul necontestat de a fi respectat, iubit și… chiar ascultat.”
Mihai Ilie – membru C.A.P.:
„Eu am îmbătrânit lângă femeia mea, adică am îmbătrânit amândoi. Avem o mare bucurie că cei cinci copii pe care îi avem sunt toți rostiți pe la casele lor, că muncesc cinstit, că nu ne fac de rușine.”
Pîrvu Maria – stenodactilografă:
„Cred că un om normal, echilibrat, nu-și poate dori altceva decât o familie, în care soția și copiii să se înțeleagă, să fie fericiți. Mai cred că singura, adevărata fericire există numai în viața de familie. Când știi că te poți baza pe omul de lângă tine, când copiii îți cresc frumos, nu știu ce-ți mai putea dori?”
Nicolae Vasile – muncitor:
„Am opt copii și i-am crescut cu greu, mai ales în timpul războiului; când femeia a rămas singură cu ei. Astăzi, când îi văd pe toți, unii însurați și cu copii, pot spune că mi-am împlinit datoria!”
Mazilu Ion Alexandru – inginer:
„Într-o lume iritată, nu vrea să facă pe deșteptul – între soți – atunci când fiecare își înțelege rostul în familie și în rolul pe care-l are soțul existent. Discuții pot apărea, nu trebuie să fie concilianți. Cu bunăvoință, înțelegere, calm și răbdare se poate trece peste orice. Totul este să vrei, să ții la viața de familie, să-ți iubești copiii, să-ți respecți tovarășul de viață.”
______________________
1979 – VIITORUL SOCIAL
Proporția populației după stare civilă și vârstă
Tabelul nr. 3
Proporţia populaţiei necăsătorite, căsătorite, văduve şi divorţate după vârstă (în % din numărul total al populaţiei de vârstă respectivă)
| Grupe de vârstă | Populația masculină | Populația feminină | |||||||
| Totală | Necăsătorită | Căsătorită | Văduvă | Divorțată | Totală | Necăsătorită | Căsătorită | Văduvă | |
| 15 ani și peste | 100,0 | 22,7 | 73,2 | 2,9 | 1,1 | 100,0 | 14,1 | 58,7 | 14,3 |
| 15–19 ani | 100,0 | 97,5 | 2,4 | — | — | 100,0 | 78,4 | 20,9 | 0,2 |
| 20–24 ani | 100,0 | 67,9 | 31,5 | 0,1 | 0,5 | 100,0 | 24,1 | 73,0 | 0,5 |
| 25–29 ani | 100,0 | 21,1 | 77,4 | 0,2 | 1,3 | 100,0 | 7,9 | 88,0 | 0,9 |
| 30–34 ani | 100,0 | 6,7 | 91,5 | 0,2 | 1,6 | 100,0 | 4,9 | 89,9 | 1,5 |
| 35–39 ani | 100,0 | 3,8 | 94,3 | 0,3 | 1,6 | 100,0 | 4,5 | 88,7 | 2,7 |
| 40–44 ani | 100,0 | 2,8 | 95,1 | 0,5 | 1,6 | 100,0 | 4,4 | 85,8 | 5,5 |
| 45–49 ani | 100,0 | 2,7 | 94,8 | 0,9 | 1,6 | 100,0 | 4,3 | 80,3 | 11,2 |
| 50–54 ani | 100,0 | 2,5 | 94,1 | 1,8 | 1,5 | 100,0 | 3,7 | 75,1 | 17,5 |
| 55–59 ani | 100,0 | 2,5 | 92,6 | 3,6 | 1,3 | 100,0 | 3,6 | 69,6 | 23,7 |
| 60–64 ani | 100,0 | 2,3 | 89,8 | 6,8 | 1,1 | 100,0 | 3,6 | 60,4 | 33,5 |
| 65–69 ani | 100,0 | 2,0 | 84,8 | 12,2 | 1,0 | 100,0 | 3,4 | 48,3 | 46,2 |
| 70–74 ani | 100,0 | 1,9 | 77,8 | 19,5 | 0,8 | 100,0 | 3,2 | 33,9 | 61,3 |
| 75 ani și peste | 100,0 | 1,7 | 60,7 | 36,9 | 0,6 | 100,0 | 2,6 | 16,5 | 79,6 |
Conform Anuarului Statistic al RSR, 1978
Observații analitice:
-
- Demografia reține două cifre semnificative pentru caracterizarea globală a „propensiunii pentru căsătorie” și a celibatului definitiv:
- la bărbați, 77% dintre cei de 25–29 ani erau căsătoriți
- la femei, 73% dintre cele de 20–24 ani erau căsătorite
- Demografia reține două cifre semnificative pentru caracterizarea globală a „propensiunii pentru căsătorie” și a celibatului definitiv:
- proporția celor definitiv necăsătoriți: 2,7% bărbați, 4,3% femei — cifre foarte scăzute la scară internațională
- Fiecare generație, odată ajunsă la vârsta căsătoriei, își schimbă relativ rapid starea civilă, iar proporția celor necăsătoriți definitiv rămâne redusă.
________________________
De la celibat la familie
CĂSĂTORIA
între actul legic-administrativ și fenomenul legic-natural al perpetuării speciilor
Dr. CONSTANTIN COLONAȘ
Dr. FLORIN COLONAȘ
După cel de-al doilea război mondial, omenirea — în special popoarele decolonizate — a înregistrat fenomenul unei explozii demografice fără precedent în istoria existenței. Fenomen ce a dus la dublarea populației lumii în mai puțin de trei decenii, ridicând serioase probleme de existență socială și economică.
În această ordine de idei, reprezentativ, „Clubul viitorologilor de la Roma” — în studiile sale, „semnalează” o îndelungată actuală tendință de dezvoltare necontrolată a lumii și necesitatea echilibrării acestei „situații dezastroase” — dintre statele dezvoltate și țările lumii a treia, făcând un eventual raționaj pe cap de locuitor, ce s-ar statua de 5–1, în favoarea primelor, să ajungă la 8–1 în următorii 40 de ani.
Deși, măsura în care politica neocolonialistă se va perpetua — în detrimentul celei de respectare a Independenței și suveranității naționale, de menținere în triburile interne de ezitare în transferul a tuturor popoarelor lumii, de formare a unor noduri economice interdependente — situația va continua să se agraveze, chiar cu impunerea unui nou neocolonialism social.
Rezultă firesc de dezvoltare a popoarelor (sub toate aspectele) se poate împlini actuala stare de echilibru relativ raport — superior față de toate limitele reperate factorul determinant al progresului fiecărui popor — spunea tovarășul Nicolae Ceaușescu cu ocazia Conferinței mondiale a populației, de la București, în august 1974 — fiecare stat are dreptul suveran să promoveze politica demografică și măsurile pe care le consideră cele mai potrivite, în conformitate de interesele naționale, înlăuntrul și în afara țării sale.
Pornind, deci, de la adevărul imuabil că existența numerica reprezintă una din cele mai importante ale progresului popoarelor, se cuvine a analiza în adevărate înfățișări, între căsătorie, celibat, natalitate și mortalitate, ca factori constitutivi baza acestei progresii umanități, din toate unghiurile — pe multiple noțiuni și direcții — căsătoria și familia vor fi menționate ca nucleu esențial de asigurării dezvoltării armonioase și continue, a echilibrului demografic și social al socialismului, în acord cu interesele statului, ale poporului român.
Celibatul — o concepție retrogradă, condamnată în toate timpurile
Destramarea familiilor, ca și împiedicarea constituirii lor, constituie o faptă a politicii burgheze dominante — de sens negativ — asupra elementului de viață individuală, oricare ar fi motivația „științifică” sau „socială”. În felul acesta s-a ajuns la starea actuală a unei umanități, în care, deși natalitatea e în regres în lumea industrializată, mortalitatea e de asemenea scăzută, ceea ce determină sporuri mari, pe de altă parte, în lumea a treia, cu subliniere asupra celor „independenți” — dar „neajutorați”.
În cadrul acestor aspecte, trebuie notat faptul că în Occident, în special în țările vest-europene, celibatul este ridicat la rang de virtute, sau chiar de „progres” social, cu accentuată influență asupra tineretului, a concepțiilor și idealurilor acestuia. Celibatul constituie, prin urmare, un produs tipic al crizei morale și al disprețului pentru valorile etice ale unei existențe creatoare.
Rousseau afirma că celibatul este „nenatural”, iar Kant considera că „este o rușine să nu fii căsătorit”. Nu este lipsit de interes faptul că și legislația noastră, preluând tradițiile și morala poporului român, a adoptat o poziție fermă în această problemă, combătând, chiar și prin mijloace coercitive, tendințele de evitare a căsătoriei și descurajând indiferentismul și nepăsarea față de această problemă.
Astfel de manifestări sociale nu sunt noi în istoria omenirii. Încă din antichitate, ele au fost criticate și chiar combătute prin diverse forme de exprimare. Nu este lipsit de semnificație faptul că legislația romană, de pildă, prevedea sancțiuni împotriva celor care refuzau căsătoria, considerând că refuzul de a întemeia o familie este o atitudine antisocială și o formă de dezinteres față de valorile colectivității.
În sprijinul acestor idei se poate aduce și opinia marelui filozof grec Platon, care a considerat că „oamenii necăsătoriți trebuie să plătească un impozit dublu și să fie lipsiți de anumite drepturi civile”.
„Oameni fără obraz”
Marele filozof al antichității, Platon, a calificat drept greșiți și rușinoși acei tineri care refuză căsătoria. El a afirmat că oamenii ce tind să trăiască în celibat „sunt lipsiți de rușine și de igienă morală”, o „impietate gravă”. Ca acești înțelepți să fie de acord cu faptul că doar refuzul căsătoriei, spunându-și amărăciunea și împăcându-se — ex post — cu inutilitatea unei vieți singuratice, fără familie și fără perspective. În acest sens, trebuie menționat că nu există fericire fără căsătorie. Căsătoria este acea stare care poate să asigure echilibrul interior, să creeze condițiile unei vieți armonioase, cu echilibru sufletesc și cu perspective de viitor. În lipsa căsătoriei, apare egoismul, egocentrismul și sentimentul inutilității vieții.
La noi în țară — la noi în Glimboca, de unde ne vine vorba — tradițiile sunt mai curate, voința oamenilor de a se înfrăți cu soarta și de a-și asigura biruința colectivă este profundă și activă. Nu există sat românesc în care, într-un an, să nu aibă loc nunți, legături trainice și înțelepte de căsătorie.
Se poate afirma cu certitudine că satul românesc a fost întotdeauna leagănul stabilității, al muncii, al dragostei și al rânduielii familiale. În sat se păstrează cele mai frumoase obiceiuri legate de logodnă, de nunți, de înfrățirea familiilor și de dăruirea părinților față de copiii lor.
De ce ne căsătorim?
În cartea sa „Psihologia căsătoriei”, Honore de Balzac, citat adesea în Glimboca, scria: „De ce ne căsătorim? Fiindcă simțim nevoia de sprijin, de ajutor, de stare, sprijin și iubire”.
Un alt scriitor român a spus: „Dacă n-ai pe cineva alături, cine îți duce apă de la fântână?”. Această vorbă, atât de simplă, dar atât de profundă, definește căsătoria ca pe o necesitate, ca pe o valoare umană fundamentală, ca pe o trăire esențială. În fața vieții, în fața durerilor și a bucuriilor, în fața speranțelor și a încercărilor, omul are nevoie de cineva care să-i fie aproape, care să-l înțeleagă și să-l ajute, care să-l mângâie și să-l întărească.
Căsătoria este, așadar, o formă de împlinire umană. Prin ea, omul se împlinește ca ființă socială, se dezvoltă afectiv, spiritual și moral. Familia constituie cadrul în care omul învață să fie om, să iubească, să respecte, să dăruiască.
Căsătoria nu este o simplă formalitate administrativă, ci un act de credință, de angajament și de devotament. Ea este legământul unei vieți împreună, asumarea unui destin comun și încrederea că, împreună, cei doi vor putea să înfrunte greutățile vieții și să se bucure de frumusețile ei.
Numai în cadrul familiei omul se poate simți cu adevărat ocrotit, înțeles și iubit. Aici se învață altruismul, aici se dezvoltă simțul responsabilității, aici se naște adevărata bucurie a dăruirii.
În concluzie, căsătoria este nu doar o obligație socială, ci mai ales o necesitate umană, o cale de a împlini idealurile sufletului și de a da sens vieții. Ea este o formă de realizare, de echilibru și de împlinire personală.
În căsătorie, oamenii găsesc sprijinul reciproc, înțelegerea și afecțiunea de care au nevoie pentru a înfrunta viața cu demnitate și curaj.
În familie, omul devine cu adevărat om, căci numai aici învață să iubească, să ierte, să se dăruiască. Căsătoria este, așadar, cheia unei vieți împlinite, taina unei fericiri durabile, templul în care se întrupează sensul profund al vieții: acela al iubirii și al dăruirii de sine, al înțelegerii și al sacrificiului.
___________________________
1980, ALMANAHUL PĂRINȚILOR
Cîteva mirese care au simțit din plin gustul amar al dezrădăcinării
În vagonul de dormit ce ne transportă spre Viena, în fatidica rețea feroviară intercontinentală, de la apusul căreia ne vine mereu această ispită a unei „lumii libere”, coborau târziu, spre seară, însoțitorii de vagon și ne rugau să închidem bine încuietorile ușii, să nu deschidem nimănui, chiar dacă se va recomanda cu voce de autoritate: „Polizei!”
— Ați pomenit de căsătorie? îmi răsună în memorie întrebarea, rostită pe un ton chinuit, de o femeie la vreo 30 de ani, brunetă, ochi albaștri, cu o sclipire de amărăciune dură, cînd a aflat că mă duc în străinătate să culeg câteva mărturii pe tema căsătoriilor mixte.
Fusese dactilografă la o întreprindere din Cluj și pornise la drum însoțită de o prietenă, care se încurca întruna în actele ei, să le arate la frontieră. Ea, nu.
— Mă întorc la soț, în Germania. Aș fi vrut să rămîn definitiv. Nu m-am acomodat însă…
Obișnuită cu traiul modest, cu muncă bine definită, cu amintirile unui tată mecanic și cu cumințenia rutinei zilelor extenuante, dar mai ales numele ei italian ce n-ar recomanda-o la o firmă sau o agenție decentă, a cedat.
— M-a cucerit cu flori și maniere, cu serenade și discuții despre literatură. Am divorțat. După cîțiva ani, mi-am dat seama că trăiesc ca o sclavă, în mijlocul pădurii de betoane, între vitrine, în alergătura de o zi. El lucra la o firmă particulară și nu avea timp de simțiri. Prietenii lui, băutori de bere și jucători de cărți. Eu, în așteptarea celor doi copii ai mei, rămași la o bunică.
Așa am aflat că ele, „miresele” acelea de ocazie — sau poate de destin — trăiau un drum de dezrădăcinare lentă, fără a-și putea anunța, convingător, împlinirea.
Devenite femei de serviciu, babysitter (în cel mai fericit caz), neangajate cu acte — căsătoria nu însemna întotdeauna drept de lucru —, se învârteau în jurul buzunarului soțului, evitau răspunsurile directe, trăiau cu nostalgia unui trecut românesc de sînge, rădăcini, afecte.
O fată ce a fost bibliotecară la noi, absolventă de Filologie, îmi povestea, între două porții de supă, despre șocul resimțit într-o căsnicie „de paie”, în Italia, cu un calabrez. Își schimbase religia — de voie, de nevoie —, dar nu putea trece de bariera ostilității neamului său.
— Începuse să mă bată!
Am întrebat:
— Ați fi acceptat o relație fără căsătorie?
— Poate. În România, nu. Dar acolo, unde ești străin, nu mai știi ce e bine și ce e rău. Am ales ceea ce părea mai stabil.
Un italian din zona de sud îți ia o femeie din România ca pe o proprietate. Nu-i pasă de ce gândești, de ce simți.
Devenite „străinele de serviciu”, spălând bătrâni neputincioși și făcînd piața în ritm de zi de lucru dublă, au înțeles, poate prea tîrziu, drama cedării.
În zona de Nord, condițiile sunt altele.
Acolo, căsătoriile mixte înseamnă parteneriate mai echilibrate, iar româncele găsesc o alinare în confortul afectiv. Dar și acolo, o parte dintre ele rămân femei-străine.
Despre astfel de istorii, Margăi L. îi era greu să vorbească.
— De ce ați făcut pasul?
— Am fost tentată de „libertate”. De a avea casa mea, banii mei, timpul meu.
Aflase despre iubire, despre fidelitate, despre romantism, din cărți. Într-o zi, a decis să plece.
— Ai mei n-au știut, au fost împotrivă.
Era deja logodită cu un tînăr medic, de la noi.
— Mi-am zis: ori acum, ori niciodată.
Marga L. — femeia în toată firea, care și-a trăit iubirea pe propria ei piele; experiență dureroasă a unei căsnicii neîmplinite, fără copii, fără vise.
Și nu, ea nu zice, cum zic unele: „Poate că el nu m-a iubit”.
Ea știe.
A fost o jucărie de lux într-un apartament plin de oglinzi, în care se reflectau mai multe femei, în alte seri.
Am vrut să înțeleg de ce n-a spus nimănui că nu se mai întoarce.
— Pentru că nici n-am plecat cu convingerea că acolo voi rămâne.
O parte din ele — și azi — se mint: „Am familie, am tot ce-mi trebuie…”
Marga L. nu-și minte trecutul.
Ea știe că a fost un preț mare, gustul amar al dezrădăcinării.
O durere ce s-a așezat în suflet ca o vină.
Marga L. nu se plînge.
Ea se miră cum de a putut trăi un asemenea coșmar.
Și recunoaște că n-ar mai repeta niciodată experiența.
— Odată cu el, am pierdut și rădăcina mea, și rostul.
A încercat să se reintegreze în țară, să-și refacă viața.
Dar…
— Nu-i ușor. O căsătorie ratată e o umbră grea pentru o femeie.
Sanda Faur a înțeles că gândurile Miresei L. nu sînt gânduri pentru reportaj, ci o formă de mărturisire amară, dar eliberatoare.
Și mai știe că iubirea nu e niciodată un lux.
_________________________________________-
1981, REVISTA FEMEIA
DIN LEGISLAȚIA FAMILIEI DE-A LUNGUL SECOLELOR
Familia a apărut odată cu trecerea la patriarhat. În perioada matriarhatului, între membrii familiei nu erau consacrate raporturile de rudenie mai departe de mamă-copil, frate-soră, iar paternitatea copiilor nu era cunoscută. ● Relațiile dintre bărbat și femeie se desfășurau într-un cadru licențios, fără nici un fel de restricții și norme, iar copiii se bucurau de oarece ocrotire bărbătească — nu chiar paternală. ● Femeia era privită de mascul ca posedînd însușiri divine supranaturale, căci, în ignoranța primitivă, nu se realiza mecanismul paternității materne. ● Pe măsura progresului societății, sporirea rolului bărbatului în procurarea hranei și în acumularea de bunuri, și odată ce acesta constată, în fine, că el este cel ce-l însămînțează pe copil, deci are un rol în procreare, s-a considerat un promotor al vieții și a început să-și aroge prerogative de stăpîn. În calitate de cap al colectivității sale, familia a preluat exercitarea puterii politice, putere bărbatului sub diverse forme, pînă la statul sclavagist. Dealtfel, ideea de familie a fost preluată de la obștea gentilică și de la ginta romană. ● În sclavagism, familia a pierdut o serie din trăsăturile sale, dar a fost menținută ca o unitate juridică, puternică, sub autoritatea bărbatului — cap al familiei, care dispunea de soție, copii și sclavi, toți aflați în autoritatea sa. Dealtfel, în dreptul roman, capul de familie era desemnat cu termenul de „pater familias”, iar fiul, chiar și după ce își întemeia propria sa familie, nu putea ieși de sub autoritatea părintelui decît printr-un act solemn de emancipare. ● În dreptul roman, toți membrii familiei erau egali în fața legii, dar erau inegali în fața capului de familie. El dispunea de dreptul de viață și de moarte asupra membrilor familiei, iar averea era în întregime proprietatea lui. Soția era supusă soțului în aceeași măsură în care copilul era supus tatălui. Bărbatul era „pater familias”, iar femeia nu avea nici un drept juridic. ● La greci, situația juridică a familiei era dominată de aceleași reguli. Cei care au lăsat omenirii o moștenire inestimabilă în domeniul culturii și științei au creat o situație cu totul retrogradă pentru femeie. Aceasta nu putea spune soțului pe nume, ci i se adresa cu „stăpîne”, nu putea să stea cu el la masă și era obligată să rămînă izolată, chiar păzită de cîini sau de eunuci. ● În schimb, bărbații, deși erau practicanți căsătoria monogamă, își permiteau orice libertate, căci în vechea Eladă s-a edificat așa-zisa cheie-societate — o adevărată rețea de prostituate — care și-au creat o poziție mult mai emancipată decît a soțiilor. ● Cît privește căsătoria, atît în dreptul roman cît și în dreptul altor popoare, ea a fost reglementată într-o formă specială: inițial direct de părinții celor în cauză. ● Viitorii soți s-au recunoscut viitorii soți după ce, în cadrul consimțămîntului părinților, cu precedența tatălui. ● Vîrsta căsătoriei a fost stabilită diferit de la o epocă la alta și de la un popor la altul. Romanii stabileau la 12 ani pentru fete și la 14 ani pentru băieți, școala sabiniană o determina chiar la 9 ani, după o cercetare corporală. La popoarele germanice, căsătoria se întîmpla adesea, în scopuri patrimoniale, între un copil și o fată nubilă și mai ales între fetițe și adulți, din inițiativa torționarilor conjugale bătrîni care profitau de vîrsta depășită a soției. ● Situația degradantă a căsătoriei este ilustrată și de practica zestrei sau de alte forme de plăți în cadrul diverselor popoare. Astfel la chinezi, bărbatul plătea soacrei un preț pentru soție și i se întocmea un „act de vînzare”. În anumite cazuri viitoarea soție era dusă în casa viitorului soț, iar favorurile ei nu începeau decît după consumarea primei ori primele trei nopți după căsătorie. ● În Țările de Jos exista obiceiul ca bărbatul să-și ofere noaptea soția sau fiica oaspetelui său. ● Dacă bărbatul își putea permite, aproape pretutindeni și fără restricții, infidelități, soția era pedepsită în caz de adulter: cu moartea la romani, iar la germani cu alungarea din casă, uneori complet dezbrăcată. ● Inegalitatea femeii în familie a fost menținută de secole, de la codul lui Hammurabi la codul civil francez napoleonean, în care soția era considerată ca o copilă și datorită acestui statut vătămător bărbatul devenea stăpînul inferior bărbatului. Femeia era considerată o persoană iresponsabilă, alături de copii și alienați, neputînd să-și administreze nici averea personală sau publică. Avea această putere soțul și în cazul în care soția ar fi înșelat soțul, el putea să o ucidă sau s-o biciuiască. Soția nu putea da în judecată bărbatul pentru violență, căci bărbatul nu răspundea juridic în asemenea cazuri. ● Deși mult sîngerată de numeroase limite sau interdicții, familia a continuat să dăinuiască și chiar să-și dea un crez afirmativ al ideii sale. ● Menandru, scriitor al vechii Grecii, a spus: „Femeia este soția și poligamia, sub pretextul fertilității nu trebuie să o înlocuiască. Se cere o singură soție pentru fiecare bărbat, putînd fi în caz de infertilitate, recăsătoria”. ● Mai mult, în vestul continentului, catolicii au interzis mariajul călugărilor și l-au considerat ca o taină sfîntă. ● În epoca feudală, căsătoria a devenit un contract de familie. ● În Grecia se impuneau bărbierilor tunsul tinerilor căsătoriți. „Nunta este tăierea părului — căci la femeia spre facere — la bărbat spre luptă sau spre copii.” ● Deși îți apreciez progresul evident al popoarelor în ce privește reglementarea de instituției familiei, stabilind, de exemplu, o cvasiegalitate succesorală, in multe privințe starea de inferioritate a femeii este evidentă.
Dealtfel, starea de dependență a femeii era de ordine publică, potrivit Codului Calimach. ● Conform aceleiași legi, infidelitatea soției se pedepsea cu închiderea la mânăstire și pierderea zestrei. ● Discriminarea era evidentă în reglementarea divorțului, căci soțul putea să desfacă căsătoria, conform aceluiași cod, pentru simpla infidelitate sau chiar numai „dacă, înclestându-se, mănâncă și bea sau se scaldă împreună cu alți străini fără voia bărbatului ei”. În schimb, soția putea cere desfacerea căsătoriei doar dacă bărbatul „căzând în dragostea altei femei, nu se va păzi de aceasta, iar potrivit Legiuirii Caragea, numai dacă bărbatul aduce «pocasadnicia» (citiți:toatea) în casă unde «to cine o cheltuială». ● Mai mult, atît în Moldova cît și în Țara Românească, bărbatului i se recunoștea expres și un drept de corecție asupra soției. ● În Cartea românească de învățătură a lui Vasile Lupu se preciza că „Bărbatul poate să-și bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de nu ar avea și zapis să nu o bată”. ● „Măsura” era însă foarte strîmb exagerată — doar bătaia cu toiagul sau cînd „se va sfărîma lemnul”. Pentru a se înlătura înțelesul de dreptul stăpînului casei, această era lămurit de aceeași lege că „De se bate în neștire cu pumni sau cu palma, se cheamă că iaște cu vrăjmășie asupra ei”. ● Dealtfel, bătaia era greu apărată în justiție („fără măsură” era foarte greu de dovedit mai ales cînd se întîmpla în casă, aceleași lovituri de obicei vrăjmășia bărbatului le punea sub motiv că soția „i-a înjurat părinții, l-a lovit cu oala în obraz, cuvînt de rușine a zis, că l-a vărsat cu vin roșu, l-a scos din minte, etc.”). ● Potrivit dreptului roman, al femeii nu se mai recunoștea un alt drept decît acela de a fi supusă, și anume, în chip „perfect”. Ea era complet lipsită de capacitate juridică, cu excepția unui foarte limitat drept succesoral și de administrare a zestrei. La romani, femeia era ocrotită doar în calitate de fiică. ● La greci, situația juridică a familiei era dominată de același regim. Cei care au lăsat omenirii o moștenire inestimabilă în domeniul culturii și științei au creat o situație cu totul retrogradă pentru femeie. Aceasta nu putea spune soțului pe nume, ci îi zicea stăpîn, nu avea dreptul să stea cu el la masă și era obligată să rămînă izolată, chiar păzită de cîini din leagăn pînă în mormînt. ● În schimb, bărbații, deși erau practicanți căsătoria monogamă, își permiteau orice libertate, căci în vechea Eladă s-a edificat așa-zisa cheie a păcatului, un adevărat rețea de prostituție, iar femeile de moravuri ușoare au fost ridicate în rînd cu zeițele. ● Femeia nu avea nici un drept în viața publică, nu putea fi cetățean. ● La romani, în cele mai multe cazuri soțul putea să-și ucidă soția pentru adulter. ● În Țările de Jos era obiceiul ca bărbatul să-și omoare nevasta pînă să o predea organelor de anchetă. ● În Franța feudală, soția care își înșela soțul era bătută public cu vergele de brad sau plimbată goală prin tîrg, legată de coada unui măgar. ● În Codul lui Napoleon, 1804, femeia nu putea fi martor, nu avea nici un drept în fața soțului. ● Dacă pleca de acasă fără voia acestuia, pierdea automat dreptul la copii, la avere și zestre. ● În Rusia, codul lui Petru cel Mare era și mai dur — femeia trebuia să-și urmeze bărbatul oriunde și să i se supună necondiționat. ● În legislația rusă femeia căsătorită nu avea voie nici să-și vîndă rochia fără consimțămîntul bărbatului. ● În Țările de Jos, în Evul Mediu, dacă soția nu răspundea poruncii bărbatului, era dusă în lanțuri pe ulițe și spălată în fîntîni publice. ● Cît privește legislația autohtonă, nu a fost cu nimic mai blîndă față de femeie, pînă la codurile moderne. Bărbatul avea „direcția bănească” și avea dreptul să controleze conduita soției, relațiile și corespondența ei. Soția era obligată să ceară autorizația soțului pentru orice act civil ce voia să îl încheie. Dacă părăsea domiciliul conjugal sau nu-și urma soțul, putea fi readusă „îndărăt cu forța”. ● Abia printr-o lege din 1923 s-a ridicat în mod expres incapacitatea femeii măritate, dar starea de inegalitate nu a dispărut complet, bărbatul rămînînd în continuare capul familiei. ● Instituția familiei a primit o reglementare cu adevărat dreaptă și principială, în spiritul dreptății umane, al deplinei egalități, doar prin legislația noastră socialistă, în care femeia și copiii se bucură nu numai de un regim juridic echitabil, dar și de o ocrotire specială.
Valer Dorneanu, procuror în procuratura generală
__________________
1981, VIITORUL SOCIAL
Evoluția fertilității
Toate promoţiile de căsătorii au cunoscut o creştere importantă a fertilităţii în 1967. Intensitatea creşterii este însă deosebit de mare pentru promoţiile 1950—1955 care în 1967 aveau durate ale căsătoriei de 10—15 ani. Este deci vorba de promoţii care au controlat în mare măsură fertilitatea în condiţiile legislaţiei liberale asupra întreruperii cursului sarcinii dinainte de 1967.
Figura 4 este edificatoare asupra impactului pe care noua legislaţie l-a avut asupra fertilităţii promoţiilor 1965—1967, curbele ratelor de fertilitate având forme foarte specifice. Aceste promoţii, la care am putea adăuga şi pe cele din 1968—1970, vor avea, fără îndoială, descendenţe finale superioare atât promoţiilor ulterioare cât şi promoţiilor anterioare anului 1965.
Dacă avem în vedere că pentru promoţiile 1965—1969 dispunem de fertilitatea realizată în primii 10–14 ani de căsătorie şi ţinând cont de valorile mici ale ratelor de fertilitate la celelalte durate, am putea estima descendenţa finală a acestor promoţii recurgând la extrapolări sau, cum am procedat noi, adoptând pentru aceste durate ratele de fertilitate de moment din 1979.
Tabelul 4
Indicatori ai fertilităţii promoţiilor de căsătorii 1965 — 1969
| Promoția de căsătorii | Descendența finală estimată | Proporția descendenței finale realizate până în anul 1980 (%) și durata căsătoriei | Proporția descendenței realizate: în primii 5 ani | în primii 10 ani | în primii 15 ani |
| 1965 | 2536 | 96 (14 ani) | 63 | 87 | 97 |
| 1966 | 2588 | 95 (13 ani) | 65 | 88 | 97 |
| 1967 | 2582 | 93 (12 ani) | 65 | 88 | 97 |
| 1968 | 2518 | 91 (11 ani) | 64 | 88 | 97 |
| 1969 | 2423 | 89 (10 ani) | 63 | 88 | 97 |
Sunt luate în considerare numai căsătoriile de rangul întâi, iar ratele sunt calculate în raport cu efectivul inițial al promoției. Duratele sunt în ani împliniți.
Interpretare:
Descendenţele finale se situează între 2,4 şi 2,6 copii la o femeie, deci identice cu cele pe care le-am estimat pentru generaţiile 1940—1950. Dacă ţinem cont că este vorba de un indicator ce nu ia în considerare efectele mortalităţii, putem considera că acestor valori le corespunde o descendenţă netă de 2,2 – 2,3 copii la o femeie, deci o rată netă de reproducere cu puţin supraunitară.
Cu alte cuvinte, aceste promoţii îşi asigură o uşoară depăşire a nivelului de înlocuire. Reamintindu-ne că generaţiile 1930—1939 nu şi-au asigurat propria înlocuire, suntem îndreptăţiţi a afirma că unele din promoţiile anterioare anului 1965 (probabil cele din 1955—1960) nu şi-au asigurat nici ele simpla reproducere. Este cert că în absenţa creşterii intervenite după 1966, şi promoţiile de după 1965 ar fi cunoscut aceeaşi situaţie.
În sfârşit, un ultim aspect al fertilităţii căsătoriilor pe care dorim a-l evidenţia este accentuarea concentrării formării descendenţei în primii ani de căsătorie. Conform datelor din tabelul 4, aproape 90% din descendenţele finale ale promoţiilor 1965—1969 se realizează în primii zece ani.
________________
1988, REVISTA FEMEIA
FAMILIA ÎN CONUL DE LUMINĂ AL O.N.U.
Încă de la înfiinţarea sa, Organizaţia Naţiunilor Unite a acordat o mare însemnătate, sporită de-a lungul anilor, problemelor locului şi rolului femeii în cadrul familiei. Documentele adoptate de O.N.U. au evidenţiat această preocupare a forumului mondial.
Din diverse sinteze şi referate înnoite de organisme ale O.N.U. — O.I.M., UNESCO, O.M.S. etc. — rezultă aprecierea că instituţia familiei evoluează în funcţie de schimbările economice, sociale şi culturale. Ea ar trebui să garanteze demnitatea, egalitatea şi securitatea fiecărui membru al său şi să creeze condiţii favorabile pentru dezvoltarea echilibrată a copilului, atât ca individ cât şi ca fiinţă socială. Doar în ţările socialiste, locul şi rolul femeii în cadrul familiei sunt pe deplin susţinute şi reglementate printr-o legislaţie corespunzătoare. În procesul global de dezvoltare, rolul femeilor, ca şi cel al bărbaţilor, trebuie să fie considerat din unghiul contribuţiei lor în familie, cât şi în societate şi în economia naţională.
Cu cât rolul în cadrul căminului — ca părinte, soţ şi gospodar — se bucură de un prestigiu ridicat, cu atât demnitatea personală a bărbatului şi a femeii simt mai profund sensul gospodăriei, care este o necesitate a vieţii în comun, a fost unanim considerată ca un nod de prestigiu economic şi social mediocru.
Şi, totuşi, toate societăţile îşi revendică o mai mare valoare de aceea vor, cu greu, să se menţină şi să-şi îndeplinească funcţiile fundamentale care caracterizează o adevărată familie.
Această idee, evidenţiată în importante documente ale reuniunii UNESCO, confirmă că funcţia reproductivă a familiei este, în egală măsură, un element important al evoluţiei sociale, politice şi culturale.
Dacă vrem să asigurăm femeii egalitatea în drepturi, posibilităţi şi răspunderi corespunzătoare — ea trebuie ca să contribuie pe picior de egalitate cu bărbatul la procesul de dezvoltare, vor trebui să reexamineze şi revaloreze într-o manieră continuă, în funcţie de transformările survenite în societate, funcţiile şi rolurile care fuseseră prin tradiţie atribuite fiecărui sex în familie.
Manifestările organizate în cadrul Deceniului femeii şi ulterior au contribuit la înţelegerea mai directă care exista între problemele familiei şi cele ale ansamblului umanităţii (destrămare, dezarmare, salvagardarea păcii, libertate, modernizare, instruirea, eliminarea subdezvoltării şi instaurarea unei noi ordini economice internaţionale).
În bilanţul Adunării Generale a O.N.U. din decembrie 1986 se arăta că scopurile Deceniului femeii au fost atinse în mare măsură. O serie de măsuri legislative au fost deja adoptate de statele guvernate şi completează legislaţia principală care reglementează şi care să garanteze egalităţi noi juridic şi echitabil, dar şi o ocrotire specială.
Au fost obţinute succese importante în domeniul protecţiei maternităţii, alocaţiilor familiale, alocaţii pentru mame, avantaje pentru mamele care lucrează, un statut mai bun pentru copiii nelegitimi etc. Au fost înregistrate, de asemenea, progrese în ceea ce priveşte realizarea egalităţii pentru femei în cadrul familiei, ca şi drepturi şi datorii comune în educaţia copiilor.
În lumea capitalistă, în unele ţări, au fost introduse, după 1975, noi legi. Iar femeile din aceste ţări luptă pentru respectarea lor. Condiţiile sociale impun însă o aplicare aşezată. Un studiu al O.I.M. arată că situaţia economică, inflaţia permanentă la care se adaugă inegalităţile existente în domeniul educaţiei, social şi cultural, chiriile ridicate, protecţia insuficientă a maternităţii, lipsa echipamentelor sociale pentru încadrarea copiilor în grădiniţe etc., ca şi greutatea condiţiilor de angajare a femeilor, tripla lor sarcină de muncă, mamcare şi educaţie pun un amprentă asupra vieţii de familie. În aceste ţări, femeile sunt nevoite să se angajeze în număr tot mai mare pentru a contribui la subzistenţa familiei. Tradiţiile vechi persistă, în ceea ce priveşte femeia, ca: vânzarea propriei fiice, repudiera femeii de către soţul său, moştenirea ei de către rudele acestuia, femei văduve şi orfane în locuri.
Condiţiile catastrofale în care trăiesc femeile din aceste ţări constituie unul din marile obstacole în calea restabilirii statutului femeii şi a familiei sale şi motivează lupta pentru supravieţuire.
O.N.U. — revista „Forum” editată de O.N.U.
Asia şi statele eliberate din Africa, angajate pe calea progresului social, s-au angajat în mod ferm pentru a construi instituţia familiei în aşa fel încât femeia să aibă aceleaşi drepturi şi responsabilităţi ca bărbatul în cadrul familiei.
S-au făcut eforturi însemnate pentru îmbunătăţirea statutului femeii şi familiei în toate domeniile vieţii. Pentru a depăşi moştenirea colonială şi înapoierea economică au fost luate măsuri pentru alfabetizare, precum şi îmbunătăţirea protecţiei sănătăţii femeii şi a copilului. Măsurile întreprinse s-au luat în funcţie de posibilităţile economice ale fiecărei ţări, pentru a se asigura tuturor şansa de a se bucura de aceste măsuri în practică. Au fost, de asemenea, depuse eforturi pentru crearea de locuri de muncă pentru femei, astfel ca să devină independente pentru creşterea şi educaţia propriilor copii, constând acestea în politici publice.
Dintre măsurile propuse în ultimele ani în diverse documente elaborate de O.N.U., în susţinerea documentului de la Nairobi s-a propus un text intitulat „Strategia pe termen lung pentru promovarea femeii şi a familiei până în anul 2000” care să contribuie la eforturile statelor în curs de dezvoltare pentru a depăşi obstacolele ce se opun realizării „egalităţii pentru femei” — se remarcă susţinerea pentru elaborarea unei legislaţii în favoarea familiei lărgite, a protecţiei femeilor, a copiilor şi a soţilor în cadrul noilor norme internaţionale privind drepturile omului şi prin lege. Astfel, legislaţia cu privire la căsătorie ar trebui să asigure ca toate normele internaţionale: ar trebui în mod special verificată şi garantată egalitatea soţiilor şi a bărbaţilor de la momentul căsătoriei şi de-a lungul căsătoriei (chiar dacă nu s-a consimţit, după bunul lor plac, în toate ţările ca legislaţia să stabilească o vârstă minimă pentru căsătorie; aceasta vârstă este o seamă pentru fete, pentru ca să nu fie supuse din timp suferinţei pentru a termina şcoala şi a împlini maturitatea înainte de căsătorie). Ar trebui să devină obligatorie înregistrarea oficială a căsătoriilor. Totodată să se elimine obiceiurile care împietează asupra acestor drepturi, în mod special căsătoriile între copii şi dreptul de a avea succesoare a văduvelor.
Bărbaţii şi femeile ar trebui, de asemenea, să beneficieze de drepturi egale în ceea ce priveşte administrarea şi întreaga capacitate juridică şi legală. Să li se permită să aibă aceleaşi drepturi patrimoniale — de a dispune de ceea ce deţin, de a dispune de cele şi de a le moşteni (fiind vorba şi de bunurile acumulate în timpul căsătoriei. Restricţiile faţă de aceste drepturi, dacă există, ar trebui să dispară. Trebuie ca să li se asigure egalitatea în toţi paşii căsniciei. Femeia şi bărbatul ar trebui să împartă în mod egal sarcinile gospodăreşti şi joace un rol activ în cadrul muncii în cămin iar soţii, în mod deosebit să participe la îngrijirea copiilor şi a soţiilor).
Luarea în consideraţie a punctului de vedere al femeii a fost în reflecţia generală asupra drepturilor familiei şi s-a inclus în documentul O.N.U. referitor la familie şi copii în cadrul Deceniului 1987. Un subiect important a fost „egalitatea de şanse şi de responsabilitate a soţilor, care să se aplice şi asupra aspectelor ale raporturilor în familie, asupra înţelegerii mai adânci a legăturilor de familie, a relaţiilor dintre părinţi şi copii, dintre bărbat şi femeie”. S-au făcut eforturi ca femeia şi bărbatul să se bucure de aceleaşi drepturi, de aceleaşi condiţii de muncă şi de viaţă.
De asemenea, legislaţiile naţionale trebuie să prevadă ocrotirea şi consolidarea instituţiei căsătoriei, ca şi ocrotirea şi asistenţa deosebită a membrilor familiei.
CAROL ROMAN
____________________
1990, TINERETUL LIBER
Faceți-vă bilanțul căsniciei
Pentru aceasta, puteți recurge la testul „Marriage Potential Inventory” (M.P.I.), inventarul posibilităților conjugale, rezultat al cercetărilor făcute, în 45 de ani, de terapeuți americani specializați.
Se apreciază că, în general, 9 din 10 cupluri nu își împlinesc aproape niciodată posibilitățile de fericire. Testul M.P.I. este făcut tocmai pentru a măsura aceste posibilități și se compune dintr-o listă de 10 domenii cheie în care se exercită o interacțiune între soți:
- Obiective și valori comune
• Voința de îmbunătățire a relațiilor conjugale
• Aptitudini de comunicare
• Tandrețe și respect
• Folosire pozitivă a conflictelor
• Împărțirea sarcinilor
• Cooperare și spirit de echipă
• Satisfacție sexuală
• Probleme financiare
• Comportare față de copii sau, pentru căsniciile fără copii, spirit de decizie
Fiecare partener analizează separat domeniile citate și le notează de la 1 la 10, după cum consideră normal sau mai puțin reușite. Astfel, soțul care va da o excelentă notă spiritului de cooperare, iar soția va pune un 3 sau un 2, înseamnă că în această direcție există o deficiență majoră, este afectată solidaritatea celor care colaborează pentru o viață comună.
Un soț dă o notă proastă în rubrica 10, iar cealaltă o notă ridicată în rubrica 5: înseamnă că una din părți e nemulțumită pe plan sexual, cealaltă pe plan decizional. Totalul punctelor realizate efectiv: scăzând din el 100, se obține un număr corespunzător îmbunătățirii posibile, cu condiția ca ambii parteneri să se consacre din plin succesului lor conjugal.
Etapa cea mai importantă a testului intervine în momentul comparării și analizării rezultatelor. M.P.I. oferă un mare avantaj față de oricare alt test din aceeași categorie: acela că deschide dialogul, fiindcă invită soții să-și consacre una sau două ore de discuție neîntreruptă, explicându-și unul altuia meritele și insuficiențele care ar putea defini prioritățile de îmbunătățire a relațiilor lor. Sfatul specialiștilor este de a pune imediat în aplicare rezultatele acestor discuții.
Se apreciază că, în general, 9 din 10 cupluri nu-și împlinesc aproape niciodată posibilitățile de fericire. Testul M.P.I. este făcut pentru a măsura aceste posibilități și se compune dintr-o listă de 10 domenii în care se exercită o interacțiune între soți:
- Obiective și valori comune
• Voința de îmbunătățire a relațiilor conjugale
• Aptitudini de comunicare
• Tandrețe și respect
• Folosire pozitivă a conflictelor
• Împărțirea sarcinilor
• Cooperare și spirit de echipă
• Satisfacție sexuală
• Probleme financiare
• Comportare față de copii sau, pentru cuplurile fără copii, spirit de decizie
Un cuplu a mărturisit că, după 15 ani de căsnicie și 3 copii, „am fost consternați de notele puse și am început să ne gândim serios cum să facem eforturi notabile în această direcție.” Vorbind, soții au înțeles, încet-încet, că lăsaseră hazardul existenței să le roadă viața afectivă. „Tocmai reîncepusem să lucrez, povestește soția. El avusese o promovare importantă, iar copiii cereau din ce în ce mai multă atenție. Nu mai aveam nici timpul, nici energia să ne ocupăm de noi înșine.”
S-au hotărât să reacționeze: „Nu puteam să ne modificăm de tot structura noastră de viață”, zice soțul. „Dar am învățat să nu ne pierdem timpul de stat împreună. Astfel, de acum petreceam seri împreună, vorbind, făcând planuri sau, simplu, bucurându-ne că suntem amândoi.”
Experiența miilor de cupluri care au răspuns testului M.P.I. arată că cele mai dese dificultăți conjugale se concentrează în jurul a 3 domenii: respectul, comunicarea și împărțirea responsabilităților.
____________
1997, FEMEIA MODERNĂ
FAMILIA – SINGURUL SPRIJIN AL CUPLURILOR TINERE?
Zilele cu noroc datorate zăririi unei mirese devin din ce în ce mai puține. Și aceasta, în ciuda faptului că, dintre țările foste comuniste, țara noastră, la nivelul anului 1996, era depășită, la număr de căsătorii, doar de Polonia și dintre celelalte țări europene, numai de Danemarca. Sunt însă destule semnale că, în prezent, instituția mariajului românesc înregistrează cote în scădere. Deocamdată nu alarmante, deoarece încă ne aflăm, după părerea domnului profesor universitar Vasile Ghețău, cercetător la Centrul de statistică al Academiei Române, sub efectul „generației ‘67–‘68”, generație mare, ca urmare a interzicerii avorturilor, aflată la vârsta căsătoriei acum.
Conform studiului „Problematica constituirii și funcționării tinerelor cupluri în societatea românească în perioada de tranziție”, coordonat de doamna Claudia Buruiană, de la Centrul de Studii și Cercetări pentru Probleme de Tineret, femeile tinere se căsătoresc, la nivelul anului 1996, la 20–24 de ani. În mediul rural, peste 36% dintre tinere se căsătoresc sub 20 de ani, în timp ce în mediul urban, doar 17% se căsătoresc la această vârstă (Vezi tabelul 1). Vârsta medie la prima căsătorie a crescut, în perioada ‘90–‘96, de la 25 la 26 de ani la bărbați, iar la femei de la 22 la 23 de ani. Creșterea vârstei și scăderea ratei căsătoriilor sunt explicabile, susținându-se, totodată, că rata nupțialității dobândită în ’94, „ultimul an cu o legislație suportabilă”, nu s-a mai atins în anii următori. Dacă în ‘90, 15% dintre tinerii de 19–29 de ani aveau un statut conjugal înscris în acte, în ‘96 aceștia reprezentau doar 11%. Toți acești indicatori se referă la un nou model al căsătoriei în România.
Care sunt motivele pentru care numărul căsătoriilor este în scădere? (vezi tabelul 3). Domnul Sorin Botezatu, sociolog, consilier de stat în cadrul Departamentului de Promovare și Asigurare a Respectării Drepturilor Femeii, Direcția de elaborare a politicilor familiale, afirmă că principalele piedici ale tinerilor sunt de ordin material și se regăsesc în două mari categorii:
- lipsa locuinței;
- lipsa resurselor materiale necesare unei căsătorii.
Strictul necesar costă, în prezent, câteva zeci de milioane, sumă de care nu dispun cele mai multe cupluri tinere. Absența locuinței, fapt care duce la coabitarea cu părinții și generarea conflictelor între generații. Mutațiile morale și tendințele în modelul căsătoriei, sunt din ce în ce mai numeroase. Persoanele care nu-și parafează juridic conviețuirea, fenomen care în Occident se manifestă de mult.
Programele pe care le propune Direcția de elaborare a politicilor familiale sunt binevenite însă total insuficiente, având în vedere faptul că dificultățile materiale sunt cele care îi dezarmează pe tinerii care doresc să-și întemeieze o familie.
Din păcate, nu există un departament care să se ocupe numai și de absolut toate problemele tinerei familii. E drept că, până de curând, acest segment important nici nu a fost luat în calculele ministeriale. ONG-urile, declară că „e una dintre bubele care ne dor. ONG-urile nu vin cu programe de durată. Primim proiecte în domeniile lor de interes. E o problemă care, consideră ei, le depășește posibilitățile. Noi nu putem decât să le finanțăm.”
În afara de Ordonanța 19, n-au fost programe pentru tinerii căsătoriți.
Ordonanța 19, emisă în ‘94, a funcționat în 1995 și în 1997 și nu se știe dacă vor mai auzi de ea în acest an. La Primăria Sectorului 2, București, au fost înregistrate 1180 de cereri din 1994 până în prezent, distribuindu-se 270 de locuințe.
INVITAȚIE LA… MEDITAȚIE
Luna iunie aduce în viața școlii fie sfârșitul de an școlar: lucrări, teze, medii, serbări-spectacole și serbări de premiere. Această din urmă manifestare are un sens special în viața fiecărui elev. Rolul juriilor, al celor care analizează prestațiile de premiere implică o mare răspundere. Ei trebuie să stimuleze elevii, să le evidențieze calitățile și să le încurajeze eforturile.
Pentru unii părinți, școala este terenul pe care ambițiile lor irealizate mai capătă o șansă de a se împlini prin singurul lor copil. Așadar, acest final de an școlar este un moment care se cere gândit cu luciditate.
CARMEN MUȘAT-COMAN
____________________________
Dragostea este mai dulce în concubinaj
Statisticile relevă faptul că aproximativ 10% din copiii născuţi în Iaşi sunt din afara căsătoriei. Puţini, rezultă din legături efemere sau din „greşeli“ ale mamelor foarte tinere. Restul sunt născuţi în cupluri stabile sau mai puţin stabile de concubini. Pe de altă parte, în rândul tinerilor, concubinajul sau prietenia prelungită sau uniunea liberă a devenit o modă. O modă alimentată din plin şi de dificultăţile financiare, materiale pe care le implică o căsătorie cu acte.
Lucrurile nu se schimbă prea mult nici măcar când apare un copil în cuplu. Deşi nu s-au făcut studii foarte amănunţite, se ştie că în jur de 30% din cuplurile tinere trăiesc în concubinaj. Mama singură este, de asemenea, la modă, şi nu numai la noi. În plus, generaţii întregi nu au prea avut parte de o educaţie religioasă, creştină, temeinică, motiv pentru care căsătoria nu mai este considerată a fi una din „tainele“ din care trebuie să crească spiritual un cuplu.
Femeile „concubinează” pentru că aşa este modern, bărbaţii, din singurătate
Concubinajul poate fi definit în multe feluri. În dicţionar este denumit ca fiind uniunea liberă, un stil de viaţă ce presupune coabitarea cuplurilor heterosexuale în afara căsătoriei. La noi, concubinajul a ajuns deja un fenomen şi a început chiar să fie cercetat de specialişti. În Occident şi Statele Unite, concubinajul a apărut ca un sindrom al dezinstituţionalizării. Tinerii s-au plictisit de clasica formulă a familiei legal constituite şi au început să caute alternative. Sociologii mai definesc concubinajul ca fiind un cult maxim exacerbat al autonomiei personale. Neavând un „contract” între ei, cuplurile de concubini se simt mult mai libere faţă de prea mulţii căsătoriţi din jur.
Pentru România, problemele legate de concubinaj abia au început. În Occident, fenomenul datează din anii ‘60-‘70. O analiză a fenomenului a început atunci din cauză că se înregistra o creştere importantă a numărului de naşteri în afara căsătoriei. S-a constatat că femeile de până la 40 de ani preferau concubinajul, dar unul relativ stabil, cu un singur partener. Bărbaţii, în schimb, mult mai sensibili la singurătate, săreau din concubinaj în concubinaj, nici unul nefiind de durată. Practic, femeile preferă, cumva, stabilitatea, în timp ce, pentru bărbaţi, una din motivaţiile pentru care convieţuiesc cu o parteneră este teama de singurătate.
Frica de divorţ şi teama de boli incurabile sunt cuie împotriva căsătoriei
Una din cauzele creşterii numărului de concubini este scurtarea perioadei de căsătorie în familia „normală“. Numărul divorţurilor a crescut de la an la an, făcând, în ultimii doi ani, un salt de la 1,4 la mie la 1,8 la mie. În plus, din ce în ce mai multe divorţuri se întâlnesc în cupluri tinere, pe motiv de „nepotrivire“. După o căsătorie nereuşită, femeile, în special, preferă să fie pe picioarele lor şi să aibă, eventual, un partener, dar nu un soţ. Recăsătoririle sunt foarte rare, atât la noi, cât şi în Occident.
O altă cauză este schimbarea de mentalitate cu privire la rezolvarea problemelor vieţii. Într-un cuplu căsătorit, marile probleme cad în spinarea soţului, capul de familie. Într-un concubinaj se împart numai bucuriile, nu şi eşecurile. Deşi pare ciudat, unul din motivele pentru care tinerii nu se căsătoresc este frica de divorţ. Pentru că un proces de divorţ este lung, costisitor, stresant, tinerii pun căruţa înaintea cailor şi nu se căsătoresc. Despărţirea concubinilor este mult mai uşoară. Partenerii suferă puţin, dar nu trec prin calvarul unui divorţ.
Şi mai ciudată este o altă cauză găsită de sociologi, şi anume teama de boli incurabile. Tinerii sunt foarte speriaţi de tentaţia adulterului. Mărul oprit pentru partenerii căsătoriţi este mult mai dulce şi, de aici, posibilitatea de a aduce o boală incurabilă ca SIDA în casă este mai mare. „După părerea mea, tentaţiile adulterului pot apărea şi ispiti deopotrivă pe un căsătorit, cât şi pe un concubin. Eu cred că în căsătorie, relaţia sexuală este, totuşi, protejată şi riscurile sunt mai mici“, spune conf. Nicu Gavriluţă, sociolog.
Concubinajul înseamnă mai multă libertate pentru femei
În unele cazuri, concubinajul este privit ca o oportunitate pentru femei. Fără a fi constrânse de rigorile unei căsnicii tradiționale, ele pot avea mai multă libertate de decizie, pot împărți responsabilitățile în mod egal și pot evita constrângerile legale și sociale ale unei căsătorii. De asemenea, într-o uniune liberă, femeia poate părăsi mai ușor un partener care o abuzează, fără a fi nevoită să treacă printr-un proces lung de divorț.
Totodată, femeile pot beneficia de flexibilitatea relației, mai ales dacă au fost deja căsătorite și au trecut printr-o despărțire traumatizantă. De multe ori, ele aleg concubinajul tocmai pentru că nu mai vor să repete experiențele anterioare. Această alegere le oferă control asupra propriei vieți și posibilitatea de a-și păstra independența.
Soluția? Căsătoria asumată, nu impusă
Psihologii și sociologii consideră că problema nu este în alegerea între căsătorie și concubinaj, ci în maturitatea deciziei. O căsnicie asumată, bazată pe încredere, respect și responsabilitate comună poate fi la fel de solidă și valoroasă ca o relație liberă bine construită. Problema apare atunci când oricare dintre forme este impusă de presiuni sociale, mode trecătoare sau temeri personale.
„Am ajuns în punctul în care relațiile nu mai sunt judecate doar prin prisma formei juridice. Oamenii caută confort emoțional, stabilitate și sinceritate. Fie că trăiesc în concubinaj sau într-o căsnicie, important este să știe ce vor și să-și asume responsabilitatea față de partener“, mai spune sociologul ieșean Nicu Gavriluță.
______________________________
2008, ZIARUL DE SIBIU
Căsătoria și rolul ei în mentalul țărănesc
Prilej de bucurie și ospăț în viața oricărui om, căsătoria (nunta) rămâne unul dintre momentele de referință din viața unui om. În cartea sa Nunta la români, Simion Florea Marian a reușit să surprindă foarte bine modul cum este privită căsătoria în mentalul comunităților țărănești.
„Scopul căsătoriei, scrie Marian descifrând pentru noi sensurile acestui important moment din viața unui cuplu, este:
întâi: de a avea o consoartă spre ajutorare și petrecere, spre mângâiere și alinarea durerilor în caz de nefericire…
al doilea: de a avea urmași legitimi, care să păstreze numele de familie, ca sângele și seminția lor să nu se stingă niciodată, apoi ca să aibă cine moșteni casa părintească, ca aceasta să nu treacă pe mâini străine, mai departe să aibă cine să se îngrijească de dânșii la bătrânețe…
în fine, al treilea: ca să nu li se facă aruncare că numai degeaba s-au născut și trăit în lumea aceasta, după cum prea adeseori se întâmplă că li se face celor ce rămân necăsătoriți.”
_____________________
2018, TELEGRAFUL ROMÂN
Principiile dreptului familiei versus parteneriatul civil. De la tradiţie la modernism?
Pentru ca o republică să fie bine constituită, cele dintâi legi trebuie să fie acelea care reglementează căsătoriile, arăta Platon, marele filosof modern al Antichităţii. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, familia a fost privită ca un nucleu care a stat la baza societăţii, ca un laborator din care iau naştere valorile fundamentale ale unui individ, în particular, şi ale societăţii, în general.
Importanţa familiei în societate a condus, inevitabil, la cercetarea acesteia sub mai multe aspecte: biologic, sociologic, juridic şi economic. Tradiţional, familia este alcătuită din persoane unite prin căsătorie şi filiaţie. Deşi conceptele de familie şi căsătorie sunt strâns legate între ele, asistăm astăzi la tot mai multe semnale de alarmă cu privire la declinul căsătoriilor, la redefinirea familiei din perspectiva căsătoriilor dintre persoane de acelaşi sex sau a parteneriatului dintre două persoane de sex diferit ori de acelaşi sex. Este de necontestat faptul că relaţiile de familie prezintă numeroase particularităţi în viaţa de zi cu zi, de aici şi necesitatea reglementării familiei în funcţie de elementele de originalitate existente în fapt.
Protejarea juridică a familiei constituie un pol de interes în toate statele de drept. La nivel european, politicile diferenţiate de protejare a familiei, întemeiate pe actul căsătoriei, dar şi apariţia şi încurajarea unor noi forme de convieţuire legale au determinat, din 1965 până azi, o scădere cu 50% a ratei de căsătorie în toate statele membre.
Astfel, state membre precum Polonia, Croaţia, Slovacia, Letonia, Lituania, Ungaria şi România au urmărit să stimuleze şi să protejeze familia tradiţională şi, astfel, au consfinţit explicit căsătoria ca fiind o uniune dintre un bărbat şi o femeie. Protejarea constituţională a familiei împotriva oricăror tentative de erodare a căsătoriei, ca uniune liber consimţită dintre bărbat şi femeie, în scopul întemeierii unei familii şi al procreării, se impune astfel drept o măsură esenţială pentru protejarea poporului român, a identităţii şi unităţii acestuia în marea familie europeană, arăta Curtea Constituţională, învestită să se pronunţe asupra constituţionalităţii textului art. 48 din Constituţie.
Prin înlocuirea sintagmei „între soţi” cu „între un bărbat şi o femeie”, se realizează doar o precizare în privinţa exercitării dreptului fundamental la căsătorie, în sensul stabilirii exprese a faptului că aceasta se încheie între parteneri de sex biologic diferit. Aceasta fiind, de altfel, chiar semnificaţia originară a textului. În anul 1991, când Constituţia a fost adoptată, căsătoria era privită în România în accepţiunea sa tradiţională, de uniune între un bărbat şi o femeie.
Această idee este susţinută de evoluţia ulterioară a legislaţiei în materia dreptului familiei din România, precum şi de interpretarea sistematică a normelor constituţionale de referinţă. Astfel, art. 48 din Constituţie defineşte instituţia căsătoriei în corelaţie cu protecţia copiilor, deopotrivă „din afara căsătoriei” şi „din căsătorie”, fiind fără îndoială că aceasta a fost privită ca uniunea dintre un bărbat şi o femeie, câtă vreme numai dintr-o astfel de uniune, indiferent dacă este în căsătorie sau în afara ei, se pot naşte copii.
Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a avizat favorabil una dintre cele mai mari iniţiative ale societăţii civile, şi anume aceea de a defini prin Constituţie căsătoria ca fiind o uniune dintre un bărbat şi o femeie.
Acest demers se înscrie în contextul european şi internaţional de redefinire a noţiunii de familie. În ultimii ani, mai multe state europene, precum Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Islanda, Luxemburg, Malta, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit (cu excepţia Irlandei de Nord), Spania, Suedia şi Ţările de Jos, au legalizat căsătoriile între persoane de acelaşi sex.
Totodată, în unele ţări din Uniunea Europeană, uniunile civile şi parteneriatele înregistrate sunt considerate echivalente sau comparabile cu căsătoria.
Țările care permit căsătoriile între persoane de acelaşi sex recunosc, în general, şi parteneriatele înregistrate încheiate în alte ţări între persoane de acelaşi sex.
Conf. Univ. Dr. Lucia Irinescu
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
______________________
2020, DILEMA VECHE
Și au trăit fericiți… până când?
„Nu văd rostul căsătoriei dacă nu-mi doresc copii“, mi-a spus un prieten acum câţiva ani. De atunci, la fel cum se întâmplă de câteva decenii, numărul de căsătorii a scăzut încet, dar netulburat, în tandem cu creşterea numărului de divorţuri.
În UE s-au înregistrat, în 2016, 2,2 milioane de căsătorii şi aproape un milion de divorţuri, conform Eurostat. În România, raportul era cam de un divorţ la patru căsătorii. Americanii au făcut un calcul mai poetic: în timp ce un cuplu îşi recită jurămintele de cununie, alte nouă le rup în bucăţi. Pe primul loc între motivele de divorţ de peste Ocean nu este infidelitatea, cum s-ar putea crede, ci lipsa înţelegerii între cei doi.
Oamenii aleg, mai degrabă, să trăiască împreună în ceea ce Facebook cataloghează drept „parteneriat domestic“. Dacă nu merge, se despart mai uşor, fără avocaţi sau pensie alimentară. Procentul celor care coabitează fără acelaşi nume pe uşă a atins valori ce ar fi părut de neconceput acum câteva decenii (în SUA, el a crescut cu aproape 30% din 2007, conform datelor de la Pew Research Center). Relaţiile au ajuns precum bunurile de larg consum, a căror varietate de pe rafturi te năuceşte în aşa măsură încât nu mai ştii ce să alegi. Uneori sunt mai multe, diferite, în paralel, alteori sunt înlocuite înainte de a se consuma până la capăt, în alte cazuri nici nu se mai depune efortul minim pentru a le repara.
Restaurantele rezervate cu ani înainte, cununiile civile programate la un sfert de oră, pachetele turistice pentru luna de miere şi meseria de fotograf de nunţi din ce în ce mai căutată ne dovedesc că oamenii încă mai semnează, cu speranţa că vor trăi „fericiţi, până la adânci bătrâneţi“. Motivul principal este unul pentru care nu e nevoie de statistici şi monitorizări anuale, este suficient să te gândeşti la toate cuplurile pe care le cunoşti: acela că ele, femeile, îşi doresc foarte mult căsătoria.
Au trecut secole de când singurul mod în care o femeie putea supravieţui era găsirea unui soţ. 100 de ani de când femeile votează şi, practic, nu le opreşte nimeni să-şi aleagă orice meserie vor. Nu mai trebuie să semneze cu pseudonim bărbătesc un text într-o gazetă, nici să poarte rochii sau părul lung. Dorinţa lor de a se căsători pare a rămâne singura care sfidează trecerea timpului, râde în nas emancipării şi egalităţii între sexe şi alimentează imaginarul cu poveşti cu prinţi şi rochii obligatoriu de un alb imaculat.
Am încercat să aflu ce este în spatele acestui deziderat şi le-am tot întrebat asta, până când răspunsurile lor au început să se repete. Dorinţa de a fi mame ar fi primul motiv şi chiar dacă, biologic, ea s-ar putea împlini relativ uşor, pentru copii încă mai este de preferat, în societatea actuală, să apară şi să se formeze alături de părinţi căsătoriţi. Vor să le fie lor mai uşor, să nu aibă mereu ca termen de comparaţie familiile altor copii sau răspunsuri pregătite pentru gura lumii, la fiecare pas.
În vremuri în care profesiile nu mai au gen, dorinţa de a avea o situaţie materială mai bună nu încearcă întotdeauna să-şi găsească rezolvarea prin alegerea unei meserii mai bănoase. „Sunt lucruri pe care nu mi le pot permite de una singură“, zic multe femei. „Acea bucată de hârtie semnată este pentru mine o garanţie că nu îl voi vedea cu alta de mână pe stradă“, am mai auzit. „Căsătoria mea i-ar face fericiţi pe părinţii mei, pentru mine nu e chiar atât de important, dar ei ar fi mai liniştiţi să ştie că nu sunt singură şi, dacă le pot face această bucurie, de ce nu?“ „Profesional, lucrurile s-au aranjat foarte bine pentru mine, cei dragi sunt sănătoşi, am atins multe obiective visate pentru care am muncit din greu şi sunt în sfârşit fericită. Mă căsătoresc ca să certific cumva această fericire. S-o fac completă.“
Basmele cu prinţi şi rochii de un alb desăvârşit nu spun niciodată cum se ajunge cu fericirea până la adânci bătrâneţi. O alegere posibil câştigătoare ar fi să fii deja fericit, de unul singur. Iar căsătoria să vină doar pentru a rotunji pe ici, pe colo, această fericire şi pentru a o face completă.
Anda Docea